Funcţia mediogenă şi de reglaj a fitocenozei

-Absorbţia şi eliberarea apei, proces continuu şi activ, dependent atât de structura

fitocenozei, cât şi de caracterele morfo-anatomice ale speciilor componente (ale
edificatorilor în special) ori de adaptările lor funcţionale

-În acet fel, se reglează umiditatea din sol şi din atmosferă, se eliberează treptat vaporii
de apă care vor reveni după un timp sub formă de precipitaţii
-Duvigneaud, apreciază că, în condiţiile climatului temperat, plantele consumă cca.
2000-3000 t/ha/an, din care doar 1% intră în compoziţia substanţelor organice
-Restul de 99% este eliminat prin transpiraţie, realizând într-o primă fază un microclimat
mai umed la adăpostul fitocenozei şi astfel, o reducere a evapo-transpiraţiei din stratele
inferioare
-Rolul jucat de vegetaţie în reglajul hidrologic se apreciază prin aşa-numitul “bilanţ
hidric” al solului, dependent şi el de tipul şi structura fitocenozei:

O dovadă elocventă a reglajului hidrologic exercitat de vegetaţia forestieră este

atenuarea inundaţiilor, adică a debitelor maxime de viitură
Această atenuare este cu atât mai mare cu cât procentul de împădurire şi suprafaţa
bazinului hidrografic sunt mai mari.
Atenuarea vitezei vântului
Aerul în mişcare poate acţiona atât benefic, cât şi în mod perturbator asupra grupărilor
vegetale, determinând efecte mecanice, microclimatice şi morfo-fiziologice în interiorul
acestora.
Fitocenozele pot atenua doar una dintre caracteristicile vânturilor şi anume intensitatea,
apreciată prin viteza de deplasare a maselor de aer
De ex :într-o pădure factorul de atenuare al vântului depinde şi de distanţa de la lizieră,
acesta crescând spre interiorul pădurii

2. Reglajul pedogenezei şi protecţia solului

Acţionează atât în suprafaţa ocupată de fitocenoza dată, cât şi asupra celor situate la
distanţe mai mult sau mai puţin îndepărtate
Pedogeneza este un proces complex şi îndelungat prin care roca mamă este
dezagregată, alterată, produsul final fiind reprezentat de sol
Alături de factorii fizici (climatici) şi chimici, de roca mamă, se apreciază că forţa
motrice în procesul de pedogeneză o reprezintă factorii biologici, între care, pe prim
plan se situează formaţia vegetală
Aceasta se explică, pe de o parte prin fitomediul generat de grupările vegetale şi care
direcţionează şi reglează activitatea celorlalte organisme (supra- şi subterane) din
biocenoză, iar pe de alta prin aportul substanţial de resturi organice, între care celuloza şi
lignina constituie precursorii acizilor humici şi implicit ai HUMUSULUI
Ori, în absenţa acestui compus, nu se poate vorbi despre fertilitate edafică, nici chiar
despre sol, ci doar de un substrat.

Prin activitatea sa, fitocenoza este cea care determină, în condiţii litologice şi climatice
date, formarea unui tip genetic de sol
Ea poate, în timp, să modifice evoluţia unui sol format spre alt tip, cu profil diferit
De ex. în Câmpia Transilvaniei sunt frecvente cernoziomurile levigate, generate de
acţiunea formaţiunilor ierboase xero- şi xero-mezofile. Dar o analiză a profilului de sol
evidenţiază faptul că ele s-au format pe fondul unor soluri forestiere existente odinioară,
element ce le diferenţiază de cernoziomurile tipice.

La o scară mai redusă a timpului, fitocenoza modifică anumite proprietăţi fizico-chimice

ale solurilor, cum ar fi: reacţia (pH), troficitatea, fertilitatea (gradul de aprovizionare cu
humus), culoarea, structura, etc
Această modelare edafică prezintă particularităţi chiar şi în cadrul fitocenozelor aceleiaşi
asociaţii, în funcţie de gradul de închegare, de înclinaţia terenului, de stadiul de evoluţie
Umiditatea solului se menţine la valori optime într-o fitocenoză bine închegată,
comparativ cu una ce prezintă un grad redus de acoperire, atât prin ecranarea solului de
către părţile supraterane, cât şi prin întreruperea capilarităţii solului de către sistemul
radicular.

Diminuarea scurgerilor de suprafaţă este unul din procesele cele mai însemnate în cadrul
acestei funcţii, cu importanţă pentru staţiunea dată, dar şi pentru grupările vegetale
situate la baza versanţilor şi chiar pentru cele aflate pe marginea cursurilor de apă
Efectul protectiv în acest sens depinde nu numai de închegarea şi consistenţa
fitocenozelor, ci şi de modul de creştere a părţii, precum şi de poziţia lor de-a lungul
versantului.
O serie de studii efectuate la noi în ţară au arătat că valoarea scurgerilor de suprafaţă
într-un molidiş de limită este de aproximativ 1% din cuantumul apei căzute prin averse,
iar în jnepenişurile din apropiere ea este apropiată de 0%.
De asemenea, într-un molidiş matur din Munţii Retezat se pierd anual cca. 8-10kg
sol/ha, pe când într-o tăietură de pădure (tot de molid), pierderile sunt de 34-44kg
sol/ha/an.
Eroziunile de adâncime sunt net reduse de covorul vegetal, eficienţă ridicată în cazul
pădurilor, arborii stabilizând atât solurile cât şi roca mamă datorită sistemului radicular
puternic şi adânc, cu excepţia molidişurilor care au radăcinile superficiale dar întinse
mult pe orizontală
Din acest motiv, alunecările de teren sunt cel mai bine fixate printr-o reconstrucţie
ecologică bazată pe folosirea arborilor de talie mică şi arbuştilor într-o combinaţie care
trebuie să ţină cont şi de natura substratului, de condiţiile climatice locale, de regimul de
umiditate.

Depunerile de aluviuni, pe lângă rolul lor în

modelarea reliefului, contribuie la formarea celor mai
tinere tipuri de sol
Vegetaţia, reducând viteza de curgere a viiturilor, va mări considerabil ritmul depunerii
suspensiilor organominerale şi astfel, se realizează o protecţie a bazinelor
inferioare faţă de colmatare.
Frecventele situaţii de colmatare a unor lacuri sunt datorate mai ales defrişărilor din
bazinele râurilor şi pâraielor care le alimentează.
În SUA, peste 500-600 mil tone de sol sunt transportate anual în ocean, iar fluviile din
India sunt încărcate, în acelaşi interval de timp, cu cca 6 miliarde tone de sol fertil, pe
care-l transportă în luncile din bazinele inferioare şi în ocean.

Cauza principală este reducerea drastică a suprafeţelor ocupate de vegetaţia

primară, mai ales de păduri,paralel cu extinderea suprafeţelor cultivate.
Fixarea reliefului antropic este realizată tot de către cenozele vegetale, într-un ritm ce
depinde de proprietăţile fizico-chimice ale materialului de bază (coeziunea,
granulometria, troficitatea, etc), de capacităţile adaptative ale comunităţilor de plante, de
variabilitatea ecotipică (biodiversitate genetică) a speciilor componente
Reintegrarea în peisaj şi în circuitul economic ala cestor forme de micro- şi mezo-relief
se poate accelera prin ameliorarea condiţiilor edafice, care însă presupune investiţii
foarte mari, justificabile într-o perspectivă pe termen lung.

Prin următoare figură exemplificăm distribuţia pe verticală a speciilor ce colonizează

haldele de steril rezultate de la minele de cărbune în funcţie de temperatura materialului
depus şi respectiv de expoziţie

3. Reglajul circuitelor biogeochimice

Fitocenoza este considerată ca placă turnantă a acestei funcţii de bază a oricărui
ecosistem
Echilibrul gazos al aerului este menţinut, mai ales, ca urmare a procesului de fotosinteză
şi a activităţii microorganismelor
În primul caz sunt implicaţi oxigenul şi bioxidul de carbon, în cel de-al doilea azotul şi
bioxidul de carbon
Circuitul ionilor (cationi şi anioni) se realizează cel mai adesea în sistem deschis, proces
în care fitocenoza îndeplineşte rolul de motor al întregii activităţi ce se produce în
biocenoză
O analiză a ciclurilor biogeochimice ale cerbonului, azotului, potasiului, fosforului, etc,
va evidenţia şi rolul de releu al fitocenozei, nu doar de motor, aspect important când
vorbim de reglaj

Energia convertită de fitocenoze stă la baza fiecărui ecosistem și această situaţie

reliefează necesitatea asigurării unei “baze” constituite din producători primari cât mai
complex structurate şi cu funcţionare optimă
Piramida energetică evidenţiază, pe de o parte scăderea producţiei nete şi a consumului
respirator, iar pe de alta creşterea ratei metabolice, începând de la producătorii primari şi
până la carnivorele secundare (consumatori terţiari)
Orice modificare în structura şi funcţionarea acestei baze, va afecta întregul în
ansamblul său.

Structura fitocenozelor(sinstructura)
1. Fizionomia şi aspectul fitocenozelor

Daca acceptăm ideea că fitocenozele nu reprezintă o simplă sumă de indivizi, ci un

subsistem biologic unitar, dar nu uniform, dependent de particularităţile biotopului şi
supus reglajului de sistemul ierarhic superior, atunci putem afirma că fitocenoza prezintă
o serie de însuşiri funcţionale proprii, specifice, care îi vor conferi individualitate.

Fiecare fitoindivid se caracterizează printr-un anumit HABITUS, rezultat în urma

interacţiunii genotip-fenotip-mediu şi care se păstrează atât timp cât specia îşi menţine
integralitatea şi condiţiile de mediu nu se modifică radical
În cadrul unei fitocenoze iau naştere o multitudine de interacţiuni între speciile
componente, între acestea şi mediu, între genofondul populaţiilor şi ansamblul factorilor
staţionali, rezultatul conretizându-se şi în apariţia unei fizionomii specifice fiecărui tip
de ftocenoză.
Dar, această înfăţişare va fi foarte asemănătoare la toate fitocenozele care ocupă
biotopuri asemănătoare şi care au aceleaşi specii dominante, diferind de cea a a
fitocenozelor vegetale instalate în alte tipuri de staţiuni şi cu o compoziţie floristică
distinctă.

Suma calitativă şi cantitativă, constantă şi caracteristică a însuşirilor morfologice ale

unei fitocenoze poartă numele de FIZIONOMIE
Ca şi în cazul habitusului plantelor, fizionomia fitocenozei poate fi observată,
caracterizată şi recunoscută de la o oarecare distanţă
Cunoaşterea fizionomiei diverselor tipuri de fitocenoze prezintă importanţă în stabilirea,
pe teren, a traseelor de urmat şi în alegerea suprafeţelor de probă
De obicei, fizionomia fitovenozelor este imprimată de specia sau de speciile edificatoar,
de formele biologice dominante
Dar în oricare punct al arealului de răspândire al unei asociaţii, complexul de specii din
fitocenozele acesteia îşi va pune amprenta, ajustând caracteristicile întregului

De ex:
1. fizionomia unui unui făget este imprimată de fag, care est specie dominantă, dar ea
este întregită de celelalte arborescente (carpen, cireş, arţar, paltin, tei, etc), de stratul
arbuştilor (corn, alun, păducel, zmeur, etc) şi de cel al ierburilor (ferigi, mierea ursului,
măcriş, etc)
2. o pajişte de colilie (Stipa pulcherrima) va avea fizionomia determinată de acest
edificator, dar ea va fi mozaicată de ponderea cantitativă mai mare sau mai redusă a
speciilor însoţitoare şi caracteristice (jaleş, bărboasă, etc)
Deci, fizionomia constituie o caracteristică morfologică a fitocenozelor care se va păstra
atât timp cât nu vor acţiona forţe externe sau interne, cu o asemenea intensitate, încât să
depăşească capacitatea de suport a complexului cenotic, situaţie în care fitocenoza va fi
înlocuită printr-o alta de provenienţă secundară

Cu alte cuvinte, fizionomia are o durată egală cu durata cu durata de viaţă a unei
fitocenoze şi este dependentă de structura floristică şi biologică a acesteia, precum şi de
intensitatea acţiunii factorilor perturbatori
În fitosociologie se vorbeşte şi despre aspectul unei fitocenoze, care se va schimba în
funcţie de succesiunea anotimpurilor în decursul unui an, de starea fenologică a speciilor
componente, în dinamica lor anuală
În acelaşi timp, aspectul va fi marcat de vârsta fitocenozei, de periodicitatea anilor cu şi
fără fructificaţie, de acţiunea unor factori externi, abiotici şi biotici
Deci, aspectul reprezintă înfăţişarea, suma calitativă şi cantitativă a caracterelor
morfologice, pe care o fitocenoza o are într-un anumit moment al ciclului său anual,
diferită de la un anotimp la altul, dar şi repetabilă periodic, dacă nu intervin factori care
să frâneze manifestarea bioritmurilor codificate în informaţie genetică a fitopopulaţiilor
componente
Întotdeauna însă, aspectul se integrează în limitele fizionomiei, având, în condiţiile
climatului nostru, următoarea succesiune:
1. vernal
2. estival
3. autumnal
4. hibernal
De ex, un făget va avea aspectul VERNAL caracterizat prin deschiderea mugurilor şi
apariţia frunzelor arborilor şi arbuştilor, de înflorirea ghioceilor, brânduşelor de
primăvară, păştiţelor, toporaşilor
Aspectul ESTIVAL este marcat de maturizarea frunzelor arborilor şi arbuştilor, de
anteza unor specii ierboase umbrofile, cumar fi: vinariţă, fragii de pădure, nu-mă-uita,
păiuşul de pădure, etc
Aspectul AUTUMNAL impresionează prin galbenul şi ruginiul frunzelor, prin bogăţia
litierei, în care se mai văd pâlcuri de muşchi şi frunzele unor ferigi

Aspectul HIBERNAL relevă arborii desfrunziţi, pe fundalul covorului de zăpadă,

evidenţiind sinuziile de licheni corticoli
Atât aspectul cât şi fizionomia prezintă anumite particularităţi în funcţie de vârsta sau
stadiul dinamic al fitocenozei date
Vom putea astfel vorbi despre o fizionomie de tinereţe (incipientă), de maturitate
(climax) şi despre una de declin (regresie), în cadrul cărora fiecare din cele 4 tipuri de
aspect vor prezenta note particulare
Concluziile ce pot fi desprinse din prezentarea celor două noţiuni sunt:
1. de ordin metodologic: studiul unei fitocenoze va fi considarat complet numai în
măsura în care a surprins cele trei aspecte ale perioadei de vegetaţie în condiţiile
climatului temperat (vernal, estival, autumnal) şi respectiv două în condiţiile climatului
tropical (de sezon secetos şi ploios)

2. de ordin teoretic: ilustrează modul de manifestare fenologică a bioritmurilor codificate

de genofondul populaţiilor integrate în fitocenoze, informând în acelaşi timp asupra
condiţiilor climatice în care s-a derulat evoluţia unor taxoni, chiar şi consolidarea tipului
de fitocenoză, dar şi evidenţiind permanenta dinamică a sistemului fitocenotic în limitele
integralitaţii sale.
3. de ordin practic: ajută la interpretarea corectă a aerofotogramelor, foarte utile în
activitatea de cartare a vegetaţiei, în realizarea proiectelor de amenajare a teritoriului, în
proiectarea spaţiilor verzi, în reconstrucţia ecologică a unor ecosisteme deteriorate ori în
înfiinţarea unora artificiale.

Structura calitativă a fitocenozelor

Cercetările fitosociologice urmăresc, într-o primă etapă cunoaşterea complexului de
specii şi de factori ecologici care caracterizează viaţa unei fitocenoze, iar apoi, într-o altă
etapă, vor putea fi desprinse concluzii generalizatoare
Baza pentru etapa sintetică o reprezintă prima etapă, cea analitică, de teren, motiv pentru
care subliniem importanţa ce trebuie acordată acesteia, necesitatea efectuării unor
observaţii şi determinări riguroase, complete şi repetate într-un număr d eşantionaje
suficient de mare pentru obţinerea unei acoperiri statistice satisfăcătoare
Fitocenoza este alcătuită dintr-un complex de specii autotrofe, cu origini geografice şi
cerinţe ecologice mai mult sau mai puţin apropiate, cu structură cariotipică şi importanţă
economică diferite
Totuşi, aceste fitopopulaţii se reunesc în comunităţi relativ stabile şi bine conturate,
cărora le imprimă caracteristici proprii.

În abordarea structurii calitative a fitocenozelor se va insista asupra următoarelor

aspecte: compoziţia floristică, structura bioformelor şi geoelementelor, structura eco-
cenotică, structura genetică şi valoarea economică a acestora.

Această caracteristică, imprimată de totalitatea speciilor eutotrofe care participă la

alcătuirea unei comunităţi vegetale, reprezintă “....un element important de diferenţiere,
delimitare şi tipizare a fitocenozelor” (Ivan, 1979).
Compoziţia floristică diferă în funcţie de regiunea geografică în care se dezvoltă o
anumită fitocenoză, de tipul de vegetaţie căreia îi aparţine, de altitudine, de rocă, de
sistemul relaţiilor interspecifice, de intensitatea acţiunii factorului antropo-zoogen, de
stadiul dinamic al fitocenozei.
În analiza compoziţiei floristice se ia în consideraţie, în primul rând numărul de specii
componente şi importanţa lor în constituirea ambianţei cenotice.

Bogăţia specifică
Este o componentă importantă a diversităţii floristice, iar aceasta, la rândul ei, oferă
informaţii asupra gradului de homeostazie a sistemului dat, ştiindu-se că, în general,
stabilitatea oricărui sistem biologic este dependentă de complexitatea sa structurală şi
funcţională
O diversitate mare va conferi sistemului şi posibilităţi multiple de evoluţie
Pentru specialist, compararea numărului de specii din fitocenozele unei asociaţii poate să
sugereze şi alte aspecte, cum ar fi: particularităţi ale ecotopului, stadiul dinamic al
fiecărei fitocenoze în parte şi, uneori, chiar corectitudinea cu care fitocenozele
respective au fost analizate

Înainte de a analiza câteva exemple concrete, considerăm utilă prezentarea unor legităţi
care guvernează variabilitatea numărului de specii din comunităţile vegetale:
- numărul de specii scade atât altitudinal, din etajul colinar până în cel alpin, mai ales
datorită scăderii temperaturii medii, pe măsură ce ecotopul se apropie de limitele
extreme ale valorilor diverşilor factori abiotici, odată cu gradul de izolare a biotopului,
datorită existenţei barierelor geografice (oceane, deşerturi, catene muntoase, etc) ce
limitează uneori diseminarea seminţelor sau sporilor, creşterea presiunii factorului
antropo-zoogen.
- asistăm la o creştere a numărului de specii, în condiţiile aceleaşi zone de vegetaţie,
odată cu creşterea suprafeţei ocupate de o anumită fitocenoză, a heterogenităţii
microstaţionale de pe cuprinsul ei, a apropierii de zona de ecoton, de interferenţă cu alte
fitocenoze; pe măsură ce fitocenoza se apropie de stadiul de climax
Exemple:
1. pe 1 km², într-o pădure tropicală pluvială pot fi inventariate cca 10000 de specii de
fanerogame, într-un făget european numărul lor se reduce la aprox 200, iar în
molidişurile scandinave se întâlnesc în medie 40-50 specii
2. în cadrul aceleaşi zone şi etaj de vegetaţie, microrelieful influenţează semnificativ
numărul de specii din structura fitocenozelor; astfel, Popescu (1963) constată deosebiri
evidente pe cele 4 expoziţii ale movilelor dinBanat, unde versantul nordic este mai
favorabil cormofitelor, dată fiind insolaţia mai moderată, în condiţiile silvostepei vestice

3. pajiştile de bărboasă (Botriochloa ischaemum) din ţara noastră au un număr mare de

specii în condiţiile etajului colinar, unde originea lor este secundară, faţă de zona de
silvostepă şi cea nemorală, situaţie explicabilă prin poziţia fitocenozelor sale la contactul
cu grupări vegetale foarte diferite
4. aceleaşi pajişti stepice, din apropierea localitţii Mangalia, după ani de păşunat intensiv
şi-au redus diversitatea cu 5-7 specii
5. fitocenozele edificate de gorun şi carpen prezintă un număr diferit de specii n
diversele regiuni ale ţării noastre, la latitudini şi altitudini diferite, chiar în condiţiile
comparării unor suprafeţe relevate de mărimi apropiate; dacă în Munţii Zarandului se
întâlnesc 52 sp, în Pod Secaşelor fitocenozele totalizează 35 sp, cele din Dl. Cetăţii
Neamţului reunesc numai 24 sp.
6. un alt exemplu, este cel al unor fitocenoze edificate de păiuşul sulcat (Festuca
rupicola) şi iarba câmpului (Agrostis capillaris) şi care sunt situate în regiuni diferite, pe
expoziţii diferite (păşune, fâneaţă), iar analiza lor s-a făcut în trei luni diferite ale
sezonului estival
Referindu-ne la numărul de specii din acest exemplu am putut constata următoarele:
- în condiţiile utilizării lor ca păşune, aceste fitocenoze îşi reduc simţitor numărul de
specii de la vest spre est, chiar la aceleaşi altitudini (diferind expoziţia şi înclinaţia
versanţilor , păşunatul eliminând speciile sensibile)
- folosirea lor ca fâneţe are efecte benefice asupra numărului de specii
- numărul de specii comune, cel puţin în două din cele trei fitocenoze analizate este de
27 (afinitate floristică de 66,6%), fiecare având şi un număr de specii (între 11 şi 28)
care le oferă originalitate

Concluzionând, se poate aprecia că bogăţia specifică este un indicator preţios al

structurii floristice al fitocenozelor, dar şi al asociaţiilor vegetale, ea putând fi utilizată în
caracterizarea indivizilor de asociaţie, dar absolutizarea lui nu poate la concluzii
pertinente
Este nevoie, printre altele, de a altele, de a analiza rolul şi ponderea cantitativă a fiecărei
specii în fitocenozele respective

Categoriile cenotice de specii (fitocenotipurile)

Aceste categorii se stabilesc atât pe teren, cât mai ales, în etapa de prelucrare a datelor
analitice obţinute în prima fază a unei investigaţii fitosociologice.

În acest sens se are în vedere:

- semnificaţia ecologică
- frecvenţa de apariţie în fitocenozele unei asociaţii
- ponderea cantitativă
- importanţa fitogeografică
Cunoaşterea acestor categorii este importantă în realizarea interpretărilor
cenotaxonomice (sintaxonomice) şi dinamice (sindinamice) sau în formularea
recomandărilor practice, motiv pentru care trebuiesc făcute precizările:
- deşi categoriile cenotice s-au stabilit în urma analizării unui mare număr de relevee, ele
pot suferi în continuare ajustări odată cu prelucrarea statistică a datelor de vegetaţie de
pe întregul continent european.

- analiza acestor categorii, în corelaţie cu cea a factorilor ecologici generali şi locali, nu

poate lipsi din niciun studiu fitosociologic care se pretinde ştiinţific şi util, chiar dacă
această analiză presupune un volum sporit de muncă, o informare bibliografică mai
amplă şi apelarea la metodologiilor unor discipline adiacente
- orice apariţie a unor specii, care par să nu aibă nimic în comun cu ambianţa cenotică
sau ecologică generală, trebuie să ducă la o aprofundare a investigaţiei, la completarea ei
li, numai în final, la desprinderea unor concluzii cenotaxonomice, de clasificare a
vegetaţiei.

Şcoala fitosociologică-floristică clasică, insistând mai mult asupra fidelităţii speciilor din
fitocenoze (a speciilor cu afinitate pentru un anumit tip de grupări vegetale), distinge
următoarele categorii cenotice de specii (Braun-Blanquet, 1964):
Specii caracteristice, cu trei subtipuri:
- fidele, întâlnite exclusiv sau aproape exclusiv într-o anumită unitate fitocenotică
- elective, prezent, de regulă într-o anumită unitate, dar care pot să apară, cu abundenţă
redusă, şi în alte grupări
- preferenţiale, regăsite în mai multe tipuri de cenoze

2. Specii însoţitoare (indiferente), ce pot fi întâlnite în foarte multe grupări, fără a

manifesta vreo preferinţă pentru una dintre ele
3. Specii întâmplătoare (sau străine), care apar în mod accidental într-o anumită unitate
fitocenotică
Şcoala fitocenologică din România, alături de mulţi adepţi de la Zurich-Montpellier
acceptă, din motive practice, împărţirea speciilor din compoziţia fitocenozelor în:
- specii caracteristice (sau fidele), cu răspândire limitată aproape exclusiv la o unitate
cenotaxonomică superioară; uneori, ca urmare a gradului înaintat de adaptare la
condiţiile eco-cenotică ale unităţii respective, una-două dintre aceste specii pot
atinge valori ridicate de abundenţă, devenind în acelaşi timp şi edificatoare a
unor asociaţii incluse în cenotaxonul respectiv

- specii edificatoare (sau dominante), care prin numărul sau acoperirea fitoindivizilor lor,
formeazăcea mai mare parte a fitomasei, imprimând astfel fizionomia fitocenozelor,
particularităţile fitomediului lor, dar şi determinând compoziţia floristică specifică a
fitocenozelor unei asociaţii, ca rezultantă a multiplelor relaţii de concurenţă şi co-
adaptare
- specii diferenţiale, care individualizează un grup de fitocenoze aparţinând unei anumite
 asociaţii, regiuni sau staţiuni, faţă de altele asemănătoare lor din perimetrul
general de răspândire al unităţii cenotaxonomice respective; ele se stabilesc în
urma analizelor comparative pe un număr de eşantioane.

- specii de recunoaştere, componente ale unui nucleu cenotic capabil să circumscrie

caracterul inter-relaţiilor din cadrul unor comunităţi vegetale; în parte, acestă categorie
se suprapune peste conţinutul speciilor caracteristice şi diferenţiale, dar înglobează şi
unele specii indicatoare ori altele importante din punct de vedere fitogeografic
- specii indicatoare, care prezintă preferinţe, deci şi exigenţe faţă de anumite valori ale
unor factori abiotci, funcţionând ca veritabile şi expeditive aparate de măsură;
numărul lor, modul de distribuire în interiorul fitocenozei, pe lângă informaţiile
privitoare la particularităţile lor biologice, evidenţiază caracterul mai mult sau
mai puţin uniform al ecotopului fitocenozelor date

- specii însoţitoare, care nu au preferinţe cenotice evidente, fiind întâlnite în grupări

vegetale destul de deosebite unele de altele şi deci, valoarea lor informaţională este mai
redus
- specii întâmplătoare (sau accidentale) sunt acelea care apar în structura fitocenozelor
fie din grupări învecinate, uneori chiar foarte îndepărtate, fiind dispersate de
diverşi vectori fizici sau biologice, fie ca rămăşiţe din stadiile dinamice iniţiale
ale fitocenozelor respective

atea de specie caracteristică trebuie circumscrisă geografic, în condiţii climatice şi geo-

pedologice determinate
Astfel, unele specii pot prezenta în interiorul arealului lor afinităţi pentru asociaţii foarte
diferite
Acesta este motivul pentru care Westhoff (1973) susţine necesitatea separării în
următoarele trei subcategorii:
specii caracteristice locale, a căror fidelitate în raport cu o anumită unitate
cenotaxonomică se manifestă doar pe un teritoriu relativ restrâns din cadrul arealului
acesteia din urmă.

- specii caracteristice regionale, care apar frecvent în fitocenozele unor grupări, dar au
arealul mai întins decât al comunităţilor vegetale respective
- specii caracteristice absolute, al căror areal coincide cu cel al unităţii cenotaxonomice
în cauză
Deşi pentru existenţa fitocenozei toate speciile sunt importante, sub aspect
 informaţional au valoare sporită acelea care alcătuiesc grupa cenotică, grupă ce
reuneşte toate speciile caracteristice unei asociaţii şi unităţilor ierarhic superioare
(vor fi incluse aici speciile edificatoare, cele caracteristice, deseori şi unele din
cele indicatoare şi diferenţiale)

De asemenea, prezintă valoare informaţională şi grupa ecologică, în care sunt cuprinse

speciile adaptate la condiţiile edafo-climatice oferite de staţiunea în care se dezvoltă
fitocenozele unei asociaţii sau ale unui grup de asociaţii înrudite
Între cele două grupe există uneori o corespondenţă, dar nu şi o suprapunere, dată fiind
tocmai evoluţia lor într-un anumit context de factori biotici şi abiotici foarte diferenţiat
În grupa cenotică sunt adesea cuprinse specii care nu se regăsesc în categoria celor
indicatoare, deci nici în grupa ecologică
Este cazul speciilor cu largă amplitudine ecologică (euritope), care edifică fitocenozele
mai multor asociaţii vegetale

În concluzie, considerăm că din prezentarea privind compoziţia floristică se pot

desprinde ideile:
- identificarea corectă şi completă a tuturor taxonilor din alcătuirea fitocenozelor se
impune ca o necesitate, fapt realizabil în practică numai prin constituirea unor colective
mixte de cercetare
- compoziţia floristică este cea care imprimă fitocenozelor caracteristicile morfo-
structurale, reflectând în acelaşi timp şi particularităţile ambianţei ecologice generale şi
locale, precum şi unele aspecte ale dinamicii acestora
- cu cât o fitocenoză este mai complex structurată floristic, cu atât apar mai multe nişe
ecologice pentru populaţiile de consumatori şi descompunători

Unitățile cenotaxonomice
Operând cu indivizi de asociație (fitocenoze) diferiți ca structură, ca preferințe
ecologice, ca distribuție geografică ori ca istorie a genezei lor, fitosociologia nu poate
realiza o sistematizare a imensului material de date faptice, decât prin elaborarea unui
sistem de clasificare și ordonare.
-Acest sistem, denumit cenotaxonomic spre al diferenția de cel filogenetic, poate fi
caracterizat drept un sistem natural, deoarece reunirea comunităților vegetale în diverse
unități se face pe baza unor criterii variate, dar menite să evidențieze legăturile și
afinitățile structurale, ecologice și evolutive dintre aceste comunități

-Prin această tipizare, sistemul cenotaxonomic (sintaxonomic) dobândește și o valoare

practică, atât ca instrument de lucru în fitosociologie, cât și ca element operațional în
diverse sectoare aplicative
-De la ecomandările formulate de cei doi fondatori ai școlii fitosociologice central-
europene (Braun-Blanquet și Tuxen) s-a ajuns la un act normativreprezentat de Codul de
nomenclatură fitosociologică , care se află deja la a 3-a ediție (Weber et al., 2000)
-Sistemul cenotaxonomic este unul de tip ierarhic și inductiv, adică construit de jos în
sus
Unitățile de clasificare (cenotaxoni sau sintaxoni) sunt ierarhizate în progresie
sociologică după complexitatea structurală și maturitatea succesională a fitocenozelor
Unitate de bază este asociația vegetală
În raport cu aceasta s-au distins unități de rang superior sau inferior, fiecare
recunoscându-se după un sufix caracteristic:

CLASA - etea
SUBCLASA - enea
ORDINUL - etalia
SUBORDINUL - enalia
ALIANȚA - ion
SUBALIANȚA - enion
ASOCIAȚIA - etum
SUBASOCIAȚIA - etosum
FACIESUL - osum
Asociația vegetală sau tipul de fitocenoză reprezintă modelul statistic al fitocenozelor
asemănătoare, prin compoziție și structură, ce cuprinde doar trăsăturile esențiale,
comune acestor fitocenoze (Ivan et Doniță, 1975)
Diferențierea asociației vegetale este posibilă deoarece ea ocupă un spațiu ecologic și
unul geografic bine determinate
Repetarea în spațiu a combinației caracteristice de specii, legată și de existența
unor stațiuni ecologic echivalente, este o condiție esențială în definirea conceptului de
asociație.

Pe această observație se bazează Pott (1998), atunci când preciza că nu orice comunitate
de vegetală poate fi clasificată într-un tip fitocenotic, adică circumscrisă unei asociații
Astfel, grupările încă insuficient consolidate, aflate în diferite faze succesionale, cele
afectate de procese degenerative sau regenerative, fragmentele izolate și de extindere
redusă, toate incluzând un cortegiu de specii tranzitorii, trebuie evitate în etapa analitică
de relevare, dacă obiectivul principal este încadrarea cenotaxonomică

Deloc de neglijat sunt reglementările privind nomenclatura asociațiilor vegetale

Pe lângă corectitudinea formulării denumirii, de obicei binare, este necesar ca aceasta să

fie și sugestivă, să înmănunchieze o suma de caracteristici structurale ale fitocenozelor
subordonate
Numele generic al asociației are la bază denumirea de gen a unei sau a două specii, la
rădăcina cărora se adaugă sufixul –etum
Ca și în cazul speciilor, denumirea asociației este urmată de numele autorului, scris
întreg sau prescurtat și anul în care s-a publicat descrierea asociației respective

În cazul în care denumirea se formează pornind de la o singură specie dominantă, se

aplică regula generală după cum urmează:

- o pajiște edificată de păiușul rupicol, Festuca rupicola, va avea denumirea de asociație

Festucetum rupicolae Burduja et al. 1956
- o pădure edificată de cer, Quercu cerris, va fi denumită Quercetum cerris
Uneori apar o serie de cazuri particulare ce necesită modoficări ortografice, în
concordanță cu cele fonetice:
- rogozurile au denumirea de gen Carex, iar numele asociației se va forma de la rădăcina
genitivului (caricis) și nu a nominativului (carex); asociațiile de rogozuri vor avea în
acest caz denumirea generică de Caricetum, la care se adaugă epitetul format din
genitivul speciei (ex. Caricetum acutiformis)
În denumirea asociațiilor pot fi incluse două specii (cazul cel mai des întâlnit)

Cele două specii pot aparține la același gen (Festucetum valesiacae-rupicolae Csuros et
Kovacs 1962) sau la genuri diferite cu următoarele cazuri mai frecvente:
- una este dominantă iar alta indicatoare ori diferențială; aceasta din urmă va forma
prima parte a denumirii de asociație: la rădăcina genului se adaugă vocala o sau i,
urmează genitivul speciei, iar prin linia de legătură se adaugă denumirea speciei
dominante, denumire formată ca și în cazul unei singure specii (sufixul -etum+ genitivul
speciei); ex: Asperulo capitatae-Seslerietum rigidae (Zolyomi 1939) Coldea 1991
- speciile pot fi codominante, ocupând fie același strat, fie strate diferite; în această
situație, denumirea se formează supă regulile menționate, cu precizarea că prima se trece
specia di stratul sau substratul inferior; ex: Oxali acetosellae-Pinetum abietis Brezina et
Hadac 1962.
Subtaxoni subordonați asociației

În practica fitosociologică se utilizează numeroși taxoni inferiori asociației, cum ar fi:

1. Subasociația: reunește fitocenoze care se deosebesc de tipul asociației prin variații
ecologice și dinamice evidente, cel mai adesea aceste modificări nefiind altceva decât
stadii, mai mult sau mai puțin îndelungate, ale unor serii succesionale; alteori
subasociația marchează particularitățile imprimate structurii fitocenozelor unei asociații
de către factorii oro-edafo-climatici locali ori de cei antropo-zoogeni
Denumirea acestui infrasintaxon se face pornind de la specia cea mai discriminantă (care
înmănunchiază complexul de modificări amintit), la rădăcina genului adăugându-se
sufixul -etosum, iar specia se pune la genitiv
Numele astfel obținut se aduagă celui de asociație, se scrie cu litere mici și se specifică
autorul și anul
De ex.: Vaccinio myrtilli-Piceetum abietis Brezina et Hadac 1962 juniperetosum nanae
(Resmeriță 1970) Pop et al. 1988.

2. Faciesul reunește fitocenozele în care una-două specii se afirmă cantitativ într-unul

din strate, fără însă a fi afectată structura calitativă a asociației

Condiționarea faciesului este dată în cea mai mare măsură de fctori ecologici locali, de
factorul antropo-zoogen și numai, uneori de fazele succesionale
Denumirea faciesului se realizează cu ajutorul sufixului -osum, adăugat la rădăcina
genului speciei afirmate cantitativ și din genitivul numelui de specie
Astfel, în pădurile de fag și carpen de la noi (Carpino betuli-Fagetum sylvaticae Paucă
1941), pe mari suprafețe se poate afirma leurda edificând faciesul alliosum ursini, alteori
se afirmă rogozul edificând faciesul caricosum pilosae.

Sintaxoni ierarhic superiori asociației

Acești cenotaxoni se diferențiază ecologic mai pregnant și se pot pune în evidență la o

scară mai mare
Tocmai de aceea ei constituie deseori unități operaționale pentru biogeografi,
geomorfologi, arhitecți etc dar și pentru cei ce se ocupă de conservarea biodiversității

1. Alianța (alianța de vegetație) reunește asociațiile asemănătoare ca structură floristică

și se stabilește pe baza unei asociații tip
Denumirea alianței se stabilește pornind de la una din asociațiile caracteristice, implicit
și de la o specie caracteristică, adăugându-se sufixul -ion urmat de genitivul speciei
În cazul în care denumirea se face după două specii se aplică regulile prezentate la
asociație, respectându-se doar sufixul
De exemplu, pajiștile xerofile din Transilvania, dezvoltate pe terenuri afectate de
eroziune, cu soluri luto-argiloase și luto-nisipoase, sărace în baze și humus, sunt
încadrate în alianțele:
- Festucion rupicolae Soo (1940) 1964, incluzând asociații ale unor fitocenoze mai
puțin degradate .

- Danthonio provincialis-Stipion stenophyllae Ghișa 1941, localizate pe platouri sau în

treimea superioară a versanților însoriți
 Stipion lessingianae Soo 1947, cu asociații ale căror fitocenoze sun mai puțin
închegate, iar solurile sunt puternic erodate.

2. Ordinul (ordinul de vegetație, ordin de alianțe), cu un grad mai ridicate de

generalizare, reunește tipurile de alianțe după consistența și regiunea geografică în care
se dezvoltă fitocenozele asociațiilor incluse

În denumirea ordinului se utilizează numele unei alianțe (de obicei a alianței tip), la
rădăcina genului adăugându-se sufixul caracteristic –etalia , iar specia punându-se la
genitiv
De exemplu, în cazul pădurilor de foioase europene din climatul temperat, printre altele
sunt conturate ordinele:
- Quercetalia pubescenti-petraeae Klika 1933, ce include pădurile de stejari xero-
subtermofili
- Quercetalia roboris Tx. 1931, în care se grupează pădurile de stejari mezo-acidofili
din etajul colinar și montan inferior.
- Fagetalia sylvaticae Pawl. 1928, care cuprinde pădurile de foioase și de amestec din
etajul montan.

 Populetalia albae Br.-Bl. 1931, ce include pădurile de plopi și frasini situate pe

terasele fluviale inundabile.
- Fagetalia sylvaticae Pawl. 1928, care cuprinde pădurile de foioase și de amestec din
etajul montan
- Populetalia albae Br.-Bl. 1931, ce include pădurile de plopi și frasini situate pe
terasele fluviale inundabile

3. Clasa (clasa de vegetație, clasa de ordine) cuprinde ordinele ce prezintă o anumită

afinitate ecologică și floristică, frecvent și geografică constituind sintaxonul cu gradul
cel mai ridicat de generalizare (dintre cei utilizați dintre cei utilizați în fitosociologie)

În ultimul timp s-a tot pus problema ca tipurile de vegetație ce aparțin ce aparțin
aceleiași clase, să fie asemănătoare și din punct de vedere structural și fizionomică
În virtutea acestei tendințe revizioniste, unele clase care inițial au fost foarte
cuprinzătoare, au fost scindate și ca atare, au apărut clase noi, dar și mai omogene
Denumirea clasei se realizează după numele unui ordin (uneori se iau în considerare
două ordine, din care unul este ordinul tip), prin adăugarea sufixului – etea , urmat de
genitivul speciei, iar în cazul a două genuri, de obicei nu se mai includ în denumire și
speciile.

Câteva dintre clasele de vegetație de pe continentul european sunt:

- pajiștile xerofile și xero-mezofile din climatul temperat sunt încadrate în clasa
Festuco-Brometea Br.-Bl. et Tx. 1943, pe când cele mezo- și higrofile sunt reunite în
Molinio-Arrhenatheretea Tx. 1937, cele halofile continentale în Puccinelio-
Salicornietea Țopa 1939.
- pădurile temperate mezo- și mezo-higrofile de foioase caducifoliate sunt înglobate în
clasa Querco-Fagetea Br.-Bl. et Vlieger 1937, cele mezo-xerofile în clasa Quercetea
pubescentis Doing-Kraft ex Scamoni et Passarge 1959
- pădurile de conifere acidofile aparțin în marea lor majoritate la clasa Vaccinio-
Piceetea Br.-Bl. 1939.
 Vegetaţia României
. Condiţiile determinante pentru formarea învelişului vegetal şi al unităţilor
fitocenologice din ţara noastră

La noi în ţară se întâlnesc mai multe unităţi zonale şi regionale de vegetaţie, fiecare
dintre acestea cuprinzând un număr destul de mare de fitocenoze care aparţin la asociaţii
distincte.

Pe teritoriul ţării există stepe, păduri de foioase cu caracteristici foarte diferite, păduri de
răşinoase boreale, tufărişuri şi pajişti scunde de climat rece, vegetaţie de mlaştini,
sărături, nisipuri, lunci, deltă etc

-Marea diversitate a unităţilor zonale şi a celor de vegetaţie, cât şi a unităţilor

fitocenologice ce le alcătuiesc, se datorează mai multor cauze

-De mare importanţă sunt în primul rând condiţiile geografice: situarea pe continent,
caracterul reliefului, al climatului şi al substratului

-Intervine apoi bogăţia florei, spectrul ei ecologic larg

-Un anumit rol l-a avut şi evoluţia vegetaţiei în postglaciar

1.Diversitatea condiţiilor geografice – cauza primordială a formării unităţilor

geografice de vegetaţie

Teritoriul ţării noastre este situat în plină zonă a climatului temperat, şi anume, la
interferenţa variantelor de climat central-european cu nuanţe oceanice, est-european cu
nuanţe continentale şi sud-european cu nuanţe submediteraneene

În Dobrogea se resimte influenţa climatică locală a Mării Negre

Astfel, prin situarea pe continent, se realizează o diferenţiere destul de accentuată a

climatului în diversele părţi ale ţării noastre

Specifică pentru ţara noastră este varietatea mare a formelor de relief, realizată prin
îmbinarea teritoriilor de platformă cu cele de orogeneză ale lanţului carpatic.

Câmpiile şi podişurile, dealurile şi munţii au aproximativ aceeaşi pondere în cadrul

reliefului

În marile câmpii din sudul şi vestul ţării, ca şi în podişurile Moldovei şi Dobrogei, se

manifestă zonarea latitudinală a climatului, în timp ce în teritoriul deluros-muntos, în
care altitudinea creşte pe distanţe relativ mici de la 200-300m la peste 2500m, ia naştere
o evidentă zonare altitudinală (etajare) a climatului

Climatul este condiţia de bază a diferenţierii unităţilor geografice, prin regimurile

hidrotermice ce se formează atât pe teritoriile mai întinse cât şi pe plan local

Climatul zonal corespunzător latitudinilor este unul temperat cu ierni reci şi veri
călduroase, adesea secetoase

Teritoriul carpatic, care are în principal un climat de nuanţă central-europeană, se

caracterizează prin rapida schimbare a climatului pe altitudine

Iau naştere câteva etaje distincte de climat:

1.Un climat temperat răcoros mai umed, cu temperaturi medii anuale între 4-9 ºC şi
precipitaţii anuale de 650-1100 mm
2. Un climat boreal rece şi umed, cu temperaturi medii anuale între 2-4 ºC şi precipitaţii
de 1000-1200 mm

3. Un climat subalpin, cu temperaturi medii anuale între 2 şi -0,5 ºC şi precipitaţii peste

1200 mm

4. Un climat alpin, cu temperaturi medii anuale de la -0,5 ºC la -2,5 ºC şi precipitaţii ce

pot depăşi 1400 mm

Unităţi geografice zonale

Zone şi subzone

Aşezarea ţării noastre între vestul oceanic şi estul continental al Europei condiţionează
predominarea în zonele de câmpie şi podişuri joase a unui climat de tranziţie ce
favorizează existenţa atât a pădurii cât şi a pajiştii stepice

Aşa cum rezultă din hărţile de vegetaţie, în lipsa munţilor România s-ar încadra aproape
în întregime în zona de silvostepă

Condiţiile de climat, mai aride, din partea de est a Câmpiei Române, Dobrogea centrală
şi din partea de sud a Moldovei determină înlocuirea în aceste teritorii a silvostepei prin
zona de stepă.

În schimb, în teritoriile joase din preajma domeniului carpatic în care influenţa munţilor,
fără a provoca încă etajarea climatului şi a vegetaţiei, se face totuşi simţită printr-o
creştere a volumului precipitaţiilor, se creează condiţii favorabile pentru instalarea
compactă a pădurilor de stejar caracteristice pentru zona nemorală

Pentru teritoriile joase ale României, în care se manifestă zonalitatea latitudinală a

climatului, unităţile geografice zonale de vegetaţie sunt următoarele:

1. Zona stepei

-Subzona stepei cu graminee

-Subzona stepei cu graminee şi dicotiledonate

2. Zona silvostepei

-Subzona silvostepei nordice

-Subzona silvostepei sudice

3. Zona nemorală (a pădurilor de stejar)

-Subzona pădurilor de stejari mezofili (Quercus robur)

 Subzona pădurilor de stejari submezofili-termofili (Quercus cerris, Q. frainetto)


 Etaje şi subetaje

În teritoriul deluros-muntos, în care se resimte precumpănitor influenţa modificatoare de

climă a altitudinii, s-a arătat că se formează câteva etaje de climat:

1.Etajul nemoral

În climatul încă suficient de cald şi umed de la altitudini mici şi mijlocii, cu

predominarea speciilor de foioase cu frunze căzătoare

Acest etaj se desfăşoară pe cel mai mare interval de altitudine: între 300 (400) şi 1300
(1450) m şi după natura speciilor edificatoare din păduri se împart în două subetaje: al
pădurilor de gorun şi al pădurilor de fag şi de amestec de fag cu răşinoase

2. Etajul boreal

În climatul rece al regiunii montane mijlocii (1200-1300-1700-1850 m), în care perioada

de vegetaţie este prea scurtă pentru cele mai multe specii de foioase

Aici se formează păduri aproape pure de molid

În acest etaj, destul de uniform din punct de vedere al vegetaţiei, nu se conturează

subetaje, dar se pot separa cel puţin două fâşii zonale: una cu molidişuri normale, alta cu
molidişuri de limită, în care, pe alocuri, se amestecă lariţa cu zâmbrul

3. Etajul subalpin

Peste 1700-1850 m; locul pădurii încheiate este luat de rarişti de arbori (cu molid, lariţă,
zâmbru) care devin din ce în ce mai scunzi şi se localizează în locuri tot mai adăpostite,
odată cu creşterea altitudinii

Între arbori se instalează tufişuri de jneapăn şi ienupăr care, treptat, devin dominante
alături de tufişuri de bujor de munte

Această fâşie prin care arborii sunt înlocuiţi treptat prin arbuşti se situează la altitudini
între 1700 (1850) – (2000) 2200 m alcătuind etajul subalpin
4. Etajul alpin

Pe cele mai înalte culmi ale Carpaţilor, între 2000 – 2200 şi 2500 m

Aici se instalează arbuşti pitici din genul Salix, Dryas octopetala, Loiseleuria
procumbens, ierburi scunde (Carex curvula, Juncus trifidus, Sesleria coerulans) etc
formându-se un complex de tufărişuri şi pajişti scunde caracteristic etajului alpin

De fapt, aceste ecosisteme sunt specifice subetajului inferior din etajul alpin

Celălalt subetaj, nival, cu zăpezi veşnice, nu se întâlneşte în Carpaţii noştri

Unităţi regionale

Variantele de climat care se fac simţite în diversele părţi ale ţării, atât în teritoriile joase
cât şi în domeniul carpatic, provoacă modificări destul de importante în cuprinsul
unităţilor zonale de vegetaţie

Ţinând seama de răspândirea unor specii diferenţiale sau a unor variante regionale de
asociaţii vegetale, se pot separa, în cadrul unităţilor zonale, o serie de subdiviziuni cu
caracter regional

Cea mai recentă regionalizare este făcută în special pe baza speciilor şi fitocenozelor de
pădure şi stabileşte în cadrul unităţilor zonale latitudinale patru diviziuni regionale,
dintre care trei corespund celor trei variante de macroclimat – estic, sudic şi vestic, iar a
patra reprezintă o interferenţă de influenţe estice şi sudice

Pe cuprinsul domeniului carpatic situaţia este mai complexă

Etajele de vegetaţie de pe macroversanţii externi ai Carpaţilor au fost subdivizate în tot

patru subunităţi regionale în baza aceloraşi influenţe de climat, care se fac simţite nu
numai la câmpie ci şi la deal şi munte

În interiorul arcului carpatic s-au separat, de asemenea, patru subdiviziuni regionale,

diferenţa în structura învelişului vegetal fiind aici provocate de specificul regimului de
precipitaţii al diferitelor masive muntoase, în funcţie de aşezarea lor în raport cu
circulaţia meselor de aer oceanice sau continentale

Fiecare dintre aceste subdiviziuni se caracterizează printr-un anumit spectru de tipuri de

areal al speciilor care intră în alcătuirea asociaţiilor, prin prezenţa unor asociaţii sau
variante de asociaţii deosebite, prin modul de structurare a învelişului vegetal, ceea ce-i
conferă o notă regională distinctă.

Este de menţionat faptul că diferenţierile regionale cele mai accentuate se observă în

zonele de silvostepă şi nemorală şi în etajul nemoral, atât în vegetaţia de pajişti cât şi de
pădure. Pe măsură ce altitudinea creşte, diferenţele sunt tot mai estompate.

Folosirea rezultatelor studiului ecologic al vegetaţiei în economie şi ştiinţă

În exploatarea raţională a pajiştilor spontane

Datele asupra compoziţiei, structurii, productivităţii, valorii nutritive etc, a modificării

acestor parametri în funcţie de condiţiile climatice şi de sol, precum şi modul de folosire,
constituie criteriile ştiinţifice pe care se bazează organizarea procesului de producţie al
fermelor zootehnice din regiunile în care există asemenea pajişti

Aprofundarea cercetărilor privind dinamica producţiei de biomasă în funcţie de variaţia

factorilor abiotici determinanţi (căldură, umiditate, substanţe minerale etc) cât şi modul
de folosire a pajiştilor va permite, îmbunătăţirea în continuare a valorificării acestei mari
bogăţii naturale

2. În ameliorarea pajiştilor spontane

Este o problemă deosebit de importantă pentru dezvoltarea zootehniei

Ameliorarea pajiştilor se bazează pe datele experimentale privind modificarea

compoziţiei, structurii şi productivităţii cantitative şi calitative a pajiştilor, în urma
efectuării unor lucrări de eliminare a concurenţei tufărişurilor sau a populaţiilor de
plante dăunătoare, de administrare de amendamente, îngrăşăminte organice sau
minerale, de supraînsămânţare etc

3. În înfiinţarea şi întreţinerea pajiştilor cultivate

Problema este la ordinea zilei în regiunile de câmpie şi în parte în cele de deal

cunoaşterea caracteristicilor ecologice ale speciilor furajere importante, a reacţiei lor la
măsurile culturale şi la modul de folosire, a raporturilor ce iau naştere în amestecurile de
ierburi în funcţie de sol şi climat constituie o premisă a rezolvării cu succes a acestei
probleme