Antropologia se ocupă cu studiul științific al omului (specia Homo sapiens).

Este o
disciplină holistică din două puncte de vedere: se ocupă de studiul tuturor oamenilor, din toate
epocile și tratează toate dimensiunile umanității. În centrul antropologiei se află ideea de cultură și
noțiunea că aceasta reprezintă specia umană, că specia noastră și-a dezvoltat o capacitate
universală de a concepe lumea simbolic, de a preda și învăța astfel de simboluri în mod social și
de a transforma lumea (și pe noi înșine) pe baza acestor simboluri.
Antropologia a debutat ca știință a istoriei. Inspirată de triumful metodei științifice în științele
naturale, antropologii secolului al XIX-lea considerau că fenomenele socio-culturale erau
guvernate de legi și principii care pot fi descoperite. Această convingere, existentă încă înainte ca
științele sociale să-și formeze teorii și metode, era dublată de viziunea iluministă a umanității -
concomitent încrezătoare în emanciparea socio-culturală a oamenilor și critică față de îndepărtarea
acestora de natura lor inocentă. Această dublă sensibilitate, față de tradițiile culturale (tradiție) și
față de procesele schimbării sociale (modernizare) va caracteriza întotdeauna discursul
antropologiei.
Antropologia cuprinde patru mari ramuri:
 Antropologia culturală/socială, care studiază evoluția, condițiile de trai, relațiile între
oameni și instituții și modul în care aceștia performează simbolurile socio-culturale -
cercetarea presupunând, de regulă, o interacțiune cu cei cercetați;
 Antropologia lingvistică, care studiază limba și limbajul în contextul lor socio-cultural, ca
sistem simbolic și de comunicare culturală. Doi lingviști de referință, fondatori ai ipotezei
Sapir - Whorf sunt Edward Sapir și Benjamin Lee Whorf.
 Antropologia fizică, care studiază alcătuirea corpului uman din punct de vedere biologic,
și trăsăturile distincte ale raselor umane, modificarea acestor aspecte biologice pe parcursul
evoluției omului.
 Antropologia arheologică, care studiază preistoria (dar și cultura modernă), a umanității
pornind de la obiectele rămase în urma trecerii oamenilor.
În funcție de tradițiile naționale și de modul în care s-au dezvoltat aceste științe în diferite țări,
ceea ce se înțelege prin antropologie culturală mai este numit și antropologie socială în Marea
Britanie sau etnologie în Franța, Italia și țările est europene. Există, totuși, și o accepțiune mai
restrânsă a termenului etnologie, ca însemnând studiul propriilor comunităților rurale (îndeosebi a
aspectelor "folclorice" ale acestora), adică apropiat de înțelesul științei poporului național în
Germania (Volkskunde). Dimpotrivă, alte accepțiuni restrâng termenul antropologie la înțelesul
de "antropologie fizică".
Lista sintetică de propoziţii, organizată în spiritul Tractatus-ului wittgensteinian se poate reduce la
patru teorii preliminare specifice comunicării de masă: funcţia presei de construire a
semnificaţiilor (Walter Lipmann), teoria cultivării (George Gerbner), funcţia presei de stabilire a
ordinii de zi (Donald L. Shaw şi Maxwell McCombs), respectiv funcţia mass-media de modelare
a limbii (Melvin DeFleur şi Timothy Plax), în timp ce la baza conturării paradigmei semnificaţiei
DeFleur aşează patru teorii ale construcţiei sociale: lingvistica, prin cunoaşterea realităţii despre
limbă, antropologia, prin relativitatea culturală în constituirea semnificaţiilor, sociologia, prin
interacţiunea simbolică şi sociopsihologia, prin utilizarea schemelor cognitive ca semnificaţii
pentru realitate.
Etnografia comunicării. Etnografia comunicării, rezultată în urma extinderii unui curent al
antropologiei în aria lingvisticii, presupune focalizarea cercetării asupra modului în care membrii
unei comunități lingvistice își utilizează resursele comunicaționale în contexte diferite. Cu alte
cuvinte, născută din asocierea antropologiei cu lingvistica, etnografia comunicării reprezintă un
proiect transdisciplinar, focalizat pe științele comunicării, cu reverberații în câmpul larg al
științelor sociale. Contextul social al producerii comunicaționale favorizează orientarea asupra
dimensiunii pragmatice, fără ca dimensiunile semantică și sintactică să fie abandonate. În raport
cu celelalte arii ale cunoașterii, etnografia comunicării deschide oportunități în ceea ce privește
dialogul transdisciplinar, după cum observă Saville-Troike (2003:7-9). Pentru antropologi,
etnografia comunicării presupune înţelegerea extinderii sistemelor culturale în câmpul lingvistic,
fiind utilă în studiul limbii/limbajului în raport cu organizarea socială, cu relaţiile de rol, cu valorile
şi credinţele comunității, precum şi cu alte pattern-uri ale cunoaşterii şi comportamentului
transmise din generaţie în generaţie în procesul de socializare/enculturaţie. În plus, etnografia
comunicării este utilă în demersul antropologilor pentru studiul menţinerii şi schimbului cultural,
incluzând fenomenele aculturative.
Direcții de dezvoltare a comunicării interculturale. Comunicarea interculturală, un domeniu
relativ, îşi are originile în studiile interacţioniste paloaltiste şi în actele însoţitoare (cum ar fi cursul
lui Edward T. Hall din cadrul Foreign Service Institute, ţinut între 1950 şi 1955), deşi rădăcinile
sale se găsesc în antropologie, în modelele entocentrice ale evoluţiei culturale
Teorii ale comunicării interculturale. Din perspectivă antropologică și comunicațională, utilizarea
limbajului în dialogul intercultural nu presupune și luarea în calcul a posibilităților de traducere a
contextului comunicațional; raporturile interculturale nu se pot rezuma la simpla adaptare
lingvistică. Evident, această perspectivă, pusă pentru prima dată în discuție de Edward T. Hall
(1976/1979), își are rădăcinile în relativismul lingvistic și cultural propus de Franz Boas
(1911/1966) și în școala relativistă în ansamblu, dar problema efectivă a raporturilor interculturale,
a punerii în context a pattern-urilor limbii și gândirii, de regulă diferite pentru limbi diferite, ridică
serioase probleme în ceea ce privește cadrul teoretic al comunicării interculturale.