O lună de când am început. Al patrulea articol care aşa cum
v-am obişnuit până acum va încerca să coboare în străfundul umanului pentru a descoperi de ce noi, de ce aşa, de ce nu altcumva. Sunt întrebări existenţiale la care fiecare dintre noi avem câte un mod de a răspude. Acesta este modul meu şi vă mulţumesc pentru timpul pe care mi-l acordaţi.
Încearcă să fii ceea ce eşti, dar nu fi cum nici tu n-ai vrea să
fii. Inteligenţa e zefirul firii. Nici nu strica zefirul, nici nu dezamăgi firea.
De multe ori încercăm să părem ceea ce nu suntem. Din
varii motive recurgem la acest clişeu pentru a da bine în faţa celorlalţi. Fie că este vorba de situaţia în care altcineva se laudă cu ceva şi vrei şi tu să fii în centrul atenţiei sau că vorbim de o mască pe care ţi-o pui în interese proprii, sau orice alt motiv ar fi, trebuie să fim noi. Atunci când încerci să pari ceea ce nu eşti, nu faci altceva decât să te camuflezi. A fugi de tine e congruent cu a te degrada. De ce zic “nu fi cum nici tu n-ai vrea să fii”? Pentru că cee ce vrem să afişăm s-ar putea să nu ne facă plăcere să vedem la alcineva. Falsitatea şi denaturarea sunt lucruri pe care nu ne dorim să le vedem la nimeni. Atunci de ce eu să fiu ceea ce vreau ca alţii să nu fie. Vorbeam într-un articol precedent despre complexitatea umană. Omul (oricare ar fi el) este atât de amplu şi profund încât nu are nevoie de un plus valoare pentru a se face remarcat. Valoarea unui om nu constă în ceea ce transmite celorlalţi. Dacă tu emani o pseudo-energie celorlalţi dar tu pe interior eşti gol, lipsit de esenţă, lipsit de consistenţă, înseamnă că nu ai dăruit celorlalţi nimic. Ceea ce dăruim altora trebuie să fie 80% din noi. Nu putem oferi ceea ce noi nu deţinem. Asta înseamnă să fii cum nu eşti. Să oferi ceva ce nu ai de oferit. Ipocrizia aceasta vine din dorinţa ori de a ajuta dar, defapt nu ajuţi cu nimic, ori din dorinţa de a părea ceea ce nu eşti şi atunci te amăgeşti singur. Nu ai cum să-ţi clădeşti o imagine perfidă deorece prin ea va transpare persoana ta. Şi atunci când crezi că ceea ce ai plăsmuit dă roade, ajungi să regreţi că nu ai putut oferi celor din jur ocazia de a te descoperi pe tine ci i-ai obligat să cunoscă, să încerce să descopere, un alt tu. Penibilitatea extrovertirii perfide va fi de mii de ori mai agonică decât un eşec personal asumat, bazat pe realităţi şi varii experienţe ale vieţii. Poate ce am ales să vorbesc astăzi pare ciudat, neobişnuit, dar cu toate acestea este un subiect delicat şi des întâlnit. În care unii oamei se complac, îşi creează propria lume şi propriul confort în jurul pseudo-personalităţii lor, şi într- o zi, inevitabil ajung să se lovească de crunta şi prea barbara realitate a vieţii. Nu risipiţi inteligenţa pe lucruri netrebuincioase. Inteligenţa nu este talent. Este raţionament cu care toţi suntem înzestraţi dar pe care cu toţii suntem îndemnaţi să-l cultivăm cultivăm.