Rodion Romanovici Raskolnikov, personajul principal, este un fost student sărac la

Drept din Sankt Petersburg, obligat să-și întrerupă studiile din cauza lipsurilor materiale. Autorul
îl descrie ca fiind „sărac, mândru, aproape trufaș și închis în sine, de parcă ar fi avut ceva de
ascuns.” Prietenul său Razumihin, observă un lucru esențial: „E bun și mărinimos. Nu-i place
să-și arate sentimentele și mai degrabă se poartă cu duritate decât să-și dezvăluie sufletul în
cuvinte. Câteodată e pur și simplu rece și insensibil până la lipsă de omenie, de parcă ar avea în
el două firi opuse care se arată pe rând. Câteodată e groaznic de tăcut!” Această ambivalență și
dualitate a sa este mereu prezentă: impulsurile altruiste, sacrificiul, mila pentru ceilalți sunt
contrabalansate de o latură cerebrală, rece, rațională, chiar cinică care a cazut victima
rationalismului individualist.

Astfel, sarac, singuratic, fire meditativa, un suflet foarte bun in adancul lui, incearca din
rasputeri sa gaseasca prin el insusi sensul vietii si al lumii. Acest rationament il duce la concluzia
ca el este un exemplar rar al umanitatii si ca prin urmare, data fiind aceasta superioritate naturala
pe care i-o demonstreaza lui ratiunea personala, el este in afara de legi si mai presus de ele.
Pentru Raskolnicov, legile sunt facute sa asculte de ele oamenii de duzina, oamenii obisnuiti,
oamenii de rand. Aceasta este prima caracteristica a acestui personaj in care se intrupeaza
individualismul rationalist pe care il combate Dostoievski. Marea lui atractie este Napoleon,
genialul om politic aflat si el in afara oricaror legi. Napoleon este obsesia de fiecare clipa a lui
Raskolnicov, si prin aceasta obesesie facem cunostinta cu cealalta trasatura a individualismului
rational, cu orgoliul. In contrast total cu saracia si modestia mediului social caruia ii apartine,
este de un diabolic orgoliu in ceea ce priveste afirmarea puterii individuale a cugetarii lui asupra
celorlalti oameni.

Izolarea sa autoimpusă față de societate îl determină să-și pună toate speranțele în logică,
pe care o duce până la ultima sa consecință. Raskolnikov alege să nu țină seama de niciun
principiu nerațional cum ar fi credința sau conștiința, care ar trebui să ghideze intelectul,
considerându-l autosuficient. Astfel își formează o teorie periculoasă, care-i împarte pe oameni
în obișnuiți („materialul care nu servește decât la a da naștere altor indivizi asemănători”) și
superiori („care au darul sau talentul de a spune în mediul lor un cuvânt nou”). Raționamentele
devin asemenea unei construcții complicate, adevărata închisoare a lui Raskolnikov fiind propria
sa minte. Nihilist moral, el consideră că „dacă pentru ideea lui e nevoie să treacă peste un
cadavru sau să se bălăcească în sânge, conștiința unui astfel de om îi poate îngădui, după
părerea mea, așa ceva, totul depinde de idee și de importanța ei”

Astfel, intr-o batrana camatareasa se intrupeaza tot ce poate fi mai tiran pentru societatea
umana. Ea reprezinta pentru Raskolnicov tirania celor tari, care trebuie abolita pentru a elibera pe
cei cei ce sufera. Punandu-si prin urmare ratiunea sa lucreze pentru binele social, el ajunge
printr-o serie intreaga de rationamente logice la convingerea nezdruncinata ca aceasta batrana
trebuie ucisa. El trebuie sa isi demonstreze prin aceasta o idee la care tine, si anume ca el, o fiinta
superioara, este un om cu totul liber, vointa lui se misca intr-o libertate absoluta, el poate sa faca
ce vrea, cum vrea, pe orincipiul pe care-l proclama el pentru naturile exceptionale ale omenirii:
„Totul e permis!”

Cu o zi inainte de crima, el are un vis: se viseaza pe sine copil si in acest vis isi aduce
aminte de o scena din copilaria lui. Trecea pe strada si a intalnit un taran beat, care-si batea pana
la sange calul. Copilul care era el, a inceput sa tipe, cautand sa salveze dobitocul din suferinta. Se
intreaba, trezindu-se, daca el, caruia i-a fost asa de mila in copilarie de un cal batut pana la sange,
este acela care trebuia sa ucida. Vedem prin acest vis ca se dezgroapa in el fondul cel bun al lui.
In momentele urmatoare insa, ratiunea pune din nou stapanire pe el si si este convins ca trebuie
sa ucida spre binele umanitatii. Din acest amanunt intelegem ca nu avem de-a face cu un
criminal innascut, ci cu o natura buna in fondul ei, cazuta insa victima si confiscata de puterea
diabolica a ratiunii.

Raskonikov comite crima și ceea ce urmează îi demonstrează că a greșit. Mândria

excesivă și egoismul său duc această impresie până la extrem. Dupa crima, toate argumentele
logice care au dus la ea, vazute dupa ce a savarsit-o, I se par complet false. El cade intr-o stare de
completa disperare, dar nu disperare de frica pedepsei, pe care o va indeplini cu toata barbatie, ci
disperarea din rusine, din orgoliul lui ranit, care se vede in fara ororii pe care i-o provoaca lui
insusi crimele ce le-a savarsit. El nu mai poate suporta crima pe care a savarsit-o, se invarte zile
intregi in jurul politiei, vrand sa marturiseasca, intrand in legatura cu politistii, punandu-I pe
urmele adevarate ale crimei si neindraznind sa marturiseasca, pana cand, in cele din urma,
indemnat de sora lui si de Sonia, iubita lui, marturiseste crima.
 El admite față de Sonia că nu a omorât ca să jefuiască, nici ca să dovedească vreun
principiu utilitarist, ci „altceva voiam să știu, altceva m-a îndemnat:voiam să aflu atunci, cât
mai repede, dacă sunt un păduche ca toți ceilalți sau sunt om. Dacă am să pot să fac pasul sau
n-am să pot. Dacă am să îndrăznesc să mă aplec și să iau puterea sau nu. Dacă sunt o făptură
tremurătoare sau am dreptul...”

Urmeaza pedeapsa siberiana. Dar inainte ca Raskolnivoc sa-si marturiseaza crima, cand
sora lui si Sonia il vedeau framantat, prada unei dureri fara grai, exista o scena care se petrece
intre el si Sonia. Stand cu ea in camera, chinuit pana la imposibil de crima ce o avea pe suflet, ii
cere sa ii citeasca pasajul din Biblie despre invierea lui Lazar. Deci iata-I pea cesti doi indivizi
nenorociti – o prostituata si un criminal- citind Invierea lui Lazar din Evanghelie. Este un prim
pas pe care pe care el il face spre regenerarea morala, catre calea marturiei. In inchisoare, pe care
Dostoievski o cunoaste bine, intre criminalii de rand pe de o parte si intre Sfanta Evanghelie si
Sonia care-l urmeaza, pe de alta parte, se petrece transformarea lui interioara. Este acum un cu
totul alt om, in sensul ca este eliberat de imperiul ratiunii individualiste, care il dominase.Acest
individualism ascuns sub masca falsa a binelui umanitatii nu il robeste numai la suprafata, fondul
lui ramanand bun si inca nealterat total.

În final, el admite față de Sonia că nu a omorât ca să jefuiască, nici ca să dovedească

vreun principiu utilitarist, ci „altceva voiam să știu, altceva m-a îndemnat:voiam să aflu atunci,
cât mai repede, dacă sunt un păduche ca toți ceilalți sau sunt om. Dacă am să pot să fac pasul
sau n-am să pot. Dacă am să îndrăznesc să mă aplec și să iau puterea sau nu. Dacă sunt o
făptură tremurătoare sau am dreptul...”

Salvarea lui stă în acceptarea limitelor rațiunii și în abandonarea propriului egoism prin
deschiderea în fața iubirii. Dostoievski îl reabilitează moral pe Raskonikov trecându-l prin
suferințe, pentru că „orice om trebuie să aibă și el măcar un loc unde să găsească milă!”

Razumihin este prietenul lui Raskolnicov, sarac si el, insa el alege sa raspunda saraciei prin si
mai multa munca pentru a se putea descurca, traducand diferite articole ca sa supravietuiasca.
Se cunosc la facultate, si este descris ca un student sociabil si singurul prieten al lui Raskolnicov.
Cand acesta il viziteaza, primul instinct al lui Razumihin este sa il ajute. Se ofera sa ii dea lui sa
traduca pagina a doua din cele pe care le avea de tradus, fiind dispus sa imparta putinul lui castig
cu Raskolnicov. Dupa ce Raskolnicov ucide, starea acestuia se agraveaza si Razumihin ii spune
menajerei din cladirea in care statea Raskolnicov sa fie cu ochii pe el si sa ii dea sa manance.
Increderea pe care Raskolnicov i–o acorda cand il roaga sa aiba grija de mama si sora lui, sa nu
le paraseasca niciodata, ne duce cu gandul la faptul ca el il considera pe Razumihin mai mult un
frate decat un prieten.

Pe parcursul romanului, el functioneaza ca un inlocuitor al lui Raskolnicov, un frate adoptiv,

intervenind pentru a le apara si a le sfatui pe mama si pe sora acestuia. Desi este barfitor, acesta
se dovedeste un lucru de bun augur pentru Raskolnicov si familia lui, dandu-le astfel informatii
despre starea lui. Intr-o anumita masura, el ii ia locul lui Raskolnicov in propria familie. Le da
informatii despre el, are grija de ele , astfel incat pe masura ce Raskolnicov se indeparteaza de
familie, Razumihin se apropie de ea. Dupa ce Raskolnicov marturiseste, responsabilitatea
purtarii de grija celor doua femei care pe umerii lui Ramumihin, responsabilitatea pe care el si-o
asuma cu bucurie. Este opusul lui Raskolnicov iar prin bunatatea si devotamentul lui,
Dostoievski pare ca vrea sa arate prin el pana in ce grad s-a indepartat Raskolnicov de societate
si valorile morale, sa aduca la lumina defectele si greselile lui Raskolnicov si de asemenea sa
combata nihilismul si celelalte noi idei din Rusia secolului 19.