Coloniile engleze din America de Nord și Războiul de Independență

Cele treisprezece colonii engleze din America de Nord erau

împărțite: Noua Anglie era alcătuită din patru mici colonii (Massachusetts,
Connecticut, New Hampshire și Rhode Island), unde ansamblul era
caracterizat de puritanism; se practica agricultura și comerțul; în centru
(New York, New Jersey, Delaware și Pennsylvania), situația era aproape
la fel ca în Noua Anglie; iar în sud, cinci colonii (Virginia - 1607, Maryland,
Carolina de Nord, Carolina de Sud, Georgia - 1732), consacrate în primul
rând agriculturii de plantație și utilizând ca mână de lucru sclavi de origine
africană. Fiecare colonie a avut personalitate proprie, iar guvernatorul,
numit de coroana engleză, trebuia să se consulte cu adunările aleșilor
(Jérôme Hélie, 2001, p. 154).

Dezvoltarea coloniilor engleze din America de Nord în secolul al

XVII-lea și la începutul secolului al XVIII-lea

Cele treisprezece colonii engleze din America de Nord au cunoscut

în secolul al XVIII-lea o creștere demografică remarcabilă: 2 500 000 de
locuitori, dintre care 500 000 de sclavi de origine africană și 100 000 de
amerindieni. Contrar unei păreri mult timp răspândite, populația de
origine europeană a fost foarte omogenă: 60% englezi și numai 10%
irlandezi și cam tot atâția scoțieni. Din cele douăzeci de procente
rămase, marea majoritate a fost alcătuită din germani, restul fiind
dingrupuri foarte diferite (chiar și hughenoți francezi) (Jérôme Hélie,
2001, p. 154).
Marele numitor comun a fost confesiunea protestantă, dar și limba
engleză. Majoritatea americanilor a fost fidelă protestantismului,
reprezentat înainte de toate de Biserica Anglicană și de Presbiterianism.
În Pennsylvania au prosperat numeroase secte rezultate din disidență,
cum ar fi quakerii. Catolicii erau mai puțini de 25 000 și în general nu s-
au bucuat de considerație. Societatea era destul de eterogenă. Dacă la
New York s-a dezvoltat o adevărată burghezie locală ce și-a datorat
prosperitatea activităților maritime, Sudul, mai legat de Anglia, a fost
dominat de o aristocrație de plantatori care a dat lumii oameni politici ca
George Washington (1732-1799) sau Thomas Jefferson (1743-1826)
(Jérôme Hélie, 2001, p. 154).
 De la sfârșitul Războiului de 7 Ani, în colonii a crescut presiunea
fiscală. Taxele vamale și impozitul pe timbru (1765) pentru toate actele
juridce au fost foarte rău primite de coloniști a căror agitație a căpătat
amploare. Un prim conflict, între 1766-1770, a fost rezolvat printr-o
relaxare fiscală. Dar în 1773, coloniștii deghizați în indieni au aruncat în
mare, la Boston, încărcătura de ceai de pe vasele englezești – tea party
a fost punctul de plecare al escaladării conflictului dintre Anglia și colonii.
În decembrie 1774, la Philadelphia a avut loc un Congres la care au
participat deputați din toate coloniile, cu excepția Georgiei. Deși doar o
minoritate a cerut ruperea relațiilor cu Anglia, situația a rămas încordată
și au început să se organizeze grupuri de voluntari americani (Jérôme
Hélie, 2001, p. 154).

Războiul de Independență (1776-1783)

La 18 aprilie 1775 au avut loc la Lexington, în apropiere de Boston,

primele confruntări. Două luni mai târziu, tot lângă Boston, a avut loc o
adevărată bătălie între voluntarii americani și trupele engleze (17 iunie
1775). Deși a dorit să negocieze, Congresul american s-a pregătit de
război și a încredințat comanda armatei lui George Washington (Jérôme
Hélie, 2001, p. 155; P. Riché, B. Guillemain, J. Favier, M. Morineau, S.
Pillorget, 2009, II, p. 711).
Superioritatea Angliei în oameni, în resurse economice, armament și
în special putere navală a fost evidentă, dar superioritatea morală, ca și
vastul teren (aproximativ 1600 km lungime și 900 km lățime) în care
trebuiau să acționeze beligeranții, echilibra într-un fel forțele (Nicolae
Ciachir, 1996, I, p. 59).
La 4 iulie 1776, Congresul a doptat Declarația de Independență
inspirată de Thomas Jefferson. Ruptura a fost chiar din preambul: ”Noi,
reprezentanții Statelor Unite, adunați în Congres General, stând mărturie
pentru Judecătorul Suprem al Universului și sinceritatea intențiilor
noastre, în numele bunului popor din aceste colonii, facem solemn public
și declarăm că aceste Colonii Unite sunt și trebuie să fie de drept state
libere și independente de orice supunere față de Coroana britanică...”
(Jérôme Hélie, 2001, p. 155).
Primii ani de război au fost grei, englezii au intrat în New York, apoi
au ocupat Philadelphia. Generalul american Horatio Gates, urmând
indicațiile lui George Washington, a evitat confruntările directe, măcinând
forțele adversarului prin realizarea ambuscadelor și acțiunilor de
comando, în timp ce forturile au fost întărite de către colonelul de geniu,
polonezul Tadeusz Kosciuszko. Trupele engleze, conduse de Burgoyne,
înconjurate de cele americane, au fost învinse la Saratoga de George
Washington, la 17 octombrie 1777 (Jérôme Hélie, 2001, p. 155; Nicolae
Ciachir, 1996, I, pp. 59-60).
Intervenția Franței s-a datorat unui puternic val de simpatie pentru
cei numiți ”insurgenții”, amestecat cu dorința de revanșă față de Anglia.
Americanii au fost la început prudenți față de această putere catolică, o
adevărată amenințare pe vremuri în Canada. În decembrie 1776,
Congresul Statelor Unite a trimis o ambasadă la Versailles. Benjamin
Franklin a devenit o persoană influentă atât la curte, cât și în saloanele
pariziene. La 7 decembrie 1777, Franța a fost prima putere care a
recunoscut independența Statelor Unite. Vergennes, ministru de externe
francez, l-a determinat apoi pe Ludovic al XVI-lea să opteze pentru a o
alianță mai oficială (6 februarie 1778) (Jérôme Hélie, 2001, p. 155).
Războiul naval a căzut mai degrabă în sarcina Franței, în ciuda
eforturilor Congresului de a pune pe picioare o flotă și a succeselor
corsarilor americani. Însă nu a dat rezultate imediate. În 1779, neputând
să atace direct America de Nord, amiralul d' Estaing a cucerit insulele
Saint Vincent și Grenada, în vreme ce Spania (1779) a intrat în război cu
Anglia. Pe mare s-au mai desfășurat căteva confruntări nedecise între
flotele europene. În 1780 a intrat în război de partea aliaților și Olanda
(Jérôme Hélie, 2001, p. 155).
La 12 iulie 1780, un corp expediționar francez comandat de
Rochambeau a sosit pe continentul american. În ciuda oboselii ce a
domnit în tabăra americană, George Washington a reușit să strunească
trupele. Francezii și americanii au înregistrat o victorie la Yorktown (19
octombrie 1781), iar spaniolii au cucerit Florida (Jérôme Hélie, 2001, p.
155).
În același timp, flotele Franței, Spaniei și Olandei au scos din luptă
navele engleze, extinzând războiul naval și asupra Indiilor de Vest
britanice (Nicolae Ciachir, 1996, I, p. 61).
Opinia publică engleză era obosită de acest război plin de greutăți,
iar americanii s-au temut că aliații lor francezi și spanioli urmăreau
scopuri prea puțin conforme cu aspirațiile Statelor Unite. La 30 noiembrie
1782, un prim tratat anglo-american a marcat sfârșitul negocierilor
începute cu puțină vreme înainte, fără ca francezii să fie consultați.
Anglia a recunoscut independența Statelor Unite. Vergennes a reușit
totuși ca semnarea păcii să aibă loc la Versailles (3 septembrie 1783)
(Jérôme Hélie, 2001, p. 155).
 O adunare constituantă s-a desfășurat la Philadelphia de la 25 mai la
17 septembrie 1787 și a votat o constituție federală. Puterea legislativă
era reprezentată de un Congres alcătuit din două adunări: Camera
reprezentanților, aleasă prin vot direct, și Senatul, cu doi senatori de
fiecare stat. Președintele, cu competențe în special în domeniul
diplomatic și militar, avea drept de veto în ceea ce privea legislația votată
de Congres, în vreme ce autoritatea superioară în domeniul judiciar era
asigurată de Curtea Supremă (Jérôme Hélie, 2001, p. 157).
George Washington a fost ales în unanimitate președinte al Statelor
Unite, a depus jurământul la New York în dimineața zilei de 30 aprilie
1789. Primul guvern a fost alcătuit din trei miniștri-secretari de stat:
finanțe, război și externe. În 1800, instituțiile guvernamentale au fost
mutate de la Philadelphia la Washington, centru cu funcții politico-
administrative și cultural-științifice (Nicolae Ciachir, 1996, I, pp. 64-65).
Națiunea americană a fost prima națiune formată din europeni,
independentă în afara Europei (Nicolae Ciachir, 1996, I, p. 65).
În 1800, Spania a restituit Franței teritoriile din Luisiana obținute prin
tratatul de la Paris din 1763. După ce s-a gândit o vreme să reia
colonizarea franceză, Bonaparte a vândut-o Statelor Unite (1803).
Proiectul președintelui Jefferson de a continua expansiunea în interiorul
continentului și-a găsit în felul acesta o formidabilă trambulină pentru
secolul care începe (Jérôme Hélie, 2001, p. 157).
Problemele americanilor în ceea ce privea relațiile cu vechea
metropolă nu au încetat totuși. Două tendințe s-au opus în epoca
Revoluției Franceze. La început, pe vremea președintelui George
Washington, domina partidul federalist, care nu era întru totul ostil
Angliei și dorea să ferească tânăra republică de tulburările din Europa.
Americanii au semnat, în 1794, un tratat cu Anglia, care se afla în război
cu Franța (Jérôme Hélie, 2001, p. 157).
Venirea la putere a lui Thomas, Jefferson, președinte din 1801 până
în 1809, a modificat datele problemei. Democrat republican, acesta nu a
fost favorabil Franței revoluționare. Succesorul său, James Madison,
președinte din 1809 până în 1817, nu a ezitat în 1812 să angajeze
Statele Unite într-un război cu Anglia, prezența acesteia în Canada, fiind
considerată o amenințare. Conflictul s-a dovedit periculos pentru
americani în momentul în care englezii au cucerit și incendiat
Washingtonul. Pacea de la Gand revine la statu-quo antebellum (24
decembrie 1814) (Jérôme Hélie, 2001, p. 157).