Pisica

Animal domestic

Domesticirea pisicii
Pisica trăiește în strânsă legătură cu oamenii de cel puțin 3500 de ani, fiind folosită de
către egipteni[6] pentru a ține departe șoarecii. În ciuda domesticirii, pisica nu a pierdut
niciodată abilitatea de a trăi în sălbăticie, unde formează colonii. Conform unui studiu din
mai 2012, pisicile au fost domesticite în anul 2200 î.Hr.[7] Potrivit studiului publicat în Journal of
Archaeological Science, egiptenii au fost cei care au transformat pisicile în animale
domestice.[7]
Un studiu genetic din 2007 a arătat însă că pisicile provin din pisica sălbatică africană (Felis
silvestris lybica), divergența producându-se în jurul anului 8000 î.Hr., în Asia de Sud-Est.
(Wade, Nicholas (29 June 2007). "Study Traces Cat's Ancestry to Middle East". New York
Times (New York: NYTC). Retrieved 2 April 2008.)

Comportamentul pisicii

Pisici îngrijindu-se reciproc

Sociabilitate
Prejudecata legată de pisici planează asupra solitarității sale, fiind un animal nesociabil.
Acest concept este înlăturat de un studiu efectuat în anii '70 de către David MacDonald,
cercetător la Universitatea Oxford din Marea Britanie. Studiul a indicat faptul că o femelă
este mai predispusă să stea cu o felină înrudită decât cu o alta din altă linie. Cercetătorul
Randall Wolfe susține că acest lucru nu se manifestă și către partea masculină, indiferent
de proveniența genetică a acestora.
Luptele între pisici
Câteodată pisicile care împart același mediu de viață pot să se lupte, fiind o modalitate de
demonstrare a abilităților; poate fi totodată o joacă inofensivă. De asemenea, este și
modul stabilirii unei ierarhii într-un grup de pisici sau o cale de atenționare a unei feline
când încalcă o regulă a grupului. Pentru a fi despărțite, pisicilor trebuie să li se atragă
atenția. Imediat ce s-au despărțit, acestea trebuie separate în încăperi diferite, până când
nu mai au tendința de a se lupta. Niciodată stăpânul nu intervine fizic în lupta lor, deoarece
acesta poate fi zgâriat sau mușcat serios.

Zgâriatul
Pisicile au nevoie să zgârie, fiind procesul prin care se îndepărtează straturile inutile ale
țesutului cornos care constituie ghearele. Prin întindere se exersează mușchii, încheieturile și
tendoanele.
Dacă pisica zgârie mobila din casă, înseamnă că are nevoie de o suprafață pe care să își
ascută ghearele. Pentru a elimina această problemă, stăpânii pot achiziționa suprafețe de
ascuțit ghearele, poziționându-le în locuri cu cel mai mare interes pentru pisici.
Pisicile stresate sau bolnave pot zgâria sau mușca oamenii, comportament care poate
apărea când pisica nu are chef de alintări și mângâieri, mai ales pe burtă. Mâna nu trebuie
retrasă brusc din ghearele sau dinții pisicii, provocându-se astfel rănile mai grave. Pisica nu
trebuie scuturată, lovită sau pălmuită, deoarece ea nu va înțelege de ce este bătută, ci
doar că oamenii pe care îi iubește o lovesc din motive necunoscute.

Anatomie
Scheletul și mușchii

Scheletul capului pisicii

Scheletul pisicii este format din 250 de oase. La nivelul

capului, dentiția cuprinde incisivii, caninii, premolarii de carne, dar nici un dinte „plat”
(ca molarii) pentru a strivi hrana: aceștia nu sunt necesari pentru că pisica își „sfâșie” hrana
cu ajutorul mușchilor puternici ai fălcilor, apoi și-o înghite fără a o
mesteca. Vertebrele gâtului sunt scurte, iar coloana vertebrală foarte flexibilă. Vertebrele
cozii prelungesc coloana vertebrală, numărul acestora variind în funcție de
rasă. Coada are rol în echilibru. Labele anterioare se termină cu cinci „degete” prevăzute
cu gheare retractile keratinoase; labele posterioare, mai lungi, se termină cu patru
„degete”, de asemenea prevăzute cu gheare retractile.
Mușchii spatelui sunt foarte flexibili, cei ai labelor posterioare foarte puternici, particularități
care conferă animalului suplețe și o „detentă” amplă în sărituri.
Din cauza regimului alimentar mai diversificat și mai sărac în proteine, intestinele pisicii de
casă sunt mai lungi decât cele ale strămoașei sale sălbatice. Această trăsătură, împreună
cu diminuarea taliei sale, este adaptarea cea mai semnificativă a pisicii la noul său mod de
viață.

Părul
Părul pisicii este alcătuit din fire lungi care poartă „desenul” (pete, dungi etc.), la baza
cărora se găsesc fire mai scurte și în final, puful, toate acestea asigurând o bună izolație a
corpului.

Simțurile
La origine, pisica vâna în zori sau seara, fapt care a dus la dezvoltarea simțurilor sale și la o
percepție a universului diferită de a oamenilor, care la un moment dat i-au atribuit chiar
puteri supranaturale. Se vorbește despre pisici care au prezis cutremure de pământ și alte
catastrofe, explicația probabilă fiind că urechea lor este capabilă să perceapă vibrații pe
care oamenii le ignoră.

Auzul

„Auzul pisicii”

Auzul pisicii este foarte sensibil la frecvențele înalte, mergând până la 30 000 Hz, în timp
ce urechea umană este limitată la 20 000 Hz. Datorită celor 27 de mușchi care îl
controlează, pavilionul fiecărei urechi poate pivota în mod independent, pentru a localiza
originea unui zgomot și distanța de la care acesta provine.

Văzul

Ochii pisicii pe intuneric

Este simțul său principal. Câmpul vizual al pisicii este, ca și auzul, mult mai larg : 187° (față de
125° pentru oameni), ceea ce nu reprezintă nici pe departe un record în lumea animală.
Intensitatea luminii influențează forma pupilei: de la o simplă linie dreaptă în lumină,
aceasta se dilată într-un cerc perfect în condiții de semiîntuneric. Contrar unei credințe
răspândite, pisica este incapabilă de a vedea în întuneric deplin, totuși vede mult mai bine
decât oamenii în timpul nopții. Aspectul fosforescent al ochilor săi pe un întuneric relativ se
datorează unui strat de celule ale retinei, numite tapetum lucidum, care acționează ca o
oglindă și reflectă lumina, care trece prin retină o a doua oară, dublând astfel acuitatea
vizuală a acesteia în întuneric.
În schimb, pisica nu percepe culorile sau mișcarea la fel ca noi: se pare (deși acest aspect
este încă în discuție) că ea nu percepe culoarea roșie și că în general, nu prea distinge
detaliile. Un obiect în mișcare (ca de exemplu o pradă), îi apare mult mai clar decât un
obiect static.
O particularitate a ochiului pisicii este că este protejat, pe lângă pleoapele inferioară și
superioară, de o a treia pleoapă, membranoasă, care se închide dinspre colțul interior al
ochiului către exterior. Frecvent, dacă această membrană este vizibilă, este un semn de
suferință al pisicii (tulburări digestive, cel mai des prezența paraziților sau enterită).

Mirosul
Simțul mirosului la pisică este de patru ori mai dezvoltat decât al omului[necesită citare] și are o
importanță majoră în viața socială a felinei, în delimitarea teritoriului. De altfel, mirosul este
mijlocul de a verifica dacă hrana nu îi este alterată sau otrăvită. Pisica are douăzeci de
milioane de terminații nervoase olfactive, față de doar cinci milioane la om.

Gustul

Limba pisicii

Simțul gustului este dezvoltat la pisică, totuși mai slab decât la om: 2 000 de papile
gustative înseamnă de 4,5 ori mai puțin față de cele 9 000 la om. Spre deosebire de câine,
gustul pisicii este situat la extremitatea limbii, fapt care îi permite să guste fără să înghită.
Sensibilă la gustul amar, acru sau sărat, ea nu simte gustul dulce.

Simțul tactil
De asemeni bine dezvoltat, simțul tactil permite pisicii să-și utilizeze mustățile pentru a evita
obstacolele în întuneric total, prin detecția variațiilor de presiune a aerului. Tot mustățile îi
permit să simtă și dimensiunile spațiului traversat. Pernițele labelor sunt foarte sensibile la
vibrații, iar în pielea pisicii se găsesc celule tactile extrem de sensibile.
Alte simțuri
Organul lui Jacobson constituie un adevărat al șaselea simț. Asemeni câinelui și calului,
pisica poate să guste mirosurile cu ajutorul acestui organ, răsfrângându-și buzele pentru a
permite mirosurilor să pătrundă, prin două mici orificii situate în spatele incisivilor, și care
conduc către doi săculeți cu lichid aflați în cavitățile nazale, care au rolul de a concentra
mirosurile.
Prezența unui organ vestibular, și el deosebit de dezvoltat, îi conferă pisicii simțul remarcabil
al echilibrului, astfel explicându-se facultatea ei de a se întoarce rapid în aer pentru a
„cădea întotdeauna în picioare”.
Ea mai poate sări la înălțimi de cinci ori superioare taliei sale. Viteza de alergare medie este
de 40 km/h, are nevoie de 9 secunde pentru a parcurge 100 m, dar nefiind un alergător de
fond, obosește destul de repede.

Comportamentul

Pisică domestică

Pisica este un animal independent. Spre deosebire de câine, ea se plimbă și se curăță

singură.

Mieunatul Mieunatul este manifestarea sonoră a pisicii; în general un animal discret, ea

poate uneori căuta a se face remarcată mieunând ore întregi, fie pentru a cere de
mâncare, fie pentru a cere să i se deschidă ușa, de exemplu. Unele rase de pisici sunt mai
zgomotoase decât altele, cum ar fi siamezele.

 Mieunatul sacadat
Rar, pisica emite un mieunat sacadat, de slabă intensitate, când vede o pradă la care nu
poate ajunge, ca o pasăre sau o insectă în zbor, sau chiar privind o emisiune despre
animale la televizor.

Torsul
„Torsul”

Încă din primele zile de viață, puiul de pisică toarce în timpul suptului, iar mama îi răspunde.
Ea toarce din plăcere, la fel de bine ca în suferință: stresată, rănită sau chiar muribundă, o
auzim torcând. Cel mai des, ea toarce pentru a-și exprima dependența; față de mamă la
naștere, față de om mai târziu, când este bolnavă sau când este mângâiată. Regăsim
acest comportament la rudele sale, marile feline, care însă torc doar în primele luni de
viață.
Torsul este produs printr-o mișcare coordonată a glotei, laringelui și a anumitor mușchi.
Aceste vibrații sonore implicând întreg corpul sunt întâlnite la majoritatea felinelor, ca și la
alte animale, dar mecanismul lor, ca și utilitatea, ramân de neexplicat. Se crede că
această stare, ca și somnul, ar avea un rol reparator pentru organismul pisicii. Cand torc,
pisicile emit vibratii sonore identice cu cele utilizate în medicină pentru a calma durerea, a
trata o fractură sau o leziune la tendon. Poate așa se explică și faptul că, dintre mai multe
pisici și mai mulți câini care au suferit o leziune ori o intervenție chirurgicală de aceeași
gravitate, aceste pisici se vor vindeca de trei ori mai repede, iar sechelele lor sunt de cinci
ori mai puține. Concluzia: torsul unei pisici ar avea o acțiune anabolizantă, ce ajută
vindecarea.[8] Adulte, felinele mari nu mai torc; pisica este singura care toarce sub
mângâierile stăpânului: ea vede în acesta „a doua sa mamă”.
Când torc pisicile pot fi din mai multe cazuri: fie că este stresată, fie că îi place ce face sau
chiar când se simt rău. Nu doar pisicile domestice torc. Deși oamenii de știință considerau
că doar pisicile pot să toarcă, cu timpul au observat că și alți membri ai subfamiliei felinelor
precum gheparzii, linxul sau pumele pot să toarcă. Există și alte specii de animale care
manifestă acest comportament printre care amintim hiene, porci de guineea sau ratonii.
Însă un lucru este știut: felinele care torc nu prezintă și răget, iar felinele care prezintă răget
nu pot să toarcă. În cazul felinelor care prezintă răget, structura organelor din jurul laringelui
nu este destul de rigidă ca să le permită să și toarcă. Astfel, panterele, leii, leoparzii,
jaguarul sau tigrii nu pot să toarcă.
Oamenii de știință spun că felinele au dezvoltat răgetul pentru a-și proteja prăzile și
mândria. Confrom teoriei acestora, dacă tu ai fi o felină mare care trebuie să se miște
permanent pentru a prinde o pradă, răgetul puternic te va ajuta să-ți menții teritoriul pe
care cauți prada.

Spălatul[ Dacă ai privit vreodata o pisică când se spală, probabil ai observat ritualul
pe care îl are. Mai întâi este aplicată saliva pe interiorul lăbuței într-o mișcare circulară,
mișcare urmată de ștergerea feței (nas și ochi) de la interior spre exterior cu lăbuța umedă.
Mai apoi, felina va umezi din nou lăbuța cu mișcări circulare și se va șterge pe după urechi
și pe frunte. Când procesul se termină pe o parte a feței, el va fi reluat pentru cealaltă
jumătate de față, cu cealaltă lăbuță. După ce a terminat cu spălatul pe cap, pisica
începe să se lingă pe labele din față, pe umeri, pe laterale, în zona genitală, terminând cu
labele din spate și coada. Ordinea în care sunt spălate părțile corpului poate varia în
funcție de starea de spirit a pisicii. Există și momente când nu sunt cuprinse toate
elementele într-o singură sesiune de baie.
Somnul
Pisica doarme în medie 15-18 ore pe zi, fiind activă doar circa 6-9 ore, mai ales o parte din
timpul nopții, perioadă propice vânătorii. Ea este deseori folosită în cadrul experiențelor
asupra ciclului somnului. Conform unor studii, pisica este animalul cu cea mai mare
proporție de faze de somn paradoxal în timpul cărora ea visează. În acest timp, s-a
constatat o activitate electrică foarte intensă a creierului, ochilor și mușchilor.

Reproducerea, gestația, nașterea

Pisicile sunt apte de reproducere în general începând cu vârsta de nouă luni (s-au văzut
totuși pisici născând la numai șapte luni).

Pisoi nou născut

Femela trece prin numeroase perioade de „călduri”, mai ales între primăvară și toamnă. În
aceste perioade, femela pisică adoptă un comportament hiper-activ și destul de neplăcut
pentru proprietari: caută mângâieri, se freacă și se tăvălește pe jos, miaună strident pentru
a anunța starea ei motanilor din împrejurimi. Cât despre masculi, ei își marchează teritoriul
proiectând jeturi de urină foarte puternic mirositoare. Dacă li se permite să iasă, ei se luptă
adesea cu alți masculi, slăbesc și își neglijează toaleta, fapt care îi expune la riscuri de
contaminare sau la contractarea de boli (coryza, leucoza, FIV etc.). În concluzie, este
recomandată sterilizarea precoce.

Pisoi de circa 6 săptămâni

Când masculii de pisică sunt pe punctul de a se acupla cu o femelă, trebuie mai întâi ca
aceasta să fie de acord. În timpul acuplării, masculul se urcă pe spatele femelei și o
imobilizează, mușcând-o de pieleagâtului. Spre sfârșitul actului, femela are tendința de a
geme, enervată. Cauza este că penisul masculului este astfel alcătuit, încât mici formațiuni
spinoase stimulează dureros vaginul femelei în scopul de a declanșa ovulația. Cu ocazia
fiecărei penetrații, femela va emite un nou ovul, fapt care explică existența puilor de
aceeași generație care pot proveni din tați diferiți.
Gestația durează aproximativ 60 de zile, pisica purtând în medie 4 pui. La trei
săptămâni, mamelele femelei se măresc în volum și se înroșesc. Apoi abdomenul i se umflă,
iar pofta de mâncare va crește pe măsură ce sarcina înaintează către termen. În
timpul gestației, pisica va căuta afecțiunea umană; se recomandă ca stăpânii sa mângâie
abdomenul pisicii, pentru a obișnui puii cu contactul uman. La șapte săptămâni, pisica va
începe să caute un loc liniștit și izolat, potrivit pentru a naște (un dulap, o cutie de carton...).
La apropierea termenului (între 60 și 70 de zile de la concepție), pisica devine agitată, de
aceea este important ca stăpânul să fie prezent, să o asiste. După aproximativ 20
de minute de la declanșarea contracțiilor, pisica va naște primul pui, apoi urmează ceilalți,
rapid sau chiar după mai multe ore, mergând până la 24 de ore pentru a termina nașterea.
Puii se nasc protejați de un înveliș pe care pisica îl sfâșie și apoi linge puiul pentru a-i stimula
respirația, sfârșind prin a mânca placenta, care conține elemente nutritive și a
tăia cordonul ombilical.
Puiul va căuta să sugă imediat după naștere, continuând apoi la intervale de 20 de
minute. Pentru a obișnui puii cu contactul uman, trebuie ca stăpânii să-i ia în mână zilnic,
fără însă să se depășească durata de 5 minute. Puiul de pisică se naște orb și surd,
cântărind între 80 și 100 de grame; după 7-10 zile de la naștere, când va deschide ochii,
aceștia sunt de culoare albastră, până la vârsta de două luni, când se vor schimba în
culoarea definitivă. Alăptarea durează trei luni, timp în care pisica își va învăța puii să se
spele, să se hrănească, să vâneze etc.
Pisica are instinctul matern foarte dezvoltat: ea se va ocupa cu devotament de pisoi, îi va
supraveghea, își va petrece tot timpul cu ei și îi va disciplina, la nevoie. În general, pisicile
adulte vor fi prezente atunci când puii pleacă să „descopere” lumea, iar la unele rase,
chiar masculul ia parte la educația progeniturii.

Întreținerea

Pisică siameză, vârsta de 1 an, desen în creion

În funcție de morfologie, nu toate pisicile au nevoie de aceleași gesturi de întreținere din
partea stăpânului.
Pisicile cu păr lung sunt cele mai pretențioase, dat fiind că atunci când se spală, lingându-și
blana, ele înghit perii morți, care se acumulează în stomac, formând gheme de păr.
Acestea perturbă tranzitul intestinal, pisica fiind obligată să le regurgiteze ca să
evite ocluzia intestinală. Pentru a evita aceasta, e necesar să se procedeze zilnic la
descurcatul blănii pisicii cu ajutorul unui pieptene sau perii, ceea ce va împiedica și
formarea de „noduri” în blană, care sunt dureroase pentru animal. Uneori e necesar chiar
să se rărească părul, prin tăierea lui în unele zone (cum ar fi în spatele labelor și în jurul zonei
anale) ceea ce le va împiedica să se murdărească. Printre rasele cu păr lung, rasa
persană este cea mai pretențioasă în ce privește întreținerea; din cauza botului lor turtit, ele
au adesea scurgeri nazale sau oculare care le murdăresc blana. Trebuie deci să li se curețe
zilnic botul și ochii cu o soluție specială.
Pisicile cu păr scurt nu au nevoie decât de un periat săptămânal, pentru a se îndepărta
perii morți. Unii crescători de pisici de rasă folosesc pentru masaj o mănușă de mătase sau
o piele de căprioară pentru a lustrui părul pisicilor și a-i da astfel strălucire.
Pisicile fără păr, cum ar fi cele din rasa Sfinx, au nevoie de o atenție specială. Pielea lor
produce, asemeni tuturor celorlalte pisici, un lichid gras: sebumul, care însă în acest caz
particular, nu este absorbit de păr, astfel că praful se lipește literalmente de pielea pisicii,
ea murdărindu-se foarte ușor. Sunt deci singurele pisici care trebuie spălate regulat, o dată
sau de două ori pe săptămână.
În general, celelalte rase de pisici nu au nevoie să fie spălate, fiind animale foarte curate,
care acordă o mare parte din timp toaletei, lingându-se pe întregul corp. Limba lor aspră le
permite să înlăture majoritatea perilor morți și să-și lustruiască blana. Saliva produsă de pisici
este un agent anti-bacterian puternic. În plus, ele detestă apa. Dacă totuși o baie se
dovedește necesară, e necesar să se folosească un șampon special, evitând cu grijă ochii,
nasul și urechile. Este foarte important ca părul să fie bine limpezit, pentru ca animalul să nu
înghită resturi de șampon cu ocazia toaletei ulterioare. Pentru a usca pisica, ea trebuie
învelită într-un prosop mare și scoasă din baie, pentru a nu se mai simți „amenințată”.
Urmează faza de „calmare”, stăpânul va ține pisica lângă el, apoi o va freca ușor cu
prosopul, fără a neglija nici o porțiune a corpului (ca de exemplu pernițele labelor).

Alergiile de la pisici
Motivele cele mai comune pentru care pisicile sunt displăcute de oameni sunt reacțiile
alergice la alergeni cum ar fi saliva și părul de pisică. Totuși această problemă poate fi
tratată prin medicamentele împotriva alergiilor și spălarea pisicilor frecvent (îmbăierea
săptămânală elimină 90% din alergenii purtați de pisică în mediul respectiv). Sunt încercări
de creștere a pisicilor care nu provoacă reacții alergice.