UNIVERSITATEA HYPERION

FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIALE, UMANISTE ȘI ALE NATURII

CREAREA BLOCULUI MILITAR

AL PUTERILOR CENTRALE
ȘI ADERAREA ROMÂNIEI LA TRIPLA ALIANȚĂ

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC
PROF. DR. CORNELIU LUNGU

STUDENT
VIRGIL GURAN

BUCUREȘTI

2019
 Tripla Alianță sau Puterile Centrale, cum mai este cunoscută, a fost încheiată între
Germania, Austro-Ungaria și Italia, astfel luând naștere una dintre cele mai faimoase
alianțe din întreaga istorie.
Alianța a fost încheiată la inițiativa cancelarului Otto von Bismarck (“cancelarul
de fier” al Germaniei), fiind, inițial, una de ordin defensiv, adică doar în cazul în
care Franța ar fi atacat pe unul din membrii acesteia, ceilalți ar fi fost nevoiți să intervină
și să declare război Franței. La baza acestei alianțe stă tratatul secret negociat de von
Bismarck cu Austro-Ungaria în 1879, care sporea puterea în zonă a celor două state.
Austro-Ungaria câștiga un aliat puternic în lupta de rezistență dusă împotriva
expansionismului rusesc, iar Germania devenea și mai puternică în cadrul eventualelor
conflicte cu Franța, refăcută după încheierea războiului din 1870-1871.
Italia avea, în acest timp, probleme mari în Nordul Africii,
unde Franța ocupa Tunisia. Imediat, ministrul afacerilor străine îl contactează pe
Bismarck, propunându-i o alianță menită să neutralizeze Franța în Europa. Bismarck îi
răspunde acestuia că drumul spre Berlin trece pe la Viena, astfel luând naștere, în mai
1882, Tripla Alianță. În cazul în care vreuna dintre părțile semnatare declara război
oricărei alte țări, ceilalți membri își declarau neutralitatea și nu participau la război.
Acest tratat nu rezolva, însă, problemele din Balcani dintre Italia și Austro-
Ungaria. Sesizând acest impediment major, Bismarck își ia rolul în serios, dându-și
seama de avantajele de care putea beneficia Germania în urma acestei alianțe.
Deteriorarea din ce în ce mai accentuată a relațiilor franco-germane l-au convins
pe Bismarck de necesitatea păstrării acestei alianțe. În 1887, când trecuseră cei 5 ani pe
durata care se semnase alianța, Bismarck încearcă și reușește, pentru moment, să
forțeze Austro-Ungaria să rămână ca membru, amenințându-l pe Kálnoky cu retragerea
sprijinului împotriva Rusiei, așa că acesta din urmă se vede nevoit să facă, numai pentru
asigurarea protecției, concesii peste concesii. Printre acestea, deși dorea nespus să nu mai
aibă probleme în Balcani, el trebuie să accepte ca în cazul în care statu-quo-ul teritorial se
modifica, să plătească despăgubiri Italiei. În afară de sprijinul împotriva Rusiei, Austro-
Ungariamai primea asigurări și împotriva iredentismului românesc și italian, lupta
acestora neputând fi susținută, oficial, de România și Italia. Italia primea din partea lui
Bismarck asigurări de prietenie și promisiuni în lupta pentru coloniile din Africa.
În același an, Bismarck definitivează o serie de tratate menite să izoleze și mai
mult Franța. Printre acestea se număra și Înțelegerile mediterane la care adera și Marea
Britanie, aceasta fiind interesată de blocarea Rusiei în Marea Mediterană și ținerea ei în
spatele Strâmtorilor. Austro-Ungaria rămâne, în acest fel, fără nici o formă de contact
diplomatic cu Rusia.
În scurtă vreme, însă, lucrurile se vor schimba. Următorii miniștri de externe
austro-ungari, și anume Goluchowski și contele Lexa von Aerenethal, se vor apropia din
ce în ce mai mult de Rusia din cauza unei dorințe comune: scoaterea Italiei din Balcani.
La fel, Franța va încheia cu Italia un acord conform căruia ambele state se vor declara
neutre în cazul unor conflicte între celelalte țări.
Tot în acest timp, lua naștere, în urma semnărilor de tratate între ceilalți 3 poli de
putere europeni, Marea Britanie, Rusia și Franța, a unei serii de tratate bilaterale, numite
Antanta, menită să contracareze pretențiile puterilor din Tripla Alianță.
După asasinarea de către un naționalist sârb, la Sarajevo, a arhiducelui Franz
Ferdinand și a soției acestuia (28 iunie 1914) războiul era iminent, așa că marile puteri au
început degrabă pregătirile pentru o conflagrație care avea să devină mondială. În decurs
de numai 2 săptămâni, statele din cele 2 sfere de influență la nivel european și-au declarat
război, conflagrația durând până în 11 noiembrie 1918.
Cucerirea independenței de stat, în urma războiului ruso-turc din 1877-1878, i-a
permis României să devină subiect al relațiilor internaționale și i-a conferit posibilități
sporite de afirmare în politica externă. După 1878, România a urmărit 3 obiective
principale de politică externă, acestea fiind formulate în memoriul prezentat de Mihail
Kogălniceanu la 1 iulie 1878 în cadrul Congresului de la Berlin: menținerea integrității
teritoriale; recunoașterea și consolidarea independenței; declararea neutralității sale.
Pornind de aici, diplomația română a trebuit să aibă în vedere întregul context al
relațiilor internaționale, care căpătatase o intensitate deosebită, ca urmare a intereselor
divergente ale marilor puteri. În noile condiții diplomatice, Carol I și oamenii politici
român au conștientizat conștientizat riscul de a urmări obiective de politică externă fără
patronajul uneia sau a mai multora dintre marile puteri. Ei erau convinși că numai
afilierea la un sistem de alianțe va putea să promoveze interesele de politică externă ale
țării și să ofere protecție față de presiunile externe.1 Necesitatea patronajului unei puteri
sau afilierea la un sistem de alianță a devenit evidentă, mai ales, în urma împotrivirilor
marilor puteri în probleme importante pentru statul român ca recunoașterea independenței
(care a fost condiționată de Germania în cadrul Congresului de la Berlin). Un alt
eveniment ce a determinat îngrijorarea cercurilor politice românești îl constituia
deteriorarea relațiilor dintre Rusia și Bulgaria, fapt ce putea conduce la o eventuală
intervenție militară, care nu se putea efectua decât pe teritoriul României.2
Realizarea unei alianțe nu era însă, în condițiile amintite, atât de ușoară. Deoarece
toate posibilitățile prezentau diferite incovienente, opțiunea trebuia să se îndrepte spre
soluția care prezenta dezavantajele cele mai mici. O apropiere de Marea Britanie nu putea
fi luată în considerare din cauza politicii de neangajare promovată de guvernul englez
până în 1904. Nici orientarea tradițională către Franța nu putea fi luată în calcul deoarece,
după înfrângerea din 1871, aceasta slăbise pentru un timp și fusese izolată prin abila
acțiune diplomatică a lui Bismarck. Pe de altă parte, o diminuare a simpatiilor românești
s-a produs datorită atitudinii diplomației franceze în timpul Congresului de la Berlin și în

1
Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor (1998). Istoria Românie
i. p. 412.
2
Academia Română, (coord. Gh. Platon) (2003). Istoria românilor. Volumul VII. Tom II. De la independență la
Marea Unire (1878-1918), p. 239-240
perioada imediat următoare, Franța fiind printre ultimele puteri care au recunoscut
independența României. Nici din punct de vedere economic apropierea de statul francez
nu oferea avantaje: relațiile comerciale erau relativ moderate, iar piața financiară franceză
a rămas închisă României.3
Aliatul Franței începând cu anul 1893, Rusia, era un candidat și mai puțin probabil
în contextul unei alianțe. Oamenii politici români, în special liberalii, cât și opinia publică
în general considerau Rusia drept un inamic.4 Guvernul român ajunsese într-o stare de
încordare cu Imperiul Țarist, ca urmare a pretențiilor acestuia din urmă asupra celor trei
județe din sudul Basarabiei (Ismail, Cahul și Bolgrad) și apoi a preluării lor în
schimbul Dobrogei în 1877, prevedere consfințită mai apoi prin Pacea de la San-
Stefano și la Congresul de la Berlin (1878). O apropiere de Rusia nu putea fi favorizată
nici de relațiile economice deoarece similitudinile între cele două economii determinau o
concurență pe piața occidentală pentru desfacerea produselor agricole. La acestea s-au
adăugat campaniile de presă ostile statului român și, după cum sublinia istoricul Tatișcev,
lipsa de tact a diplomaților țariști.
Aproape la fel de dificile erau și raporturile cu celălalt mare vecin, Austro-
Ungaria. Deși a fost prima mare putere europeană care a recunoscut independența
României, fără a mai aștepta îndeplinirea de către ea a condițiilor impuse, ulterior însă
poziția statului austro-ungar se schimbă radical, tendință ce se observă începând cu
refuzul acestuia de a recunoaște Regatul român. De fapt, poziția Austro-Ungariei față de
România este una destul de contrastantă și varia de la ostilități categorice la acțiuni de
sprijin. Dificultatea esențială a raporturilor cu Austro-Ungaria era generată de situația
românilor din Transilvania, supuși unei deznaționalizări forțate odată cu instituirea
dualismului austro-ungar în 1867. Această politică a determinat nu numai rezistența
hotărâtă a românilor transilvăneni, ci și o reacție a conaționalilor din regat, iar o alianță a
României cu guvernul unui stat care oprima peste trei milioane de români putea crea
impresia renunțării de a-și sprijini unele interese vitale pentru propriul popor.5
În aceste condiții, soluția care se putea impune era aceea a unei alianțe cu
Germania. Imperiul creat în 1871 prezenta și avantajul că era principala putere militară a
Europei, dispunând, în același timp, de o importantă și dinamică forță economică. Dar,
dacă relațiile cu Germania ofereau însemnate avantaje, ele prezentau și inconvenientul
major că nu puteau fi concepute decât prin acceptarea situației create de alianța austro-
germană din 1879, ceea ce însemna că apropierea de Germania implica, în același timp, și
o apropiere de Austro-Ungaria. Ultima soluție, evident, venea în contradicție cu interesul
național al românilor. Câțiva factori politici și economici favorizau totuși o realizare
temporară a ei.

3
Academia Română, (coord. Gh. Platon). Istoria românilor. Volumul VII. Tom II. De la independență la Marea
Unire (1878-1918). p. 241.
4
Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor (1998). Istoria României.
p. 241..
5
Gheorghe Nicolae Căzan, Șerban Rădulescu-Zonar. România și Tripla Alianță. p. 33-44
 Pentru români, cucerirea independenței constituia un nou pas spre drumul
desăvârșirii unității lor. În condițiile de după 1878, era limpede că acest scop nu putea fi
realizat curând. Era necesar deci ca mai înainte să se consolideze ceea ce se realizase
până atunci, statul român așa cum era el la 1878, iar aceasta presupunea o perioadă de
liniște. Privită sub acest raport, o apropiere temporară de Tripla Alianță oferea o garanție
mai puternică decât o alianță cu o singură mare putere. Apoi, din cele trei state membre
ale acestui prim bloc politico-militar, cu Germania și Italia nu existau divergențe
fundamentale.
Un factor hotărâtor a fost voința regelui Carol I, care considera că orientarea
spre Puterile Centrale trebuia să constituie un element de bază al politicii externe a
României.
Aderarea României la Tripla Alianță a constituit un moment important în
desfășurarea politicii externe românești la sfârșitul sec. XIX-lea - începutul sec. XX.
Actul a fost, în primul rând, o necesitate a timpului prin care statul român a ieșit din
izolarea politică și a evitat astfel posibilitatea unei înțelegeri imperialiste a Austro-
Ungariei și Rusiei pe seama sa. Acordul a oferit României garanții de securitate, fapt ce a
permis consolidarea internă și externă a statului român. De asemenea, tratatul din 1883 a
contribuit la fortificarea poziției dinastiei de Hohenzollern în România și la creșterea
încrederii Austro-Ungariei și Germaniei în politica statului român, pe care îl considerau
un factor de stabilitate în Sud-Estul Europei. Parteneriatul cu România în cadrul Triplei
Alianțe, a prezentat avantaje însemnate și pentru statele aliate. Germania a asigurat
apărarea frontierei sudice a Austro-Ungariei, ceea ce însemna că în cazul unui conflict
militar pe două fronturi, Monarhia Dualistă își putea concentra forțele la Răsărit, unde ar
fi beneficiat și de ajutorul armatei române, iar Imperiul german își orienta atenția spre
Vest. Un avantaj pentru Austro-Ungaria și un dezavantaj sensibil pentru România a fost
faptul că tratatul de alianță a stânjenit lupta de eliberare a românilor transilvăneni și a
oferit Austro-Ungariei posibilitatea de a interveni uneori în treburile interne ale
României, mai ales pe linia unor cerințe de reprimare din partea guvernului român a unor
manifestări anti-austro-ungare în România. Aceasta, însă nu a însemnat abandonarea
luptei de eliberare a românilor transilvăneni: nici ardelenii n-au încetat lupta împotriva
asupririi naționale și nici conaționalii lor din Regat n-au ezitat să-i sprijine prin toate
mijloacele.
Deși Tripla Alianță a fost reînnoită în 1902 și 1912, atât Italia (în 1915), cât și
România (în 1916) au intrat în război de partea Antantei.
Imperiul Otoman a intrat în război împotriva Rusiei în octombrie 1914, provocând
declararea războiului împotriva sa și de către celelalte puteri ale Antantei – Anglia și
Franța, iar Bulgaria, a intrat în război alături de Germania și Austro-Ungaria împotriva
Antantei, prin invadarea Serbiei în octombrie 1915, definitvând astfel blocul militar
cunoscut ca Puterile Centrale
BIBLIOGRAFIE
1. Academia Română (coordonator Gheorghe Platon), Istoria românilor. Volumul VII. Tom II.
De la independență la Marea Unire (1878-1918), Editura Enciclopedică, București, 2003
2. Gheorghe Nicolar Căzan, Șerban Rădulescu-Zonar, România și Tripla Alianță, Editura
Științifică și Enciclopedică, București, 1979
3. Ioan Scurtu, Istoria Românilor în timpul celor patru regi (1866-1947). Volumul I: Carol I,
Editura Enciclopedică, București, 2004
4. Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu
Teodor, Istoria României, Editura Enciclopedică, București, 1998