UNIVERSITATEA NAŢIONALĂ DE APĂRARE “CAROL I”

FACULTATEA DE SECURITATE ŞI APĂRARE

DEPARTAMENTUL OPERAŢII MULTINAŢIONALE, STUDII STRATEGICE SI DE SECURITATE

Statul ca subiect principal al dreptului internațional

public. Elementele statalității
Studiu de caz - Palestina

Drept Internaţional Public

Student:
Andreea-Ioana GEALAPU
 Subiectele dreptului internațional public

Subiectele dreptului internațional public sunt entitățile din viața

internațională, care participă la raporturi juridice, reglemenatate de normele acestui
drept. Însă, pentru a fi subiect de drept internațional, trebuie îndeplinită cerința de a
fi o personalitate juridică internațională. Conceptul de ”personalitate juridică
internațională”, presupune capacitatea de a fi titular de drepturi și obligații cu
caracter internațional.
Avem patru categorii de subiecte de drept internațional:
 Statele – subiecte originare, tipice, primare
 Organizațiile internaționale guvernamentale – subiecte derivate
 Națiunile / popoarele care luptă pentru cucerirea independenței – subiecte cu
personalitate juridică limitată (până la formarea statului independent)
 Alte entități – sunt prezente în raporturile juridice internaționale, însă nu au
o personalitate juridică recunoscută (persoane fizice, organizații
neguvernamentale)
În această lucrare voi prezenta statul, ca fiind principul actor în dreptul
internațional. Pentru început, voi descrie definiția și caracteristicile statului în
raport cu dreptul internațional public. Se va face referire la drepturile statului și la
condițiile pe care statul trebuie să le îndeplinească pentru a deveni un subiect al
dreptului internațional public. La finalul părții teoretice, voi prezenta cele trei tipuri
de state.
În a doua parte a lucrării are loc studiul de caz a Palestinei din punct de
vedere a elementelor statalității.

Statul ca subiect al dreptului internațional public

Definiția statului

Statul poate fi considerat ca principalul creator, destinatar și apărător al

dreptului internațional public. Ele au fost primele și pentru o vreme îndelungată
singurele subiecte al acestui drept.
Pe plan național, statul este o organizare politică a societății cu o putere
suverană, care subsumează diferite autorități cu atribuții specifice – legislative,
executive, jurisdicționale.
Pe plan internațional, statul este un membru al societății internaționale.
Statul este subiectul direct și nemijlocit al dreptului internaționale, având
capacitatea deplină de a-și asuma totalitatea drepturilor și obligațiilor cu caracter
internațional. În societatea internațională, statele sunt egale din punct de vedere
juridic, indiferent de întindere, populație, dezvoltare. Ele participă la relații
internaționale pe baza principiului egalității suverane, fiind singurele subiecte care
dețin atributele suveranității. Suveranitatea este baza politică și juridică a calității
statului de subiect de drept internațional. Statutul de personalitate de drept
internațional, pe care o conferă suveranitatea statului, reprezintă aptitudinea de a
acționa în cadrul comunității internaționale, prin exercitarea drepturilor și
asumarea obligațiilor. Suveranitatea este un atribut al puterii de stat. În virtutea
acestui atribut, statul își exercită autoritatea pe două planuri:
Pe plan intern  statul are dreptul de a exercita puterea asupra cetățenilor săi,
precum și asupra tuturor persoanelor aflate pe teritoriul și sub jurisdicția sa, prin
impunerea legilor și prin aplicarea sancțiunilor în cazul nerespectării lor
Pe plan extern  statul are dreptul de a reprezenta națiunea și o angaja în raporturi
cu alte națiuni1

Condiții de îndeplinit

Pentru ca o entitate să aibă personalitate juridică de tip statal trebuie

îndeplinite următoarele condiții:
Populația – este o comunitate umană permanentă, deci statul este o expresie a
unui grup uman. Dreptul internațional public consacră dreptul popoarelor sau
națiunilor de a dispune de ele însele, inclusiv de a se constitui ca stat suveran. Fără
a avea considerațiuni de ordin cantitativ sau calitativ, o populație, care se poate
defini ca popor sau națiune, poate să-și exercite dreptul la autodeterminare.
Teritoriul – este un element-condiție esențial pentru existența grupului uman
organizat politic în stat și pentru exercitarea prerogativelor suveranității în planul
relațiilor interne. Dreptul internațional public are principiul integrității teriotoriale
și al inviolabilității frontierelor, însă statul are dreptul la autodeterminare.
Guvernul – este expresia concretă a organizării politice a unui grup uman. Prin
defniție guvernul este autoritatea politică prin care populația se organizează în
interior și prin care relaționează cu alte entități ca personalitate internaționașă. Este
necesară existența unui aparat de stat constituit pe un ansamblu de structuri și
reguli politic-administrative. Statul definește un cadru general al drepturilor și
obligațiilor pe care populația sa le are în raport cu el însuși. Pentru dreptul
internațional public nu are importanță forma de organizare statală. Guvernelor nu li
se pot impune reguli internaționale de organizare internă.
Se va lua în considerare tot la capitolul de condiții, capacitatea de a intra în
relații cu alte state. Această capacitate a fost formulată în anul 1933, dar nu s-a
păstrat forma inițială. În acel moment s-a avut în vedere ca statul să-și asigure
propria securitate, ”de a recurge la forță pentru exercitarea dreptului la legitimă
1
Stelian Scăunaș - Drept internațional public, Ediția a II-a, Editura C.H. Beck, București 2007 pag. 106-108
apărare individuală sau colectivă”2. Însă după al doilea război mondial a apărut
microstatele, care nu sunt capabile de a satisface această prevedere. În plan
internațional statele trebuie să aibă posibilitatea de a participa la orice fel de raport
internațional.

Drepturile și obligațiile statelor

În primă fază, Convenția de la Montevideo (1933) a jucat un rol important

pentru a pune bazele unora dintre drepturi și obligații. Toate drepturile și obligațiile
statelor se regăsesc în Carta drepturilor și obligațiilor economice ale statelor
(O.N.U., 1974).
Drepturile statelor:
 Dreptul la existență și suveranitate
 Dreptul la pace și securitate
 Egalitatea în drepturi
 Dreptul de a participa la viața internațională
 Dreptul la legitimă apărare în cazul comiterii unui act ilicit sau a unui act de
agresiune din partea altor state
 Dreptul la autodeterminare, implicând dreptul de a alege și de a organiza în
mod liber sistemul politic și de a dispune nestingherit de resursele sale
economice și naturale
 Dreptul la dezvoltare și progres

Obligațiile statelor au la bază, în primul rând, respectarea principiilor

fundamentale ale dreptului internațional public.
Obligațiile statelor:
 Obligația de a nu recurge la folosirea forței sau la amenințarea cu forță în
relațiile interstatale
 Obligația de a respecta inviolabilitatea frontierelor
 Obligația de a rezolva orice diferend pe cale pașnică
 Obligația de a îndeplini cu bună-credință obligațiile internaționale rezultând
din tratate
 Obligația de a proteja mediul

2
Ibidem pag. 108
Tipuri de state
În societatea internațională există mai multe tipuri de state:
State unitare – au sistem unic de organe supreme ale puterii și administrației de
stat și reprezintă subiecte unice de drept
Uniuni de state – sunt forme de asociere a două sau mai multe state independente.
Confederații – uniuni de state în cadrul cărora statele membre își păstrează
calitatea de subiecte de drept, fiind state independente care își conduc singurele
relațiile internaționale. Statele uniunii instituie organe comune, care centralizează
și coordonează activitatea acestora în anumite domenii.
Federații - Uniune a mai multor state autonome (care își păstrează propria
organizare) în cadrul unui stat unitar, cu un guvern central și cu organe de stat
comune.
Statul permanent neutru – dispune de o capacitate limitată de a-și asuma drepturi
și obligații, determinată de statutul său specific. State cu neutralitate permanent
neutră sunt Elveția și Austria. Neutralitatea unui stat trebuie să rezulte din acte
interne ale acestuia (legi și dispoziții constituționale).
Statului neutru îi revin obligații specifice:
 De a nu participa la alianțe militare, politice sau economice care urmăresc
pregătirea unui război.
 De a nu permite folosirea teritoriului lor drept teatru al unor operațiuni
militare, sau ca loc de depozitare a munițiilor, armamentului și a trupelor
militare.
 De a colabora activ cu celelalte state pentru asigurarea păcii și securității
internaționale.

Studiu de caz: Elementele statalității în cazul Palestinei

De la începutul secolului XX și până în prezent, problema palestiniană a

trecut prin diferite etape de evoluție. După Primul război mondial mișcarea
națională palestiniană și lupta pentru independență era orientată contra ocupației
britanice și imigrației evreilor. În anii '30 au apărut unele partide și asociații
politice, tensionând și mai mult situația.
Pe planul mondial, problema palestiniană a apărut în aprilie 1947, când
Marea Britanie a cerut includerea ei pe agenda de lucru a Organizației Națiunilor
Unite și odată cu adoptarea de către Adunarea Generală la 29 noiembrie 1947 a
Rezoluției 181 privind departajarea Palestinei.
După înfrângerea armatelor arabe în războiul din 1948, anexarea de către
evrei a 78% de teritoriu palestinian și declarația de creare a statului Israel,
palestinienii au început să se asocieze în organizații politice și militare. La mijlocul
anilor '50 au apărut o serie de organizații politice, care își puneau drept scop
eliberarea Palestinei. În 1957 în Kuweit a fost formată Mișcarea Palestiniană
pentru Eliberare (FATH), activitatea căreia s-a dovedit a fi cea mai organizată și
mai bine orientată. În 1958 liderii Mișcării Naționaliste Arabe au format Comitetul
Palestinian. În mai 1964 a fost fondată Mișcarea Națională pentru Eliberarea
Palestinei, iar în decembrie 1967 – Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei.
Activitățile ilegale a palestinienilor în plan politic și militar, amenința declanșarea
unei crize în regiune, care, la rândul său, putea fi folosită de Israel ca pretext pentru
o nouă lovitură asupra regimurilor arabe. În aceste condiții, în cadrul întâlnirii
panarabe de la Cairo în ianuarie 1964 s-a pus problema regrupării organizațiilor
palestiniene și transformării lor într-o forță motrice de eliberare și autodeterminare.
Cu participarea activă a Egiptului fost adoptată rezoluția de creare a Organizației
pentru Eliberarea Palestinei.
La primul Congres Național Palestinian, desfășurat în Ierusalim în mai
1964, a fost adoptată Carta palestiniană, care proclamă lupta armată pâna la
eliberarea definitivă a întregii Palestine. Mai târziu, după înfrângerea din 1967,
mișcarea de rezistență a poporului palestinian s-a activizat și s-a constituit mișcarea
de eliberare palestiniană contemporană. OEP s-a transformat într-un front al
mișcărilor de rezistență.
În octombrie 1974 în cadrul întâlnirii de la Rabat statele arabe au recunoscut
Organizația pentru Eliberarea Palestinei drept unicul reprezentant legal al
poporului palestinian, iar în noiembrie al aceluiași an, prin rezoluția Adunării
Generale, OEP a obținut statutul de observator în cadrul ONU. Organizația
Națiunilor Unite a recunoscut drepturile inalienabile ale poporului palestinian și pe
parcursul anilor '70 a adoptat o serie de rezoluții în susținerea dreptului
palestinienilor la autodeterminare și care îndreptățeau lupta palestinienilor pentru
drepturile lor, inclusiv cea armată. Din 1974 problema palestiniană este inclusă ca
punct aparte pe agenta de lucru a Adunării Generale. Rezoluția 3236 din 22
noiembrie 1974 a confirmat dreptul palestinienilor la autodeterminare fără
amestecul din exterior, dreptul lor la independență, suveranitate națională și
retrocedarea teritoriului, dreptul la lupta pentru redobândirea drepturilor lor în
conformitate cu Carta și documentele adoptate de ONU.
În 1988, la întrunirea a XIX-a a Consiliului Național Palestinian, OEP a
adoptat un nou program politic bazat pe recunoașterea Rezoluției 181 (1947) a
Adunării Generale a ONU și pentru prima dată a recunoscut Rezoluția 242 (1967)
a Consiliului de Securitate. Consiliul Național Palestinian a declarat independența
Palestinei, care ulterior a fost recunoscută de comunitatea mondială.
Cel mai important succes în lupta pentru recunoașterea poporului
palestinian a fost declararea în 1988 la Alger a creării statului Palestina, recunoscut
apoi de ONU în Rezoluția Adunării Generale 43/54 din 6 decembrie 1988. În baza
acestei rezoluții, în locul termenului OEP a început să fie utilizat termenul
Palestina. ONU a consolidat această recunoaștere prin Rezoluția 52/250 a Adunării
Generale din 13 iulie 1998, conform căreia delegației Palestinei i-au fost acordate
drepturi și privilegii suplimentare de participare la lucrările sesiunilor Adunării
Generale, conferințele internaționale organizate sub egida Adunării Generale și
altor organe ale ONU, precum și la conferințele ONU. Acest fapt a schimbat
comportamentul Israelului față de OEP, 1-a forțat să recunoască OEP drept unicul
reprezentant al poporului palestinian și să înceapă dialogul cu OEP la nivel oficial.
În ianuarie 1993 la Oslo au început tratative secrete între palestinieni și
israelieni, care s-au finalizat cu semnarea la 13 septembrie a aceluiași an la
Washington, sub patronat american, a "Declarației principiilor privind măsurile
temporare de autoadministare" ("Acordul de la Oslo"). Această declarație a permis
poporului palestinian, pentru prima dată în istoria sa, să-și instaureze puterea
naționala și să-și afirme identitatea sa pe propriul său teritoriu. Si totuși, autoritățile
Autonomiei Palestiniene nu au obținut rezolvarea definitivă a punctelor acordului:
viitorul orașului Ierusalim, viitorul a peste cinci milioane de refugiați palestinieni,
viitorul coloniilor israelene pe Malul de Vest al râului Iordan si din sectorul Gaza.
Rezolvarea acestor probleme va fi posibilă doar odată cu soluționarea definitivă a
problemei privind crearea statului palesinian independent. Referitor la acesta,
palestinienii, pe parcursul luptei lor pentru autodeterminare, au avut poziții diferite.
Până la 1948 concepția palestiniană despre stat respingea rezoluția privind
departajarea Palestinei și crearea a două state separate din două motive: al dreptății
și al legitimității. Concepția palestiniană are încredere în drepturile sale, în
posibilitatea de a se opune sistemului impus de mandatul britanic, speranța în
susținerea din partea statelor si popoarelor arabe. După 1948 această concepție se
baza pe refuzul de a recunoaște realitatea care s-a creat pe teritoriul Palestinei.
Între 1967-1973 mai există ”visul” despre victoria revoluției populare și
instaurarea statului democratic pe întregul teritoriu al Palestinei. Din aceste cauze
toate proiectele privind crearea a două state separate sau a autonomiei, întâlneau o
rezistență foarte dură.
În 1973 gândirea politică palestiniană s-a schimbat din mai multe motive,
între care și conflictul dintre OEP și Iordania din 1970, eșecul proiectelor
revoluționare, războiul arabo-israelean din octombrie 1973 și începutul mișcării
politice de pace, precum și al relațiilor palestinienilor cu țările socialiste, în aceste
condiții scopurile strategice au devenit mai puțin dure, iar palestinienii au revenit la
proiectele politice de soluționare a problemelor pe etape. Aceste etape se bazau pe
ideea creării statului independent pe Malul de Vest și în sectorul Gaza, și care nu
contraziceau celelalte drepturi naționale.
După 1982, odată cu plecarea detașamentelor OEP din Beirut, după războiul
cu Israelul și eșecul proiectului național palestinian, s-au creat noi condiții, care au
schimbat programul politic palestinian. Acesta a devenit mai flexibil și accepta
chiar și statalitatea Palestinei sub forma confederației cu Iordania și recunoașterea
oficială a Israelului.
Începând cu 1991, în lume au intervenit schimbări serioase:
 la scara globală – prăbușirea socialismului,
 în lumea arabă – înfrângerea Irakului,
 în Palestina – retragerea Intifadei.
Toate acestea i-au forțat pe palestinieni să renunțe la ”dorințele” ferme de
până atunci și să accepte niște compromisuri. Acesta a fost un pas făcut în scopul
autoapărării și menținerii pe arena politica, precum și pentru a păstra prezența
palestiniană la nivel regional. Totodată, conducerea palestiniană a
desfășurat o activitate intensă de consolidare a poporului palestinian ca subiect de
drept, în primul rând în:
construcția statului,
crearea instituțiilor statului, organelor legislative, executive și judecătorești în baza
principiului separării puterilor.
Principalul rezultat al evoluției statului palestinian a fost cristalizarea
autonomiei prin desfășurarea alegerilor prezidențiale și alegerilor Consiliului
Legislativ la 20 ianuarie 1996. Alegerile au fost libere, directe și democratice și au
avut loc în prezența observatorilor internaționali. Analiza aspectelor politice,
diplomatice și economice ale activității palestiniene pe arena internațională, ca
părți componente ale procesului de realizare a dreptului poporului palestinian la
autodeterminare, confirmă realitatea existenței poporului Palestinei ca subiect de
drept. Reprezentanța diplomatică palestiniană ocupa un loc important pe arena
internațională din anii '70. Ea s-a dezvoltat paralel cu lupta armată, mai ales după
1974 odată cu recunoașterea de către ONU a Organizației pentru Eliberarea
Palestinei, drept unicul reprezentant legitim al poporului palestinian. Aceasta a
facilitat stabilirea și consolidarea relațiilor OEP cu multe state ale lumii. O
influență mare în consolidarea activității diplomatice și îmbunătățirea relațiilor nu
numai cu alte țări, dar și cu alte popoare, a avut dezvoltarea relațiilor economice cu
diferite țări. În scopul rezolvării problemelor de dezvoltare economică OEP se
manifestă activ în organizațiile țărilor din lumea a treia, țărilor nealiniate, în grupul
celor 77 țări în curs de dezvoltare, precum și în multe organizații internaționale.
Se poate afirma că poporul palestinian constituie o realitate istorică.
Teritoriul pe care locuiesc palestinienii le aparține lor și acest fapt este recunoscut
de comunitatea mondială prin Rezoluția 181 a Adunării Generale a ONU. Asupra
acestui teritoriu se extinde puterea palestinienilor, realizată de Autoritatea
Națională Palestiniană, și această putere are trei ramuri:
legislativă, executivă și judecatorească, recunoscute pe plan internațional.
 Toate acestea fac crearea statului palestinian reală din punct de vedere
politic și juridic, în conformitate cu deciziile ONU. Dar crearea statului palestinian
cu drepturi depline și recunoașterea lui de către toate statele lumii va fi reală cu
adevărat numai atunci, când poporul palestinian va obține suveranitatea deplină
asupra teritoriului său și autoritatea palestiniana va putea conduce acest teritoriu
fără obstacole.
În baza Declarației Universale a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948,
Convențiilor de la Geneva din 1949 și Protocoalelor adiționale din 1977, Pactelor
internaționale din 1966 au fost elucidate drepturile omului și drepturile popoarelor
și interrelația lor. Se demonstrează că din punctul de vedere al acestor documente
conflictul palestino-israelean reprezintă un exemplu de încălcare a drepturilor
omului, care a condus la disbalanță la nivel global și amenință pacea și securitatea
internațională. În rezultatul conflictului au fost încălcate drepturile a peste opt
milioane de palestinieni, trei milioane dintre care trăiesc sub ocupație israelieană în
condițiile unei permanente încălcări a drepturilor omului.
În baza Cartei ONU, "Declarației de independență a țărilor și popoarelor
colonizate" din 1960, "Declarației asupra principiilor dreptului internațional
privind relațiile prietenești și cooperarea între state" din 1970, Actului final al
Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa din 1975, numeroaselor
rezoluții ale Adunării Generale a ONU, au fost fundamentate din punct de vedere
istoric și juridic dreptul și lupta poporului palestinian pentru autodeterminarea și
crearea statului independent. Au fost analizate cauzele ce se opun realizării acestui
drept la diferite etape de la începutul secolului XX dupa căderea Imperiului
Otoman, în perioada mandatului britanic, în perioada de după adoptarea în 1947 a
Rezoluției 181 a Adunării Generale a ONU privind departajarea Palestinei.
Organizația Națiunilor Unite pe parcursul întregii sale activități a depus
eforturi susținute pentru soluționarea problemei palestiniene și realizarea
drepturilor inalienabile ale poporului palestinian. Poziția ONU în această problemă
s-a cristalizat spre sfârsitul anilor '60 - începutul anilor '70 ai secolului trecut care a
rămas neschimbată. În rezoluțiile Adunării Generale, în particular 2535 (1969),
2672 (1970), 2963 (1972), 3070 (1973), 3236 (1974) este confirmat dreptul
poporului palestinian la autodeterminare, independența și suveranitatea națională,
dreptul palestinienilor de a se întoarce în patrie și la redobândirea întregii averi,
necesitatea unei atitudini față de palestinieni ca față de un partener egal în procesul
de instaurare a unei păci echitabile și durabile în Orientul Mijlociu.
Consiliul de Securitate în Rezoluțiile 242 (1967), 338 (1973) și altele, a
indicat inadmisibilitatea extinderii teritoriului prin mijloace militare, a recunoscut
dreptul poporului palestinian la autodeterminare și dreptul de a avea propriul stat
independent, și a chemat spre a lua măsurile și deciziile necesare, care ar permite
acestui popor să-și realizeze drepturile sale, menționând că respectarea principiilor
Cartei ONU cere instaurarea unei păci stabile și echitabile în Orientul Mijlociu, în
condițiile căreia fiecare țară din regiune ar putea trăi în afara oricărei amenințări. O
confirmare importantă a corectitudinii poziției ONU privind dreptul palestinienilor
la crearea statului independent este și recunoașterea în 1974 a Organizației pentru
Eliberarea Palestinei drept unicul reprezentant legal al poporului palestinian.
Totodată cu eforturile depuse de comunitatea mondială, numeroasele documente
internaționale adoptate, diferitele proiecte de compromis care au existat, acordurile
multilaterale și bilaterale, Israelul, pe întreg parcursul existenței sale, s-a opus prin
toate mijloacele posibile soluționării reale și echitabile a problemei palestiniene
prin crearea statului palestinian independent.
Bibliografie
Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Crsitian Jura – Drept internațional public.
Sinteze pentru examen, Ediția a II-a, Editura ALL Beck, București 2000
Stelian Scăunaș - Drept internațional public, Ediția a II-a, Editura C.H. Beck,
București 2007

Surse web
http://www.palestinehistory.com/history/palstate/palstate.htm
http://www.mideastweb.org/briefhistory.htm
http://old.mae.ro/index.php?unde=doc&id=36363&idlnk=1&cat=3
http://www.mideastweb.org/plc1988.htm
http://www.mideastweb.org/181.htm