De ce Luna ne arată mereu aceeaşi faţă?

O zi pe Luna este de aproximativ 29 1/2 zile terestre. Această

perioadă de rotaţie coincide cu perioada de revoluţie în jurul
Pământului astfel încât de pe Pământ vom vedea doar
aproximativ 59% din suprafaţa Lunii. În momentul în care
Luna s-a format viteza sa de rotaţie şi orbita ei au fost foarte
diferite faţă de cum sunt acestea în prezent.
În timp câmpul gravitaţional al Pământului a încetinit treptat
viteza de rotaţie a Lunii până când perioada sa orbitală şi
viteza ei de rotaţie s-au stabilizat ceea ce a făcut ca Luna să
ne arate mereu aceeaşi faţă.

Cum s-a produs acest lucru? Un răspuns simplu: datorită

efectului mareic. Pentru o explicaţie ceva mai puţin simplă
trebuie să facem apel la ştiinţă. Va fi fascinant. Vă promit.

Pentru a începe, cred că ştiţi deja modul prin care Luna

provoacă mareele puternice de pe Pământ. Luna trage efectiv
de Pământ prin intermediul câmpului său gravitaţional.
Pământul exercită acelaşi efect asupra Lunii, şi din moment
ce planeta noastră este de 81,28 ori mai masivă decât Luna,
cu atât mai pronunţat este efectul acesteia asupra Lunii.
Astfel, în timp ce Luna încearcă să se deplaseze într-o
direcţie (în linie dreaptă), Pământul în acelaşi timp trage de
aceasta făcând-o să se deplaseze în altă direcţie (spre
Pământ). Mai mult, efectul câmpului gravitaţional al
Pământului este mai puternic pe suprafaţa Lunii aflată mai
aproape de Pământ decât pe suprafaţa mai îndepărtată a
Lunii faţă de Pământ (şi acelaşi efect al câmpului
gravitaţional al Lunii se exercită pe diferite părţi din suprafaţa
Pământului).

Această combinaţie de efecte se aplică, în esenţă, asupra

Pământului şi Lunii şi ea provoacă deformări mareice pe
ambele corpuri cereşti. Acest lucru se întâmplă pe ambele
feţe ale Pământului şi Lunii astfel încât se formează o
umflătură pe feţele celor două corpuri cereşti aflate cel mai
aproape una de alta datorită gravitaţiei şi pe feţele cele mai
îndepărtate una de alta datorită inerţiei. În acest din urm ă caz
materia este mai puţin afectată de forţa gravitaţională
deoarece forţa de inerţie este dominantă în acest caz. Altfel
spus, materia încercă să se deplaseze în linie dreaptă faţă de
Pământ, dar forţele gravitaţionale de aici nu sunt atât de mari
încât să poată echilibra acest efect astfel încât se formeaz ă o
umflătură pe acea parte.

Deci, înainte ca Luna să fie blocată mareic cu Pământul,

umflătura de pe partea Lunii cea mai apropiată de Pământ a
ajuns sa aibă un uşor avans datorită frecării şi datorită
faptului că Luna s-a rotit mai repede decât perioada sa
orbitală în jurul Pământului. Deci, datorită acestei umfl ături
aflată puţin în afara direcţiei de atracţie gravitaţională dintre
Lună şi Pământ s-a format un cuplu care în cele din urm ă a
cauzat încetinirea mişcării de rotaţie a Lunii până când
acesta a devenit blocată mareic cu Pământul (Notă: umflătura
de pe partea îndepărtată a Lunii a provocat un efect opus, dar
umflătura cea mai apropiată de Pământ este cea care domină
interacţiunea dintre cele două corpuri cereşti).

Puteţi remarca, totuşi, că am spus că putem vedea de fapt

aproximativ 59% din suprafaţa Lunii de pe Pământ şi nu 50%.
Diferenţa provine din faptul că orbita Lunii în jurul Pământului
nu este perfect circulară, ea se aseamănă mai mult cu forma
unei elipse. Pe măsură ce distanţa dintre Pământ şi Luna
creşte şi scade, viteza sa unghiulară se modifică în timp ce
viteza sa de rotaţie rămâne aceeaşi. Rezultatul este că vom
putea vedea încă 9% din suprafaţa Lunii faţă de cazul în care
aceasta ar avea o orbită perfect circulară.

Aşa cum poate aţi ghicit Luna are acelaşi efect asupra
Pământului astfel încât ea provoacă încetinirea treptată a
rotaţiei Pământului în exact acelaşi mod prin care Luna a
devenit blocată mareic cu Pământul. Mai mult, pe măsură ce
Luna încetineşte rotaţia Pământului o mică parte din
momentul cinetic al Pământului este transferat momentului
orbital al Lunii ceea ce determină ca raza medie a orbitei
Lunii să se mărească cu aproximativ 3,8 cm în fiecare an.
(Contrar a ceea ce puteţi citi de multe ori, Luna nu primeşte
toată această energia în acest mod, cea mai mare parte din
aceasta este transformată în căldură prin frecare. Se
estimează că doar 3% din energia de interacţiune dintre cele
două corpuri cereşti va fi „furată" de Lună).
În consecinţă, distanţa dintre Lună şi Pământ se modifică
treptat şi ea este mai mult sau mai puţin în pas cu
schimbarea perioadei de rotaţie. Cu toate acestea ar trebui
remarcat faptul că nu putem vorbi de o variaţie constantă a
unor lucruri cum ar fi cutremurele de mare intensitate,
modificările glaciare, deriva continentelor şi alte astfel de
evenimente geologice care îşi pot face apariţia în acest caz,
acesta este şi motivul pentru care variaţii de ordinul
secundelor nu sunt adăugate la intervale regulate ci numai
atunci când acestea sunt necesare. Dar efectul general este
că în timp Luna se îndepărtează din ce în ce mai mult de
Pământ.

În teorie, la un moment dat, peste câteva zeci de miliarde de

ani (un intervalul de timp exact fiind extrem de dificil de
estimat datorită prezenţei unor posibili factori de influenţă
necunoscuţi) aceeaşi parte a Pământului va fi întotdeauna
îndreptată spre Lună, Pământul efectuând o singură rotaţie la
un ciclu lunar şi care este estimată să aibă o perioadă de
aproximativ 47 ori mai mare decât perioada de rotaţie
curentă a Pământului.

„În teorie", dar acest lucru este probabil să nu se întâmple

niciodată. De ce? Peste aproximativ 1 sau 2 miliarde de ani
strălucirea Soarelui va creşte suficient de mult pentru a
vaporiza toată apa de pe suprafaţa Pământului, ceea ce va
conduce la dispariţia mareelor care reprezintă un factor
important în interacţiunea dintre Pământ şi Luna. Cu toate
acestea vor mai exista unele zone bombate de pe scoarţa
Pământului care vor continua acest proces de interacţiune,
dar într-o măsură mult mai mică.

Peste aproximativ 5-6 miliarde de ani Soarele va atinge

valoarea de vârf a fazei sale de stea roşie gigantă şi în
conformitate cu cele mai recente modele teoretice chiar şi
Soarele va pierde o parte din masa sa în timpul acestui
proces ceea ce va face ca Pământul să orbiteze la o distanţă
mai mare faţă de Soare. Soarele ar putea acoperi Pământul şi
Luna cu multe miliarde de ani înainte ca o astfel de blocare
mareică dublă să poată avea loc.

La un moment dat, peste câteva miliarde de ani, omenirea va

trebui să-şi găsească o altă casă sau va trebui să-şi dea
seama cum este posibil să se modifice orbita planetei
noastre pentru ca Pământul să se îndepărteze de Soare şi
acesta să continue să se afle în zona locuibilă din sistemul
nostru solar.

Din punct de vedere tehnic nu există cu adevărat o „faţă

întunecată" a Lunii. După cum s-a menţionat deja, Luna se
roteşte şi în ciuda faptului că noi nu o vedem faţa opusă a
Lunii, din perspectiva noastră, se află în lumina Soarelui în
timpul „zilei" corespunzătoare acestei feţe a Lunii. De fapt
singura dată când „faţa întunecată" a Lunii se afl ă cu
adevărat într-un întuneric total este atunci când observ ăm o
Lună plină.