AUTONOMII LOCALE ŞŞ I INŞTITUTŞ II

CENTRALE IÎ N ŞPATŞ IUL ROMAÎ NEŞC

Procesul formării statelor medievale româneşti s-a desfăşurat între secolele IX-XIV, constituirea
statelor medievale fiind rezultatul evoluţiei societăţii româneşti din primele secole ale mileniului al II-lea.

AUTONOMII LOCALE

OBŞTILE SĂTEŞTI
La baza primei formaţiuni prestatale româneşti (sec. VII-IX) au stat OBŞTILE SĂTEŞTI
(structuri teritoriale tradiţionale) care au evoluat din OBŞTILE GENTILICE (aveau la bază legături de
rudenie între membrii obştii).

OBSTEA SĂTEASCĂ = comunitate de oameni cu organizare social-economică şi teritoriu bine delimitat.

 Îndeplineau funcţii:
o social-economice,
o politice,
o religioase,
o culturale.
 Se baza pe:
o proprietatea comună asupra pămânului
o conducere şi răspundere comună.

La început deciziile cele mai importante ale obştii erau luate colectiv (SFATUL/ADUNAREA
SATULUI), ca mai apoi să se individualizeze, iar atribuţiile să fie încredinţate unor membrii numiţi
JUPÂN, CNEAZ, VOIEVOD.

Obştile săteşti s-au grupat apoi în „UNIUNI DE OBŞTI”, autonomii locale, numite de Nicolae
Iorga „romanii populare”, din care apar formaţiuni politice prestatale. Aceste nuclee dispuneau de un
centru fortificat (reşedinţă) care juca rol de sediu politico-administrativ. Sunt menţionate în izvoarele
externe şi interne sub numele de: ŢĂRI, CNEZATE, VOIEVODATE, CÂMPURI, CODRII, OCOALE,
JUPÂNATE. În general, erau dependente de un centru de putere străin, direct sau indirect, prin
intermediul unei căpetenii militate numit VOIEVOD sau DUCE
FACTORII FAVORIZANŢI
Formarea statelor medievale a fost influenţată de numeroşi factori:

FACTORII INTERNI (CONTEXTUL INTERN)

- creşterea demografică;
- existenţa unor drumuri comerciale de importanţă europeană ce străbăteau spaţiul românesc
(Drumul Dunării în Ţara Românească şi Drumul Liovului în Moldova);
- întărirea raporturilor feudale şi concentrarea acestora în mâinile unei autorităţi puternice;
- apariţia târgurilor şi a oraşelor.

FACTORII EXTERNI (CONTEXTUL EXTERN)

- criza Regatului Ungariei (stingerea dinastiei Arpadiene şi venirea la tron a dinastiei de Anjou)
care a sporit încercările formaţiunilor româneşti de a înlătura dominaţia Regatului Ungariei;
- Rivalităţile dintre marile puteri vecine (Reg. Ungariei, Polonia, Hanatul Hoardei de Aur,
Ţaratul Vlaho-Bulgar, Imp. Bizantin);
- Marea invazie mongolă (1241-1242) care a oprit expansiunea Reg. Maghiar la E şi S de
Carpaţi.

1. CONSTITUIREA VOIEVODATULUI TRANSILVANIEI (SEC. IX-XIII)

În expansiunea lor spre răsărit, maghiarii, popor de origine fino-ugrică, prin migraţii succesive au
coborât în S şi în 896 s-au stabilizat în Câmpia Pannonică sub conducerea ducelui Arpad. Din Pannonia
au lansat atacuri de pradă asupra Occidentului până când au fost opriţi de împăratul Otto al Germaniei în
955. Ulterior, trec printr-un proces de sedentarizare şi creştinare sub tutela papei, iar în anul 1000 ducere
Vaik devine regele Ştefan I cel Sfânt.

Existenţa autonomiilor locale româneşti în spaţiul Transilvaniei este atestată de două izvoare
istorice:

a) GESTA GUNGARORUM care atestă pentru secolele IX-X trei formaţiuni politice româneşti:
a. Voievodatul lui MENUMORUL, în Crişana, cu capitala la Biharea;
b. Voievodatul lui GELU, pe Someş, cu capitala la Dăbâlca;
c. Voievodatul lui GLAD, în Banat, cu capitala la Cuvin.

Cele 3 intră în conflict cu magiarii care cuceresc voievodatele româneşti profitând de organizarea
militară superioară, însă dominaţia maghiară nu este efectivă.

b) VIAŢA SFÂNTULUI GERARD care atestă pentru începutul secolului al XI-lea 2 voievodate
româneşti:
a. Voievodatul lui GYLA CEL TÂNĂR, cu capitala la Bălgrad (Alba Iulia) şi care refuză
creştinarea în rit catolic impusă de maghiari;
b. Voiedodatul luiAHTUM, în Banat, cu capitala la Morisena.
 Cele 2 intră în conflict cu regele maghiar Stefan atât din motive religioase, cât şi din cauza
resurselor bogate şi a perceperii unei taxe pentru sarea regală de către Ahtum. Cucerirea maghiară este din
acest secol deplină, etapele suceririi efective şi sistematice având loc după anul 1050 şi durând până la
începutul sec. al XIII-lea, expansiunea având caracter organizator.

MIJLOACELE pentru asigurarea controlului supra teritoriului transilvănean sunt de ordin:

a) ADMINISTRATIV – maghiarii impun în Transilvania COMITATUL. Primul a fost la Bihor în

anul 1111 urmat de Crasna, Dăbâlca, Solnoc, Arad, Timiş, Sătmar. Acestea erau conduse de un
COMITE REGAL.

b) POLITICE – aceştia au înlocuit forma de organizare specific românească (voievoddatul) cu o

instituţie apuseană, PRINCIPATUL (1111 – este atestat MERCURIUS PRINCEPS). Românii s-
au opus şi astfel, în 1176 se revine la forma de voievodat fiind atestat LEUSTACHIUS
VOIEVOD până în anul 1541.

c) RELIGIOASE – maghiarii au dorit impunerea religiei catolice, desfiintând instituţiile religiei

ortodoxe (mitropoliile), înfiinţând episcopii catolice la Alba (sec. XI), Oradea (sec. XII) şi
Cenad (sec. XIII). De asemenea, au adus ordine călugăreşti catolice cu misiunea de a răspândi
această credinţă.
Nereuşita acestei politici a determinat coroana maghiară să folosească presiunile
politice, regele Ludovic I de Anjou condiţionând (decretele regale din 1360-1366)
calitatea de nobil de convertirea la catolicism.
Prin aceste decrete, românii sunt excluşi de la conducerea Transilvaniei, pe
criterii religioase. Apogeul este atins în 1437 când , prin Unio Trium Naţionum, puterea
politică în Transilvania era deţinută de maghiari, saşi şi secui, iar românii ortodoxi erau
consideraţi toleraţi.

d) DEMOCRATICE – colonizarea unor populaţii de alte etnii în sec. XII-XIII, în scopul apărării
frontierelor, exploatării resurselor, stimulării vieţii economice şi exercitarea unui control strict
asupra populaţiei româneşti.
a. SECUII – popor de origine turanică, se aşază în zona Mezeşului (jumătatea sec. XI) şi
în Ţara Bârsei (jumătatea sec. XII). Au fost aduşi în scop militar.
Organizarea era alcătuită din 7 scaune, conduse de un jude scăunal şi de un
căpitan, iar răspunderea lor nu era decât în gaţa regelui maghiar.
b. SAŞII – origine germanică, veniţi din Remania şi Flandra în secolelele XII-XIII.
Primesc privilegii (pământ şi păstrarea religiei catolice) prin Diploma
Andreanum din 1224 (dată de regele Andrei II).
Au fost aduşi cu scop economic, dezvoltând meşteşugul şi întemeind
oraşe precum Braşov, Sibiu, Sighişoara, Mediaş, Cluj, Rodna.
c. CAVALERII TEUTONI – aduşi în 1211 în Ţara Bârsei printr-un ordin militar
călugăresc în scop militar şi religios.
În scop militar, se dorea oprirea invaziilor cmanilor din Câmpia Dunării
în Transilvania şi pentru a deschide calea expansiunii Regatului Ungar la S şi E
de Carpaţi.
Li se interzice construirea castelelor de piatră, dar încalcă acest ordin,
fapt pentru care la 1252 sunt alungaţi.
 d. În secolul al XIV-lea, se încearcă şi o colonizare cu ajutorul CAVALERILOR IOANIŢI
în Banat la orginul regelui maghiar Bella IV. Cu toate că primesc numeroase privilegii
prin diploma din 1247 („Diploma Cavalerilor Ioaniţi”), colonizarea lor nu are succes.

Românii au reuşit să îşi păstreze organizarea lor tradiţională în districte, ţări, cnezate doar în
zonele de margine (Ţara Maramureşului, Ţara Bârsei, Ţara Făgăraşului, Ţara Amelaşului, Ţara Haţegului,
Ţara Zarandinului). Când rezistenţa română nu a mai fost posibilă, în faţa presiunilor maghiare, voievozii
români au trecut Carpaţii, contribuind demografic la formarea statelor medievale (teoria descălecatului).

2. FORMAREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI (SEC XIII.XIV)

„DIPLOMA CAVALERILOR IOANIŢI” (1247) este singurul izvor care atestă 5 formaţiuni politice în
spaţiul subcarpatic:

- Voievoidatul lui SENESLAU, pe Argeş;

- Voievodatul lui LITOVOI, pe Jiu;
- Cnezatul lui IOAN¸ pe Olt;
- Cnezarul lui FARCAŞ, pe Olt;
- ŢARA SEVERINULUI.

În afara Voievodatului lui Seneslau, toate celelalte 4 se aflau sub SUZERANITATEA

REGATULUI UNGARIEI. Aceste autonomii trebuiau să colaboreze cu Ioaniţii pentru a lupta împotriva
tătarilor.

Au existat mai multe încercări de îndepărtare a dominaţiei maghiare şi de unificare a

formaţiunilor politice din zonă.

Prima îi aparţine luiLITOVOI (1275-1277) şi a fratelui său, Bărbat, care încearcă să înlăture
suzeranitatea maghiară, dar eşuează. Litovoi este ucis, iar Bărbat, este nevoit să recunoască suzeranitatea
maghiară.

Apoi, voievodiul RADU NEGRU (NEGRU VODĂ), originar din Făgăraş, considerat drept
tradiţia istorică drept descălecător, se instalează la Câmpulung şi la Argeş, în 1290. Descălecatul de la
Câmpulung a fost urmat de întemeierea ţării, adică de agregarea formaţiunilor politice preexistente. Prima
reşedinţă a Ţării Româneşti reprezintă şi sediul unei comunităţi catolice alcătuită in saşi şi unguri. Teoria
descălecatului, însă, nu este susţinută de izvoare.

Întemeietorul statului „Ţara Românească” confirmat de izvoarele istorice, este BASARAB I,

„marele voievod” (titlu csare exprimă recunoaşterea întâietăţii puterii sale de către ceilalţi voievozi din
cuprinsul ţării). Acesta profită de criza dinastică din Ungaria şi unifică formaţiunile dintre Carpaţi şi
Dunăre.

În 1324 un document maghiar îl menţionează ca vasal al regelui ungariei („voievodul nostru

transalpin”), cu ajutorul căruia eliverează E Munteniei şi zona gurilor Dunării de sub dominaţia tătară.
Acesta anexează,însă, Banatul de Severin (aflat în posesiune maghiară) şi intră astfel, în conflict cu regele
maghiar Carol Robert de Anjou. Din această cauză, în 1330, regele organizează o expediţie la S de
Carpaţi şi are loc o confruntare directă între Basarab şi rege, numită „BĂTĂLIA DE LA POSADA” (9-12
nov 1330) finalizată cu victoria lui Basarab I şi obţinerea independenţei. Astfel, apare PRIMUL STAT
ROMÂNESC INDEPENDENT.

După moartea lui Basarab I în 1352, Ţara Românească trece la organizarea principalelor instituţii.
Ţara cuprindea: Banatul de Severin, Oltenia, Muntenia şi Basarabia. Semnificaţia acestui noi statut al
ţării şi mai ales a voievodului constă în titlul voievodal „SINGUR STĂPÂNITOR” şi apoi de DOMN şi
de MARE VOIEVOD.

Consolidarea statului muntean (al Valahiei nord-dunărene) s-a realizat în timpul lui NICOLAE
ALEXANDRU(1352-1364), fiul lui Basarab I, care îşi ia titlul de DOMN AUTOCRAT şi înfiinţează prima
mitropolie a Ţării Româneşti la Curtea de Argeş (Mitropolia Ungro-Vlahiei), dependentă de Patriarhia de
la Constantinopol. Semnificaţia intemeierii acesteia este dată de raportarea Ţării Româneşti la
Patriarhia din Constantinopol şi respingerea prozelitismului catolic.

VLADISLAV VLAICU este cel care înfiinţează a doua mitropolie ortidoxă la Severin în 1370.
Apoi, înfiinţează cancelaria domnească, bate primele monede şi acordă privilegii comerciale negustorilor
braşoveni. Aceste acţiuni evidenţiază independenţa economică. Acest domnitor este cel care respinde
primul atac turcesc la N Dunării şi reuşeşte să păstreze independenţa Tării Româneşti în faţa Ungariei.

3. FORMAREA MOLDOVEI (SEC. XIV)

Pentru spaţiul est-carpatic sunt atestate între secolelel X-XIV numeroase formaţiuni prestatale
amintite în izvoarele slave, papale, maghiare, dar nu se cunoaşte vreaun lider politic.

Sunt atestate:

 ŢĂRI: Ţara Vrancei;

 CÂMPURI: Câmpul lui Dragoş, Câmpul lui Vlad;
 CODRII: Codrii Cosminului, Codrii Orheiului, Codrii Tigheciului
 OCOALE
 ORAŞE puternice aflate pe drumul Liovului (Baia,Siret).

Acestea erau conduse, conform unor surse papale, de CNEZI şi VOIEVOZI numiţi în surse
„preaputernicii acelor părţi”.

Izvoarele ruseşti atestă la rândul lor: Ţara Brodnicilor, Ţara Berladnicilor şi Ţara Bolohovenilor.

În cazul Moldovei, teoria descălecatului poate fi demonstrată, fiind menţionaţi un întemeietor

legendar, DRAGOŞ, şi unul real, BOGDAN, aceştia ducând la teoria dublului descălecat.

Cu ocazia expeiţiei maghiare antitătăreşti din 1345-1350, Ludovic I de Anjou pune bazele unei
mărci de apărare pe valea Moldovei şi îl numeşte în fruntea acesteia pe voievodulDRAGOŞca
recompensă pentru serviciile sale, captala micului sat fiind oraşul Baia. Marca (Moldova Mică) a rămas
vasală Ungariei inclusiv în vremea urmaşilor lui Dragoş, Sas şi Balc. Această dependenţă a contravenit
aspiraţiilor clasei conducătoate autohtone şi a determinat hotărârile acesteia de a-i îndepărta din fruntea
ţării pe urmaşii lui Dragoş (prin răscoala din 1336) şi de asemenea, de a înlătura suzeranizazea Ungară.
 Întemeietorul real şi cel care câştigă independenţa Moldovei este BOGDAN. Prifitând de răscoala
boierilor din 1336, voievodul maramureşan Bogdan trece munţii între 1359 şi 1362 şi preia conducerea
răsculaţilor, înlăturându-l pe Balc din marca Moldovei. Astfel, Bogdan este cel care face trecerea de la
formaţiune statală la stat. „CRONICA LUI LUDOVIC” scrisă de Ioan de Târnave confirmă acest fapt şi,
de asemenea, semnalează eşecul expediţiilor repetate întreprinse de oştile Regatului Ungar.

Consolidarea Moldovei se realizrază în a doua jumărate a secolul al XIV-lea sub urmaşii lui
Bogdan, LAŢCU, PETRU I MUŞAT şi ROMAN I MUŞAT.

LAŢCU (1365-1377) a continuat politica de independenţă a statului, intrând în legătură cu

papalitatea (trece la catolicism şi sub protecţia Papei în 1371 pentru a face faţă presiunilor maghiare).

PETRU I MUŞAT (1377-1392) a marcat un pas important în direcţia organizării statale şi a

afirmării înternaţionale. Acesta mută capitala la Suceava, înfiinţează Cancelaria Domneascp, construieşte
cetăţi de apărare (Cetatea Neamţului), înfiinţează Mitropolia Sucevei (1387/1389) (recunoscută oficial în
timpul lui Alexandru cel Bun în 1402), bate monedă şi încurajează comerţul. În plan extern, Pentru I
Muşat s-a orientat spre alianţa cu Polonia pentru a face faţă presiunilor Ungariei.În anul 1387 acesta
depune jurământ de vasalitate regelui Poloniei, Vladislav Jagello, însă pentru că se amestecă conflictul
legat de Pocuţia, relaţiile se deteriorează (cel care va reface legăturile va fi Alexandru cel Bun care se va
căsători cu fiica Regelui Poloniei).

ROMAN I MUŞAT (1391-1394) este cel care păstrează independenţa Moldovei, ţara devenind
stat riveran al Mării Negre, desăvârşindu-şi unitatea teritorială prin înglobarea teritoriilor din sudul ţării.
În urma domniei lui, statul se întinde „de la munte până la mare”, având în componenţa sa atât Carpaţii
Orientali, cât şi Nistru.

4. FORMAREA DOBROGEI

Până în 602, Dobrogea s-a aflat în componenţa Imp. Roman de Răsărit. Ulterior, între 602 şi 970,
Dobrogea a fost disputată de către slavi, bulgari, bizantini şi alte popoare migratoare. Abia la sfâşitul
secolului al X-lea, Imperiul Bizanzin revine la Dunărea de Joc unde înfiinţează o provinie militară
(Thema Paristron – 970-1204).

Astfel, apar primele izvoare ce menţionează existenţa unor formaţiuni prestatale:

- Sec. X – Înscripţiile de la Mircea Vodă şi Basarab atestă 2 jupâni:

o GHEORGHE şi
o DIMITRIE.
- Sec. XI – Ana Comnena, „ALEXIADA”, atrestă alţi 3 conducători locali:
o TOTAS ( cu capitala la Dârstar);
o SESLAV (cu capitala la Vicina);
o SATZA (cu centrul la Preslav).
- Sec. XII – un izvor bulgăresc atestă la 1230 o ţară a Cărvunei (situată între Mangalia şi
Varna).

Unificarea Dobrogei s-a realizar în secolul al XIV-lea când liderii locali au profitat de declinul
Imp. Bizantin, al Ţaratului Bulgar şi al puterii tătarilor şi astfel reuşest să-şi afirme independenţa.
Procesul este început de BALICA (în 1346) şi continuat de fiul său, DOBROTICI. Acesta se amestecă în
luptele interne din Bizanţ, primeşte titlul de despot şi genovez (în urma căsătoririi cu o prinţesă bizantină)
şi apără independenţa Dobrogei în faţa altor pericole. Urmaşul său, IVANCO, bate monedă şi începe un
proces de consolidare al statului, dar moare în luptele cu tucii. Drept urmare, în urma amestecului lui
Mircea cel Bătrân, domn al Ţării Româneşti, în conflictele din această zonă, în 1388 Dobrogea este alipită
cu Ţara Românească.

INSTITUŢII CENTRALE ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC

Instituţiile centrale din spaţiul românesc s-au constituit simultan cu procesul de formare al
statelor. Regimul lor politic a evoluat spre formula monarhică în tiparele genrale ale monerhiei feudale,
dar cu trăsăturile specifice ale societăţii româneşti.

Constituirea aratelor medievale a însemnat şi un transfer de putere politică din partea cnezilor şi
voievozilor locali în favoarea conducătorului ales, care şi-a asumat titlul de mare voievod. Titlul exprimă
atât funcţia militară a conducătorului, cât şi întâietatea sa în raport cu ceilalţi voievozi care au dispărut din
societatea românească extracarpatică.

DOMNIA
Integrarea ŢĂRII ROMÂNEŞTI şi a MOLDOVEI în aria de civilizaţie a Imperiului Bizantin,
odată cu infiinţarea scaunelor mitropolitane în dependenţă de Patriarhia de la Constantinopol, a avut drept
consecinţă consolidarea poziţiei marelui voievod, dar şi modificarea calitativă a puterii sale.

Uns de mitropolit, marele voievod adoptă cu coroana (semn al suveranităţii) şi titlul de domn,
care a conservat semnificaţia de dominus atribuit împăraţilor romani din epoca târzie a Imperiului (cea a
dominatului). Prin ungere, domnii deveneau conducători puternici „din mila lui Dumnezeu”, afirmare de
suveranitate externă (în raport cu puterile vecine), dar mai ales internă (faţă de toţi supuşii). Această
caracteristică a puterii este exprimată şi de formula „de sine stăpânitor” sau de cea bitantină „autocrator”.
Introducerea în titulatura domnului a cuvântului „Io”, prescurtare a lui Iohannes („cel ales de
Dumnezeu”), afirmă răspicat sursa divină a puterii domneşti. Această calitate, domnii o dobândeau prin
ceremonia religioasă a ungerii şi încoronării, care le transfera harul divin şi confirma sprijinul divinităţii
pentru puterea lor.

Atribuţiile domniei au fost limitate de drepturile şi privilegiile boierimii mari (care-l asista pe
domn la guvernarea ţării) şi de „obiceiul” sau „legea ţării”. Este stăpânul întregului pământ al ţăii (de
unde se trage şi denumirea de „domn”), fiind singurul în măsură să legitimizeze proprietatea sub orice
formă. În calitatea sa de conducătoral întregii administraţii a statului, domnul îi numeape marii
dregători. Titlul de voievod arată că domnul era comandantul suprem al armatei.
Înaceastăcalitate,domnul percepeabirul,dareîngeneraldestinată acopeririicheltuielilor deapărare
sau răscumpărării păcii prin tributul impus de puterile străine. Domnul decidea şi în ceeace
priveşte politica externă a ţării; declara război şî încheia pace, semna tratatele cu statelevecine.
Era judecătorul suprem al ţării, dar judecata era făcută împreună cu sfatul boierilor.
 Semnificativă pentru autoritatea domnului valah este opera politică a lui Mircea cel
Bătrân, reprezentat pe fresca de la Cozia, ctitoria sa, cu însemnele imperiale. Nu ştim dacă a
aspirat cu adevărat la acest titlu, dar râvna cu care a strâns în timpul vieţii pământurile româneşti,
dublele negocieri cu Sigismund de Luxemburg sau amestecul său la succesiunea Imperiului
Otoman ne arată că şi-ar fi dorit o asemenea structură statală în concordanţă cu puterea sa de
esenţă divină.

Succesiunea la tron se baza pe sistemul ereditar-electiv, întemeiat pe drepturile ereditare

ale unei familii domnitoare, dar şi pe dreptul de a alege al boierilor şi al păturilor libere care
alcătuiau „ţara”. După instaurarea dominaţiei otomane, a început să se afirme sistemul numirii
domnilor direct de către Poartă, fără consultarea boierimii. Numirile au devenit, cu vremea,
simple acte de administraţie ale Porţii, domnul depunea omagiul şi jurământul de credinţă
sultanului.
Ca urmare a creşterii influenţei Porţii, ideea de domnie a suferit o transformare notabilă
din a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Domnia a început să nu mai fie considerată un atribut
exclusiv al voinţei divine, ea depinzând acum de voinţa unui stăpân lumesc, care era sultanul. În
concepţia otomană, domnia a devenit, încă din a doua jumătate a secolului al XVI-lea o funcţie
administrativă, iar domnul un înalt dregător al Porţii, ocupând un anumit grad în ierarhia
administrativă otomană.

Succesiunea la tron se baza pe sistemul ereditar-electiv.

- Ereditar
o familia BASARABILOR în Ţara Românească
o familia MUSATINILOR în Moldova
- Electiv – prin alegerea domnului de către Marea Boierime din rândul membrilor
familiei domnitoare. Pentru a evita amestecul în succesiune de către boieri, domnii îşi
alegeau din timpul vieţii fiul succesor.

În TRANSILVANIA, vechea instituţie a voievodatului, covertită de cuceritori în organ al

puteriicentrale, simboliza autonomia ţării faţă de autoritate. Voievodatul s-a menţinut în
Transilvaniapână în secolul al XVI-lea. Voievozii Transilvaniei concentrau în mâinile lor atribuţii
militare,judiciare şi administrative. Voievodul îşi exercita autoritatea asupra comitatelor.

În contextul în care Ţara Românească îşi afirmă neatârnarea în urma victoriei de la

Posada,iar supremaţia lui Ludovic I asupra Moldovei este respinsă, acesta consideră de cuviinţă
săpetreacă lunile aprilie-octombrie 1366 în Transilvania, pentru a clarifica raporturile coroanei
maghiare cu aceasta.
Dispoziţiile atunci adoptate aveau în vedere ca:
1. Stăpânirea pământului să se facă numai pe baza unui act scris emis de rege, ceea ce
exclude de la dreptul de proprietate, deci din rândurile feudalilor, pe cnezii români ale
căror drepturi se bazează pe „ius valachium”.
 2. Stăpânirea cu titlu nobiliar era condiţionată de apartenenţa la catolicism, ceea ce
excludeaîncă o dată elitele româneşti ortodoxe de la conducerea statului.

Cele mai importante transformări pe planul instituţiilor s-au petrecut în secolul al XVI-
lea, înlegătură cu crearea principatului autonom, aflat sub suzeranitatea otomană, ca urmare a
prăbuşirii Ungariei după lupta de la Mohacs (1526). Începând cu anul 1541, ţara a fost condusă
de un principe ales de Dietă. Dreptul de a alege principele, pe care sultanul îl acordă dietei, a fost
legiferat de către Dieta întrunită la Cluj în anul 1543.

Amestecul Porţii în politica externă aducea o îngrădire importantă unor prerogative care
aparţineau de drept principelui. În politica internă, principele deţinea însemnate prerogative,
asemănătoare celor exercitate de domnii Ţării Româneşti şi ai Moldovei.

În secolul XVII, domnii şi principii sunt aleşi de Stările privilegiate în momente de mai
marelibertate de mişcare sau numiţi direct de Poartă; şi unii şi ceilalţi aveau nevoie de
confirmareaputerii suzerane.

Alte modificări au intervenit în organizarea instituţiei centrale odată cu instaurarea

regimului fanariot în Ţările Române (1711 în Moldova şi 1716 în Ţara Românească), şi a
regimuluihabsburgic în Transilvania. Domnii sunt numiţi direct de către Poartă, greci sau români,
fărăasentimentul ţării, prin derogări de la formulele procedurale de alegere. Perioadele de
domniesunt scurte, domnii fiind degradaţi la nivelul unor funcţionari ai Porţii, schimbaţi dintr-o
ţară în alta.

Limitările puterii centrale şi presiunea otomană nu au anulat însă autonomia Ţărilor

Române. Transilvania, potrivit Diplomei leopoldine din 1691, a devenit o provincie a Imperiului
Habsburgic condusă de împărat prin intermediul unui guvernator. Acesta era ales de către Dietă
şi confirmat de către Curtea de la Viena.

SFATUL DOMNESC
Organul central al guvernării era alcătuit iniţial din marii stăpâni de domenii dar, treptat,
pemăsura consolidării puterii centralizatoare a domnilor, rolul cel mai important revine
dregătorilor. Format, în aria civilizaţiei bizantino-slave, aparatul de stat dezvoltat de domnia
centralizatoare a purtat amprenta sursei sale de inspiraţie.

Atribuţiile Sfatului Domnesc: asista pe Domn la scaunul de judecată, participa la

încheierea tratatelor cu puterile vecine. Principalele acte ale domniei nu aveau putere dacă lipsea
consimţământul marilor boieri din Sfat.
 Un pas important a înregistrat politica de centralizare a puterii în urma apariţiei
cancelarieidomneşti, în fruntea căreia s-a aflat marele LOGOFĂT. Afirmarea şi consolidarea
prerogativelorjudecătoreşti ale domniei şi-au găsit expresia în instituţia marelui VORNIC.
Gestiunea centrală aveniturilor domniei, adunate de vistierie, se afla sub autoritatea MARELUI
VISTIER. Activitateadiplomatică, primirea solilor străini şi ceremonialul primirii lor se aflau în
grija MARELUI POSTELNIC, aMARELUI PORTAR sau a MARELUI UŞAR.

În a doua jumătate a secolului XV, o dată cu întărirea autorităţii centrale, din Sfatul
Domnescau început să fie eliminaţi, treptat, boierii fără dregătorii. De asemenea, boierii din Sfat
se vortransforma treptat, în limbajul vremii, din „boieri ai domniei mele”, în „boieri ai ţării”,
marcândastfel procesul de cristalizare a instituţiilor domniei ca stat.

Accentuarea dependenţei faţă de Poarta otomană a făcut ca de la sfârşitul secolului XVI

Sfatul Domnesc să fie numit cu termenul turcesc divan. În timpul domniilor fanariote, numărul
dregătorilor a crescut foarte mult, iar dregătoria a devenit repede principalul mijloc de
îmbogăţire.

În Transilvania, Consiliul princiar a fost subordonat principelui în vremea absolutismului,

câştigându-şi în momentele de declin ale puterii centrale, un rol precumpănitor. În timpul
dominaţiei habsburgice, Guberniul, instituţia administrativă organizată în 1693, a creat o
reprezentanţă la Viena care se constituia în Cancelaria aulică a Transilvaniei, condusă de un
cancelar aulic şi 6 consilieri, îndeplinind atribuţiile unui adevărat guvern.

ADUNĂRILE DE STĂRI
Adunările de Stări reprezintă o instituţie semnalată încă din secolul XV, purtând numele
deMAREA ADUNARE A ŢĂRII în Ţara Românească şi Moldova. Adunarea ţării se compunea
din mariiboieri, din clerul înalt, din boierimea mică şi mijlocie şi din curteni. Întrunită numai
când o convocadomnul, adunarea ţării nu a devenit o instituţie permanentă în Moldova şi Ţara
Românească, ciuna sporadică, din ce în ce mai frecventă în secolul XVI, când era vorba de
alegerea domnului,declaraţii de război împotriva turcilor sau încheierea păcii cu aceştia.

Adunarea Stărilor şi-a definit atribuţiile în mai mare măsură în vremea lui Matei Basarab,
când au apărut conturate deosebirile dintre Sfat – Sfatul sau Divanul domnesc al marilor boieri,
Soborul – feţele bisericeşti şi Adunarea a toată ţara – cuprindea reprezentanţii tuturor stărilor
privilegiate îndreptăţite să participe. În timpul regimului fanariot a scăzut semnificativ rolul
acesteiinstituţii. Ultima alegere a unui domn de către Adunarea ţării a avut loc în 1730, iar ultima
sareunire, dedicată desfiinţării şerbiei, a avut loc în 1749. Sub o formă modernizată dar nu
departetotuşi de vechile adunări de stări medievale, instituţia va renaşte între 1831 şi 1848 sub
numelede Adunarea Obştească.

În Transilvania, statutul politic al românilor s-a degradat concomitent cu consolidarea

poziţieicategoriilor privilegiate ale nobilimii ungare, saşilor şi secuilor. Cele trei autonomii ale
privilegiaţilor nobili, saşi, secui, au devenit factor de co-guvernare a voievodatului prin
mijlocireaorganului lor de reprezentare, Congregaţia generală a ţării. Românii erau înlăturaţi din
acest forde reprezentare a intereselor stărilor privilegiate. Convocate iniţial din iniţiativa
voievozilor, pentrua dezbate diverse probleme, îndeosebi de ordin judiciar, congregaţiile generale
au devenit tot maimult în cursul secolului XV, adunări de stări nobiliare.

Începând din secolul XVI, problemele mai importante de politică externă erau dezbătute
şihotărâte, în principiu, în Dieta ţării. Dieta se întrunea periodic, având atribuţii permanente şi
unstatut bine precizat.

ARMATA
Progresele centralizării s-au manifestat şi în organizarea militară. Pe lângă serviciul
feudal almembrilor claselor privilegiate, care alcătuiau oastea cea mică, domnia putea dispune în
situaţii de primejdie, participarea la apărarea ţării a întregii populaţii apte de serviciul militar,
oastea cea mare. După instaurarea dominaţiei otomane, „oastea cea mare” nu a mai fost chemată
sub arme. Un rol important în sistemul de apărare al Ţării Româneşti şi al Moldovei l-au avut
cetăţile de la hotare şi din interiorul ţării.

ADMINISTRAŢIA
În Transilvania, începând cu secolul XII, regalitatea maghiară a trecut la impunerea
propriilor instituţii administrativ-teritoriale. Comitatul regal, unitate administrativă şi militară, a
fost instalat peste vechile ţări ale autohtonilor.

În 1111 era constituit primul comitat, Bihorul, urmat de Crasna şi Dăbâca la 1164, Clujul,
Alba şi Timişul (1175), iar în secolul XIII, Aradul, Zarandul şi Târnava.

Ţările româneşti au rezistat în zonele de margine aflate în imediata vecinătate a

Carpaţilor: ŢaraBârsei, Ţara Făgăraşului, Ţara secuilor şi saşilor. Teritoriul secuiesc era împărţit
în scaune, unităţi judiciar-administrative în fruntea cărora se aflau un căpitan şi un jude. Scaunele
şi districtele saşilor din Transilvania erau conduse de doi juzi. Emancipate progresiv de sub
autoritatea regală, organizaţiile săseşti s-au constituit într-o universitate a saşilor a cărei
autonomie a fost confirmată la sfârşitul secolului XV.

Administraţia Ţării Româneşti şi a Moldovei se realiza prin intermediul unor dregători

teritoriali, în cadrul judeţelor şi respectiv a ţinuturilor.

BISERICA
În ce priveşte organizarea bisericească, românii au urmat ca şi în cazul altor instituţii, modelul
bizantin adaptat necesităţilor româneşti. În a doua jumătate a secolului XIII a apărut un
arhiepiscopat bine organizat la Vicina, care se va transforma într-o mitropolie. În mai 1359, a fost
inaugurată mitropolia Ţării Româneşti (a Ungrovlahiei). Dependentă de Patriarhia de la
Constantinopol, urma să aibă în fruntea sa mitropoliţi numiţi de Bizanţ. Prin înfiinţarea
mitropoliei, domnul îşi consolida tronul şi poziţia, devenind ca împăratul bizantin, monarh civil
şi religios. Între domnie şi biserică exista o strânsă legătură. Mitropolitul ocupa şi un loc
important în sfatul domnesc şi ţinea locul domnului în caz de vacanţă a tronului.

În Moldova, Petru Muşat a pus bazele unei mitropolii ortodoxe recunoscute de către
Bizanţîn 1402.

Titlul suplimentar atribuit de patriarhul Constantinopolului, mitropolitului Ţării

Româneşti, carearăta şi calitatea sa de exarh al plaiurilor, avea sensul de reprezentant sau
împuternicit al patriarhiei ecumenice în ţinuturile locuite de credincioşii ortodocşi români
stăpânite de Regatul maghiar.

În Transilvania, românii, deşi majoritatea de religie ortodoxă, erau consideraţi toleraţi.

Habsburgii au recunoscut importanţa bisericii romano-catolice drept factor unificator şi şi-au
propus să întărească catolicismul în Transilvania pentru a putea controla tendinţele centrifuge ale
Stărilor protestante. Instrumentul lor urma să fie unificarea bisericii prin care sperau să aducă toţi
românii, care alcătuiau jumătate din populaţia principatului, la unirea cu biserica Romei.
Înfăptuirea unirii religioase a permis clerului greco-catolic să aibă legături culturale cu Roma,
stimulând astfel mişcarea de idei promovată în secolul XVIII de către Şcoala Ardeleană, cu un
rol important în dezvoltarea conştiinţei naţionale.