Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

De Lucian Blaga

Modernismul, curent literar apărut ca o reacție împotriva clasicismului și a tradiționalismului, reprezintă o

tendință de înnoire în arta și literatura europeană a secolului al XX-lea, caracterizată prin negarea tradiției și prin
impunerea unor noi principii și modele noi de creație, inedite.

Poezia ,,Eu nu strivesc corola de minuni,, ,situată în fruntea volumului de versuri Poemele luminii (1919),
este o artă poetică modernă deoarece reflectă concepția autorului despre creație și despre rolul poetului, din
perspectiva unei estetici moderne, prin intelectualizarea emoției, prin ambiguitatea limbajului, prin noutatea
metaforei, cea revelatorie și cea plasticizante, (dar și prin influențele expresioniste, ce dezvoltă imagini
puternice, intense, exprimând elanul vital, impulsul interior, trăirea extatică, năzuință spre absolut, neliniștea
întrebărilor grave asupra existenței. )

De asemenea, poemul este o meditație filosofică pe tema cunoașterii, a atitudinii omului în faţa marilor
taine ale Universului , ce poate fi explicată cu ajutorul sistemului filosofic constituit mai târziu în Trilogia
cunoașterii, afirmănd existența a două modalități de cunoaștere, de raportare la mister. Astfel el face distincție
între cunoașterea paradisiacă, rațională, ce dorește să lumineze și să reducă misterul cu ajutorul logicii,
intelectului, și cunoașterea luciferică, intuitivă, din care face parte și cunoașterea poetică, ce are ca scop
potențarea, adâncirea misterului, cu ajutorul imaginației poetice, și nu elucidarea lui. Blaga renunță ,,cu bucurie
la cunoașterea absolutului,, , alege partea ascunsă a lumii, creatoare de mister și poezie, universul păstrându-și
prin urmare micile sau marile lui taine. Negația cunoașterii astfel nu este însă decât îndemnul spre o
cunoaștere mult mai adâncă, ce se stabilește prin pierderea în necunoscut, amplificându-se în ,,zona fanicului,, ,
,,în zona crypticului,,.

Titlul, care preia, nu întâmplător, primul vers al poemului, este o expresie a raportului dintre eul individual
și marele univers și sugerează opțiunea poetului pentru cel de-al doilea tip de cunoaștere, cea luciferică.
Pronumele personal ,,eu,, este așezat în fruntea poeziei, și în fruntea volumului, a operei, ca sugestie a orgoliului
creator al poetului, plasând eul poetic în centrul universului său poetic. Negația ,, nu strivesc,, exprimă refuzul
cunoașterii raționale și opțiunea pentru cel de-al doilea tip de cunoaștere, luciferică, de adâncire a misterului și
de protejarea a tainelor universului prin creație. Metaforă revelatorie, ,,corola de minuni a lumii,, este o imagine
a perfecțiunii, prin ideea de cerc, ce însumează misterele universului, ,,minunile,, ce se revelează eului liric într-o
enumerare metaforică; ,,flori,, , ochi,, ,,buze,, ,,morminte,, , forme concrete, de reprezentare a misterului,
întruchipări ce se revelă omului în trecerea sa prin lume. Metaforele-simbol din partea vizibilă a universului,
reprezentând terminale ale unor imense zone ale misterului, ce se revelă omului în trecerea sa prin lume sunt
puternic încărcate semantic, ilustrând totodată marile teme: natura (viața), cunoașterea, erosul și moartea.

Astfel rolul, destinul poetului, ,,în calea sa,, nu este de a ,,strivi,, de ,,a sugruma,, de a descifra, de a
dezvălui tainele lumii, ci de a le potența prin imaginația poetică, și prin contemplarea (,,sub ochii mei,,) formelor
concrete prin care ele se înfățișează, de a transfigura misterul și de a nu îl reduce, în creația sa, care devine un
mijlocitor între eul individual și univers ( cunoașterea absolută), străjuit de o ,,cenzură transcendentă,,.

Discursul liric este construit pe baza relației de opoziție dintre ,,eu și alții,, , ,,lumina mea,, și ,,lumina
altora,, , evidențiată prin conjuncția adversativă ,,dar,,. Metafora ,,luminii,, motiv recurent, emblematic pentru
opera lui Lucian Blaga, ce propune o cosmologie bazată pe forța primordială a luminii, este un simbol al
cunoașterii. Dedublarea luminii este redată antitetic prin metafora ,,lumina altora,, ,corespunzătoare cunoașterii
paradisiace, raționale, logice, limitate și ,,lumina mea,, ,cunoașterea luciferică, poetică, intuitivă, și prin seriile
verbale antonimice. Astfel ,,lumina altora,, ,,sugrumă,, ,,ucide,, ,,strivește,, ,,cu mintea,, , adică reduce misterul
și anulează vraja, și nu revelează adevărata dimensiune a tainelor, iar ,,lumina mea,, ,,sporește, ,, îmbogățește,,
, schimbă,, , transfigurează misterul, potențează ,,neînțelesul,, în ,,neînțelesuri și mai mari.,,.

Versul ,,eu cu lumina mea sporesc a lumii taină,, concentrează ideea poetică, afirmând opțiunea eului
pentru cunoașterea luciferică, și atitudinea față de misterele lumii. Ampla comparație așezată între liniile de
pauză reprezintă de fapt o construcție explicativă a ideii anterioare. Motivul lunii, element al recuzitei romantice
eminesciene, mărește, ca și în Scrisoarea I de Mihai Eminescu, prin lumina ei, misterele lumii. Element esențial al
cosmosului, luna evocă lumina în imensitatea întunecimii, insă aceasta este o reflectare a luminii soarelui, luna
devenind un simbol al cunoașterii prin reflectare (,,Străbătute de-al tău farmesc ție singură-ți arăți,,). Creațai
însăși devine o reflectare a potențialelor divine , a marilor taine. Motivul luminii potențează de fapt principiul
contrar al întunericului, deoarece întunericul adâncește și mai mult misterul, ,,taina nopții,, , și face posibilă
imersiunea, pătrunderea în profunzimea sa, în spațiile profunde, primordiale. ,,Întunecata zare,, este orizontul
infinit al tainelor , sursă a unei inepuizabile inspirații poetice, ,,îmbogățită,, cu ,,fiori de sfânt mister,, , ca
sugestie a potențării misterului și a sacralității creației, ce transcende, transfigurează lumea realității.

În finalul poeziei primul vers se întregește cu versurile ,,căci eu iubesc/ Și flori și ochi și buze și morminte,,
într-o concluzie a confesiunii eului poetic : ,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, (...) căci iubesc/ și flori și ochi
și buze și morminte,,. ,,lumina mea,, , creația sa nu izvorăște din minte, ci își are sursa în inimă, în iubirea în
întregime pentru lume, iubirea egală pentru toate formele concrete ale sale și ale marilor sale taine (,și flori și
ochi și buze și morminte,,) , pentru că doar prin iubire, instrument suprem ce unifică și reîntregește ,,corola de
minuni a lumii,, (,,și flori și ochi și buze și morminte,, ) cunoașterea lumii este posibilă, iubirea este ,,strop din
lumina cea dintâi însetatîă de viață.,, Atitudinea față de tainele lumii, față de mister prin cunoașterea luciferică,
intuitivă a eului poetic diferă prin faptul că ,,iubește,, , contemplă valențele sale, ca un întreg armonios, spre
deosebire de abordarea cunoașterii paradisiace, raționale care le particularizează, le analizează în încercarea de
a le explica (,,în ochi, în flori, pe buze sau morminte,,), ducând la distrugerea sensurilor.

În concluzie, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii este o artă poetică modernă, însă Blaga modifică
substanţial conceptul despre creație ca ,,meşteşug,, şi îndemnare în îmbinarea cuvintelor, văzând-o ca
modalitate fundamentală de situare a eului în univers. ,,Corola de minuni a lumii,, reprezintă transcendentul ce
nu poate fi cunoscut, privat de această ,,cenzură transcendentă,,. Acesta se poate însă intui pe cale poetică, ca
mijlocitor între eu şi lume, prin cunoaşterea luciferică, misiunea poetului fiind aceea de a amplifica, potenţa
misterul , de a intui în formele sale ce se arată în univers , marile taine, esenţa lucrurilor şi a fenomenelor.