CAPITOLUL III

Coordonarea şi performanţa filierelor agroalimentare

În economia de piaţă, caracterizată prin adâncirea continuă a

diviziunii muncii şi – ca urmare – creşterea gradului de specializare a
întreprinderilor şi a schimbului de produse şi resurse între agenţii economici
este o condiţie de bază pentru realizarea obiectivelor sale. Pe o piaţă
concurenţială, preţurile resurselor şi produselor reprezintă elementele de
bază ale coordonării activităţilor agenţilor economici, ele reflectând
informaţiile necesare pentru planificarea şi ajustarea proceselor de producţie
şi de marketing.
Coordonarea filierelor agroalimentare este o temă de cercetare
abordată în multe lucrări de specialitate. Economistul american Ray
Goldberg1 a adus tema coordonării în centrul abordării sistemice a filierei
agroalimentare. Unii specialişti se concentrează pe mecanismele şi sistemele
de preţuri, considerând că acestea asigură coordonarea filierelor. Astfel,
economistul englez D.Pickard2 consideră că motivul principal pentru care
preţul trebuie atent studiat este acela că el emite semnale despre piaţă, iar
eficienţa constă în abilitatea fiecărui agent economic al filierei de a percepe
aceste mesaje şi de a răspunde în mod corespunzător, adaptând întreaga
activitate la schimbările pieţei. Această optică de marketing asupra
sistemului agroalimentar va fi reluată mai târziu în lucrările multor
economişti.
Conceptul de coordonare a filierei se referă la modalitatea de
armonizare a etapelor (segmentelor) acesteia. Mijloacele de coordonare sunt
sistemul de preţuri, integrarea verticală, contractarea şi cooperarea,
considerate separat sau în combinaţii diferite. 3 Prin etapă, autorii studiului
înţeleg orice proces operaţional capabil să realizeze un produs vandabil, în
circumstanţe specifice. Cu alte cuvinte, etapa reprezintă orice proces capabil
să adauge valoare pe filieră, sau care aduce schimbări în ceea ce priveşte
locul, momentul sau forma în care se găseşte produsul.
Coordonarea, caracterizând o stare ideală a filierei, este similară
noţiunii de eficienţă economică, incluzând dimensiunile temporale şi
spaţiale. În cele ce urmează, se identifică şi se măsoară relaţiile dintre
procesele de coordonare şi de performanţa înregistrate de către agenţii
economici pe filieră.
1
Goldberg, R., Agribusiness coordination. System approach to the wheat, soybean and Floride orange
economies, Graduate School of Business Administration, Harvard University, Boston, 1968
2
Pickard, D., The role of government in agricultural marketing, Revista Agriculture Economy nr.33, 1982.
3
Mighell, R., Jones, L., Vertical coordination in agriculture, Serviciul de Cercetări Economice,
Departamentul de Agricultură al Statelor Unite ale Americii (USDA), Washington, 1963.

1
3.1. Mecanismele de coordonare a filierelor

Conceptul de mecanism de coordonare include setul de instituţii şi

aranjamente utilizate în scopul armonizării etapelor filierei agroalimentare şi
se bazează pe instrumentul preţ, dacă activităţile filierei nu sunt integrate 4.
Agenţii economici care acţionează la un anumit nivel al filierei pot utiliza
mai multe mecanisme de coordonare, cel predominant variind de la o etapă
la alta.
Clasificarea mecanismelor de coordonare a filierei pe care o
propunem în cele ce urmează nu este exclusivă, ci serveşte la ilustrarea
diferenţelor semnificative şi furnizează o bază de discuţie pe tema relaţiilor
dintre metodele de coordonare şi performanţa filierei.
Pieţele şi preţurile produselor agroalimentare
Pieţele agroalimentare de consum final au drept caracteristici distincte
comerţul deschis publicului larg şi utilizarea metodelelor de asortare şi
ambalare a produselor. Altfel spus, pe aceste pieţe comerţul este deschis
tuturor, iar produsele vândute sunt asortate şi ambalate în momentul
vânzării.
Preţul pe aceste pieţe se stabileşte prin negociere între reprezentanţii
cererii – consumatorii finali – şi ai ofertei – producătorii agricoli. Deseori,
acest preţ reprezintă un punct de referinţă pentru stabilirea termenilor de
referinţă în contractele de vânzare-cumpărare pe pieţele reglementate.
Pieţele ţărăneşti, cum mai sunt denumite pieţele agroalimentare
organizate în diferite localităţi, au rolul de coordonare a filierei, prin
volumul mare al tranzacţiilor efectuate prin acest canal.
Ele prezintă avantaje şi dezavantaje. Avantajele vizează atât
producătorii, cât şi consumatorii. Producătorii agricoli, care obţin producţii
mici şi neomogene, găsesc pe acestă piaţă oportunităţi de desfacere a
producţiei ce depăşeşte nevoile proprii ale familiei (autoconsumul). De
asemenea, ei încasează pe loc cuantumul valoric al produselor, asigurând
finanţarea proceselor de producţie următoare. Consumatorii finali au
posibilitatea de a achiziţiona produse proaspete, direct de la producători,
preţul fiind, în general, mai redus decât cel practicat de marile magazine de
desfacere. Printre dezavantaje putem evidenţia comerţul impropriu,
desfăşurat în condiţii de igienă discutabile, neorganizat, uneori speculativ.
Producătorii agricoli sunt ocupaţi o mare parte a timpului cu desfăşurarea
actelor de comerţ, în defavoarea celor de producţie.
4
Marion, B., The organization and performance of the U.S. food system, USDA, Lexington Books,
Massachusetts, 1986.

2
 Contractele economice
Coordonarea filierei pe bază de contracte economice încheiate între
unităţi independente din punct de vedere juridic reprezintă o formă
intermediară de coordonare, de trecere de la piaţa liberă (ţărănească), la
integrarea agroalimentară. Generic, contractul încorporează în el
aranjamentele de livrare şi, respectiv, de recepţie a produselor la o dată
ulterioară. Prin el stabileşte cantitatea şi calitatea produselor, data şi locul
livrării/recepţiei acestora. Preţul poate fi stabilit în contract, pe piaţa spot,
sau la o dată ulterioară, pe piaţa future.
Motivele pentru care contractele sunt utilizate în coordonarea
filierelor agroalimentare sunt foarte variate. Ele permit participanţilor să
colecteze o parte din beneficiile internalizării coordonării faţă de reţinerea
beneficiului rezultat din afaceri separate. Contractele pot reduce costurile de
tranzacţie şi riscurile asociate cu imposibilitatea vânzării produselor. De
asemenea, contractele contribuie la stabilitatea afacerilor implicate; prin ele
se pot impune restricţii la accesul pe piaţă pe termen scurt, dar nu şi pe
termen lung.
Programele guvernamentale
Programele guvernamentale au un impact direct asupra coordonării
filierei prin subvenţionarea preţurilor, politica comercială şi a cursului de
schimb, impunerea de cote de producţie, acordarea de plăţi compensatorii
etc. Stabilizarea preţurilor este considerată un proces favorabil creşterii
eficienţei economice pe termen lung, în timp ce distorsionarea preţurilor prin
subvenţionare determină creşterea costurilor pe termen scurt.
Integrarea
În timp ce pieţele agroalimentare reprezintă mijloace de coordonare a
filierei prin preţ, integrarea (Figura nr. 3.1.) reprezintă soluţia opusă, în care
două sau trei activităţi desfăşurate în etape diferite ale filierei, sunt
coordonate de o singură unitate economică (integrarea verticală).
Integrarea reduce fluctuaţiile de profit de-a lungul filierei. Teoria
economică demonstrează că profitul este redus atunci când cantitatea
vândută este redusă şi preţul este mare şi, respectiv, profitul este ridicat
atunci când cantitatea vândută este mare şi preţul este redus (cazul integrării
mai multor activităţi). De asemenea, combinarea activităţilor de producţie şi
de marketing reduce variaţia de venit, ca şi costurile de tranzacţionare.

3
 Figura nr.3.1
Integrarea operatorilor filierei agroalimentare

Integrarea se regăseşte în toate sectoarele sistemului agroalimentar. În

sectorul carne, procesarea şi distribuţia sunt integrate; unele lanţuri de
restaurante au integrat funcţia de distribuţie a alimentelor şi de aprovizionare
cu produse agroalimentare; lanţurile de magazine alimentare au integrat
funcţia de procesare a laptelui; centrele de vinificaţie au integrat activităţile
de producere a strugurilor, de obţinere a vinului şi de distribuţie a acestuia,
inclusiv exportul.
O altă formă a integrării este şi aceea de joint-venture, adică asocierea
a două sau mai multe unităţi economice în scopul realizării unui obiectiv
economic comun, dar cu păstrarea personalităţii juridice a participanţilor.
Aceştia împart cheltuielile, profiturile, pierderile şi riscurile, uneori şi
controlul, în proporţii stabilite prin înţelegeri contractuale.
Avantajul principal al integrării constă în însăşi motivul pentru care se
constituie: reducerea costurilor de tranzacţie, ceea ce determină creşterea
performanţei pe filieră.
Cooperarea
În timp ce motivul principal al integrării era acela de a reduce costul
de tranzacţie, motivul cooperării între participanţii aflaţi la aceeaşi etapă a
filierei este acela de a întări puterea de negociere cu cei din amontele şi
avalul acesteia. Cooperarea apare, în general, între producătorii agricoli şi
are ca fundament percepţia acestora asupra procesului de împărţire a puterii
de-a lungul filierei.
Producătorii agricoli deţin suprafeţe mici de teren şi un număr redus
de animale. Producţia obţinută este oferită în loturi mici şi neomogene.
Atomizarea excesivă a producătorilor agricoli este motivul pentru care ei
trebuie să coopereze, să-şi unească forţele pentru a negocia mai bine
condiţiile de cumpărare a resurselor materiale şi de vânzare a produselor cu
partenerii din amonte şi din aval.

4
 Un alt motiv întemeiat al cooperării este acela că producătorul agricol
este degrevat de grija vânzării producţiei, concentrându-se pe obţinerea
acesteia. Astfel, o cooperativă de marketing a agricultorilor dintr-o zonă se
poate ocupa de vânzarea produselor agricole obţinute de aceştia şi de
achiziţionarea de resurse materiale pentru desfăşurarea procesului de
producţie, producătorii concentrându-se doar pe activitatea agricolă.

Figura nr.3.2
Cooperarea pe filiera agroalimentară

Cooperativa poate presta servicii diverse: asigurarea cu resurse

materiale, vânzarea produselor agricole, creditarea agricultorilor, aplicarea
de tratamente primare produselor, depozitarea acestora, folosirea în comun a
maşinilor şi utilajelor etc.
Realizaţi corespondenţa între coloanele tabelului de mai jos.

În funcţie de scopul pentru care au fost constituite, cooperativele se

clasifică în5:
cooperative de care înlesnesc accesul membrilor la servicii pentru
marketing producţia agricolă – mecanizarea lucrărilor,
însămânţările artificiale, depozitarea produselor

5
COGECA, Agricultural Co-operation in Europe and the agricultural Co-operatives in the 12 Member
States, Bruxelles, 1990.

5
 agricole, refrigerarea sau conservarea acestora,
comercializarea, cercetarea ştiinţifică, consultanţa
agricolă, îmbunătăţiri funciare etc.
cooperative de care desfăşoară activităţi de colectare, prelucrare şi
aprovizionare comercializare a produselor
cooperative de care asigură producătorilor agricoli factorii de producţie
prestări servicii necesari desfăşurării procesului de producţie – seminţe,
îngrăşăminte chimice, furaje combinate, carburanţi,
materiale de construcţii, tractoare, maşini şi echipamente
agricole
cooperative de care asigură finanţarea activităţilor agricole
credit
cooperative de existente, de exemplu, în partea de est a Germaniei
exploatare în
comun a
terenurilor

Relaţiile dintre cooperativele de marketing şi membrii săi se referă la

condiţiile de comercializare a produselor, stabilind preţul, termenul de plată,
condiţiile de calitate, drepturile şi obligaţiile în timpul obţinerii produselor
agricole, primele şi discounturile. Obiectivele cooperativelor sunt: creşterea
veniturilor, stabilizarea preţurilor, cucerirea şi menţinerea pieţelor,
extinderea parteneriatului şi a pieţelor, îmbunătăţirea procesului de obţinere
a informaţiilor despre piaţă etc.
Cooperativele, la rândul lor, pot încheia contracte de integrare sub
forma de joint-venture cu alte cooperative sau unităţi economice, pentru
realizarea în comun a stocării, transportului şi vânzării produselor.
Importanţa cooperativelor este covârşitoare pentru sistemul
agroalimentar românesc, caracterizat prin atomizarea producătorilor agricoli.
Retincenţa cu care este privit fenomenul de cooperare în România este
explicat de modul forţat în care s-a realizat cooperarea (colectivizarea) şi de
implicarea şi controlul statului în activitatea cooperativelor agricole de
producţie în perioada comunistă. În viitor, în condiţiile Organizării Comune
de Piaţă care impune reguli stricte privind condiţiile de desfacere a
produselor agricole, agricultorii nu vor avea acces pe piaţă, dacă nu vor
coopera pentru vânzarea produselor. Comerţul practicat de aceştia în prezent,
în condiţii improprii de igienă şi neorganizat, va fi interzis prin
reglementările Politicii Agricole Comune.

6
 Integrarea verticală şi cooperarea prezintă numeroase avantaje, dar şi
dezavantaje.
Avantajele integrării agroalimentare sunt6: garantarea valorificării
produselor, a securităţii şi stabilităţii veniturilor, adâncirea specializării,
simplificarea sistemului tehnologic şi instituţional al circuitului produselor
de la producătorul agricol la consumator, reducerea costurilor, asigurarea
unui sistem eficient de creditare etc. În cazul asocierii orizontale,
reprezentanţii asociaţiilor sau cooperativelor pot deţine controlul în amonte,
întărind poziţia producătorilor agricoli faţă de producătorii de resurse
materiale care controlează agricultura.
Dezavantajele integrării sunt: dependenţa producătorilor agricoli faţă
de integrator, reducerea liberei iniţiative şi a spiritului întreprinzător,
reducerea flexibilităţii exploataţiei agricole familiale şi a puterii ei de
adaptare la situaţii de criză etc.
Cu toate aceste dezavantaje, proiectarea unei filiere agroalimentare
performante nu se poate realiza fără cooperarea producătorilor agricoli
pentru obţinerea unor condiţii mai bune de valorificare a produselor şi
contrabalansarea puterii de-a lungul lanţului alimentar. În ţările Uniunii
Europene şi în Statele Unite ale Americii, cooperarea este o formă
organizatorică larg răspândită. Fermele familiale sunt integrate în sisteme
agroalimentare complexe, ceea ce le permite supravieţuirea şi penetrarea
pieţelor şi inducerea performanţei pe filieră, aceasta constituindu-se într-o
entitate organizată şi eficientă.
Modelul integrării agroaindustriale din ţările dezvoltate se
caracterizează prin impactul crescând al industrializării pe filierele
agroalimentare, dezvoltarea activităţilor secundare şi terţiare, generalizarea
metodelor de producţie moderne, producţia şi distribuţia de masă,
raţionalizarea şi eficientizarea consumurilor energetice, a consumurilor
intermediare şi de capital pe unitatea de muncă şi, pe această bază, realizarea
unei înalte productivităţi a muncii şi reducerea numărului de agricultori.
La nivel naţional, relaţiile de integrare dintre numeroase tipuri şi
forme de unităţi agricole, de servicii şi de industrializare se constituie în
sectorul agroalimentar (Franţa) sau agribusiness (Statele Unite ale Americii).
În Franţa, puterea filierelor se măsoară în funcţie de gradul de
coordonare a lor7. Dezvoltarea depinde de realizarea unui parteneriat
echilibrat între toţi agenţii economici, parteneriat care respectă interesele

6
Zahiu, Letiţia, Dachin, Anca, Politici agroalimentare comparate, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag.22.
7
Declaraţia Grupului de Agricultură, raport prezentat de Victor Sherrer la Şedinţa Grupului Economic şi
Social, Journaux Officielles, Paris, 1998.

7
fiecăruia şi autorizează o repartiţie echitabilă a valorii adăugate între agenţii
unei filiere.
Agribusiness-ul se constituie într-o activitate integrată, care include
fermele, comercializarea, prelucrarea şi semiprelucrarea produselor
alimentare şi cuprinde totalitatea verigilor lanţului agroalimentar, de la
producerea de materii prime agricole, până la produsul prelucrat, destinat
consumatorului final. Agricultura este parte integrantă a sistemului
agroalimentar, producţiile vegetale şi animale fiind fundamentul acestui
sistem8.
În Statele Unite ale Americii, cooperativele, ca formă de integrare
orizontală, se regăsesc la majoritatea produselor agricole şi deţin cote de
piaţă semnificative - la lapte şi produse lactate 77%, la cereale 38%, la
bumbac 31%9 etc. Integrarea verticală între agricultură şi industriile din
amonte şi aval se regăseşte, de asemenea, pe scară largă. Marile corporaţii
naţionale şi multinaţionale integrează producţia, prelucrarea şi desfacerea
produselor prin unităţi specializate. Polul integrator îl reprezintă industriile
de prelucrare, care au contracte ferme cu agricultorii, sau angrosiştii, mai
ales în cazul companiilor de comercializare a cerealelor şi fructelor.

3.2. Preturile produselor agricole si metodele de fundamentare a

acestora

Preţurile joacă un rol decisiv în fundamentarea deciziilor privind

activităţile de-a lungul filierei agroalimentare. Pe termen lung, preţurile, şi
implicit veniturile şi profiturile, determină alocarea eficientă a resurselor. Pe
termen scurt, preţurile reprezintă semnale referitoare la piaţă şi motivaţii
pentru producătorii agricoli, procesatori şi distribuitori pentru îndreptarea
eforturilor către pieţe mai profitabile.
Tipuri de preţuri:
Atât în teoria economică, cât şi în practică, preţurile îmbracă diferite
forme, în funcţie de ipostazele în care se stabilesc. Unii autori 10 clasifică
preţurile în funcţie de următoarele criterii:
- natura mărfurilor: preţuri naturale şi internaturale de bunuri, preţuri la
poarta fabricii, preţuri naţionale şi internaţionale ale serviciilor etc.;

8
Zahiu, Letiţia, Agricultura mondială şi mecanismele pieţei, Editura Arta Grafică, Bucureşti, 1992.
9
Wissman, R., Coop Share of Marketing, Purchasing, Stabilizes After Period of Growth, in Farmer
Cooperative, Washington, USDA, Agricultural Cooperative Service, 1985.
10
Danciu, V., Managementul internaţional, Editura Economică, Bucureşti, 2001.

8
 - preţuri în funcţie de direcţia fluxurilor de mărfuri: preţuri de import şi
export, preţuri stabilite prin acorduri internaţionale şi la bursele de
mărfuri, preţuri de transfer între firmele multinaţionale;
- preţuri în funcţie de diferite etape ale tranzacţiei: preţ de negociere,
preţ de tranzacţie pe bază de contract, preţ de penetrare pe piaţă;
- preţuri în funcţie de tehnica de comercializare: preţ (cotaţie) de bursă,
preţ de licitaţie, preţ de leasing, preţ de catalog etc.;
- preţuri raportate la modificări valutare: preţuri nominale sau curente
exprimate la cursul valutar acutual, preţuri constante exprimate la
cursul valutar dintr-o perioadă de bază;
- preţuri în funcţie de cerere: preţ maxim şi minim acceptabil în funcţie
de utilitatea produsului pe piaţă, preţ de conjunctură, preţuri flexibile,
preţuri de consum bazate pe criterii demografice şi geografice, preţuri
bazate pe funcţiile sezoniere ale cererii şi ofertei, preţuri în funcţie de
calitate şi marcă, preţ optim de vânzare, preţ de acoperire a capacităţii
de producţie (de volum);
- preţuri în funcţie de concurenţă: determinate de parametrii tehnici şi
economici ai produselor;
- preţuri de promovare a unor produse;
- preţuri globale;
- preţuri influenţate de guvern: preţuri minime, preţuri plafon pentru
produse agricole etc.;
- preţuri folosite în contabilitate: preţ unitar, preţ de vânzare pe unitatea
de produs, preţ de vânzare pe piaţă etc.
În ceea ce priveşte preţurile produselor agricole în România, tipurile
acestora variază, în funcţie de scopul urmărit şi de piaţa pe care se formează.
O clasificare în acest sens a fost elaborată în lucrarea Tratat de economia
agriculturii11.
- Preţ de contractare, stabilit anterior vânzării produsului (care, în perioada
1990-1997, au funcţionat ca preţuri garantate);
- Preţ de livrare, folosit până în anul 1993;
- Preţ de facturare, format din preţul de producţie plus TVA;
- Preţ pe piaţa ţărănească;
- Preţuri ale inputurilor, la care producătorii agricoli achiziţionează factorii
de producţie din afara sectorului;
- Preţ de producţie, format din costurile de producţie şi costurile de desfacere
până la livrarea produselor;

11
Alexandri, Cecilia, Davidovici, I., Gavrilescu, D.(coord.), Tratat de economia agriculturii, Academia
Română, Institutul de Economie Agrară, Bucureşti, Editura Expert, 2003.

9
- Preţul la poarta fermei, format din costurile de producţie plus profitul
producătorilor. La acest preţ angrosiştii achiziţionează produsele agricole;
preţ la producător, corespunzător preţului la poarta fermei sau pe piaţa
ţărănească;
- Preţ de gros, la care angrosistul îşi vinde produsele (include preţul la
producător plus adaosul angrosistului);
- Preţ de detaliu (cu amănuntul sau la consumator), care include şi adaosul
comercial etc.

Pe filieră, preţul de detaliu se formează pe baza preţurilor practicate

de agenţii economici din amonte, conform Figurii nr.3.3.

Figura nr.3.3
Formarea preţurilor pe filiera agroalimentară

Deşi există o multitudine de tipuri de preţuri, Institutul Naţional de

Statistică al României şi statistica Uniunii Europene, prin EUROSTAT,
utilizează doar două instrumente de preţ: preţurile în valoare absolută şi
indicii de preţ pentru produsele vândute la poarta fermei (outputuri) şi pentru
mijloacele de producţie achiziţionate de fermieri (inputuri).

Particularităţile preţurilor produselor agricole. Efectul King

În agricultură, preţurile prezintă anumite particularităţi, determinate,
în principal, de sezonalitatea atât a ofertei agricole, cât şi a cererii de produse
agroalimentare în timpul unui an.

10
 Realizaţi corespondenţa între coloanele tabelului de mai jos.

În ceea ce priveşte fluctuaţiile anuale ale cererii şi ofertei la, variaţiile

de preţ pot fi grupate în două mari categorii:
1. Variaţii datorate De exemplu, preţul cerealelor este redus în perioada
sezonalităţii ofertei recoltatului şi creşte spre primăvară, preţul vinului este
redus toamna şi creşte în perioada de iarnă-primăvară,
preţul legumelor şi fructelor este redus vara şi toamna
şi creşte foarte mult în perioada iarnă-primăvară etc.
Crescătorii de animale evită planificarea fătărilor de
purcei iarna, ceea ce înseamnă că oferta în acest sezon
este redusă, iar preţul acestora este ridicat;
2. Variaţii datorate De exemplu, preţurile vinului şi cărnii cresc în
sezonalităţii cererii perioada sărbătorilor (Crăciun, Paşte), preţul laptelui
creşte în perioada rece a anului etc.

Sezonalitatea preţurilor agricole depinde de condiţiile climatice, de

momentul recoltării, de posibilităţile de depozitare a recoltei în timpul
anului, de costul de stocare etc. Pentru majoritatea produselor, preţul atinge
nivelul minim în timpul recoltatului când oferta depăşeşte nivelul cererii
(iulie şi august pentru grâu, octombrie şi noiembrie pentru porumb etc.).
Preţul sezonier creşte până la următoarea campanie de recoltat şi este
influenţat de costul de stocare. În cele din urmă, consumatorul plăteşte costul
de stocare al agenţilor economici care amână vânzarea produselor la
recoltare.
Legat de impactul sezonalităţii ofertei asupra preţului a fost definit
efectul King. Legea cererii stabileşte că, pe măsura creşterii cantităţii cerute
pentru un produs, preţul acestuia creşte, ceea ce înseamnă că producătorii
agricoli vor câştiga mai mult în urma valorificării produselor.
Cererea pentru produse agricole este, însă, puţin elastică în raport cu
preţurile, de aceea, are loc un paradox, denumit „efectul King”, după numele
celui care l-a definit şi l-a explicat (Gregory King) încă de la începutul
secolului al XVII-lea. Ca urmare a menţinerii relativ constante a cererii, prin
preţuri, în anii cu recolte bune, veniturile totale ale agricultorilor scad, iar în
anii cu recolte slabe, veniturile totale cresc.
Astfel, o creştere puternică, imprevizibilă, a producţiei agricole, nu va
putea fi absorbită de consumatori şi va determina o reducere a preţului şi,
implicit, a veniturilor agricultorilor. Invers, în anii cu recolte slabe,
reducerea producţiei (a ofertei) va determina o creştere a preţului, respectiv a
veniturilor.

11
 Folosirea tehnologiilor moderne în agricultură conduce la creşterea
producţiei, fapt care, în condiţiile preţurilor libere, generează nemulţumiri
din partea producătorilor agricoli şi ale investitorilor de capital, care pot
părăsi această ramură. De aceea, este necesar ca statul să asigure susţinerea
nivelului garantat al preţurilor la producător, pentru a-i cointeresa pe
investitorii de capital să-şi menţină plasamentul în această ramură.
Un studiu realizat în Statele Unite ale Americii demonstrează
influenţa negativă a creşterii ofertei, asupra veniturilor înregistrate de
producătorii agricoli prin preţurile formate liber, pe baza raportului dintre
cerere şi ofertă (Tabelul nr.3.1).
Tabelul nr.3.1
Influenţa modificării ofertei asupra preţului principalelor produse
agricole
Produsul Dacă oferta se Preţul se modifică în
modifică cu 1% sens opus cu (%)
Cartofi 1 6,7
Ouă 1 4,4
Grâu 1 4,2
Carne de porc 1 4,2
Lapte 1 3,1
Carne de vită 1 2,4
Unt 1 2,2
Carne de pasăre 1 1,7
Sursa: adaptare după Kohls, R., Uhl, J., Marketing of agricultural
products – Eighth edition, Prentice Hall, New Jersy, 1998, pag.179.

12
 Datele din tabel confirmă rezultatele Legii lui King, cuantificând
numeric modificarea preţului antrenată de modificarea ofertei, pentru câteva
produse agricole.
Formarea preţurilor în economia de piaţă este un proces economic
complex, care, în agricultură, prezintă unele particularităţi. Preţurile agricole
se abordează în cadrul activităţilor desfăşurate în agricultură, dar trebuie
integrate în activitatea economică generală. Sunt vizate atât produsele
rezultate din utilizarea factorului pământ şi materializate în produse vegetale
şi animale, cât şi produsele alimentare obţinute din completarea activităţilor
agricole cu cele de industrializare a materiilor prime agricole.12

Metode de fundamentare a preţurilor

Există mai multe metode de stabilire a preţurilor produselor agricole.
Înainte de a fi enunţate, trebuie amintite funcţiile acestora şi factorii care le
influenţează.

Funcţiile preţurilor
Preţul rezultă din confruntarea cererii şi ofertei de bunuri agricole pe
piaţă, în condiţii de concurenţă. În economia de piaţă, preţurile îndeplinesc
funcţii informaţionale, stimulative şi distributive, ordonate astfel13:
- funcţia de calcul, evaluare şi măsurare a cheltuielilor, rezultatelor
etc.;
- funcţia de informare privind evoluţia şi cerinţele pieţei;
- funcţia de stimulare a intereselor agenţilor economici producători;
- funcţia de recuperare a costurilor şi de recompensare a
întreprinzătorilor;
- funcţia de măsurare a puterii de cumpărare a veniturilor nominale şi
a stabilităţii acestora;
- funcţia de redistribuire a veniturilor şi patrimoniului.
Realizarea acestor funcţii presupune fundamentarea preţurilor pe
principiul libertăţii economice. În România, acest principiu s-a aplicat
începând cu anul 1997. Până la acea dată, puterea publică a exercitat
numeroase intervenţii asupra preţurilor produselor agricole, urmărindu-se
protecţia consumatorilor şi stabilizarea pieţelor.
Din anul 1997, preţurile agricole s-au liberalizat, lipsind, însă, o
politică de preţuri fundamentată pe principii de piaţă, de negociere corectă
12
Zahiu, Letiţia, Dachin, Anca, Impactul politicii de preţuri asupra performanţei agriculturii româneşti,
volumul Aderarea României la Uniunea Europeană – provocare pentru agricultură şi mediu, Editura
Academia de Studii Economice, Bucureşti 2005.
13
Economie, Manualul Catedrei de Economie şi politici economice din Academia de Studii Economice din
Bucureşti, Ediţia a VI-a, Editura Economică, Bucureşti, 2003.

13
între agenţii economici de pe filiera produselor. Lipsa unei pieţe funcţionale,
a sistemului instituţionalizat de contractare, a pieţelor de gros şi a burselor
de mărfuri agroalimentare au împiedicat procesul de informare a agenţilor
economici, în special a producătorilor agricoli.
Preţurile la nivelul filierei se stabilesc inechitabil, datorită distribuţiei
neuniforme a puterii de negociere între participanţii la actele de comerţ.
Atomizarea producătorilor agricoli şi a consumatorilor determină o lipsă a
puterii de negociere a acestora şi acceptarea, de cele mai multe ori, a unor
preţuri impuse de distribuitori sau de procesatori. Rezultă necesitatea
organizării producătorilor în forme asociative, care să apere interesele
comerciale ale acestora în faţa procesatorilor şi distribuitorilor. Un preţ mai
mare plătit de consumator pentru produsele agroalimentare nu înseamnă un
preţ mai mare pentru produsele agricole livrate de producătorul agricol. O
parte considerabilă a preţului este păstrată, pe filieră, de agenţii economici
intermediari.
Factorii care influenţează formarea preţurilor produselor agricole
Realizaţi corespondenţa între coloanele tabelului de mai jos.

Există o mare varietate de factori care influenţează formarea preţurilor

produselor agricole, controlabili şi necontrolabili, interni şi externi, grupaţi
în patru mari categorii:

1. Condiţiile prin deciziile de producţie, la nivel de fermă,

ofertei randamentele la hectar, nivelul importurilor de produse
agroalimentare şi catastrofele naturale (inundaţii, secetă,
îngheţuri târzii de primăvară, brume timpurii de toamnă,
atacuri masive de boli şi dăunători)
2. Condiţiile prin activităţile ce adaugă valoare produselor pe filieră,
cererii preţurile practicate şi costurile induse de aceste activităţi
3. Sistemul de prin numărul consumatorilor potenţiali, veniturile,
marketing preferinţele şi gusturile consumatorilor şi nivelul
agroalimentar exporturilor de produse agroalimentare
4. Politica prin subvenţionarea preţurilor, controlul ofertei agricole,
guvernamentală politica comercială şi a schimbului valutar

În literatura de specialitate există două teze contradictorii în ceea ce

priveşte formarea preţurilor agricole. Unii specialişti susţin că preţul se
formează la nivelul fermei, alţii susţin că preţul se formează la nivelul

14
consumatorului, pe piaţa bunurilor de consum final. Prima teză se bazează
pe teoria optimului producătorului, susţinând că preţul se fundamentează, la
nivelul fermei, pe costul de producţie, la care se adaugă costurile de
procesare şi marketing, până la nivelul comerţului de detail. Cea de-a doua
teză se bazează pe teoria utilităţii consumatorului, primii care stabilesc preţul
fiind comercianţii şi procesatorii care, fiind informaţi asupra pieţei de detail
(a produselor agroalimentare finale), stabilesc preţul produselor agricole
plătite producătorilor.
În realitate, preţurile se formează prin confruntarea „puterii”
tuturor actorilor de pe filieră, a cererii consumatorului, a ofertei
producătorului şi a condiţiilor impuse de sistemul de marketing, fiind
un echilibru de forţe.
Metodologia de fundamentare a preţurilor diferă în practica
economică, iar abordările teoretice oferă o paletă largă de soluţii. În viziunea
multor autori14, preţul se stabileşte în funcţie de costuri, de valoarea
produselor, de concurenţă şi de cerere.
Metoda bazată pe costuri presupune existenţa unei gestiuni prin
costuri, fiind specifică unităţilor economice de dimensiuni mari şi mai puţin
exploataţiilor agricole, care nu ţin o evidenţă scrisă a cheltueililor. Metoda
constă în adăugarea unei marje de profit la costul de producţie. În final,
preţul se formează pe piaţă, prin confruntarea cererii cu oferta, dar grija
pentru evidenţa costurilor şi reducerea acestora trebuie să se manifeste
permanent.
Metoda bazată pe valoarea produselor a apărut datorită
dezavantajului primei metode, prin care, dacă o folosesc, agenţii economici
ar putea pierde o parte din profitul care s-ar fi putut obţine dacă preţul ar fi
fost fundamentat în funcţie de costuri. Această pierdere potenţială este dată
de diferenţa între ceea ce consumatorii ar fi dispuşi să plătească pentru
obţinerea produsului şi preţul mai mic efectiv plătit de consumator, propus
de vânzător şi fundamentat pe costul de producţie. Pentru a evita această
pierdere potenţială de profit, fundamentarea preţului trebuie să se bazeze şi
pe informaţiile de marketing referitoare la gusturile şi aprecierile
consumatorilor.
Metoda bazată pe concurenţă porneşte de la evoluţia pieţei privind
numărul de ofertanţi, condiţiile comparative oferite de aceştia, condiţiile
diferite de concurenţă (monopol, oligopol, monopson etc.). Metoda
utilizează mai multe tehnici de stabilire a preţurilor15:
14
Manole, V., Stoian, Mirela, Ion, Raluca, Andreea Marketing, Editura Academia de Studii Economice
Bucureşti, 2010
15
Olteanu, I., Ciuchiţă, L., Preţul şi decizia în afaceri, Buletin economic legislativ nr.10/1996

15
 - tehnica aplicării unui coeficient mediu, care constă în folosirea unui
coeficient de calitate mediu pentru produsele agricole cu diferiţi
parametri calitativi (de exemplu, la grâul pentru panificaţie sunt
deosebit de importanţi următorii parametri: conţinutul în gluten,
procentul corpurilor străine, procentul de umiditate, greutatea
hectolitrică etc.);
- tehnica importanţei parametrilor. În procesul de negociere se cade de
acord ca preţurile stabilite să respecte grade diferite de importanţă a
parametrilor avuţi în vedere (de exemplu, la legume se ierarhizează
următorii parametri: timpurietatea, aspectul, gustul);
- tehnica influenţei parametrilor tehnico-economici, de exemplu, la
cereale greutatea hectolitrică trebuie să se încadreze în nivelul
standard prevăzut în normele de gradare;
- tehnica cotaţiei bursiere, se utilizează în special în cazul produselor
agricole fungibile care se exportă. Tendinţele manifestate la marile
burse, în special cea din Chicago (Chicago Board of Trade),
orientează negocierea preţurilor pe rezultatele discuţiilor din rundele
Organizaţiei Mondiale a Comerţului, la care ia parte şi ţara noastră.
Aceste tendinţe sunt hotărâtoare cu privire la nivelul preţurilor reale.
Însă, în condiţiile unei agriculturi încă nestructurate, cum este cazul
României, perdanţii sunt producătorii agricoli şi consumatorii, al căror rol în
negociere este mai slab în comparaţie cu cel al procesatorilor şi
comercianţilor. În lipsa unei oferte competitive şi a unor organizaţii
profesionale şi interprofesionale puternice, în care agricultorii să fie bine
reprezentaţi, presiunile celorlalte categorii de agenţi economici aflaţi pe
filieră defavorizează agricultorii şi, în final, consumatorii.16
Metoda bazată pe cerere are în vedere cel mai bun nivel al preţului
din punctul de vedere al producătorului, dar acceptat de consumator. În
fundamentarea preţului se ţine seama de cerinţele, preferinţele şi
comportamentul consumatorului.
Teoria oferă soluţii numeroase pentru fundamentarea preţurilor. În
practică, însă, metodele prezentate mai sus se combină, în funcţie de
condiţiile concrete în care are loc procesul de stabilire a preţului.
Concluzionând, preţurile ocupă un loc central în economia de piaţă.
Fără un sistem articulat de preţuri, economia nu ar putea supravieţui.
Preţurile sunt cele care determină alocarea resurselor limitate pentru
Savin, L., Formarea preţurilor produselor agricole, teză de doctorat, Academia de Studii Economice
Bucureşti, 1999.
16
Zahiu, Letiţia, Dachin, Anca, Impactul politicii de preţuri asupra performanţei agriculturii româneşti,
volumul Aderarea României la Uniunea Europeană – provocare pentru agricultură şi mediu, Editura
Academia de Studii Economice, Bucureşti 2005

16
satisfacerea nevoilor (unele din ele nelimitate), asigurând desfăşurarea unor
activităţi economice eficiente. De aceea, preţul are rolul de coordonator al
filierei, activitatea agenţilor economici aflaţi în diferite etape ale lanţului
agroalimentar fiind orientată, în funcţie de preţ, către piaţă.

3.3. Impactul mecanismelor de coordonare asupra performanţei filierei

Mecanismele de coordonare utilizate diferă de la o etapă a filierei la

alta. Impactul coordonării, în special a celei prin preţ, asupra performanţei
filierei este ilustrat în Tabelul nr.3.2. Impactul a fost apreciat în funcţie de
caracteristicile principale ale performanţei: eficienţa, echitatea, costurile de
tranzacţie, accesul pe pieţe şi stabilitatea preţurilor şi a veniturilor.
Principalele caracteristici ale performanţei
1. Eficienţa îmbracă două forme:
- eficienţa alocării resurselor, legată de posibilitatea atingerii optimului
economic, şi
- eficienţa tehnică, legată de posibilitatea atingerii maximului tehnic.
2. Echitatea înseamnă tratamentul egal al tuturor participanţilor
filierei. În timp ce eficienţa se referă la recunoaşterea diferenţelor de valoare
de către utilizatorii finali, datorate diferenţelor calitative, temporale şi
spaţiale, echitatea înseamnă ca aceste diferenţieri să fie atribuite agenţilor
economici care controlează atributele respective. De exemplu, contractele
care plasează practicile de producţie sau recoltarea sub controlul
cumpărătorului (comerciant sau procesator), dar penalizează producătorul
agricol pentru problemele cauzate de cumpărător, sunt considerate
inechitabile.
3. Costurile de tranzacţie includ cheltuielile efectuate pentru căutarea
alternativelor de valorificare a produselor, distribuţia fizică a acestora şi cele
antrenate de incertitudinea asociată schimbului. Aceste costuri sunt puternic
influenţate de disponibilitatea informaţiei. Dacă toţi participanţii filierei ar fi
informaţi în legătură cu ofertele cumpărătorilor şi sistemul agroalimentar ar
fi caracterizat prin echitate, costurile de tranzacţie ar fi aproximativ egale cu
cele antrenate doar de distribuţia fizică a produselor.
4. Accesul pe pieţe este un criteriu principal de evaluare a
performanţei. Accesul cumpărătorilor şi vânzătorilor pe piaţă este necesar
pentru intrarea şi menţinerea acestora într-o fază a filierei. Problemele apar
atunci când un agent economic este restricţionat să intre pe o piaţă într-o
anumită fază a filierei, deşi este capabil să ofere produsele la costuri mai
reduse decât cele ale agenţilor intraţi deja pe piaţa respectivă. Este cazul
agricultorilor care pătrund foarte greu pe pieţele de consum final, prin

17
reţeaua de desfacere a marilor magazine, deşi preţurile oferite sunt mai
reduse în comparaţie cu cele ale angrosiştilor, detailiştilor sau importatorilor.
Ca şi în cazul costurilor de tranzacţie, accesul la pieţe depinde de accesul la
informaţie. Se consideră că pieţele necunoscute de potenţialul participant,
sunt inaccesibile acestuia.
5. Stabilitatea se referă la aplatizarea fluctuaţiilor de preţ şi, implicit,
ale veniturilor agenţilor participanţi pe filieră.
Conform Tabelului nr.3.2, pieţele agroalimentare oferă producătorilor
agricoli şi consumatorilor echitate şi eficienţă ridicate. Producătorul cere un
preţ just (care acoperă costurile de producţie şi tranzacţie) pentru produsele
vândute direct consumatorului, care consideră, la rândul lui, preţul ca fiind
just, acesta situându-se la un nivel inferior celui practicat pe alte canale de
distribuţie. Costurile de tranzacţie sunt ridicate, căutarea alternativelor de
valorificare a produselor fiind un proces laborios. În plus, cheltuielile cu
transportul, depozitarea şi efortul producătorului, care este şi vânzător, sunt
suportate tot de agricultor. Accesul pe piaţă ar trebui să fie liber, totuşi,
speculanţii din pieţe restricţionează intrarea producătorilor agricoli pe pieţele
ţărăneşti, deţinând monopol la vânzarea unor produse. Stabilitatea preţurilor
şi, implicit, a veniturilor agricultorilor, este redusă, tocmai datorită accesului
restricţionat pe piaţă.
Tabelul nr.3.2
Impactul mecanismelor de coordonare asupra performanţei filierei
Mecanismul de Performanţa
coordonare Eficienţa Echitatea Costurile de Accesul pe Stabilitate
tranzacţie pieţe
Pieţele A ridicată Ridicată Ridicate Mediu* Redusă
agroalimentare T medie
Contractele A redusă Variabilă Reduse Redus, pe Medie
economice T ridicată termen
scurt;
Mediu, pe
termen lung
Programele A – redusă Variabilă Ridicate Variabil Ridicată
guvernamentale T – redusă
Integrarea A ridicată Variabilă** 0 costuri Ridicat Medie
verticală T ridicată
Cooperarea A medie Ridicată Reduse Ridicat Medie
T ridicată
Notă: A: eficienţa de alocare a resurselor, T: eficienţa tehnică
* - accesul pe piaţa ţărănescă al producătorilor agricoli este restricţionat de speculanţi
** - echitatea depinde de polul integrator, care poate fi procesatorul sau distribuitorul

18
 Contractele economice oferă o echitate variabilă, ce înclină în
favoarea procesatorilor sau comercianţilor. Stabilitatea veniturilor creşte
datorită siguranţei în vânzarea produselor. Accesul pe piaţă este redus pentru
agricultori şi mediu pentru ceilalţi participanţi ai filierei. Costurile de
tranzacţie sunt mai reduse, producătorul agricol fiind scutit de efectuarea
acestor costuri, ele trecând în responsabilitatea distribuitorului şi/sau a
procesatorului.
Programele guvernamentale oferă stabilitate preţului şi venitului,
acesta fiind şi scopul pentru care sunt elaborate. Eficienţa este, însă, redusă,
deoarece alocarea resurselor nu se realizează pe criterii economice, ci pe
criterii impuse. Accesul pe pieţe este variabil, iar costurile de tranzacţie
ridicate, nefiind vorba de încheierea de înţelegeri (contracte, integrare sau
cooperare) între participanţii filierei.
Integrarea verticală a activităţilor din diferite verigi ale filierei reduce
costurile de tranzacţie la zero, eficienţa alocării resurselor fiind ridicată.
Accesul pe pieţe se realizează cu uşurinţă, iar puterea de negociere a
participanţilor integraţi este mai mare. Stabilitatea preţului şi a venitului este
medie şi depinde de gradul de echitate (împărţirea puterii depinde de polul
integrator, care poate fi procesatorul sau distribuitorul).
Cooperarea oferă beneficii fără riscul apariţiei de probleme privind
preţul sau echitatea, întâlnite deseori în cazul contractelor economice
încheiate între participanţii filierei. Eficienţa alocării resurselor este ridicată,
costurile de tranzacţie fiind reduse. Prin efectuarea activităţilor în comun,
producătorii realizează economii importante la cheltuielile de aprovizionare,
depozitare şi desfacere. Accesul la pieţe este ridicat, cooperativa prestând
servicii de informare asupra posibilităţilor de valorificare a produselor.
Stabilitatea veniturilor este mai ridicată decât în cazul desfacerii produselor
pe pieţele ţărăneşti, dar mai redusă decât în cazul integrării, care oferă însă o
desfacere garantată a produselor.
Mecanismele de coordonare prezentare determină niveluri diferite de
performanţă pe filieră. În economiile agroalimentare moderne, rolul pieţelor
ţărăneşti s-a redus, locul primordial fiind ocupat de integrarea şi cooperarea
participanţilor filierei.

19
3.4. Pierderile pe filierele agroalimentare și soluţii de reducere a
acestora

În studiile anterioare17, tema performanţei economice pe filiera

agroalimentară este tratată pornind de la pierderile ce pot rezulta din
sistemul agroalimentar. Orice măsură de prevenire a pierderilor înseamnă o
creştere a performanţei pe filieră. Pierderile pot fi cantitative şi calitative şi
încep de la materialul biologic şi continuă în fiecare etapă a filierei, până ce
produsul ajunge pe rafturile magazinelor de desfacere cu amănuntul.
Enumeraţi pierderile ce pot avea loc pe filiera produselor agroalimentare, din faza

agricultură, până la comercializarea și consumul acestora și identificaţi soluţii pentru

prevenirea acestora.

Faza / operatiunea Pierderi Soluţii pentru prevenirea pierderilor

Infiintarea
culturii /
Maternitate

In timpul
vegetatiei/ In
timpul cresterii
animalelor

Recoltare

Transport

Sortare, calibrare,
ambalare

Depozitare

Transport

17
La Gra, J., A commodity system assesment methodology for problem and project identification, Post
Havest Institute for Perishables Products, College of Agriculture, University of Idaho, 1990.

20
Desfacere

Pierderile diferă în funcţie de etapa filierei, astfel18:

Primele pierderi au loc la înfiinţarea culturii şi se datorează faptului
că materialul biologic folosit nu este din soiurile recomandate, astfel încât să
se obţină producţii mari şi de calitate superioară. În plus, la plantat pot exista
pierderi de material săditor datorită tehnicii practicate şi riscului
„neprinderii”, rezultând „locuri goale” în câmp.
O altă categorie de pierderi se înregistrează în timpul vegetaţiei,
datorită nerespectării unor faze ale tehnologiilor de producţie, atacului de
boli sau dăunători şi condiţiilor nefavorabile de mediu – secetă, inundaţii,
îngheţuri târzii de primăvară, brume timpurii de toamnă etc.
Pierderile cantitative şi calitative de producţie pot să apară şi la
recoltare, în cazurile în care produsele culese sunt ţinute în soare, sau se
utilizează coşuri, găleţi etc. din materiale necorespunzătoare. În plus,
ambalajele utilizate la recoltare nu trebuie puse pe pământ, deoarece, dacă
sunt aşezate apoi unul peste altul, pământul cade pe legumele aflate în cele
de pe nivelul inferior.
La recoltarea unor legumele se acordă o atenţie deosebită lăsării unei
codiţe care va constitui pentru consumator un etalon al prospeţimii
produsului. La alte legume, cum ar fi morcovii, codiţa se înlătură pentru ca
astfel produsul să nu mai piardă din conţinutul în apă.
Transportul produselor agroalimentare este o altă etapă în care pot să
apară pierderi de producţie, în special calitative, datorate temperaturilor
ridicate, daunelor mecanice produse legumelor transportate în condiţii
improprii, cu mijloace de transport necorespunzătoare şi pe drumuri în stare
proastă etc.
În etapa de sortare, calibrare şi ambalare pierderile se datorează
condiţiilor precare de mediu şi stării necorespunzătoare de curăţenie din
încăperea în care se desfăşoară aceste operaţiuni: lipsa unui sistem de răcire,
mediu murdar, prezenţa bolilor şi dăunătorilor, lipsa echipamentului de
protecţie pentru muncitori. De asemenea, în această etapă apar pierderi
datorate manevrării necorespunzătoare a legumelor care contribuie la
deteriorarea acestora.

18
Ion, Raluca Andreea, Performanța economică pe filiera de produs în agricultură, teză de doctorat, ASE,
2005.

21
 În timpul depozitării, pierderile se datorează nerespectării asigurării
condiţiilor de microclimat: temperatură, umiditate, ventilaţie etc. De
asemenea, între produse există incompatibilităţi, astfel, deşi produsele
preferă aceleaşi condiţii de temperatură, umiditate şi ventilaţie, totuşi ele nu
se depozitează în aceeaşi încăpere deoarece unele emit anumite mirosuri
care sunt absorbite de alte produse. De exemplu, merele emit etilenă pe care
salata o absoarbe, rezultând „salată cu aromă de mere”. O atenţie deosebită
trebuie acordată controlării factorului umiditate. Produsele agricole
proaspete pierd din conţinutul în apă, de aceea este necesar ca la depozitarea
lor umiditatea să fie ridicată.
Produsele ambalate, pregătite pentru vânzare, sunt transportate către
magazinele de vânzare. În acestă etapă o atenţie deosebită trebuie acordată
vitezei de deplasare a mijlocului de transport, mai ales pe drumurile aflate în
stare proastă de întreţinere. Pierderile în timpul transportului se pot datora şi
paletării necorespunzătoare a produselor ambalate sau neutilizării la maxim
a capacităţii de transport, existând riscul dezechilibrării cutiilor în timpul
transportului, căderea acestora provocând daune mecanice.
În ultima fază a filierei – desfacerea cu amănuntul – pot surveni
pierderi calitative, datorate expunerii mărfurilor în condiţii improprii de
igienă sau sub acţiunea directă a soarelui sau pierderi psihologice, în cazul în
care, de exemplu, consumatorii refuză să cumpere tomate de culoare
galbenă, chiar dacă au acelaşi gust, deoarece culoarea galben nu este
asociată cu gustul dulce, ci cu cel acru.
Prezentăm două studii de caz ce evidenţiază modul în care pierderile
afectează performanţa pe filiera legumelor și pe filiera cărnii de porc.

22
3.5. Studiu de caz: Modele de creștere a eficienţei economice pe filiera
legumelor

Cercetările institutelor specializate în producerea şi marketingul

legumelor au condus la următoarele rezultate prinvind mărimea pierderilor
de-a lungul filierei:
Tabelul nr.3.3.
Estimarea pierderilor pe filiera tomatelor,
de la faza de plantare la cea de recoltare (%)
Nr.crt. Specificare Valoare
1. Pierderi în stadiul de răsaduri, din care: 10
1.1. La răsărire 6
1.2. Pierderi mecanice 4
2. Pierderi în perioada de vegetaţie, din care: 14
2.1. La întreţinerea manuală 1
2.2. La întreţinerea mecanică 1
2.3. Neprindere 2
2.4. Atacul dăunătorilor 2
2.5. Atacul bolilor 8
3. Pierderi în timpul transportului din câmp 5
4. TOTAL 29

Figura nr.3.4
Ponderea diferitelor categorii de pierderi la legume, în totalul pierderilor în timpul
vegetaţiei
Sursa: date furnizate de Institutul de Cercetare Dezvoltare pentru Legumicultură şi
Floricultură VIDRA

Se observă că cele mai mari pierderi, în perioada de plantare până la

recoltare, au loc în timpul vegetaţiei (49% din total pierderi), în principal
datorită atacului de boli, urmate de faza de răsad (34% din total) şi de
pierderi din timpul transportului tomatelor (17% din total). Aceste pierderi

23
sunt înregistrate în condiţiile în care sunt respectate celelalte faze ale
tehnologiei de producţie.
Din câmp, tomatele sunt transportate către locurile special amenajate
pentru sortarea, calibrarea, depozitarea şi ambalarea lor în vederea
comercializării. Parametri optimi de păstrare a tomatelor 19 diferă în funcţie
de gradul de maturare al acestora, astfel:
- tomatele mature verzi: temperatura: 13-21oC; umiditatea: 80-90%;
durata de păstrare: 7-14 zile;
- tomatele maturate: temperatura: 8-12oC; umiditatea: 85-90%; durata
de păstrare: 7 zile.
Pe perioada depozitării şi păstrării, tomatele suferă pierderi în funcţie
de condiţiile de păstrare, conform normelor privind pierderile şi declasările
la depozitarea şi păstrarea legumelor20 (Tabelul nr.3.4).
Tabelul nr.3.4
Estimarea pierderilor şi declasărilor la depozitarea tomatelor (%)
Condiţiile de Perioada Pierderi şi declasări prin:
păstrare Scăderea în Stricare Declasări
greutate calitative
Octombrie 3 0,2 0,3
Noiembrie 2,5 0,4 0,5
Depozite Decembrie 2 0,7 0,5
frigorifice Ianuarie 1,8 1 1
Februarie 1,5 1,2 1,5
Martie 1,7 1,4 2 Total
Pierderile medii 2,08 0,81 0,96 3,85
Octombrie 4 1 1
Noiembrie 3 1 1,5
Depozite cu Decembrie 3 1,5 1,5
ventilaţie Ianuarie 2 1,8 1,8
mecanică Februarie 2 2 2
Martie 2 2 2,5 Total
Pierderile medii 2,66 1,55 1,71 5,92
Sursa: Îndrumător tehnologic pentru păstrarea produselor horticole, Ministerul
Agriculturii, I.C.P.V.I.L.F., Bucureşti 1989.

Din analiza datelor de mai sus rezultă că tipul de depozit influenţează

nivelul pierderilor, acestea fiind de 5,92% în sistemul de depozit cu
ventilaţie mecanică faţă de numai 3,85% cât reprezintă pierderile în sistemul
depozitării frigorifice (ceea ce înseamnă un nivel mai mare cu aproximativ
54% în primul caz comparativ cu cel de-al doilea).
19
Îndrumări tehnice I.C.P.V.I.L.F., nr.57, 1984.
20
HCM 190/1984

24
 În ambele sisteme, nivelul cel mai mare al pierderilor se datorează
scăderii în greutate, aceasta reprezentând 54% din totalul pierderilor în
primul sistem, comparativ cu 45% cât reprezintă aceste pierderi în cel de-al
doilea sistem.
Se remarcă faptul că, în sistemul depozitării frigorifice, se reduc
pierderile datorate stricării tomatelor, acestea fiind de numai 21%,
comparativ cu 26% cât se înregistrează în cazul celui de-al doilea sistem.
Pentru a ajunge la consumatorii finali, tomatele ambalate sunt
transportate către punctele de vânzare, în vederea comercializării. Pierderile
în timpul preluării, transportului şi desfacerii tomatelor sunt redate în
Tabelul nr.3.5.
Tabelul nr.3.5
Pierderile în timpul preluării, transportului şi desfacerii tomatelor (%)
La achiziţie În timpul În depozitele magazinelor Total
transportului de vânzare
0,5 0,8 1 2,3
Sursa: ibidem

În total, pierderile pe filiera tomatelor, de la faza de răsad la

comercializare, ajung la nivelul de 35,15%, în cazul păstrării în depozite
frigorifice, şi la nivelul de 37,2%, în cazul păstrării în depozite cu ventilaţie
mecanică. În Figurile nr.3.5 şi 3.6 sunt redate pierderile pe întreaga filieră,
pentru fiecare din operaţiile acesteia, în cele două tipuri de sisteme de
depozitare, şi cauzele apariţiei acestor pierderi.

Figura nr.3.5
Estimarea pierderilor pe filiera tomatelor în sistemul depozitării frigorifice

25
 Figura nr.3.6
Estimarea pierderilor pe filiera tomatelor în sistemul depozitării cu ventilaţie
mecanică

Modalităţi de prevenire a pierderilor21

Prevenirea pierderilor de-a lungul filierei legumelor reprezintă o cale
de creştere a performanţei economice a agenţilor economici producători sau
distribuitori de astfel de produse, în condiţiile în care acestea deţin aproape
37% din preţul de vânzare al legumelor, în exemplul depozitării cu ventilaţie
mecanică. Dintre principalele măsuri fac parte:
1. În timpul vegetaţiei, aceste pierderi pot fi reduse prin măsuri
agrotehnice de prevenire a bolilor şi dăunătorilor, constând în tratamente
specifice. Împotriva factorilor de mediu restrictivi se poate acţiona parţial, în
funcţie de intensitatea de manifestare a factorului, astfel: în caz de secetă se
acţionează printr-un sistem adecvat de irigaţii, în caz de ploi abundente se
acţionează prin realizarea de şanţuri pentru scurgerea apei la suprafaţă, în
caz de îngheţ se procedează la acoperirea cu folie etc.
2. La transport, pentru prevenirea pierderilor produsele trebuie
protejate împotriva soarelui şi ploii, iar pe platforma camionului se aşează
un strat de rumeguş pentru a evita şocul direct al produselor în cazul în care
starea drumurilor este proastă. Pentru produsele agroalimentare perisabile,
21
Istudor N., Ion Raluca Andreea, Pierderile pe filiera legumelor. Cauze şi modalităţi de prevenire, Revista
Lucrari stiintifice. Seria Agronomie, vol 50, nr. 3, 2007, USAMV Iasi, pp.157-162.

26
cum sunt tomatele, mijloacele de transport trebuie prevăzute cu sistem de
răcire (gen autofrigorifice).
3. La amblare, este recomandabil ca personalul care execută operaţiile
de sortare, calibrare şi ambalare să nu lucreze mai mult de 2 ore, realizând
prin rotaţie diversele operaţii, deoarece sunt ultimele persoane care „văd”
produsul. La ambalare, pentru a evita viitoarele pierderi, orientarea cutiei
este foarte importantă. În Figura nr.3.7, la punctul a) este arătat modul corect
de ambalare, iar la punctul b) modul incorect de ambalare ale aceluiaşi lot de
12 tomate.

a) corect
b) incorect

Figura nr.3.7
Modalităţi de orientare a tomatelor ambalate

4. Pentru prevenirea pierderilor pe timpul depozitării, este foarte

important a se alege sistemul de depozitare – păstrare pretabil legumelor,
care să genereze cel mai mic cost de depozitare pe unitatea de produs. Astfel,
pentru produsele perisabile este obligatoriu a se utiliza spaţii cu atmosferă
controlată, depozite frigorifice, în timp ce pentru produsele cu perioade de
consum mari sunt suficiente depozitele ventilate mecanic.
5. Pentru ultima fază a filierei agroalimentare, desfacerea cu
amănuntul, este foarte important a se dimensiona optim cantităţile zilnice
care se vând către consumatorii finali, astfel încât să nu rămână marfă
nevândută (în cazul produselor foarte perisabile). De asemenea, este de
preferat ca depozitele de păstrare de la acest nivel să fie dotate corespunzător
pentru a preveni pierderile cantitative şi calitative.
Pentru validarea celor expuse anterior, vom considera un studiu de caz
pe filiera legumelor, în două variante posibile: scenariul 1 - fără măsuri de
prevenire a pierderilor şi scenariul 2 - cu măsuri de prevenire a pierderilor.
Profitul pe filiera legumelor este suma profiturilor din fiecare fază a filirei şi
poate fi exprimat, în cele două variante, astfel:

Scenariul 1:

27
  n
  m   r

P1  Va  Ca    pvi   Vd  Cd    pdj   Vc  Cc    pck 
 i 1   j 1   k 1 

Scenariul 2:
     
 
n m r
P2  Va  C a   (C ma   p vi' )   Vd  C d'   p dj'   Vc  C c    p ck' 
 i 1   j 1   k 1 

în care:

P1  profitul în varianta „fără măsuri de prevenire a pierderilor” pe filiera

legumelor
P2  profitul în varianta „cu măsuri de prevenire a pierderilor” pe filiera
legumelor
Va  venitul în faza agricultură
C a  cheltuielile în faza agricultură
p vi  pierderile de tipul i, înregistrate de la plantare la recoltare, fără
respectarea măsurilor de prevenire a pierderilor
p vi'  pierderile de tipul i, înregistrate de la plantare la recoltare, cu
respectarea măsurilor de prevenire a pierderilor
Vd  venitul în faza de depozitare, în sistemul depozit cu ventilaţie mecanică
C d  cheltuielile în faza de depozitare, în sistemul depozit cu ventilaţie
mecanică
p dj  pierderile de tipul j, înregistrate la depozitarea în sistemul cu ventilaţie
mecanică
C d'  cheltuielile în faza de depozitare, în sistemul depozitării frigorifice
p dj'  pierderile de tipul j, înregistrate la depozitarea în sistemul depozitării
frigorifice
Vc  venitul în faza de comercializare
C c  cheltuielile în faza de comercializare
p ck  pierderile de tipul k, înregistrate la comercializare, fără calcularea
stocului optim
'
p ck  pierderile de tipul k, înregistrate la comercializare, cu calcularea
stocului optim
C ma  cheltuieli cu măsuri agrotehnice de prevenire a pierderilor
i = tipul de pierderi în perioada de vegetaţie
j = tipul de pierderi în faza de depozitate
k = tipul de pierderi în faza de comercializare
n = numărul de pierderi în timpul vegetaţiei
m = numărul de pierderi în faza de depozitare

28
r = numărul de pierderi în faza de comercializare

Pentru implementarea celor două modele vom considera un agent

economic care dispune de 1 ha teren agricol, pe care cultivă tomate în sistem
sere şi care are posibilitatea de a apela la următoarele scenarii:
- în primul scenariu nu se aplică măsurile agrotehnice de protejare a
culturii împotriva bolilor, dăunătorilor, condiţiilor nefavorabile de
mediu etc.; după recoltare, tomatele sunt păstrate în depozite cu
ventilaţie mecanică, iar la comercializarea acestora nu se calculează
stocul optim de aprovizionare a magazinelor de desfacere cu
amănuntul.
- în cel de-al doilea scenariu, producătorul agricol aplică măsurile
agrotehnice de protecţie a plantelor în timpul vegetaţiei, după
recoltare tomatele sunt păstrate în depozite frigorifice, iar la
comercializarea acestora lotul de marfă se fundamentează pe calcule
privind stocul optim de aprovizionare a magazinelor.
În Tabelul nr.3.6 sunt implementate cele două modele de exprimare a
profitului pe filieră, în variantele considrate mai sus.
Tabelul nr.3.6
Scenarii privind profitul obţinut pe filiera tomatelor

Nr.crt. Specificare Valoare (mii Euro)

Scenariul 1 Scenariul 2
I AGRICULTURĂ
1. Producţie (tone/ha/ciclu) 120 120
2. Venituri 66 66
3. Cheltuieli 32,4 36
4. Pierderi de la plantare la recoltare 19,2 6*
(29%, respectiv 9%)
5. Profit [2-(3+4)] 14,4 24
II DEPOZITARE
1. Producţie (tone) 85,2 109,2
2. Venituri 23,9 30,6
3. Cheltuieli 14,5 21,8
4. Pierderi în timpul depozitării 5,1 3,3
5. Profit [2-(3+4)] 4,3 5,5
III COMERCIALIZARE
1. Producţia (tone) 80,1 105,9
2. Venituri 24,1 31,8
3. Cheltuieli 12,8 16,9
4. Pierderi 2,4 1,6
5. Profit [2-(3+4)] 8,9 13,3
IV Profitul total (I.5.+II.4.+III.4.) 27,6 42,8

29
 *Notă: Prin folosirea materialului biologic performant se reduc pierderile la
răsărire la 1%, iar pierderile mecanice la 3%. Rezultă un total de 4% pierderi în stadiul
de răsaduri. Pierderile în perioada de vegetaţie sunt de 3%, iar cele pe timpul
transportului de 2%. Rezultă, în scenariul al doilea, pierderi de 9%, la faza agricultură.
Sursa: calculaţii proprii pe baza bugetelor de venituri şi cheltuieli ale unor
societăţi comericale

Se observă că profitul total pe filieră este mai mare în cazul în care se

respectă recomandările privind reducerea pierderilor, 42,8 mii euro faţă de
27,6 mii euro, în cazul în care acestea nu se respectă. De altfel, situaţia este
similară şi la nivelul fiecărei faze a filierei.
În faza „agricultură”, pierderile de recoltă exprimate valoric depăşesc
cheltuielile agrotehnice de prevenire a acestora, astfel încât profitul în
scenariul 2 este mai mare decât cel aferent scenariului 1 (24 mii euro,
respectiv 14,4 mii euro).
La depozitare, deşi nivelul cheltuielilor cu păstrarea tomatelor în
sistem de depozitare frigorific este mai mare decât cel aferent depozitării cu
ventilaţie mecanică, totuşi profitul este mai mare în primul caz, 5,5 mii euro,
respectiv 4,3 mii euro, deoarece pierderile în sistemul de depozitare cu
ventilaţie mecanică faţă de cele în sistemul de depozitare frigorifică sunt mai
mari, iar cantitatea depozitată este cu 24 tone mai mare în cazul respectării
măsurilor de prevenire a pierderilor.
În faza de comercializare, cantităţile de produse aduse la punctele de
vânzare şi pierderile datorate nefundamentării ştiinţifice a stocului optim
determină o reducere semnificativă a profitului în scenariul 1 faţă de
scenariul 2, 8,9 mii euro faţă de 13,3 mii euro.
În concluzie, în condiţiile în care pe piaţa produselor agroalimentare,
şi nu numai, ofertanţii concurează din punctul de vedere al costurilor
realizate (ştiut fiind faptul că preţul de vânzare-cumpărare este un factor
exogen agenţilor economici) este foarte clar că acei producători sau
distribuitori de legume care oferă pe piaţă produse de calitate şi care reuşesc
să prevină pierderile pe filiera acestor produse vor rezista concurenţei de pe
piaţa României, care, din anul 2007, este o piaţă europeană.

3.6. Studiu de caz: Modele de creștere a eficienţei economice pe filiera

cărnii de porc

Obiectivul acestui studiu este acela de a elabora şi implementa un

model matematic de creştere a eficienţei economice pe filiera cărnii de porc.
Modelul matematic de optimizare a profitului pe filieră se poate aplica în

30
două variante: scenariul 1 - fără măsuri de prevenire a pierderilor şi scenariul
2 - cu măsuri de prevenire a pierderilor. Datele economice au fost puse la
dispoziţie de o societate comercială care are ca obiect de activitate creşterea,
îngrăşarea, sacrificarea porcilor şi comercializarea cărnii şi a produselor din
carne22.
Pierderile pe filiera cărnii de porc și metodele de prevenire a acestora
Pentru produsele agricole de natură animală, primele pierderi au loc la
alegerea speciilor şi raselor, care, dacă nu sunt din categoria elită, vor
determina pierderi de randament. Pe filiera cărnii de porc, de exemplu, la
maternitate pierderile la purcei sunt de 9%. Alte pierderi sunt datorate
bolilor: 3% în crescătoria de porci, 0,5% la turma de bază şi 1,5% la porcul
gras. Bolile se previn prin vaccinări şi prin asigurarea unor condiţii de mediu
corespunzătoare.
O altă categorie de pierderi se înregistrează la transportul animalelor
vii. Acestea pierd din greutate datorită, în special, stresului la care sunt
supuse. Pierderea în greutate se numeşte calou şi nu trebuie să depăşească
7%. În practica economică caloul se încadrează între 5% şi 7%.
Pentru produsele agricole de origine animală apar pierderi şi în faza de
sacrificare. Astfel, la abatorizarea porcilor se înregistrează pierderi de
tranşare de 0,5%. La depozitare, o atenţie deosebită trebuie acordată
controlării factorului umiditate. Produsele agricole proaspete, precum
carnea, pierd din conţinutul în apă, de aceea este necesar ca, la depozitarea
lor, umiditatea să fie ridicată. La carnea de porc, există pierderi de congelare
şi decongelare de 1,5-1,8%, respectiv 2-2,5% şi scăzăminte tehnologice de
refrigerare de 2% la carcasă şi 2-2,5% la organe.
În ultima fază a filierei – desfacerea cu amănuntul – pot surveni
pierderi calitative datorate expunerii mărfurilor în condiţii improprii de
igienă sau sub acţiunea directă a soarelui sau pierderi psihologice. La carnea
de porc, pierderile în comercializare sunt de 0,2-0,5%.
Model de evaluare a eficienţei economice
Pentru elaborarea modelului de optimizare a profitului pe filiera cărnii
de porc, vom considera un studiu de caz în două variante posibile: scenariul
1 - fără măsuri de prevenire a pierderilor şi scenariul 2 - cu măsuri de
prevenire a pierderilor. Profitul pe filiera cărnii de porc este egal cu suma
profiturilor din fiecare fază a filierei. Acesta poate fi exprimat, în cele două
variante, astfel:

Istudor N., Manole V., Ion Raluca Andreea, Pîrjol T., Mathematical Model for
22

Optimizing the Profit of the Pork Meat Chain, Journal of Applied Quantitative Methods,
Membră a Directory of Open Acces Journal (DOAJ), Volum 2, Issue 4 - December 30,
2007, pag.506-516.

31
Scenariul 1:
     
P1  V fnc  C fnc    p fnch   Vcî  C cî    p cîi   Vab  C ab    p abj  
m n o

 h 1   i 1   j 1 
 p

 Vc  C c    p ck 
 k 1 
Scenariul 2:
      ' 

P2  V fnc  C fnc    p 'fnch   Vcî  C cî   (C mî   pcîi
m n o
'
)  Vab  C ab    C mab   p abj  

 h 1   i 1    j 1 
 p

 Vc  C c    p ck' 
 k 1 
în care:
P1  profitul în varianta „fără măsuri de prevenire a pierderilor” pe filiera
cărnii de porc;
P2  profitul în varianta „cu măsuri de prevenire a pierderilor” pe filiera
cărnii de porc;
V fnc  venitul în faza de obţinere a nutreţurilor combinate;
C fnc  cheltuielile în faza de obţinere a nutreţurilor combinate;
p fnch  pierderile de tipul h, înregistrate în faza de obţinere a nutreţurilor
combinate, fără respectarea măsurilor de prevenire a pierderilor;
p 'fnch  pierderile de tipul h, înregistrate în faza de obţinere a nutreţurilor
combinate, cu respectarea măsurilor de prevenire a pierderilor;
Vcî  venitul în faza de creştere şi îngrăşare;
C cî  cheltuielile în faza de creştere şi îngrăşare;
p cîi  pierderile de tipul i, înregistrate în faza de creştere şi îngrăşare, fără
respectarea măsurilor de prevenire a pierderilor;
'
p cîi  pierderile de tipul i, înregistrate în faza de creştere şi îngrăşare, cu
respectarea măsurilor de prevenire a pierderilor;
Vab  venitul în faza de abatorizare;
C ab  cheltuielile în faza de abatorizare;
p abj  pierderile de tipul j, înregistrate în faza de abatorizare, fără
respectarea măsurilor de prevenire a pierderilor;
'
p abj  pierderile de tipul j, înregistrate în faza de abatorizare, cu respectarea
măsurilor de prevenire a pierderilor;
Vc  venitul în faza de comercializare;
C c  cheltuielile în faza de comercializare;
p ck  pierderile de tipul k, înregistrate la comercializare, fără calcularea
stocului optim;

32
 '
p ck  pierderile de tipul k, înregistrate la comercializare, cu calcularea
stocului optim;
C mî  cheltuieli cu măsuri de prevenire a pierderilor în faza de creştere şi
îngrăşare;
C mab  cheltuieli cu măsuri de prevenire a pierderilor în faza de abatorizare;
h = tipul de pierderi în faza de obţinere a nutreţurilor combinate;
i = tipul de pierderi în perioada de creştere şi îngrăşare;
j = tipul de pierderi în faza de abatorizare;
k  tipul de pierderi în faza de comercializare;
m = numărul de pierderi în faza de obţinere a nutreţurilor combinate;
n = numărul de pierderi în perioada de creştere şi îngrăşare;
o  numărul de pierderi în faza de abatorizare;
p  numărul de pierderi în faza de comercializare.

Datele necesare implementării modelului de optimizare a profitului pe

filiera cărnii de porc au fost furnizate de o societate care detine o capacitate
de 92130 animale, utilizată în proporţie de 100%. Producţia de carne carcasă
este de 6.687.257 kg. Randamentul la tăiere este de 70%.
Pentru aprecierea performanţei pe filiera cărnii de porc au fost culese
date privind costurile şi veniturile fiecărei faze, calculate fără a lua în
considerare pierderile cantitative şi calitative de producţie. Astfel, prima fază
a filierei – obţinerea nutreţurilor combinate – se încheie cu un profit de
5182661,33 lei. Rata rentabilităţii, calculată ca raport între profit şi cheltuieli
totale, este de 14,66%, iar rata profitului, calculată ca raport între profit şi
venituri totale, este de 12,79% (Tabelul nr.3.7).

Tabelul nr.3.7
Rezultatele economice obţinute de societatea comercială în faza de obţinere a
nutreţurilor combinate, pentru întreaga producţie
- lei -
Nr.crt. Specificare Valoare
I TOTAL CHELTUIELI, din care: 35340869,63
1. Cheltuieli cu materiile prime 29475126,21
2. Cheltuieli cu materialele auxiliare 2404486,72
3. Cheltuieli cu combustibili 143626,96
4. Cheltuieli cu piese de schimb 160160,17

33
 5. Cheltuieli cu materiale consumabile 280205,79
6. Cheltuieli cu energie şi apă 618677,89
7. Cheltuieli cu mărfurile 50411,18
8. Cheltuieli de întreţinere şi reparaţii 36248,75
9. Cheltuieli cu chirii, redevenţe 1872,37
10. Cheltuieli de transport 766057,67
11. Alte cheltuieli cu servicii executate 97330,35
12. Cheltuieli cu impozite taxe 14360,83
13. Cheltuieli cu remunerarea personalului 794319,55
14. Cheltuieli cu CAS 200651,05
15. Cheltuieli cu şomajul 23829,35
16. Cheltuieli cu CASS 55603,81
17. Alte cheltuieli cu protecţia socială 500
18. Cheltuieli de exploatare privind amortizările 217400,98
II TOTAL VENITURI, din care: 40523531,00
1. Venituri din vânzarea prod.finite 2082,62
2. Venituri din lucrări şi servicii 1384,21
3. Venituri din redevenţe, locaţii de gest. 14465,44
4. Venituri din vânzarea mărfurilor 52291,58
5. Venituri din activităţi diverse 2630
6. Total venituri 72853,85
7. Variaţia stocurilor 36398324,01
III PROFIT 5182661,33
IV Rata rentabilităţii (%) 14,66
V Rata profitului (%) 12,79

În faza a II-a a filierei – creşterea şi îngrăşarea porcilor, se obţine un

profit de 7505717,35 lei, rata rentabilităţii fiind de 15%, iar rata profitului de
13% (Tabelul nr.3.8).

Tabelul nr.3.8
Rezultatele economice obţinute de societatea comercială în faza de creştere şi
îngrăşare a porcilor, pentru întreaga producţie
- lei -
Nr.crt. Specificare Valoare
1. Zile furajate 32152624,00
2. Spor 12042304,00
3. Greutate vie 25055429,00
4. Greutate în stoc la 31.12.2005 4606547,00
5. Purcel înţărcat 158780,00
6. Purcel neînţărcat 15159,00

34
I Cheltuieli de întreţinere, din care: 50435559,60
1. CHELTUIELI DIRECTE 46853320,35
a. Furaje 36614648,47
b. Medicamente 2115356,60
c. Piese, materiale,reparaţii 1956595,62
d. Piese de schimb 129495,23
e. Alte materiale consumabile 1069714,33
f. Doze spermă 220595,89
g. Întreţinere şi reparaţii 536790,17
h. Combustibil 335627,64
2. CHELTUIELI CU PERSONALUL 3849801,80
a. Cheltuieli cu remunerarea personalului 2833095,15
b. CAS 733406,13
c. Fond Şomaj 84986,96
d. CASS 198313,56
3. Cheltuieli cu animalele 0,00
4. Amortizare 655051,13
5. Energie şi apă 1326239,09
6. CHELTUIELI INDIRECTE 3582239,25
a. Alte cheltuieli comune 1714866,42
b. Materiale de ambalat 1455,00
c. Cheltuieli de transport 58808,61
d. Cheltuieli de deplasare 27,80
e. Cheltuieli cu servicii executate de terţi 309750,04
f. Cheltuieli cu impozite şi taxe 56457,37
g. Cheltuieli cu protecţia socială 2500,00
h. Cheltuieli de exploatare 0,00
i. Donaţii şi subvenţii 0,00
j. Cheltuieli cu obiecte de inventar 38081,30
k. Cheltuieli privind activele cedate 0,00
l. Cheltuieli cu mărfurile 4336,00
m. Cheltuieli cu seminţele şi materiale de plantat 0,00
n. Cheltuieli cu materialele auxiliare 1744,80
o. Sector mecanic 1241705,50
p. Cheltuieli sectoare auxiliare 1867372,83
7. Cost zi furajată 1,57
8. Cost kg/spor 4,19
9. Cost kg/greutate vie 2,86
II Venituri 57941276,95
III Profit/pierderi 7505717,35
IV Rata rentabilităţii (%) 15
V Rata profitului (%) 13

35
 Cheltuielile, veniturile şi profiturile pentru faza de abatorizare sunt
prezentate în Tabelul nr. 3.9. Rata rentabilităţii este de 57,4%, iar rata
profitului este de 36,4%.
Tabelul nr. 3.9
Rezultatele economice obţinute de societatea comercială în faza de abatorizare,
pentru întreaga producţie
- lei -
Nr.crt. Specificare Valoare
I Total cheltuieli, din care: 44196547,67
1. Cheltuieli cu materiile prime 40773139,87
2. Cheltuieli cu materialele auxiliare 16963,2
3. Cheltuieli cu combustibili 887352,2
4. Cheltuieli cu materialele de ambalat 35022,4
5. Cheltuieli cu piesele de schimb 23476,12
6. Cheltuieli cu materialele consumabile 129490,23
7. Cheltuieli cu obiecte de inventar 11713,62
8. Cheltuieli cu energie şi apă 319698,75
9. Cheltuieli de întreţinere şi reparaţii 68651,96
10. Cheltuieli de transport 155910,47
11. Alte cheltuieli cu servicii executate 331672,7
12. Cheltuieli impozite taxe 17342,06
13. Cheltuieli cu remunerarea personalului 975696,1
14. CAS 250330,68
15. Fond Şomaj 29270,78
16. CASS 68297,82
17. Cheltuieli privind amortizările 102518,71
II Total venituri, din care: 69545942,08
1. Venituri din vânzarea produselor finite 51999125,42
2. Venituri din lucrări şi servicii 86741,29
3. Total venituri (701-708) 52085866,71
4. Variaţia stocurilor 279170
5. Venituri din subvenţii de exploatare 11617230
III Profit 25349394,4
IV Rata rentabilităţii 57,4
V Rata profitului 36,4

Carnea carcasă este depozitată în sistem frigorific, în vederea

comercializării. Veniturile şi cheltuielile ultimei faze a filierei sunt
prezentate în tabelul nr.3.10. Activitatea de comercializare se încheie cu

36
pierderi, datorate pe de o parte cheltuielilor ridicate, iar pe de altă parte
preţurilor reduse de comercializare a produselor.
Tabelul nr. 3.10
Rezultatele economice obţinute de societatea comercială în faza de comercializare,
pentru întreaga producţie
- lei -
Nr.crt. Specificare Valoare
I Total cheltuieli 2213203,6
1. Cheltuieli cu combustibili 717129,42
2. Cheltuieli cu piesele de schimb 301393,94
3. Cheltuieli cu materialele consumabile 113208,03
4. Cheltuieli cu obiecte de inventar 69074,91
5. Cheltuieli cu mărfurile 1260,24
6. Cheltuieli de întreţinere şi reparaţii 217447,09
7. Cheltuieli cu prime de asigurare 27989,56
8. Cheltuieli de transport 15878,82
9. Cheltuieli de deplasare 600,6
10. Alte cheltuieli cu servicii executate 118479,88
11. Cheltuieli cu impozite şi taxe 7040,82
12. Cheltuieli cu remunerarea personalului 442509,24
13. CAS 100958,22
14. Fond Şomaj 13273,43
15. CASS 30975,3
16. Cheltuieli privind amortizările 35984,1
II Total venituri 1650087,64
1. Venituri din lucrări şi servicii 1000087,64
2. Venituri din vânzarea mărfurilor 650000,00
4. Variaţia stocurilor 0
III Profit/pierderi -563115,96
Scenarii privind eficienţa economică pe filiera cărnii de porc
În Tabelul nr.3.11 sunt centralizate datele privind cheltuielile,
veniturile, profiturile şi pierderile pe filiera cărnii de porc, în două variante:
scenariul 1, în care nu sunt luate măsuri de prevenire şi reducere a
pierderilor, şi scenariul 2, în care sunt luate măsuri pentru retehnologizarea
complexelor de creştere şi îngrăşare şi a abatorului, în scopul reducerii
pierderilor cantitative şi calitative.
Tabelul nr.3.11
Scenarii privind realizarea profitului pe filiera cărnii de porc
Nr.crt. Specificare Valoare (lei)
Scenariul 1 Scenariul 2
I. FABRICAREA NUTREŢURILOR COMBINATE

37
1. Producţie (kg) 21686411,1 22827801,17
2. Venituri 40523531,00 40523531,00
3. Cheltuieli 35340869,63 35340869,63
4. Pierderi în faza de obţinere a 4052353, 1 2026176,55
nutreţurilor combinate (10% scenariul
1, respectiv 5% scenariul 2)
5. Profit/pierdere [2-(3+4)] 1130308,23 3156484,82
6. Rata profitului (5/2*100), % 2,79 7,78
II. CREŞTERE ŞI ÎNGRĂŞARE
1. Producţie (kg greutate vie) 29134219,77 32371355,3
2. Venituri 57941276,95 57941276,95
3. Cheltuieli 50435559,60 50435559,60
4. Cheltuieli cu măsuri de prevenire a - 1200000
pierderilor*
5. Pierderi la creştere şi îngrăşare (14%
scenariul 1, respectiv 10% scenariul
2) 8111778,77 5794127,70
6. Profit/pierdere [2-(3+4+5)] -606061,42 511589,66
7. Rata profitului (6/2*100), % - 0,88
III. ABATORIZARE
1. Producţie carne carcasă (kg) 7268757,6 7732721
2. Venituri 69545942,08 69545942,08
3. Cheltuieli 44196547,67 44196547,67
4. Cheltuieli cu măsuri de prevenire a - 1300000
pierderilor**
5. Pierderi în timpul abatorizării
(8% scenariul 1, respectiv 4%
scenariul 2) 5563675,37 2781837,68
6. Profit/pierdere [2-(3+4+5)] 19785719,04 21267556,73
7. Rata profitului (6/2*100), % 28,44 30,58
IV. COMERCIALIZARE
1. Producţie carne carcasă (kg) 7268757,6 7732721
2. Venituri 1650087,64 1650087,64
3. Cheltuieli 2213203,60 2213203,60
4. Pierderi în timpul comercializării
(0,5% scenariul 1, respectiv 0,25%
scenariul 2) 8250,4 4125,2
5. Profit/pierdere [2-(3+4)] -571366,4 -567241,16
V. Profitul total (I.6.+II.6.+III.6.
+IV.5) 19738599,5 24368390,05
* - cheltuielile cu măsurile de prevenire a pierderilor în faza de creştere şi îngrăşare se
referă la retehnologizarea complexelor prin implementarea unui sistem de furajare
automatizat, realizarea medicaţiei prin furajare şi adăpare etc. Investiţia cu noua
tehnologie se amortizează în timp. Întrucât modelul nu este implementat în dinamică, ci

38
static, se consideră, la nivelul unui an oarecare, că se înregistrează cheltuieli cu
amortizarea investiţiei în valoare de 1200000 lei.
** - cheltuielile cu măsurile de prevenire a pierderilor în faza de abatorizare se referă la
cheltuieli pentru îmbunătăţirea sistemului de ventilaţie, dotarea cu aparate de
monitorizare a temperaturii etc. Investiţia cu noua tehnologie se amortizează în timp.
Întrucât modelul nu este implementat în dinamică, ci static, se consideră, la nivelul unui
an oarecare, că se înregistrează cheltuieli cu amortizarea investiţiei în valoare de 1300000
lei.

În prima fază a filierei – obţinerea nutreţurilor combinate –

pierderile se reduc de la 10% la 5%, prin aplicarea unor măsuri agrotehnice
şi de protecţie a plantelor mai eficiente. Costul pe kilogramul de nutreţ
combinat scade de la 1,63 lei la 1,55 lei. Profitul creşte de la 1130308,23 lei
la 3156484,82 lei.
În faza de creştere şi îngrăşare a porcilor se obţin pierderi însemnate
de 14% (în scenariul 1), din care: în sectorul maternitate 9%, la tineret
crescătorie 3%, în sectorul porc gras 1,5% şi la turma de bază 0,5%. Astfel,
activitatea nu se mai finalizează cu profit (conform datelor din Tabelul nr.2,
profitul pentru activitatea de creştere şi îngrăşare a porcilor este de
7505717,35 lei, nefiind luate în considerare pierderile de producţie), ci cu o
pierdere de 606061,42 lei.
Pentru reducerea pierderilor propunem retehnologizarea complexelor
de creştere şi îngrăşare, prin implementarea sistemului automatizat de
furajare a animalelor, asigurarea medicaţiei prin furajare şi adăpare etc.
Pierderile nu se elimină în totalitate, dar apreciem că se reduc de la 14% la
10%.
Reducerea pierderilor determină o creştere a rentabilităţii activităţii de
creştere şi îngrăşare, chiar dacă sunt luate în considerare cheltuielile anuale
de amortizare a investiţiei realizate pentru retehnologizarea complexelor
(1200000 lei). Astfel, activitatea de creştere şi îngrăşare se finalizează cu un
profit de 511589,66 lei, rata profitului fiind de 0,88%.
În faza de abatorizare se obţin pierderi de 8% (în scenariul 1), din
care: scăzăminte tehnologice de refrigerare 2% pentru carcasă şi 2% pentru
organe, tranşare 0,5%, scăzământ de congelare 1,5%, scăzământ de
decongelare 2%. Astfel, activitatea se finalizează cu profit mai redus decât
nivelul acestuia, de 19785719,04 lei (conform datelor din Tabelul nr. 3.9
profitul pentru activitatea de abatorizare este de 25349394,4 lei, nefiind luate
în considerare pierderile de producţie). Rata profitului este de 28,44%.
Pentru reducerea pierderilor propunem retehnologizarea abatorului
prin îmbunătăţirea sistemului de ventilaţie, dotarea cu aparate pentru
monitorizarea permanentă a condiţiilor de microclimat: umiditate, ventilaţie,

39
temperatură din abator şi depozit, precum şi prin măsurarea temperaturii
cărnii etc. Pierderile nu se elimină în totalitate, dar apreciem că se reduc de
la 8% la 4% (cu 50%).
Reducerea pierderilor determină o creştere a rentabilităţii activităţii de
abatorizare, chiar dacă sunt luate în considerare cheltuielile anuale de
amortizare a investiţiei realizate pentru retehnologizarea abatorului şi
depozitului frigorific (amortizare anuală de 1300000 lei). Astfel, activitatea
de abatorizare se finalizează cu un profit de 21267556,73 lei, rata profitului
fiind de 30,58%.
În faza de comercializare se obţin pierderi de 0,5%. Activitatea se
finalizează cu pierderi de 571366,4 lei. (conform datelor din Tabelul nr.3.10,
pierderile pentru activitatea de comercializare a cărnii sunt de -563115,96
lei, nefiind luate în considerare pierderile de producţie).
În scenariul 2, pentru reducerea pierderilor propunem calcularea
stocului optim prin metode ştiinţifice. Prin fundamentarea stocului optim,
agentul economic va determina cantitatea de produs necesară comercializării
astfel încât să nu existe rupturi de stoc şi nici stocuri supranormative
(Istudor, 2005). Subliniem importanţa calculării stocului optim, mai ales în
cazul cărnii, care este un produs deosebit de perisabil. Pierderile nu se
elimină în totalitate, dar apreciem că se reduc de la 0,05% la 0,025%. Astfel,
se reduc pierderile de la 571366,4 lei la 567241,16 lei.
În concluzie, reducerea pierderilor pe filiera cărnii de porc constituie o
modalitate de creştere a performanţei economice a activităţilor filierei,
deoarece, prin implementarea modelului de creştere a eficienţei economie,
profitul total în scenariul 2, în care se aplică măsuri de prevenire a
pierderilor, este cu 16% mai mare decât în scenariul 1, în care nu se aplică
astfel de măsuri. Profitul a crescut, în valori absolute, de la 19738599,5 lei la
24368390,05 lei, ceea ce reprezintă rata profitului de 16,91%.
3.7. Studiu de caz: Efectul “loviturii de bici” (Bullwhip effect)

Pentru a ilustra provocările cu care se confruntă operatorii filierei și

necesitatea coordonării, redăm ca exemplu jocul “Distribuţia Berii”, care se
utilizează la şcolile de management din SUA. Scopul jocului este acela de a
familiariza studenţii şi managerii cu consecinţele deciziilor luate
independent de către operatorii de pe filieră. El reprezintă, de asemenea, un
exemplu pentru a ilustra impactul coordonării asupra performanţei pe filiera
unui produs agroalimentar.
Jocul “Distribuţia Berii” este un role-playing în care participanţii
trebuie să minimizeze costurile pe filieră prin gestionarea nivelurilor

40
stocurilor în diferite faze ale filierei. Sunt luate în considerare patru faze ale
filierei: producătorul, distribuitorul, angrosistul şi detailistul (Figura nr.3.8).

Producătorul Distribuitorul Angrosistul Detailistul

Figura 3.8
Filiera berii

Fiecărui jucător îi este atribuită o fază a filierei. La începutul jocului,

fiecare întreprindere are un stoc tampon, pentru a se proteja de fluctuaţiile
cererii finale. Fiecare jucător trebuie să onoreze comenzile primite de la
clientul său direct şi să decidă cantitatea cu care se va aproviziona de la
furnizorul său direct. Jocul este asftel conceput, încât fiecare întreprindere
are informaţii privind piaţa locală (comenzile clienţilor și nivelul stocurilor),
dar nu deţine informaţii despre nivelul stocurilor şi al comenzilor altor actori
ai filierei. Aceasta înseamnă că doar detailistul cunoaşte cererea
consumatorului final. În acest joc, trimiterea comenzii la furnizor durează 2
săptămâni, iar cantitatea comandată este livrată tot în două săptămâni, de la
o fază a alta a filierei. Nu este permisă anularea comenzilor. Costurile
rupturii de stoc sunt considerate de două ori mai ridicate decât costurile
săptămânale de stocare.
Jucătorii trebuie să completeze datele din tabelele de mai jos, pe baza
comenzilor primite din aval şi a propriilor decizii privind cantităţile
comandate în amonte. Rezultă, astfel, un stoc final la sfârşitul fiecărei
săptămâni egal cu stocul iniţial plus catitatea comandată în amonte minus
cantitatea vândută în aval. Cererea finală se dă ca punct de pornire în
lansarea comenzilor pe filieră. De asemenea, fiecare operator deţine un stoc
iniţial.
Tabelul nr.3.12
Stocurile, vânzările şi comenzile săptămânale ale detailistului (litri)
Săptămâna Stocul Cererea Cantitatea Cantitatea Stocul final
iniţial finală comandată vândută
(estimări) către
angrosist
0 1 2 3 4 5 = 1+3-4
1 5000 1000

41
2
3
4
5
...
50
Tabelul nr.3.13
Stocurile, vânzările şi comenzile săptămânale ale angrosistului (litri)
Săptămâna Stocul Cantitatea Cantitatea Cantitatea Stocul final
iniţial comandată comandată vândută
de către către
detailist distribuitor
0 1 2 3 4=2* 5 = 1+3-4
1 6000
2
3
4
5
...
50
* comenzile sunt ferme
Tabelul nr.3.14
Stocurile, vânzările şi comenzile săptămânale ale distribuitorului (litri)
Săptămâna Stocul Cantitatea Cantitatea Cantitatea Stocul final
iniţial comandată comandată vândută
de către către
angrosist producător
0 1 2 3 4=2* 5 = 1+3-4
1 5500
2
3
4
5
...
50
* comenzile sunt ferme
Tabelul nr.3.15
Stocurile, vânzările şi producţia săptămânală a producătorului (litri)
Săptămâna Stocul Cantitatea Cantitatea Stocul final
iniţial comandată Producţia vândută
de către
distribuitor
0 1 2 3 4=2* 5 = 1+3-4
1 6500
2

42
3
4
5
...
50
* comenzile sunt ferme

Cantităţile comandate se reprezintă grafic.

Obiectivul jocului este minimizarea costurilor tuturor operatorilor
filierei. Totuşi, aceştia iau deciziile independent, orientându-se după
percepţia pe care o au asupra cererii, indicată de comenzile primite de la
clienţii lor.
Rezultatele jocului, după 50 de săptămâni de derulare a comenzilor,
sunt surprinzătoare. Chiar dacă jocul stabileşte că cererea consumatorilor
rămâne stabilă un anumit număr de săptămâni, după care creşte şi rămâne
stabilă în perioada simulată, totuşi, pe filieră, au loc fluctuaţii şi oscilaţii ale
comenzilor. De obicei, în timpul jocului, producătorul primeşte comenzi
amplificate faţă de fluctuaţiile cererii finale. În plus, se înregistrează rupturi
de stoc la nivelul comerţului de detail.
Acest fenomen, în care comenzile către furnizor tind să aibe o variaţie
mai mare decât comenzile primite de la clienţi, este denumit “efectul
Forrester”, după cercetătorul care l-a descoperit. El se mai numeşte în
literatura de specialitate şi efectul loviturii de bici (bullwhip effect), datorită
variaţiilor care au loc de-a lungul biciului, atunci când este lovit.
Distorsiunile se propagă în amonte în mod amplificat. Schimbările mici în
cererea consumatorilor finali determină schimbări mai mari în cererea către
furnizorii din amonte. Acest efect are numeroase implicaţii privind costurile
de-a lungul filierei şi ilustrează importanţa coordonării între operatorii
acesteia. Variaţia în creştere a procesului de lansare a comenzilor:
- impune fiecărui operator să crească stocul de siguranţă pentru a
menţine un anumit nivel al serviciilor;
- conduce la creşterea costurilor de depozitare a stocurilor
supranormative;
- conduce la o utilizare ineficientă a resurselor, cum ar fi munca; cresc
costurile de transport;
- poate produce pierderi de materiale deoarece previzionarea producţiei
şi a stocurilor nu este fundamentată ştiinţific.

Cauzele efectului loviturii de bici şi soluţii posibile

43
 Problemele rezultate în urma derulării jocului sunt specifice oricărei
filiere agroalimentare şi nu sunt determinate de factori externi, de exemplu
de cerere, ci de operatorii independenţi ai filierei. Principalele cauze sunt
percepţiile asupra cererii, calitatea informaţiilor şi întârzierile inerente care
au loc de-a lungul filierei. În esenţă, lipsa unei coorodnări adecvate între
operatorii filierei este asociată cu un nivel redus de performanţă a acesteia.
În acest joc, ca de altfel şi în practica economică, informaţiile privind
schimbările intervenite la nivelul cererii nu ajung la timp la operatorii
filierei. În plus, există o perioadă prea lungă de timp între lansarea comenzii
şi primirea produselor. De aceea, timpul de reacţie este lung; în acest joc trec
patru săptămâni până când un operator răspunde schimbărilor la nivelul
cererii. Acest lucru due la interpretarea greşită a feed-back-ului, de exemplu,
operatorii tind să nu ia în considerare stocul existent deja comandat şi
continuă să lanseze noi comenzi.
În literatura de specialitate23 există soluţii pentru rezolvarea parţială a
problemelor induse de efectul loviturii de bici. Într-un fel sau altul, ele arată
importanţa unei bune coordonări a filierei:
1. Eliminarea întârzierilor în procesul de aprovizionare şi în
fluxul informaţional. Aceasta se poate realiza printr-o mai
bună planificare şi o utilizare mai bună tehnologiei
informaţiei şi a unei logistici îmbunătăţite.
2. Realizarea schimbului de informaţii privind nivelul real al
cererii cu partenerii din amonte. Şi în acest caz, tehnologia
informaţiei şi colaborarea între partenerii filierei sunt
elementele cheie.
3. Eliminarea unuia sau mai multor intermediari din filieră prin
integrarea activităţilor într-o singură companie (activităţile
unei anumite faze sunt absorbite de alta).
4. Îmbunătăţirea procesului de decizie în fiecare fază a filierei:
modificarea procesului de lansare a comenzilor sau parametri
acestuia, utilizând informaţii de pe filieră. Operatorii pot
încheia contracte sau pot stabili parametri, standarde sau
proceduri pentru a facilita realizarea tranzacţiilor.
Pentru îmbunătăţirea performanţei pe filieră, este nevoie de
reproiectarea sistemului de management al acesteia, având ca obiectiv
principal optimizarea coordonării tuturor proceselor care o compun.

23
Van der Vorst, J.G.A.J.; Da Silva, C.; Trienekens, J.H., Agro-industrial supply chain management: concepts and applications, FAO,
Roma, 2007

44
45