Sunteți pe pagina 1din 2

on Neculce s-a născut în anul 1672, în satul Prigorenii Mici (azi Ion Neculce) din județul Iași.

Tatăl
său a fost Avram Neculce vistiernicul, se pare grec de origine[5], iar mama - Catrina era fiica
vistiernicului Iordache Cantacuzino și a Catincăi Bucioc.[6]
Al doilea soț al Catrinei a fost Enache (Ienachi) grămăticul, tatăl vitreg al cronicarului. În anul 1686,
un podghiaz polon (podghiaz sau poghiaz = grup de ostași care execută o incursiune pe teritoriul
străin cu scopul de a jefui) a ars conacul familiei de la Prigoreni și l-a ucis pe Enache. Catrina cu
copiii (mai avea două fete) a fost nevoită să plece în Țara Românească, pentru a se adăposti la
rudele de acolo, la stolnicul Constantin Cantacuzino. Ea mai era însoțită de mama ei, Iordăchioaia,
și de fratele ei, Iordachi stolnicul.[7]
În 1691 se întoarce în Moldova, unde capătă slujba de postelnic. În 1700 era vătaf de aprozi, apoi
devine vel-agă ( mare agă, rang boieresc, echivalent șefului poliției), fiind însărcinat cu găzduirea
solului polon Rafael Leszczynski în Iași. În aceeași perioadă s-a căsătorit cu Maria, fiica biv-
hatmanului Lupu Bogdan,nepoată de soră a lui Dimitrie Cantemir.
Sub Antioh Cantemir a înaintat până la rangul de vel spătar, și, după ce a stat retras un timp, a fost
făcut mare hatman (1710-1711) de către Dimitrie Cantemir, la trecerea acestuia de partea lui Petru
cel Mare și a luat parte la războiul rușilor cu turcii.
După ce rușii au pierdut războiul, în bătălia de la Stănilești (1711), Neculce a trecut cu Cantemir în
Rusia și a stat acolo câțiva ani, până la 1719, după care, capătă învoirea de a intra în Moldova , sub
domnul Mihai Racoviță. "Atunce [zice Neculce] și mie mi s-au isprăvit ferman de la Poartă de pace.
Și-am venit la pământul mieu, zăbovind în străinătate 9 ani, 2 ani la Moscu și 7 ani în
Țara Leșească, cu multe valuri și supăr, care nu le mai poci înșira cu condeiul meu" A trăit la moșia
sa din Boian.
A primit marea dregătorie de vel vornic al Țării de Sus, acordată de Grigore al II-lea Ghica, în 1731.
A murit după 1744, lucru ce se dovedește prin ultimele cuvinte ale cronicii lui, unde spune
că Constantin Mavrocordat, fiind scos din domnia Moldovei, nu a stat mazilit nici un an întreg, ci a
fost numit în Muntenia, ceea ce s-a întâmplat în anul 1744.[8]
În lucrarea sa „Istoria literaturii române”, istoricul Gheorghe Adamescu spune: „Neculce a fost un
militar distins, iar Petru cel Mare l-a prețuit mult și i-a arătat o deosebită simpatie. Tot așa era privit și
de familia lui Cantemir și de ceilalți boieri; de aceea când a voit să se întoarcă în țară, cu multă
greutate a scăpat de insistențele lor. El însă a ținut cu orice preț să-și vadă țara și nu s-a temut că i
se va întâmpla vreo nenorocire, vreo persecuție, ci - precum însuși zice - și-a pus nădejdea în
Dumnezeu, care din toate l-a scăpat”.[8]

Opera[modificare | modificare sursă]


Lucrarea de căpătâi a lui Neculce - în afară de compilarea cronicilor anterioare - este Letopisețul
Țării Moldovei de la Dabija Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat. Lucrarea
cuprinde evenimentele din 1662 până la 1743, la care a fost mai totdeauna părtaș sau le-a cunoscut
de aproape. Cel mai probabil, cronicarul și-a început lucrul la Letopiseț după anul 1732, când avea
deja cca 60 de ani[9] și a lucrat la Letopiseț până în anul 1744.
În prefața lucrării, autorul relatează că până la Duca-Vodă el s-a condus de diferite izvoare aflate pe
la alții, "iar de la Duca-Vodă cel bătrân înainte până unde s-o vedea, la domnia lui Ion Vodă
Mavrocordat, nici de pre un izvor a nimănui, ce am scris singur dintru a mea știință, câte s-au
tâmplat de au fost în viața mea. Nu mi-au trebuit istoric străin să cetesc și să scriu că au fost scrise
în inima mea".
Letopisețul este precedat de câteva file ce poartă titlul: "O samă de cuvinte ce sîntu audzite din om
în om, de oameni vechi și bătrâni și în letopiseții nu sînt scrise...". Aici se cuprind o serie de tradiții
relative la diferiți domni și care ulterior au format subiectele legendelor și poemelor din literatura
noastră modernă, precum: Daniil Sihastru de Bolintineanu, Aprodul Purice de Negruzzi, Altarul
mănăstirii Putna de Alecsandri, Cupa lui Ștefan de Bolintineanu, Dumbrava
roșie de Alecsandri, Visul lui Petru Rareș de Alecsandri ș.a. Aproape toți domnii, despre care
vorbește Neculce în cursul cronicii sale, au câte un scurt portret sau câte o caracteristică.[8]
Dintre toți istoricii și criticii literari, numai George Călinescu l-a caracterizat pe Ion Neculce ca având
un "ton bârfitor și moralizator."[10]Iată un exemplu de "bârfă" a lui Ion Neculce, cu referire la
Dumitrașcu-vodă, dat de G Călinescu în Istoria literaturii... (op.cit.): "și era om nestătător la voroavă,
telpiz, amăgitor, geambaș de cai de la Fanar din Țarigrad; și după aceste, după toate, era bătrân și
curvar. Doamna lui era la Țarigrad; eară el aice își luase o fată a unei rachierițe, de pe Podul Vechiu,
anume Arhipoae; eară pre fată o chiema Anița , și era țiitoarea lui Dumitrașco-vodă..." Criticul literar
Șerban Cioculescu apreciază (op.cit.,p.92) că: "Neculce nu a putut fi imparțial și obiectiv, fiindcă a
suferit prea mult în copilărie și tinerețe de disprețul acelora care îl vor fi privit pe el și pe ai săi ca pe
niște "rude sărace" și mezaliate."
Cronica lui Ion Neculce ni s-a păstrat într-un număr de 14 copii manuscrise, dintre care cel mai
vechi, cu intervenții ale autorului, nedatat, este ms. B.A.R.P.R. nr. 253, folosit și de Mihail
Kogălniceanu, la alcătuirea primei sale ediții din 1845.

Galerie