CAP.

EXAMENUL TEHNIC AL DOCUMENTELOR

Secţiunea nr. 1
Cercetarea criminalistica a falsului in documente se desfasoara in
cadrul expertizei criminalistice sau a constatării tehnico-ştiinţifice. Practica
judiciara înregistrează insa numeroase situaţii in care organul de urmărire
penala, instanţa de judecata sau alt organ ori instituţie de stat sau privata si
chiar persoane fizice trebuie sa efectueze un examen preliminar al unor
documente aflate după caz la dosarul cauzei ori care sunt puse in circulaţie,
pentru a descoperi eventualele indicii ale contrafacerii sau alterarii.1
In ultimul timp, majoritatea falsurilor sunt de o calitate ireproşabila aşa
incat documentele prezintă rareori indicii evidente, uşor detectabile cu ochiul
liber. Se întâlnesc si situaţii când falsul este realizat de o maniera grosolana
care face de neînţeles cum asemenea documente sunt acceptate ca autentice.
In ultimul caz sunt de semnalat: testamente care se pretinde ca au fost
semnate de vârstnici in ultimele clipe de viata, deşii semnăturile sunt
executate energic si nu prezintă sinuozitati, întreruperi sau reluări de trasee
grafice; documente care atesta clauza importante, dar care conţin menţiuni
comprimate, in vădit contrast cu restul scrisului: hârtii rupte si deteriorate
care păstrează – in mod surprinzător, intacte, porţiunile importante:
documente de identitate care poarta elemente clare ale alterării prin înlocuirea
fotografiei sau prin ştergere, adăugire, etc.
Examenul preliminar al documentelor are loc in doua etape distincte,
respectiv examinarea generala si examinarea speciala 2.
In cadrul examinărilor preliminare se interzice cu desavarsire
aplicarea metodelor distructive, de natura sa altereze documentele 3.
Sunt astfel interzise acţiunilor mecanice sau chimice destinate
evidenţierii scrisului acoperit sau şters, precum si expunerea prelungita la
acţiunea luminii puternice, a radiaţiilor ultraviolete, etc.
Examinarea generala se desfasoara prin cercetarea atenta a aspectului
de ansamblu al documentelor, a conţinutului acestora, a hârtiei sau a
formularului, a materialelor de scriere, antetului, numărului de înregistrare,
precum si a datei, semnăturii, fotografiei, impresiunilor de ştampila, s.a.
 Cercetarea are drept scop obţinerea unor date referitoare la istoricul
apariţiei documentului, pentru a stabili eventualele anacronisme sau
nepotriviri.
In acest context, este bine de ştiut ca „documentele vechi prezintă o
serie de deteriorări produse de acţiunea luminii sau chiar a mânuirii lor 4.

Pe langa elementele amintite, examinarea generala are menirea de a

constata si eventualele urme de ştergere, haşurări, suprapuneri sau acoperiri
de scris, modificări de cifre sau litere, ezitări si sinuozitati ale traseelor
grafice.
Examinarea speciala necesita un minimum de mijloace tehnice, cum
sunt de exemplu lupa, sursele de lumina artificiala din spectrul vizibil sau
invizibil.
Documentele se examineaza prin transparenta, precum si prin utilizarea
unei surse de lumina artificiala, orientata pe suprafata acestuia sub diverse
unghiuri de incidenta, ori prin expunerea la radiatii ultraviolete.
Examinarea poate evidentia interventii de stergere, copiere a scrisului,
semnăturii sau impresiuni de ştampila, etc. Sunt semnificative in acest sens:
dispariţia luciului hârtiei, deteriorarea liniaturii sau a stratului de protecţie,
prezenta unor pete mate, difuzia (întinderea) anormala a cernelii, gradul de
presiune diferit al scrierii, constatarea unor trasaturi duble si subadiacente, in
special la semnături, etc1.
Cercetarea cu lumina incidenta, prin jocul de lumini si umbre pe care-l
creaza, este de natura sa releve urme de presiune ale elementului scriptural,
care se intalnesc la documentele alterate prin adăugire, retuşare, copiere, etc.
De exemplu: la copiere, pe versoul documentului va apărea o proeminenta
clara, precis conturata, specifica acestui gen de fals.
Examinarea prin transparenta (lumina transmisa) permite observarea
modificărilor din grosimea hârtiei, a ştersăturilor si petelor de alta culoare,
precum si a unor resturi din traseele grafice înlăturate, ori a determinărilor
filigranului si desenului.
Îndoiturile documentului se cercetează cu lupa, in special in locurile in
care se intersectează cu scrisul. Caracteristic documentelor vechi, este faptul
ca de-a lungul liniei lor de demarcaţie, se produc deteriorări uneori destul de
accentuate ale hârtiei. Daca in punctele de interferenta se constata ca cerneala
are o difuziune prea mare in masa hârtiei, acest fapt demonstrează executarea
ulterioara a unor menţiuni, fiind posibil ca documentul sa fie falsificat 2.
Expunerea documentului la radiaţii ultraviolete facilitează descoperirea
unor documente de natura sa teste falsul, cum sunt: porţiuni cu o fluorescenta
mai accentuata sau chiar diferita de cea a suportului, utilizarea unor materiale
de scriere diferite, etc.
La impresiunile de ştampila se urmăreşte ca toate grafismele care le
alcătuiesc sa fie realizate după acelaşi standard, observându-se in acelaşi timp
existenta dezalinierilor accentuate, a omisiunilor, a prescurtărilor, s.a.
Efectuând examenul preliminar, organul judiciar are totodata
posibilitatea sa stabilesca materialele care urmeaza sa faca obiectul expertizei
si sa formuleze intrebarile pe care le va adresa specialistului sau expertului 3.

Sectiunea 2
Căutarea, ridicarea, refacerea si examinarea documentelor distruse.
Materialele prezentate specialistului nu se afla întotdeauna in starea si
forma lor iniţiala, de multe ori fiind deteriorate fie de acţiunea unor agenţi
fizici sau chimici, fie din neglijenta, ori ca urmare a unor actiuni intentionate
(actul poate fi rupt, şters, decolorat, ars, putrezit, etc.), situaţie in care se
impune mai intai refacerea aspectului iniţial, apoi examinarea sa prin metode
specifice de laborator.
Refacerea documentelor deteriorate, cum sunt cele rupte sau tăiate, este
deseori absolut necesara soluţionării unei cauze penale sau civile 1.
Reconstituirea înscrisurilor dispărute, pe baza metodelor criminalistice,
are in vedere înscrisurile degradate sau distruse parţial, cu alte cuvinte, numai
pe cele la care este posibila refacerea.
Precizarea este necesara, întrucât dispariţia trebuie înţeleasa si sub
aspectul pierderii sau distrugerii înscrisurilor.
Documentele deteriorate pot fi descoperite in special cu ocazia
investigării criminalistice a locului savarsirii infracţiunilor, dar si in cadrul
altor activitati de urmărire penala, cum sunt de exemplu percheziţia
corporala, domiciliara si la locul de munca, ridicarea de obiecte si înscrisuri,
arestarea, etc.
Reconstituirea documentelor deteriorate cuprinde operaţiile de refacere
a hârtiei după partile ei componente (rupte sau tăiate), de recondiţionare a
hârtiei alterate sub influenta umidităţii, luminii, temperaturii înalte (arderii),
precum si cele de redare a cuprinsului actului dovedit ilizibil din pricina
factorilor mentioinati, ori a intervenţiilor de falsificare 2.
Căutarea documentelor se face cu precădere in locurile care prin natura
lor sunt adecvate păstrării sau ascunderii, cum ar fi: sertare, rafturi, serviete,
mape, etc. Cercetarea minutioasa trebuie extinsa si asupra coşurilor de hârtii,
a celor de gunoi, a sobelor, crematoriilor, wc/urilor, etc, in care se pot
descoperi resturi de documente degradate.
Indiferent de situaţiile si împrejurările in care au fost găsite, la căutarea,
ridicarea, fixarea, ambalarea si transportul lor trebuie sa se respecte o serie de
reguli menite sa asigure conservarea aspectului iniţial al acestora, precum si
facilitarea activităţii ulterioare de reconstituire in laborator3.
2.1./ Documentele arse. Documentele care ard trebuie ridicate astfel
incat sa se evite degradarea lor mai accentuata. Pentru aceasta se impune
oprirea imediata a arderii in primul rând prin întreruperea alimentarii cu gaz
sau îndepărtarea materialelor combustibile din locul in care se afla
documentele, iar in al doilea rând, prin închiderea uşilor, ferestrelor (pentru a
preveni formarea curenţilor de aer) si acoperirea documentelor cu diverse
recipiente pentru a împiedica alimentarea cu oxigen.
Se interzice oprirea arderii cu apa sau alte substanţe destinate stingerii
focului.
Ridicarea se face in mod diferenţiat, in funcţie de stadiul de ardere al
documentelor1.
In cazul documentelor carbonizate, înainte de ridicare se pulverizează
pe suprafaţa lor şerlac diluat sau o soluţie calda de ulei de ricin si apa. In
acest fel, documentul dobândeşte o consistenta fizica mai mare si poate fi
transportat in condiţii sporite de securitate.
La ridicare se folosesc doua placi de sticla, material plastic, carton, etc.
Una din placi se agita ca un evantai, pana ce documentul este transferat pe
cea de-a doua placa. Ambalarea se face in cutii de carton de dimensiuni
corespunzătoare, pe fundul cărora s-a aşezat un strat de vata si o coala de
hârtie alba.
Examinarea de laborator a documentelor carbonizate are ca scop
relevarea scrisului si impune efectuarea operaţiunii pregătitoare de
recondiţionare, pentru a le da o oarecare elasticitate care sa permită netezirea
lor. In acest sens2 se poate utiliza o soluţie de apa si gelatina care se incalzeste
intr-un vas cu fundul plat, la o temperatura de 400. In soluţia astfel preparata
se cufunda documentul pe o placa de sticla, pana cand este acoperit de o
cantitate mica de lichid si apoi se executa uşoare presiuni asupra lui, pentru a-
l netezi. Înainte ca soluţia sa se intareasca se ridica placa cu documentul si se
acoperă cu alta placa, după care se presează puternic pentru a elimina bulele
de aer (Reiss).
Evidenţierea de pe documentele carbonizate se face prin aplicarea unor
procedee speciale de fotografiere, folosirea radiaţiilor ultraviolete si
infraroşii, prin tratamente chimice, ori calcinarea hârtiei, etc.
Dintre metodele fotografice utilizate in mod curent, o larga
aplicabilitate o are fotografia de contrast, fotografia de reflexie, fotografia
separatoare de culori, fotografia de umbre, fotografia in spectru
ultravioletelor sau infraroşu, fotografia in lumina polarizata, etc.
2.2./ Documentele rupte sau tăiate.
Fragmente de documente rupte sau tăiate sunt găsite de multe ori in
cazurile in care infractorii caută sa-si ascundă activitatea ilicita prin
distrugerea actelor care ar putea constitui probe in demonstrarea vinovatiei
lor.
Refacerea înscrisurilor rupte sau tăiate este o operaţie ce se efectuează
in mai multe etape. In primul rând, bucatile de hârtie ridicate de la fata
locului sunt selectate in funcţie de caracteristicile lor generale, cum ar fi:
natura sau calitatea hârtiei si cernelii, caracteristicile grafice generale ale
scrisului, ştampile imprimate pe hârtie3.

Din punct de vedere fizico-chimic1 se au in atenţie: culoarea si

grosimea bucatilor de hârtie, marginile drepte ale acestora, precum si
comportamentul lor in spectrul ultraviolet si infraroşu.
Principalele criterii grafice: liniatura si desenele imprimate,
caracteristicile acestora, tipul scrisului (de mana, dactilografiat sau executat
cu tehnica de calcul), dominantele grafice ale acestuia, prezenta si
plasamentul semnăturilor, datei si ştampilelor, conţinutul scrisului.
Analiza traseologica uşurează activitatea de reconstituire si se
desfasoara asupra următoarelor elemente: conţinutul bucatelor de hârtie,
configuraţia marginilor rupturii, direcţia rândurilor si a urmelor de pliere, etc.
Documentul reconstituit se fixează intre doua placi de sticla sau doua
folii de plastic transparent care se lipesc pe margini cu o banda adeziva.
 Este interzisa lipirea foilor de hârtie ori fixarea lor cu banda adeziva
direct pe suporturile care servesc la refacerea actului2.
Criteriile grafice se traseologice nu sunt suficiente in toate cazurile la
dovedirea faptului ca mai multe fragmente de hârtie au constituit un întreg.
Analiza culorii hârtiei, a luminiscentei produse de radiaţiile
ultraviolete, a macrostructurii suprafeţei hârtiei, a greutăţii specifice si
grosimii ei, precum si a naturii fibrelor de hârtie si materialelor de încheiere,
etc. se face prin aplicarea unor diverse metode.
Se intrebuinteaza astfel măsurători fotometrice, micrometrice,
determinări ale capacitaţii de absorbţie a hârtiei, verificări ale
conductabilitatii electrice, plasticităţii si rezistentei la solicitări mecanice 3.
Reconstituirea documentelor rupte contribuie de multe ori la probarea
vinovatiei învinuitului sau inculpatului. Astfel, la data de 22.01.2002 N.M. a
spart locuinţa lui T.C., situata la etajul al III-lea al unui bloc cu patru nivele.
Pentru a nu fi văzut de vecinii de palier, a lipit pe vizoarele de la uşile
de acces in apartamentele acestora, cate-o bucata de hârtie. Observat totuşi de
vecinii de la etajul superior, care au anunţat politia, N.M. a fost surprins in
flagrant, iar cu ocazia cercetărilor la fata locului au fost ridicate bucatile de
hârtie cu care a obturat vizoarele, la percheziţia corporala a fost descoperit
asupra sa inca un fragment de hârtie, iar la percheziţia domiciliara efectuata
in acceasi zi, s-a găsit o factura fiscala care a fost ridicata in interesul
cercetărilor.
Organul de urmărire penala care a instrumentat cauza a dispus o
constatate tehnico-ştiinţifica prin care s-a solicitat sa se stabilească daca cele
patru fragmente de hârtie au format corp comun.

Fotografiile reprezintă aversul si reversul celor patru fragmente de

hârtie supuse examinării (1 – fragment de hârtie găsit asupra lui N.M.< 2,3,4
– fragmente de hârtie ridicate de pe vizoarele apartamentelor învecinate).
 Cele trei bucati de hârtie, după _______ suprafeţelor laterale si
fragmentul descoperit asupra lui N.M.
Dup[ examinarea atenta a fragmentelor s-a stabilit ca acestea provin de
la o factura fiscala folosita de C.S. „Electrica” S.A. pentru încasarea
consumului de energie electrica de la consumatori, la fel ca cea care a fost
descoperita la percheziţia domiciliara.

Aversul si reversul facturii fiscale descoperite in locuinţa lui N.M.

Factura fiscala originala peste care s-au aşezat cele patru fragmente
supuse examinării. Se poate observa continuitatea si menţiunile tipărite.
In concluziile raportului de constatare tehnico-ştiinţifica s-a precizat ca
fragmentele de hârtie 1,2 si 3 au format corp comun si, atat ele cat si cel de-al
patrulea fragment, provin dintr-o factura fiscala asemănătoare cu cea folosita
ca model de comparaţie.
2.3.- Documentele putrezite. In activitatea practica se pot întâlni
situaţii când datorita unor împrejurări diverse sau care sunt de natura sa
contribuie la probarea vinovatiei ori nevinovatiei unei persoane, sunt
descompuse (putrezite) datorita acţiunii îndelungate a apei. Refacerea
înscrisurilor supuse la acţiunea apei este posibila in funcţie de mai mulţi
factori cum ar fi: calitatea hârtiei si cernelii cu care s-a scris, timpul cat
înscrisul a stat in apa, vechimea generala a actului1.
 Refacerea unor asemenea documente presupune mai intai dezlipirea
foilor de hârtie si uscarea lor separata la o temperatura medie constanta, ferite
de acţiunea luminii solare.
După uscare se procedează la îndreptarea lor prin fixarea si presarea
intre doua bucati de sticla. Relevarea scrisului poate fi făcuta doar daca in
masa hârtiei au rămas urme din substanţa de scriere2.
Pentru reconstituirea si examinarea scrisului de pe documentele
deteriorate de acţiunea apei se aplica următoarele metode:
- examinarea cu ochiul liber;
- examinarea la lumina de trecere (prin transparenta sau reflectata);
- examinarea sub incidenta radiaţiilor ultraviolete sau infraroşii;
- tratarea chimica prin aplicarea unor reactivi.
Folosirea reactivilor chimici se recomanda numai după epuizarea
celorlalte metode de relevare3.

Sectiunea nr. 3
 Stabilirea autenticităţii documentelor

Organele de urmarireurmărire penala sunt primele care vin in contact

cu acte al căror conţinut, forma, culoare a cernelii, conturul si claritatea
ştampilei, etc, ridica suspiciuni cu privire la autenticitatea lor si realitatea
datelor înscrise.
Determinarea autenticităţii unui înscris constituie o operaţie efectuata
curent de către organele de urmărire penala, de către instanţele de judecata,
de alte organe sau reprezentanţi ai unor instituţii publice sau private 1.
Documentele a căror autenticitate trebuie stabilite, sunt dintre cele mai
variate, ele fiind reprezentate de acte de identitate, permise de conducere
auto, contract de vânzare-cumpărare, documente de calatorie ori transport,
acte de stare civila sau studii, acte de evidenta contabila, adeverinţe, chitanţe,
testamente a căror autenticitate este adesea constatata, etc.
Printre elementele care se au in vedere la stabilirea autenticităţii
documentului de către organele judiciare, cele mai importante sunt 2:
- respectarea cerinţelor legale privind forma si conţinutul actului
scris, acesta trebuind sa fie datat, semnat, stampilat (înregistrat si
eventual, numerotat);
- verificarea faptului daca documentul se afla in termenul de
valabilitate, cunoscut fiind ca fiind in marea majoritate a studiilor
acesta este limitat de o anumita perioada de timp specificata in
conţinutul lui;
- verificarea instituţiei care a emis documentul, inclusiv a modelului
acestuia si a faptului daca instituţia era competenta sa-l elibereze;
- corespondenta intre infatisarea persoanei si fotografia de pe
documentul pe care acesta si-l atribuie, precum si intre datele
persoanei menţionate in act si buletinul de identitate sau alt act cu
care se legitimează;
- existenta elementelor de protecţie sau de securitate destinate sa
ateste autenticitatea si sa prevină falsificarea ori contrafacerea
documentului.
Numeroase acte de identitate, cum sunt buletinele de identitate, au
marginile fotografiilor stanţate împreuna cu o alta parte din suprafaţa foii pe
care au fost fixate si tot prin stanţare se imprima pe fotografie numărul
paginii respective cu iniţialele D.G.M. Orice schimbare a fotografiei, chiar de
pe un alt buletin de identitate, nu va indica aceeaşi pagina3.
 Cercetarea poate consta in anumite aspecte care sa constituie indicii de
neautenticitate, cum sunt: urmele evidente de ştergere, haşurarea,
suprapunerea sau acoperirea ____________, modificare cifrelor, poziţia
anormala a semnăturilor fata de text, comprimarea grafismelor sau distantelor
dintre rânduri, absenta contururilor si a formei regulate la impresiunile de
ştampila1.
Uneori sunt reproduse in condiţii ireproşabile inclusiv elementele de
securitate destinate sa asigure protecţia anumitor documente (in special
mijloacele de plata, paşapoartele, titlurile de valoare, etc.) împotriva
falsificării, descoperirea lor necesitând tehnici complicate de examinare care
nu pot fi aplicate decât in condiţii de laborator, de către un specialist care are
pregătirea si cunoştinţele necesare.
 Secţiunea nr. 4
Stabilirea vechimii documentelor

Dintre probleme care trebuie clarificate deseori in procesul judiciar,

îndeosebi in cazul înscrisurilor in care data reala ori momentul redactării nu
corespund cu data indicata in act, se număra frecvent vechimea înscrisurilor1.
Stabilirea vechimii se impune si atunci când anumite parţi din înscris
sunt redactate in perioade diferite de timp, contrar aparentelor, multe dintre
acestea fiind tipice pentru falsul in adăugare de text2.
Data la care a fost întocmit un document are o importanta majora in
privinţa consecinţelor juridice pe care le produce acesta, fiind necesar sa se
determine vechimea lui absoluta, sau a perioadelor succesive de timp in care
au fost executate diferite paragrafe.
Determinarea vechimii absolute ori a vechimii maxime pe care poate s-
o aibă un document este ceruta, de regula, atunci când acesta este suspectat
de contrafacere in întregul sau3.
In cazul actelor originale, vechime interesează numai in măsura in care
ele nu sunt datate, ori atunci când data este ştearsa, ilizibila ori alterata ca
urmare a acţiunii accidentale a unor factori de mediu.
Stabilirea datei reale este uneori singura modalitate de demonstrare a
falsului, mai ales atunci când nu pot fi examinate alte elemente materiale. Pe
baza cărora sa se poată concluziona asupra neveridicităţii documentului.
După cum subliniază literatura de specialitate4, majoritatea
problemelor de datare sunt dificil, daca nu chiar imposibil de rezolvat intr-o
maniera complet satisfacatoare.
 Determinarea datei absolute a actului nu este întotdeauna posibila. Dar
nu in toate cazurile este necesara o asemenea determinare, fiind suficient sa
se conchidă ca actul nu a fost întocmit la o anumita data, sau sa se stabilesca
un oarecare interval de timp in limitele căruia el putea fi întocmit. Relevanta
juridica a unei atare determinări relative este adesea egala cu aceea a unei
determinări absolute5.
Modificarea datelor de pe înscrisuri autentice se poate face prin
ştergere, codare, retuşare, etc. In acest caz cercetările sunt îndreptate in
directia reconstituirii cifrelor iniţiale prin aplicarea unor metode specifice de
laborator.

Pentru a stabili vechimea unui înscris sau a unei parţi din textul
acestuia, atunci când nu este datat sau când se presupune ca data nu
corespunde realităţii, se va tine seama de conţinutul textului, de
caracteristicile hârtiei si compoziţia cernelii sau a creionului, de fenomenele
de imbatranire a hârtiei si a materialului cu care s-a scris1.
Continutul textului constituie prima forma de examinare, stabilindu-se
daca nu sunt elemente de neconcordanta intre acesta si perioada la care se
pretinde ca a fost redactat înscrisul, daca datele referitoare la persoane sau
obiecte sunt in concordanta cu restul conţinutului.
Un alt element care ajuta la stabilirea vechimii reale a unui înscris este
hârtia pe care acesta este redactat si textul in cerneala pe care-l conţine.
Forma filigramarii si a felului in care este realizata ne poate indica. De
asemenea, perioada de fabricaţie a hârtiei2. Se va tine seama de fenomenele
de învechirea a hârtiei ca: decolorarea, îngălbenirea, creşterea fragilităţii,
ruperea parţilor pliate, dantelarea marginilor, etc.
Vechimea unui înscris se poate stabili după gradul de oxidare a cernelii
si migrarea acizilor in straturile celulozei. Stabilirea vechimii unui înscris se
poate face cu aproximaţie si după trasaturilor de cerneala, care cu cat sunt
mai vechi se dizolva mai lent.
Determinarea vechimii prin examinarea materialelor de scriere.
 Pentru stabilirea vechimii de scriere sunt cercetate atât aspectul
constituientilor înglobaţi in masa lor, cat si prin prisma transformărilor pe
care aceştia le suferă ca urmare a scurgerii timpului, ori a condiţiilor de
mediu in care au fost păstrate actele.
Datarea actelor scrise cu creionul este mai dificila, deoarece trecerea
timpului nu influenţează in mod semnificativ stabilitatea substanţelor care
intra in compoziţia minei.
Singurele modificări vizează aspectul confuz al trasaturilor (cum ar fi
de exemplu cele depuse pe filele unui carnet care este folosit in mod curent),
ele fiind consecinţa frecărilor la care sunt supuse, ori a migrării carbonului in
pagina. Aceasta stare de fapt ajuta la diferenţierea lor de menţiunile recente,
care au un contur clar, precizat3.

Scrisurile executate cu creionul obişnuit sunt diferenţiate cu exactitate

de cele la a căror redactare s-au folosit creioane cu mina „lichida”, deoarece
acestea din urma nu au apărut decât după 1955.
Textele scrise cu creion copiator sunt de data mai recenta decât cele
executate cu creion obişnuit.
Creionul copiativ a cost comercializat pentru prima data in ultimul sfert
al secolului al XIX-lea.
Identificarea colorantului din trăsăturile grafice executate cu creionul
copiativ permite limitarea si mai mare a perioadei de timp in care au fost
redactate actele. In acest sens, de un real folos sunt informaţiile obţinute cu
privire la data introducerii in procesul de fabricaţie a unui tip sau altul de
colorant.
După aceleaşi criterii pot fi datate (in mod relativ) si scrisorile realizate
cu diverse creioane colorate.
Datarea actelor scrise cu cerneala carbon. Cernelurile pe baza de carbon
sunt folosite de multa vreme la redactarea documentelor, datarea acestora
parând la prima vedere, imposibil de rezolvat.
 Totuşi, stabilirea limitei maxime de vechime devine posibila prin
cercetarea diverselor timpuriu de coloranţi utilizaţi la cercetarea nuanţei de
cafeniu specifica carbonului, precum si a lianţilor (alţii decât tradiţionala
gelatina animata), cunoscut fiind faptul ca aceştia au fost folosiţi in procesul
de fabricaţie a cernelii la date precis determinate.
Datarea actelor scrise cu cerneala de diferite culori (albastra, violeta,
verde, roşie, etc) este de asemenea dificila, întrucât, aşa cum s-a arătat,
începând cu ultimul sfert al secolului al XIX-lea, in mod practic, toate
cernelurile au fost produse pe baza de coloranţi. Singurul element care
serveşte la stabilirea datei relative este pierderea strălucirii nuanţei, ca urmare
a scurgerii timpului. Uneori, la acesta se adăuga decolorarea completa a
cernelii.
Datarea actelor scrise cu cerneala pe baza de galatonat de fier.
Scrisurile de data recenta au de regula culoarea specifica materiei colorante
ce intra in compoziţia cernelii. Aceasta este insa o culoare temporara (de
obicei albastru strălucitor) care suferă serioase modificări odată cu trecerea
timpului, datorita proceselor de oxidare a constituenţilor ei.
Oxidarea este destul de lenta, ea fiind completa după aproximativ doi
ani, moment in care cerneala dobândeşte o culoare neagra si devine foarte
puţin solubila in apa, nefiind Afectata de acţiunea acesteia.
Culoarea neagra apăruta după terminarea procesului de oxidare poate
ramane neschimbata ani de zile, uneori chiar secole, daca actul este păstrat in
condiţii optime.

Aprecierea vechimii unui document prin analiza solubilităţii cernelii.

Sub acţiunea apei, la actele de data recenta, cerneala se scurge si pătează
destul de serios suportul pe care s-a scris, deoarece componentele solide ale
acesteia sunt neoxidate si isi păstrează solubilitatea. Odată cu imbatranirea
scrisului, solubilitatea particulelor solide din cerneala se reduce considerabil,
dizolvabil ramanand doar colorantul care se desprinde mai greu din compuşii
insolubili de fier in care este integrata.
Analiza gradului de migrare in masa de hârtie a componentelor de clor
si sulf din cerneala, conduce la obţinerea unor date importante pentru datarea
documentelor. Migrarea clorurilor durează aproximativ 2 ani, in timp ce a
suprafeţelor se întinde pe o perioada ce depaseste 10 ani1. Singurul factor de
mediu care poate influenta rezultatele acestui tip de analiza, este umiditatea
crescuta din locul de depozitare.
 Umiditatea influenţează extinderea mai accentuata a difuziunii, făcând
imposibila aprecierea vechimii unui înscris, mai ales când nu exista nici un
fel de informaţii cu privire la istoricul lui2.
Datarea actelor scrise cu cerneala alcalina. Cerneala alcalina s-a folosit
pe scara larga începând cu anul 1927 si de aceea orice act scris cu o asemenea
cerneala nu poate fi mai vechi decât aceasta data. Unele cerneluri alcaline,
respectiv cele care conţin compuşi de vanadiu sau cupru, sunt de data mult
mai recenta si au o calitate superioara, fiind produse si livrate începând cu
anul 1949.
Cercetarea lor sub aspectul modificărilor intervenite ca urmare a
oxidării produse de trecerea timpului nu oferă date relevante pentru
aprecierea vechimii documentelor. Informaţii orientative sunt obţinute totuşi
atunci când expertul este solicitate sa răspundă la întrebarea daca scrisul este
sau nu de data recenta, prin examinarea solubilităţii si gradului de migrare a
cernelurilor in masa hârtiei.
Datarea actelor scrise cu stilou cu bila. Un procedeu relativ simplu
folosit in stabilirea vechimii relative a scrisorilor consta in aplicarea peste
trăsăturile de pasta a unui strat de grafit si apoi ridicarea acestuia cu o
pelicula adeziva de folio. Pasta proaspăta retine mai mult grafit decât cea
veche. Acest procedeu ajuta sa se stabilească daca scrisul cu pasta este foarte
recent (de o zio-doua) sau mai vechi3.

Gradul de copiabilitate si viteza de reacţie a cernelii la tratarea cu

diverşi reactivi chimici. Pentru stabilirea gradului de copiabilitate se
procedează la punerea documentului examinat in contact cu partea
gelatinoasa a unei hârtii fotografice din emulsia căreia au fost îndepărtate
halogenurile de argint prin tratarea intr-o baie de fixator. Cerneala va adera la
hârtia fotografica intr-o măsura mai mare sau mai mica, in raport cu
vechimea actului, gradul de aderenta descrescând concomitent cu scurgerea
timpului.
Vechimea relativa a unui document poate fi stabilita si prin
determinarea vitezei de reacţie a cernelii in tratarea cu reactivi chimici –
respectiv soluţii diluate de perhidrol sau clorura de var, procedeul având la
baza faptul ca cerneala veche are o reacţie mai lenta decât cerneala proaspăta.
Observarea reacţiei se face sub lupa sau microscop, iar viteza cu care se
desfasoara poate fi cronometrata.
Determinarea vechimii prin examinarea hârtiei pe care s-a executat
scrierea. Constituind sursa unor dovezi importante referitoare la vechimea
unui document, hârtia reprezintă principalul material utilizat ca suport in
redactarea actelor scrise. Din punct de vedere al examinării criminalistice
pentru stabilirea vechimii documentelor, hârtia interesează sub aspectul:
- elementelor componente ale hârtiei;
- materialelor de umplere si de încleiere;
- coloranţilor;
- tratamentului aplicat la suprafaţa hârtiei.
In privinţa elementelor componente ale hârtiei reţinem următoarele:
Hârtia din paie (fabricata pentru prima data in 1860), de calitate foarte
slaba, a fost folosita mai mult pentru împachetat.
Nici imbunatatirile aduse ulterior – prin adăugarea de fibre textile – nu
au făcut apta acest fel de hârtie pentru redactarea documentelor.
Cercetarea prezintă totuşi importanta daca se are in vedere ca in timpul
celui de-al doilea război mondial, datorita scăderii rapide a altor surse de
celuloza, ea a fost folosita pe scara mai mare la redactarea actelor 1. Din acest
motiv, atunci când suportul unui astfel de act este constituit din hârtie de
calitate satisfăcătoare, care conţine proporţii apreciabile de paie, se poate
afirma ca actul a fost redactat cel mai devreme in anul 1940, fiind puţin
probabil ca vechimea lui sa fie mai mare.
Hârtia esparto a fost produsa cu precădere după anul 18612 si avea o
serie de calitati (puţin voluminoasa, aderenta buna la tuşul tipografic) care au
determina folosirea ei la tipărirea unor opere literare.

Daca documentul este datat anterior anului 1861, cu siguranţa ne aflam

in fata unui fals.
 Hârtia din pulpa de lemn a fost obţinuta după anul 1856, ceea ce
permite stabilirea unei limite de vechime pentru orice document care are ca
suport un astfel de tip de hârtie. Prin urmare, documentele „foarte vechi”,
întocmite pe hârtie care are in componenta ei fibre lemnoase, in mod cert sunt
contrafăcute, ele neputând fi mai vechi decât data la care a fost produsa
pentru prima data hârtia din pulpa de lemn.
Hârtia de ziar pe baza de pulpa „mecanica” din lemn, a fost
inventata in anul 1843, insa s-a produs in cantitati mari începând cu anul
1869, data care oferă cercetării de laborator elemente valoroase pentru datare
si deci, pentru descoperirea falsurilor.
Hârtia din amestecuri de fibre conţine o varietate de fibre de natura
diferita, identificarea lor servind la stabilirea daţii relative la care a fost
întocmit înscrisul. Astfel, hârtia care conţine fibre de celuloza din espareto in
amestec cu fibre textile, a fost produsa intre anii 1861 – 1890. Ulterior s-a
utilizat aproape inevitabil, amestecul de fibre din esparto si pulpa chimica din
lemn.
După anul 1930, când a fost obţinuta hârtia „Kraft”, procesul de
fabricare a hârtiei a înregistrat puţine modificări care sa poată servi la datarea
documentelor. Practic, o singura schimbare poate fi relevata la stabilirea
vechimii relative a unor înscrisuri, aceasta constând in utilizarea – începând
cu mijlocul secolului al XX-lea, a pulberilor chimice derivate din lemn de
esenţa tare1. Materialele de umplere si încleiere se
refera la lianţii folosiţi in acest scop. Dar, aceştia oferă un număr mic de
date utile stabilirii vechimii relative a documentelor, întrucât prin cercetarea
lor se poate stabili cel mult perioada cea mai timpurie la care au fost introduşi
in compoziţia hârtiei.
Coloranţii introduşi in procesul de fabricare a hârtiei pentru a schimba
culoarea acesteia (alba, vernil, albastra, roz, etc), oferă date semnificative
pentru aprecierea vechimii documentelor.
De exemplu, „albastru de fier” a fost folosit in mod curent de la
începutul secolului al XVIII-lea, iar „ultramarinul” din anul 1828, in timp ce
materialele colorate sintetice s-au introdus in masa hârtiei abia la sfârşitul
secolului al XVIII-lea. Datorita acestui fapt, documentul ce conţine in masa
hârtiei un anumit tip de colorant face posibila stabilirea unei anumite limite
de vechime a acestuia.
 Tratamentul aplicat la suprafaţa hârtiei pentru a imbunatatii
calitatea constituie un alt indiciu pentru datarea documentelor, mai ales in
cazul hârtiilor moderne. De exemplu1, hârtia a cărei suprafaţa a fost tratata cu
rasina de melamina, nu poate fi mai veche de anul 1945. In mod asemănător
se stabileşte vechimea si atunci când hârtia a fost tratata cu materii plastice
sau diverse rasini sintetice, fiind suficient sa se cunoască anul producerii si
comercializării acestora.
Înălbitorii optici sunt destinaţi imbunatatirii aspectului exterior al
hârtiei si constau in introducerea in masa acestuia a unei mici cantitati de
substanţe incolore. In acest fel, hârtia dobândeşte o culoare mult mai alba si o
strălucire accentuata in lumina de zi, iar in radiaţii ultraviolete are o
fluorescenta albăstruie. Prezenta lor constituie un element sigur ca hârtia a
fost fabricata in perioada postbelica.
Filigranarea oferă date importante despre vechimea documentelor -
insa aceasta trebuie apreciata cu rezerva in cazul actelor scrise, deoarece
puţine sorturi de hârtie folosite ca suport de scriere sunt marcate in acest fel.
Pentru datarea documentelor după filigranul cu care este protejata o
hârtie sau alta, este necesar ca specialistul sa dispună de anuarele comerţului
de hârtie, de registrele cu ________ de fabricaţie sau alte publicaţii in
domeniu, din care sa se culeagă informaţii despre filigranele folosite de
diverşi fabricanţi.

Alte criterii de datare a documentelor

Cercetarea anteturilor pune deseori in lumina existenta unor

neconcordante referitoare la denumirea instituţiilor, firmelor ori societatilor
comerciale, organizaţiilor publice, etc. Pe buna dreptate se apreciază ca
diferite denumiri intrate in circulaţie după o anumita data „nu puteau fi
cunoscute înainte de aceasta”1.
Examinarea timbrelor si mărcilor aplicate pe documente. In funcţie
de data emiterii si timpul cat s-au aflat in circulaţie, ele furnizează preţioase
indicii despre posibilitatea sau imposibilitatea întocmirii actului la data
inserata pe el.
 Existenta pe act a unor timbre sau mărci ce inca nu fuseseră emise la
data pe care o poarta acel act, constituie o dovada premptorie a fictivitatii
sale2.
Examinarea documentelor care conţin un număr mai mare de
pagini legate intre ele. De regula, o asemenea examinare este solicitata in
cazul documentelor de evidenta contabila ori in cazul unor carti vechi,
suspicionate de falsificare.

Examinarea pune in evidenta modul de legare ori perforare, capsele sau

elementele folosite in acest scop,s.a. Aşadar prezenta falsului poate fi
semnalata prin simpla constatare ca un anumit procedeu de legare nu era
utilizat la data inserata in cuprinsul documentului examinat.

Secţiunea nr.5
Cercetarea criminalistica a impresiunilor de ştampila

Ştampila este o placa de lemn, ceramica, metalica, din cauciuc, etc.,

montata pe un mâner, având un desen in relief, care se aplica pe înscrisuri ori
pe mărfuri, spre a le testa validitatea sau provenienta1.
Un număr mare de documente sunt prevăzute cu ştampila, pentru a
dovedi autenticitatea lor.
Cercetarea criminalistica necesita adesea stabilirea faptului daca
impresiunile de ştampila cu care sunt prevăzute, au fost obţinute cu o
ştampila originala sau cu o alta ştampila, ori in alt mod 2.
Falsificarea impresiunilor de ştampila este destinata sa „completeze” un
fals total sau parţial si este întâlnita in practica judiciara îndeosebi in cazul
documentelor de identitate (legitimaţii, paşapoarte, permise, certificate), al
unor documente producătoare de efecte juridice, inclusiv a celor
administrative, etc3.
Ştampilele sunt aplicate pe diverse suporturi (cum ar fi hârtia si
derivatele acesteia), cu ajutorul unor cerneluri speciale, sau prin imprimarea
desenului caracteristic in materiale plastice de genul plastilinei, plumbului,
hârtiei. In ultimul caz, ele sunt cunoscute sub denumirea de sigilii, si
formează impresiuni in relief, care sunt mai greu de falsificat.
Indicii care conduc la stabilirea falsului sunt oferiţi de cercetarea
comparativa a caracteristicilor generale ale ştampilei (forma: rotunda,
dreptunghiulara, ovala, triunghiulara; dimensiuni; facsimil, etc.), a celor
particulare apărute cu precădere ca urmare a uzurii specifice si a tuşurilor
folosite la aplicarea ei.

Astfel de caracteristici pot consta din deformări ale unor litere sau chiar
a clişeului in timpul presării si muscarii, neregularitati reprezentate de figuri
formate de bule de aer ori corpuri străine1, etc.
Caracteristicile particulare au valoare identificatoare doar daca se
păstrează o anumita perioada de timp.
In aprecierea lor, se va tine cont si de modalităţile concrete in care a
fost aplicata ştampila, adică de intensitatea apăsării, cantitatea de tuş
existenta la suprafaţa clişeului, capacitatea suportului de a reda fidel
facsimilul acesteia. De exemplu, datorita forţei cu care este aplicata, se poate
produce (in cazul ştampilelor de cauciuc) aplatizarea trasaturilor grafice ale
facsimilului sau chenarului, modificarea aspectului general al unor detalii 2.
Impresiunile de ştampila de pe un înscris pot fi falsificate prin mai
multe procedee:
- contrafacerea de ştampila urmata de aplicarea ei pe actul fals;
- transferarea impresiunii de pe un act autentic pe unul fals;
- desenare.

5.1.- Contrafacerea ştampilei, presupune confecţionarea unei dubluri

după modelul original, prin gravarea in diverse materiale (cauciuc, metal) sau
prin folosirea unor litere ori alte semne de şpalt ori a unor fragmente de
ştampile vechi, scoase din uz.
Metodele moderne tipografice de tipul tiparului înalt (fotozincografie)
sau tiparului adânc (tifdruk) pot fi utilizate in scopul reproducerii, urmata de
confecţionarea unei ştampile care reproduce originalul3.
 Examinarea comparativa cu impresiunea unei ştampile autentice va
pune in lumina următorii indici de fals:
- imprimarea neuniforma pe toata suprafaţa;
- existenta unor litere si cifre care au forme nestandardizate;
- lipsa de simetrie a elementelor, neuniformitatea acestora si a
intervalelor dintre ele;
- variaţiunile in grosimea trasaturilor grafice care alcătuiesc desenul
ştampilei;

- neregularitati constând din ondulări si întreruperi ale trasaturilor;

- greşeli gramaticale, prescurtări nejustificate de cuvinte, denumiri
greşite ale unor instituţii, firme sau societati;
- redarea defectuoasa a stemei ori a altor semne din structura
ştampilei;
- imagini negative ale unor litere sau cifre, urme care indica structura
materialului folosit la confecţionarea cliseului1.
Transferarea impresiunii de pe un act autentic pe altul fals
(copiere). In afara tehnicile descrise la falsificarea documentelor de ştampila
cu ajutorul copiatoarelor sau computerelor, impresiunile de ştampila pot fi
transferate de pe documentul autentic pe actul fals, prin folosirea unui
intermediar adeziv (ou fiert, cartof tăiat, placa gelatinata, hârtie sau film
fotografic umezite, etc si aplicarea ei pe actul fals. Se mai practica de
asemenea copierea prin transparenta, prin apăsare sau cu ajutorul hârtiei
copiative precum si desenarea directa. Folosind unul din materialele adezive
amintite, falsa impresiune va avea un aspect general deformat, cu contururi
şterse si difuze, slab imprimate, datorita dublei transferări a tusului 1.
La copierea prin transparenta, apăsare sau prin intermediul hârtiei
copiative, apar elemente tipice unui fals prin imitare servila. Alături de
elementele specifice oricărei copieri, sunt depistate si urme ale materialului
cu care s-a făcut copierea2 (creion, plombagina, etc).
 Desenarea directa se executa de regula in doua etape distincte3. Mai
intai conturul ştampilei si facsimilul ai sunt desenate cu creionul, după care se
procedează la retuşarea lor cu tuş. Daca ştampila are forma circulara, la
desenare se foloseşte compasul si apoi se completează interiorul cu textul si
însemnele corespunzătoare facsimilului.
Pentru trasarea conturului ştampilelor de format circular se folosesc
câteodată monede metalice de dimensiuni corespunzătoare. Acest fals este
insa destul de grosolan si este uşor de depistat cu ochiul liber sau cu lupa.

Deşi mai rar, pe langa desenarea directa, se mai utilizează si desenarea

pe un suport intermediar (clişeu plat) care se aplica apoi pe actul fals. Pe
langa indicii de fals, in acest caz se constata si alte elemente specifice ale
acţiunii de falsificare, cum sunt: întinderea nefireasca a tuşului, intensitatea
scăzuta a colorantului, urme de umectare pe actul in litigiu, detaşarea unor
fibre din stratul superior al hârtiei1.
5.2.- Identificarea propriu-zisa a stampilei.
Identificarea se face după criterii de ordin traseologic, avându-se in
vedere posibilitatea confecţionării mai multor ştampile după aceeaşi matriţa,
deoarece unele elemente de individualizare pot fi induse chiar in timpul
procesului de fabricatie2. De asemenea, concluzia de identitate sau
neidentitate trebuie sa ia in consideraţie si posibilitatea apariţiei unor
caracteristici accidentale, determinate de condiţiile diferite in care se face
imprimarea.
Ca modele de comparaţie de vor folosi impresiunii deţinute de la toate
ştampilele confecţionate după aceeaşi matriţa. Suportul pe care se iau
modelele pentru comparaţie trebuie sa aibă aceleaşi proprietati fizico-chimice
ca cele ale actului incriminat, iar tuşul sa fie de aceeaşi culoare.
Daca ştampila este murdara, se fac mai multe imprimări, atât înainte,
cat si după curatarea ei.
Intensitatea cu care se apasă asupra ştampilei va fi la început mai mare,
apoi medie si in final uşoara.
 Concluziile care se formulează in raport de expertiza pot fi certe
(negative sau pozitive), de probabilitate si de improbabilitate.

CAPITOLUL III
METODE DE COMITERE SI EXAMINARE CRIMINALISTICA A
FALSULUI IN DOCUMENTE

1.1.- Falsul parţial si falsul total in înscrisuri

Activitatea organelor judiciare evidenţiază o mare varietate de falsuri in
înscrisuri, făptuitorii recurgând la diverse metode de comitere, de la cele mai
simple pana la cele mai perfecţionate. Daca la prima categorie de falsuri sunt,
d multe ori grosolane si pot fi sesizate chiar cu ochiul liber, falsurile din a
doua categorie sunt comise prin tehnici perfecţionate, de vârf, de natura sa
inducă in eroare nu numai o persoana neavizata, dar chiar si pe un specialist 1.
Din punct de vedere criminalistic, pornind de la întinderea acţiunii
făptuitorului, falsul poate fi clasificat in:
- fals parţial;
- fals total.
Fals parţial – consta in aceea ca, in activitatea făptuitorului nu are in
vedere alterarea întregului conţinut al înscrisului, ci numai a unei parţi a
acestuia. Dar acţiunea de alterare are drept scop conferirea unor efecte cu
totul diferite de cele pe care le-a avut înscrisul initial2.
Pentru realizarea falsului parţial si total sunt folosite diverse metode.
Cele mai des întâlnite metode in practica de expertiza criminalistica constau
in:
- înlăturarea textului pe cale mecanica;
- înlăturarea textului pe cale chimica;
- adăugirea de text, intercalarea de text si retuşarea unor semne
grafice;
- acoperirea de text;

- decuparea si reconstituirea textului;

- imitarea unui înscris sau semnăturii;
- aplicarea unor ştampile sau sigilii false.
Aşa cum subliniază literatura de specialitate1, in raport cu scopul
urmărit, falsul parţial poate fi comis atât printr-o singura metoda, cat si prin
combinarea a doua sau mai multora din metodele menţionate. De regula,
ştergerea textului este urmata de adăugarea de text.
Din punctul de vedere al dreptului penal, pentru existenta falsului este
suficienta o singura manopera frauduloasa de genul celor amintite.
In cazul in care făptuitorul a folosit mai multe metode pentru alterarea
înscrisului oficial – sau sub semnătura privata – exista o singura infracţiune
de fals, evident cu un grad de pericol social mai ridicat2.
Falsul total este cunoscut si sub denumirea de „contrafacere” Spre
deosebire de falsul partial, acesta consta in faptul ca inscrisul este afectat in
totalitetea sa.
Practica de expertiza criminalistica semnaleaza cazuri cand atat
materialul pe care s-a scris, cat si instrumentul de scriere nu sunt autentice.
 Contrafacerea scrierii presupune plăsmuirea, respectiv confecţionarea
unui înscris similar – din punct de vedere al conţinutului – cu un înscris
oficial1.
Si in cazul falsului total sunt folosite diverse metode, cele mai frecvent
întâlnite fiind următoarele:
- scrierea libera;
- imitarea, fie libera, fie servila;
- copierea;
- completarea formularelor de înscrisuri, sustrase in alb.
Falsul total se caracterizează printr-o anumita unitate de structura, atât
logica, cat si grafica, ce lipseşte de obicei înscrisurilor falsificate partial 2.
Falsul comis prin înlăturarea de text pe cale mecanica.
Înlăturarea mecanica se realizează printr-o acţiune de ştergere (răzuire,
radiere) efectuata cu o guma, o lama de ras, un obiect ascuţit sau miez de
pâine, urmata sau nu de înscrierea unor noi menţiuni.
Pentru descoperirea falsului prin răzuire ori radiere, se examinează
actul sub un izvor de lumina ce cade oblic pe suprafaţa hârtiei, porţiunea
degradata este mai mata; apoi se priveşte actul in zare si in partea răzuita sau
radiata, datorita subţierii hârtiei in locul respectiv este mai transparenta.
Principalele elemente care atesta falsul executat prin înlăturarea
mecanica a textului sunt:
- deteriorarea fibrelor de hârtie din stratul superior al acesteia
(scămoşarea);
- subţierea hârtiei, însoţita de creşterea porozităţii si transparentei in
locurile alterate;
- deteriorarea filigranului, desenului de protecţie si a liniaturii
imprimate;
- difuzia mare a cernelii cu care s-a scris ulterior in locurile răzuite;
- apariţia unor zone mate sau de alta culoare in locurile in care s-a
încercat refacerea satinajului;
- alterarea trasaturilor grafice învecinate;
 - existenta unor resturi de trasee grafice sau coloranţi ce nu a putut fi
înlăturate complet,
- fluorescenta mai accentuata, comparativ cu fluorescenta generala a
actului.
Examinarea criminalistica a textelor şterse se desfasoara in doua faze si
presupune:
- stabilirea locului in care scrisul a fost îndepărtat;
- refacerea textului inlaturat1.

A.- Pentru stabilirea locurilor in care a acţionat falsificatorul se

folosesc diverse metode si procedee sunt:
1.- Examinarea prin transparenta se face observând actul in lumina
naturala sau in fata unei surse puternice de lumina artificiala. Locul radiat se
stabileşte si pe cale fotografica, prin expunerea unei hârtii fotografice la
lumina transmisa prin documentul suspectat de fals, cu care se afla in contact
direct. Înnegrirea hârtiei fotografice la developare va fi mai accentuata in
locul radiat, ca urmare a trecerii unei cantitati mai mari de lumina 2.
2.- Examinarea optica la stereomicroscop, sub lumina incidenta, fiind
pusa in evidenta scămoşarea hârtiei, pierderea luciului acesteia, diferenţa de
culoare, s.a3.
3.- Examinarea in radiaţii ultraviolete. Orice ştersătura va modifica
in mod cert atât capacitatea de reflexie, cat si de fluorescenta a suprafeţei
afectate.
4.- Examinarea microscopica se efectuează atunci când cercetările
prin transparenta sau in lumina incidenta s-au dovedit ineficiente.
5.- Tratarea documentului cu pulbere fina de grafie negru de
antimoniu sau miniu de plumb. Acest procedeu se recomanda numai in
cazurile in care documentul a fost întocmit pe hârtie lucioasa, de calitate
superioara.
 6.- Identificarea porţiunii alterate este posibila prin vaporizarea cu iod
a înscrisului, locul răzuit se va îmbiba intr-o măsura mai accentuata cu vapori
si va dobândi o coloraţie mai intensa decât zonele neafectate. Aşadar, in
porţiunile alterate, documentul primeşte o intensa coloraţie galbena care
trebuie imediat fotografiata, deoarece dispare intr-un interval de timp relativ
scurt, ca urmare a ________ rapide a stratului de iod depus pe suprafaţa
hârtiei.
B.- Refacerea textului înlăturat
1. - Refacerea textului înlăturat pe care mecanica se realizează, in
primul rând in funcţie de natura materialului de scriere (cerneala, tuş, creion)
si apoi de cea a suportului pe care s-a scris, inclusiv de vechimea scrisului si
de condiţiile in care a fost păstrat1.
Refacerea textului înlăturat este posibila prin metode fizice si metode
chimice care, inca, pot conduce la modificarea infatisarii înscrisului, cum ar
fi de pilda, folosirea vaporilor de acid sulfocianhidric in evidenţierea textului
scris cu cerneluri pe baza de fier.
In ipoteza intrebuintarii de metode cu caracter aşa-zis distructiv, de
timpul procedeului sus-menţionat, este absolut necesar avizul organului
judiciar care a dispus expertiza. Aplicarea unor asemenea metode se face
numai după fotografierea prealabila a înscrisului in litigiu si după ce s-a
constatat ca procedeele nedistructive nu au condus la nici un rezultat.
Refacerea textului este posibila datorita existentei, in masa hârtiei, a
unor resturi ori particule din compoziţia materialului de scriere, cum este mai
ales cazul cernelurilor, dar si datorita urmelor de presiune create de
instrumentul cu care s-a scris, urme vizibile pe versoul acesteia, sau posibil
de evidenţiat prin fotografierea de umbre, iar mai nou, prin utilizarea
laserului.
a.- Metodele fizice de refacere a textelor scrise cu cerneala sau creioane
chimice,au la baza, radiaţiile invizibile, atât cele ultraviolete, car si cele
infraroşii, sau radiaţiile roentgen.
Radiaţiile ultraviolete determina apariţia unei fluorescente specifice a
resturilor de coloranţi aflaţi in masa hârtiei.
 Radiaţiile infraroşii pătrund in masa hârtiei, cu excepţia locurilor in
care se găsesc particule de cerneala, migrate in masa hârtiei, astfel ca ele nu
vor impresiona materialul fotosensibil aşezat sub înscris, fiind absorbite de
acele înscrisuri.
b.- Metodele chimice de refacere a textului înlăturat au la baza reacţia
dintre diverşi reactivi chimici si componentele cernelii sau creionului,
pătrunse in masa hârtiei, care, in funcţie de natura lor, vor intra in reacţie cu
soluţiile de revelare.
Dintre numeroase;e metode de refacere chimica a textului amintim
reacţia nitratului de argint cu clorurile sau sulfurile din cerneala.
Dintre metodele fizice, apreciate ca fiind cele mai sigure, amintim
procedeele de refacere a textului înlăturat pe baza întăririi fotografice a
contrastului imaginii, precum si metoda „difuzocopiativa”, prin care înscrisul,
presat pe o coala fotografica, ca datermina desensibilizarea acesteia in
locurile in care s-a aflat textul înlăturat.
Când se considera necesar, se poate apela la procedee tehnico-ştiinţifice
de vârf cum ar fi, de pilda, tratarea cu izotopi radioactivi si mai ales,
examinarea holografica.

2.- Falsul comis prin înlăturarea de text pe cale chimica (corodarea

si spălarea).
Corodarea si spălarea reprezintă o înlăturare de text obţinuta ca urmare
a acţiunii unui agent chimic care dizolva sau reacţionează cu coloranţii
existenţi in cerneluri sau tuşuri ori formează cu aceştia săruri incolore.
Pentru înlăturarea textului, falsificatorul procedează in multe feluri.
Cea mai simpla metoda consta in introducerea si menţinerea actului in apa
fierbinte, pana la dispariţia completa a scrisului.
Substanţele utilizate pentru îndepărtarea textului sunt multiple, efectul
lor este insa acelaşi – înlăturarea scrisului.
Corodarea chimica a scrisului se realizează cu una din următoarele
substanţe1:
- praf „Pic” dizolvat in apa;
- suflat de sodiu anhidru dizolvat in apa;
- hiposulfat dizolvat in apa;
- pirosulfit de potasiu dizolvat in apa;
 - praf decolorant „V” dizolvat in apa;
- praf decolorant „Nufar” dizolvat in apa;
- soluţii de hipoclorit, hipermanganat de potasiu sau un amestec in
parţi egale de acetona si apa, etc.
Acţiunea chimica de corodare este urmata de spălarea temeinica a
suprafeţei alterate cu apa distilata, pentru a preîntâmpina reapariţia scrisului
după scurgerea a 2-3 saptamani.
a.- Stabilirea locului in care s-a produs corodarea si spălarea. Unele din
metodele folosite au fost deja descrise la falsul comis prin ştersături
mecanice.
Se folosesc insa si metode specifice, capabile sa permită chiar
identificarea substanţelor cu care s-a realizat corodarea.
Examinarea in radiaţii ultraviolete este metoda specifica pentru
cercetarea acestui gen de fals.
Tratarea cu acid citric. Se dizolva sare de lămâie in apa si se tratează
porţiunea din document (prin tamponare) cu soluţia obţinuta.
Tratarea cu vapori de sulfat de amoniu. Daca la ştergere s-au folosit
agenţi reducători anorganici, vaporii de sulfat de amoniu vor colora zona
alterata in brun închis.
b.- Refacerea textului înlăturat pe cale chimica. Reconstituirea scrisului
şters cu agenţi chimici nu este întotdeauna o sarcina uşoara deoarece de multe
ori, materialele de scriere sunt îndepărtate complet din masa hârtiei.
La refacerea textului se folosesc atât metode fizice cat si metode
chimice, primele aplicându-se cu prioritate, deoarece nu aduc atingere
integrităţii fizice a documentului.
1.- Metodele fizice de relevare. Fotografia de contrast si cea
separatoare de culori precum si examinarea in radiaţii ultraviolete sau
infraroşii se dovedesc eficiente pentru refacerea textelor executate cu
cerneala pe baza de galatonat de fier.
2.- Metodele chimice de refacere a scrisului corodat se bazează pe
folosirea unor reactivi care schimba reziduurile compuşilor de fier aflaţi in
cerneala sub forma de impuritati sau constituenţi principali, in compuşi
puternic coloraţi.
 O larga răspândire o are tratarea cu losina, vapori de acid tiocianic si
fumigarea cu hidrogen sulfurat.
Pentru relevarea scrisului şters pe cale chimica pot fi folosite de la caz
la caz si celelalte metode descrise la reconstituirea textelor înlăturate pe cale
mecanica, aşa cum ar fi de exemplu evidenţierea după urmele de presiune.
In prezent, gama mijloacelor tehnice de investigare s-a lărgit cu noi
metode si cu aparatura de investigaţie de mare randament.
De exemplu: aparatura engleza, denumita Video Spectral Comparator
(VSC-1 si VSC-4) care permite investigarea in radiaţii ultraviolete, vizibile si
infraroşii (in absorbţie sau luminiscenta infraroşii); la fel modelul canadian
C-IT Document Analyzer.

Secţiunea nr. 2
Falsul comis prin adăugare de text.

Adăugarea de text consta in înscrierea unor noi menţiuni in actul

autentic, prin introducerea unor cuvinte, cifre, propoziţii ori fraze intre
cuvintele, rândurile si la sfârşitul textului iniţial, precum si prin retuşarea
unor cifre sau litere.
Adăugarea de text este specifica falsului parţial si poate fi comisa atat
de persoana care a întocmit iniţial înscrisul, cat si de o alta persoana, prin
folosirea unor instrumente si materiale de scris asemănătoare celor cu care s-a
scris documentul autentic.
Cercetarea criminalistica a falsului prin adăugire de text parcurge
următoarele faze:
- examinarea caracteristicilor grafice;
- examinarea materialelor de scriere;
- stabilirea ordinii cronologice in care au fost executate traseele
intersectate.
A.- Examinarea caracteristicilor grafice.
Prima etapa a cercetării este îndreptarea asupra caracteristicilor grafice,
începând cu continuitatea logica a scrisului, cu distanta dintre rânduri si
dintre cuvinte si terminând cu caracteristicile grafice particulare 1.
 Cele mai importante elemente care atesta falsul prin adăugire de text –
evidenţiate cu ajutorul criteriilor de ordin grafic sunt:
- Lipsa de continuitate logica a textului, datorita intercalarii in
conţinutul acestuia a unor menţiuni care schimba intelesul
propoziţiilor sau frazelor;
- Existenta unor neconcordante intre caracteristicile scrisului din text,
daca adăugirea de text a fost efectuata de alta persoana decât cea
care a redactat iniţial înscrisul;
- Neîncadrarea din punct de vedere topografic a adăugirilor in
coordonatele scrisului iniţial;
- Deosebiri generate de aşezarea înscrisului pe suporturi diferite in
momentul scrierii iniţiale si in cel al executării adăugirilor;
- Comprimări ale scrisului care nu au justificare, precum si
prescurtări frecvente, datorate necesitaţii scrierii pe spatii reduse;
- Dilatări exagerate ale scrisului dictate de necesitatea acoperirii unor
spatii prea mari;
- Executarea adăugirilor cu un alt tip de instrument scriptural;
- Neconcordante intre textul existent pe primul exemplar si copiile
înscrisului;
- Gradul diferit de oxidare al materialelor de scriere.

B.- Examinarea materialelor de scriere

Pe langa examinările de ordin grafic, menţionate anterior, demonstrarea
falsului prin adăugire de text impune si stabilirea proprietatilor fizico-chimice
ale materialelor de scriere.