CURSUL I

INTRODUCERE

„Întocmai după cum fiecare om se interesează de părinţii şi strămoşii săi,

tot aşa şi naţiunile se interesează de trecutul lor. Ele vor să ştie cum a fost acest
trecut, cum au trăit înaintaşii, ce fapte de seamă au făcut, ce momente de
înălţare şi de durere au avut. Căci ceea ce suntem azi, datorăm într-o măsură
însemnată celor de dinaintea noastră. Suntem o verigă sau un inel dintr-un lanţ
căruia nu-i vedem capetele. A cerceta trecutul nu este doar un act de curiozitate
ci şi unul de pietate şi întărire sufletească.
S-au dat istoriei multe definiţii; ele au variat cu timpul. Nici azi nu sunt
identice”. Cuvântul „istorie” vine din grecescul „ ietoria” şi latinescul „historia”.
Ea se ocupă cu cercetarea ştiinţifică a faptelor istorice. Istoria ca ştiinţă se ocupă
cu cercetarea dezvoltării în timp şi în spaţiu a omenirii în totalitate cât şi a unei
zone sau a unei populaţii specifice.

Înţelegerea globală a dezvoltării creştinismului apostolic în Dacia ne cere

să ţinem cont de specificul etnic, geografic şi social al strămoşilor noştri.
Istoria neamului nostru s-a desfăşurat pe o suprafaţă foarte întinsă, care
întrecea cu mult ţara de azi. Strămoşii daci sau geţi în vremea lor de răspândire
maximă ajunseseră la miazănoapte, până în mijlocul Poloniei, la sud trecuseră
de Balcani, în est ajunseseră la Bug, iar la vest trecuseră de Budapesta. Ei
făceau parte din marele grup etnic al tracilor, care la rândul lor făceau parte din
marea rasă indo-europeană. Cine erau indo-europenii?
 Cu aproape 1800 de ani B.C., Egiptul, Babilonul, Siria, Fenicia şi
neamurile venerabile aşezate pe valea cea roditoare a Eufratului, îmbătrâniseră
şi erau obosite. Stingerea lor a fost hotărâtă când la orizont a apărut o nouă rasă
de oameni mai numeroasă şi mai energică. A fost numită rasa indo-europeană.
Ea a cucerit faimoasa peninsulă a continentului Asiatic numită de regele fenician
Agenar „Europa” după numele frumoasei sale fiice cu faţa albă. (în limba
feniciană Europa înseamnă „faţă albă”) Indo-europenii erau oameni albi din
neamul semiţilor, doar că vorbeau o limbă deosebită. Mai sunt cunoscuţi şi sub
numele de „ari” după cuvântul sanscrit „arya” care înseamnă nobil.
La început s-au aşezat pe ţărmurile mării Caspice, ca mai târziu cam cu
1800 B.C. să ocupe văile Europei răsăritene.
Ei erau împărţiţi într-o sumedenie de neamuri sau triburi care se
duşmăneau între ele. Cei mai însemnaţi au fost dacii sau geţii. Ei ocupau spaţiul
geografic arătat mai sus.

ÎNFĂŢIŞAREA LOR. ÎMBRĂCĂMINTEA. ÎNDELETNICIRILE.

Dacii erau blonzi-roşcovani, de statură potrivită; purtau cu toţi plete şi

barbă. Nobilii aveau, ca semn deosebitor, un fel de căciulă sau bonetă de pâslă
(de aceea romanii le spuneau pileati); ceilalţi umblau cu capul gol (comati). Se
îmbrăcau cu o cămaşă care le venea până la genunchi, strânsă la mijloc cu o
curea; pantalonii erau legaţi jos, la gleznă. Peste cămaşă aveau o manta, prinsă
la umăr într-o copcă; iarna purtau cojoace. În picioare purtau opinci. Femeile
aveau o cămaşă cu mâneci scurte şi fustă; o broboadă înnodată spate, sub coc,
le acoperea părul. Îmbrăcămintea era făcută din lână şi cânepă, pe care ştiau să
o toarcă aşa de subţire şi de frumos că nu se putea deosebi de in. (Dacii au
învăţat şi pe germani să cultive şi să lucreze cânepa: numele german al aceste
plante, Hanf, vine din dacicul kanabiz).
Îndeletnicirea de căpetenie a dacilor sau geţilor a fost agricultura.
Strămoşii noştri erau, înainte de toate, un popor de plugari. Când Alexandru cel
Mare a trecut în stânga Dunării, soldaţii lui au mers prin holde în care grâul
crescuse atât de înalt, încât au trebuit să-l dea la o parte cu suliţele, spre a nu le
împiedica înaintarea. Iar Decebal, în timpul luptelor cu romanii, hotărâse ca o
parte din nobili să poarte războiul, apărând cetăţile, iar altă parte să aibă grijă de
bunul mers al agriculturi. Din acest fapt, putem vedea cât preţ puneau strămoşii
noştri pe cultivarea pământului. Preţuiau mult şi vinul, de aceea viile erau foarte
numeroase. Ba, la o vreme, ajunseseră aşa de numeroase, încât regele
Burebista a trebuit să ia măsuri, hotărând reducerea suprafeţelor plantate, ceea
ce s-a şi executat. Pe lângă agricultură şi cultivarea viţei de vie, dacii sau geţii se
mai ocupau şi cu creşterea vitelor.
Rasa cailor getici era, pe drept cuvânt, vestită, iar turmele de oi şi boi şi
vaci constituiau o bogăţie de căpetenie. Strămoşii noştri beau mult lapte: faptul a
fost remarcat de scriitorii antichităţii. Apicultura era şi ea dezvoltată; Herodot
povesteşte, exagerând, evident, cu mult lucrurile, că spre miazănoapte de Istru
sunt atât de multe albine, încât împiedică oamenii să treacă fluviul. Nu-i mai puţin
adevărat că trebuie să fi fost multe prisăci prin poienile pădurilor şi în mijlocul
fâneţelor aşa de întinse în vremea aceea. Dacii se pricepeau şi la exploatarea
metalelor – aur, argint, fier – ajungând să bată şi monede care se asemănau cu
cele greceşti şi macedonene. În medicină erau foarte meşteri: învăţaţii greci au
rămas foarte uimiţi de ştiinţa lor, de felul cum vindecau bolile. În special i-a
impresionat faptul că dacii puneau în legătură sănătatea trupului cu aceea a
sufletului. Platon, celebrul filozof, citează acest principiu de medicină dacic în
felul următor: „Zamolxis… spune că, precum nu trebuie să încercăm a vindeca
ochii fără să încercăm a vindeca întâi capul, ori capul fără trup, tot aşa nu se
poate să încercăm a vindeca trupul, fără să îngrijim şi de suflet, şi că tocmai de
aceea sunt multe boli la care nu se pricep medicii greci, fiindcă nu cunosc
întregul de care ar trebui să se ocupe. Căci dacă acesta merge rău, este cu
neputinţă ca partea să meargă bine.”
ORGANIZAREA SOCIALĂ.

Dacii sau geţii erau împărţiţi într-o serie de neamuri sau triburi, având
fiecare câte un nume deosebit şi locuind un anume teritoriu. Geograful Ptolemeu,
descriind Dacia, îndată după cucerirea ei de romani, înşiră aceste triburi şi arată
totdeodată şi oraşele mai însemnate ale ei. În urma cercetărilor făcute, s-a ajuns
la concluzia că în cuprinsul Daciei Traiane, existau douăsprezece triburi dacice.
Cea mai mare parte din populaţia dacică locuia în sate, aşezate, ca şi mai
târziu, pe cursurile de apă şi în locuri mai adăpostite. Casele se făceau, în
regiunea de şes, din nuiele lipite cu pământ, după cum ne arată săpăturile. La
munte şi la deal, materialul întrebuinţat era mai ales lemnul, casele se făceau din
bârne încheiate. Acoperişul era tot din lemn. Columna lui Traian ne înfăţişează în
mai multe rânduri asemenea case din lemn. De formă pătrată, nu rotundă, ele au
două camere şi sunt înconjurate fiecare de un gard de scânduri, tăiate ascuţit la
vârf.
Societatea se împărţea în două mari clase: nobili, cărora în limba greacă li
se spunea tarabostes, adică, pe româneşte: „domnii de neam”, şi oameni de
rând.
În fruntea statului era regele. El guverna ţara ajutat de un sfat de nobili. În
împrejurările grele, cerea şi povaţa marelui preot. Succesiunea la tron se făcea –
după câte se pare – pe baza principiului ereditar-electiv. Inscripţia lui Acornion
din Dionysopolis ne spune, într-adevăr, că, înainte de Burebista, a fost rege al
dacilor tatăl acestuia, aşadar principiul succesiunii. Cassius Dio, pe de altă
parte, ne povesteşte că regele Duras, văzând greutăţile şi primejdia care
ameninţau statul, a dat domnia, de bunăvoie, lui Decebal, aşadar principiul
elecţiunii. Iar un alt izvor istoric, Dio Chrysostom, ne arată lămurit că dacii aleg,
atât pe regi cât şi pe preoţi (reges et sacerdotes), dintre cei numiţi tarabostes,
adică dintre nobili.
RELIGIA DACILOR. VITEJIA LOR

Ceea ce a impresionat în gradul cel mai înalt pe scriitorii lumii vechi a fost
religia dacilor sau geţilor. Aceştia se socoteau nemuritori – aşa le spune Herodot:
„Geţii care se cred nemuritori” – şi erau convinşi că după ce-şi sfârşesc viaţa aici
pe pământ, încep alta, veşnică, alături de zeul lor Zamolxis (unele triburi îl
numeau şi Gebeleizis). Acest zeu şi-l închipuiau sub forma cerului senin,
luminos. Tot ce tulbură frumuseţea cerului, aşadar furtuna, norii, grindina, trebuie
combătut. De aceea dacii trag cu săgeţile în văzduh, spre nori, ca să-i gonească
şi să ajute astfel pe zeu. În ce priveşte cultul, el consta din slujbe, ceremonii şi
incantaţii pe care le făceau, de obicei, pe munţii înalţi, preoţii; aceştia erau şi
prezicători şi medici în acelaşi timp. Prin felul lor de viaţă, prin moravurile lor
austere, prin hrana lor, preoţii constituiau de fapt un adevărat ordin călugăresc.
Ei nu se căsătoreau, nu mâncau carne şi nici un fel de vietate, ci numai lapte,
brânză şi miere. Duceau o viaţă de asceţi; poporul îi înconjura de un mare
respect şi îi numea „preacuvioşi” şi „călători prin nori” „ qesebeij te cai

capnobatai”. Numele lor propriu era însă altul. Grecii îl traduc, în dreapta
Dunării, prin cuvântul ctistai iar în stânga prin polistai. Ambele cuprind
noţiunea de fondator şi înseamnă, în româneşte, „întemeietori”.
În fruntea preoţilor era marele preot. El cunoştea semnele cerului şi făcea
preziceri. Îşi avea locuinţa, după cum am spus, într-o peşteră de pe muntele
Cogheonul; aici venea, în împrejurări grele, regele dac spre a-i cere sfatul.
Pentru popor, marele preot era aproape un zeu; de aceea şi poruncile sale
găseau întotdeauna ascultare. Dintre marii preoţi, trebuie pomenit în primul rând
Deceneu, contemporanul lui Burebista şi colaboratorul acestuia în opera de
înălţare a poporului şi a statului dac. Un alt mare preot a fost Comosicus, care
avea în acelaşi timp şi demnitatea de rege.
În afară însă de slujbe, ceremonii şi incantaţii, mai aveau dacii, în ce
priveşte cultul, un obicei caracteristic care trebuie pomenit. Din cinci în cinci ani,
ei trimiteau lui Zamolxis câte un sol ca să-i spună durerile şi nevoile lor.
Trimiterea se făcea în felul următor: se trăgea la sorţi unul dintre daci, i se înşirau
toate câte are să-i transmită zeului, şi apoi era azvârlit în sus spre a cădea în trei
lănci fixate cu vârfurile în sus. Dacă solul murea străpuns, ei credeau că
Zamolxis le era favorabil şi că a primit cererile lor; dacă nu murea însă, atunci ei
dădeau vina pe sol, spunând că e om rău şi trimiteau pe altul în locul lui. Obiceiul
acesta exista şi la alte popoare, ca celţii şi scandinavii, însă cu o deosebire
fundamentală: pe când la aceste popoare se aleg spre a fi jertfiţi oameni pătaţi,
criminali, hoţi sau prinşi de război, la daci alegerea se făcea numai dintre oameni
liberi şi fără pată. Iar faptul că solul nu murea străpuns de lănci era socotit ca o
mare ruşine pentru el.
Nesocotind moartea ca un sfârşit, ci dimpotrivă, ca începutul vieţii cele ni,
lângă Zamolxis, dacii nu se temeau de ea, luptau deci în război cu curaj
extraordinar, cu o vitejie nebună. Armele lor erau: o sabie încovoiată,
caracteristică, suliţa şi arcul, iar pentru apărare aveau platoşe. Drept steag,
purtau înfipt într-o prăjină un fel de balaur, cu trupul de pânză sau piele şi cu
capul de aramă. Când bătea vântul, trupul balaurului flutura, iar din gură ieşea un
sunet prelung şi ascuţit. Înainte de a pleca în război, dacii se duceau să bea apă
din Dunăre – un fel de împărtăşanie – căci pentru ei bătrânul fluviu era sfânt,
cum este pentru indieni Gangele.

RĂSPÂNDIREA CREŞTINISMULUI ÎN DACIA

Noua învăţătură a lui Isus Hristos a fost cunoscută de timpuriu în Dacia,

dar mai ales în teritoriul dintre Dunăre şi Mare, viitoarea provincie Scythia Minor
(numită aşa datorită faptului că prin secolul IV î Hr. S-au înfiinţat aici anumite
triburi de „sciţi”, populaţie nomadă venită dinspre Răsărit şi stabilită în stepele
din nordul Mării Negre încă de prin secolele VIII – VII î.Hr.). După pogorârea
Duhului Sfânt şi întemeierea Bisericii creştine la Ierusalim, în ziua Cincizecimii,
apostolii şi apoi ucenicii lor au început lucrarea de propovăduire a noii învăţături,
potrivit poruncii date de Mântuitorul Însuşi înainte de înălţarea Sa la cer (Matei
28:19). Despre lucrarea misionară a apostolilor şi a ucenicilor lor au rămas ştiri
prea puţine. Doar despre bogata activitate misionară a apostolului Pavel,
desfăşurată între neamurile păgâne, se cunosc ştiri mai cuprinzătoare, aşa cum
sunt înfăţişate în cartea „Faptele Apostolilor” (cap. 8 – 28).
Răspândirea creştinismului în Peninsula Balcanică (Macedonia, Grecia,
Illyricum) s-a făcut de către apostolul Pavel şi ucenicii săi, lucru pe care-l afirmă
el însuşi în unele epistole. De pildă, în Epistola către Romani, scrisă în anul 58,
arăta că „a împlinit propovăduirea Evangheliei lui Hristos” până la Iliria (Romani
15:19). Prin anii 65-66, a petrecut o iarnă întreagă în Nicopolis (în Epir, în nordul
Greciei), unde-l chema şi pe ucenicul său Tit, episcopul Cretei (Tit 3:12). În
toamna anului 66, îl informa pe un alt ucenic al său, Timotei, episcopul Efesului,
că Tit propovăduia Cuvântul lui Dumnezeu în Dalmaţia (2 Timotei 4:10). După
tradiţie, biserica din Sirmium a fost întemeiată de Epenet şi Andronic, amintiţi de
apostolul Pavel în Epistola către Romani (16:5). Reiese că regiunile sud-
dunărene învecinate cu noi au fost evanghelizate direct de apostolul Pavel şi de
ucenici săi.
Potrivit unei tradiţii consemnate de Ipolit (c.170-c.236), apostolul Andrei „a
vestit (Cuvântul Evangheliei) sciţilor şi tracilor”. Episcopul Eusebiu de Cezareea
Palestinei (265-339/40), cel mai de seamă istoric din veacurile primare, în Istoria
sa bisericească scria că apostolul Andrei a propovăduit şi în Dacia Pontică,
viitoarea provincie romană Scythia Minor (Dobrogea de azi). „Când apostolii şi
ucenicii Mântuitorului nostru – scria el – s-au împrăştiat peste tot pământul locuit,
Toma, după spusele tradiţiei, a luat (spre evanghelizare) ţara parţilor, Andrei
Sciţia, Ioan Asia, unde şi-a petrecut viaţa până a murit în Efes¸ Petru a predicat
iudeilor împrăştiaţi în Pont, Galatia, Bitinia, Capadocia şi Asia... Ce să mai
spunem de Pavel, care, după ce a predicat Evanghelia lui Hristos la Ierusalim
până în părţile Iliriei, a suferit martiriul la Roma sub Nero? Acestea sunt spuse
întocmai de Origen, în cartea a treia a Comentariilor sale la Facere”. Cei mai
mulţi istorci identifică Sciţia de care vorbeşte Eusebiu din Cezareea cu teritoriile
dintre Dunăre şi Mare (Dacia Pontică), Viitoarea provincie romană Scythia Minor.
La această concluzie ne duce faptul că poetul Ovidiu (43 î. Hr. – 17/18 d.Hr.), se
plânge în Tristele şi Ponticele sale că a fost exilat la Tomis printre „Sciţi”.
Geograful grec Strabo (c. 58 î.Hr. – c. 21 d.Hr.), în lucrarea sa Geografia,
înţelegea prin Sciţia tot Dobrogea (). De fapt, cum am arătat şi mai
sus, sub Diocleţian Dobrogea a devenit provincia Scythia Minor. Nu trebuie trecut
cu vederea nici faptul că în acest timp ţărmul Mării Negre (Pontus Euxin) era
împânzit de o serie de vechi colonii greceşti, ceea ce ne face să credem că
acestea au solicitat lucrarea misionară a unuia dintre primii propovăduitori ai noii
învăţături creştine. Din Epistola apostolului Pavel către Coloseni (3:11) ar reieşi
că şi sciţii au putut auzi Cuvântul lui Dumnezeu.
Tradiţia că apostolul Andrei a predicat la Sciţi a fost reluată mai târziu şi
de alţi scriitori bisericeşti. De pildă, călugărul Epifanie ( sec. VIII) în Viaţa
Sfântului Apostol Andrei, afirmă că între popoarele evanghelizate de el se număr
şi Sciţii. De asemenea, în Sinaxarul Bisericii Constantinopolitane se precizează
că Sfântul Andrei „ a predicat în Pont, Tracia şi Scythia”. După un alt izvor,
păstrat în acelaşi Sinaxar, apostolul Andrei ar fi hirotonit ca episcop la Odyssos
sau Odessos (Varna de azi) pe ucenicul său Ampliat, pe care Biserica Ortodoxă
îl prăznuieşte în fiecare an la 31 octombrie. Probabil că este Ampliat cel amintit
de apostolul Pavel în Epistola către Romani (16:8). În schimb, Epifanie monahul
scria că apostolul Andrei a propovăduit în provinciile din nordul Asiei Mici, în
Tracia şi Moesia, hirotonind ca episcop la Odyssos pe Apion.
Mult mai târziu, istoricul bizantin Nichifor Calist (sec. XIV) scria să
apostolul Andrei a trecut din provinciile Asiei Mici (Capadocia, Galatia şi Bitinia)
în „pustiurile scitice”, care puteau fi situate în Scythia Minor (Dacia Pontică).
După ce a predicat în cetăţile de aici, din Scythia Minor, locuite de greci, romani
şi geto-daci, s-a îndreptat spre sud, ajungând în oraşul Patras, în Grecia, unde a
murit ca martir, fiind răstignit pe o cruce în formă de X. Chiar dacă am înţelege
prin Sciţia din textul lui Eusebiu nordul Mării Negre (aşa numit Sciţia Mare),
apostolul Andrei tot ar fi trecut prin Dobrogea, căci, plecând spre sud, calea i-ar fi
fost mult mai lesnicioasă pe aici, pe ţărmul apusean al Mării Negre, decât să-i
facă înconjurul tocmai prin Caucaz. Tradiţia că Andrei a predicat şi în provinciile
din nordul Asiei Mici şi în Tracia, a fost consemnată, pentru prima dată la noi de
Mitropolitul Dosoftei în Vieţile Sfinţilor pe luna noiembrie, 30, ziua prăznuirii sale.
În sprijinul evanghelizării Daciei Pontice de către apostolul Andrei vin şi
unele colinde şi creaţii folclorice dobrogene şi din stânga Prutului, care amintesc
de trecerea sa prin aceste teritorii, ca şi unele toponimice (peştera sfântului
Andrei – există şi azi în hotarul comunei Ion Corvin, în sudul Dobrogei -,
pârâiaşul Sfântul Andrei ş.a.). El va fi aşezat episcopi şi în cetăţile de pe
ţărmurile Pontului Euxin, în speţă în Tomis, aşa cum a făcut apostolul Pavel şi
ceilalţi apostoli, după cum relatează cartea Faptele Apostolilor. Deci o parte din
teritoriul ţării noastre a fost evanghelizat chiar de un ucenic al Mântuitorului Isus
Hristos, apostolul Andrei. Cu alte cuvinte, creştinismul românesc este de origine
apostolică.
În ce priveşte răspândirea creştinismului în nordul Dunării, în secolele I-III,
nu există mărturii literar-istorice sau arheologice sigure. Această constatare nu
exclude însă posibilitatea existenţei unor creştini izolaţi, chiar în primele trei
secole creştine. În lipsa dovezilor istorico-arheologice, se recurge la câteva
argumente de ordin logico-istorice.
Ţinând seama se relaţiile comerciale ale cetăţilor greceşti din Dacia
Pontică (Tomis, Histria, Callatis, Dionysopolis, Durostorum, Axiopolis etc.), dar şi
ale dacilor cu centrele economice-politice din Asia Mică, Siria, Palestina, Egipt,
insulele greceşti, Macedonia, Tracia, Grecia, în care creştinismul era larg
răspândit, în urma propovăduirii apostolilor şi a ucenicilor lor, se poate
presupune că învăţătura creştină a fost cunoscută sporadic şi în Dacia, încă de
la sfârşitul secolului I.
După cucerirea Daciei de către romani, învăţătura creştină s-a putut
răspândi în nordul Dunării pe mai multe căi:
1. Prin colonişti . După cucerirea şi transformarea Daciei în provincie
romană, a avut loc o colonizare organizată a ei, prin aducerea de
elemente romanizate, care vorbeau limbă latină. Proveneau îndeosebi
din provinciile din sudul Dunării, romanizate mai de mult: Dalmaţia,
 cele Moesii, Pannonia, Tracia, dar şi din ţinuturi mai îndepărtate:
Grecia, Asia Mică, Siria, Egipt, Galia, etc., se pare puţini şi din Italia.
Fără îndoială că între aceşti colonişti au fost şi creştini, mai ales că unii
dintre ei erau aduşi din Asia Mică şi Siria, unde creştinismul fusese
propovăduit chiar de către unii din apostoli, îndeosebi de Petru, Pavel
şi Ioan , apoi în Iliria, care fusese de asemenea evanghelizată încă din
secolul I. N-ar fi exclus ca unii colonişti creştini să fi venit în Dacia
anume pentru a scăpa de persecuţiile la care erau supuşi în regiunile
din care plecaseră. Trebuie reţinut şi faptul că aceşti colonişti erau
recrutaţi mai mult dintre orăşeni, ori se ştie că învăţătura creştină s-a
răspândit mai întâi în oraşe şi mult mai târziu în mediul rural (cuvântul
paganus, care în româneşte a dat păgân, indica pe locuitorul de la
ţară, necreştinat, dintr-un pagus – sat).
2. Prin ostaşi din armata romană. În Dacia au fost aduse şi numeroase
unităţi militare pentru apărarea noii provincii: Legiunea XIII Gemina, la
Apulum, şi legiunea V Macedonica, la Potaissa, precum şi numeroase
trupe auxiliare. Printre aceşti soldaţi desigur au fost şi unii creştini.
Amintim doar că Faptele Apostolilor relatează că primul roman
încreştinat a fost un militar, sutaşul Corneliu (Fapte 10). Unele din
trupele staţionate în Dacia erau aduse din teritorii în care învăţătura
creştină era cunoscută încă din secolul I. De pildă, Legiunea V
Macedonica a fost adusă, spre sfârşitul secolului I, din Palestina, la
Troesmis (Igliţa – Turcoaia) în Dobrogea, iar de acolo la Potaissa (167
– 168). Ala nova Illirycorum, staţionată în castrul de la Brâncoveneşti
(jud. Mureş), era adusă din Iliria, provincie încreştinată încă din secolul
I de apostolul Pavel şi ucenicii săi.
Existenţa unor creştini în unităţile militare din Scythia Minor este
confirmată şi de faptul că în timpul persecuţiilor lui Diocleţian şi Liciniu,
la începutul secolului IV, au pătimit pentru Hristos şi mulţi ostaşi
romani. Desigur, toţi aceşti militari, cu râvna caracteristică primilor
creştini, au căutat să aducă la Hristos şi pe alţi soldaţi, dar şi pe unii
 locuitori din oraşele sau satele în apropierea cărora erau aşezaţi. Nu
trebuie trecut cu vederea nici faptul că soldaţii romani, după
satisfacerea stagiului militar de aproape 25 de ani, erau lăsaţi la vatră,
sub numele de veterani (din care avem românescul bătrân), se
stabileau în Dacia, unde li se ac9orda un lot de pământ şi se
căsătoreau, contribuind astfel la romanizarea provinciei. Dacă ei erau
creştini, desigur că prin căsătorie puneau bazele unei familii creştine.
3. Prin Sclavi. Nu este exclus ca între sclavii coloniştilor înstăriţi sau ai
funcţionarilor de stat să fi fost unii creştini, care au împărtăşit apoi noua
învăţătură şi altor fraţi ai lor de suferinţă sau unora dintre locuitorii
Daciei – autohtoni, colonişti sau veterani. Cazuri de sclavi încreştinaţi
cunoaştem şi din Noul Testament (ex. Onisim din Epistola către
Filimon).
4. Prin negustori. Arătam mai sus că oraşele greceşti de la Marea
Neagră, dar şi dacii, aveau strânse legături cu Asia Mică, cu insulele
greceşti, Macedonia, Tracia, Iliria, unde învăţătura creştină a fost
propovăduită de apostoli sau de ucenicii lor. Între negustorii care
vindeau sau cumpărau mărfuri în părţile noastre, au fost şi unii creştini,
care au făcut cunoscută învăţătura creştină şi localnicilor, deci s-a
continuat lucrarea de încreştinare pornită de la sfârşitul secolului I.
Nume de negustori încreştinaţi se cunosc tot din Noul Testament (Lidia
şi „casa sa”, în Filipi, (Fapte 16:14-15).
5. Prin captivi aduşi de goţi în Dacia. Pe la mijlocul secolului III, au ajuns
până la Dunăre goţii, popor de origine germanică. Stabiliţi pe teritoriul
ţării noastre, dar în afara graniţelor provinciilor romane, iar după 271-
275 şi în fosta Dace Traină, mai mult sub forma unor tabere militare în
mijlocul populaţiei autohtone, goţii au făcut de aici mai multe incursiuni
în sudul Dunării şi chiar în Asia Mică, aducând numeroşi captivi din
aceste regiuni. Între ei erau mulţi creştini, precum şi preoţi, care, după
ce au fost aşezaţi în nordul Dunării, au propovăduit şi daco-romanilor
de aici cuvântul lui Dumnezeu (de pildă, bunicii marelui lor misionar
 Ulfila erau greci, originari din Capadocia). Aceste lucruri sunt relatate
în Istoria Bisericească a lui Filostorgius (368-425). Iar poetul
Commodian amintea de prizonierii aduşi de carpi în Dacia, în diferitele
lor incursiuni pe la mijlocul secolului III; între aceştia vor fi şi creştini.
Pe lângă aceste mărturii de ordin logico-istoric, se pot prezenta şi câteva
mărturii ale unor scriitori creştini din primele secole asupra răspândirii
creştinismului în Dacia, fără să le considerăm însă ca dovezi sigure. Sfântul
Iustin Martirul şi Filosoful (165), în lucrarea sa Dialog cu iudeul Trifon, scria că
„nu există nici un neam… din cei ce trăiesc în căruţe şi în corturi şi crescând vite,
la care să nu se facă rugăciuni în numele lui Hristos cel răstignit”. Apologetul
Tertulian din Cartagina (c. 160 – 240) scria în lucrarea sa intitulată Împotriva
iudeilor (Liber adversus Judaeos) Că Hristos „ stăpâneşte” şi „în ţinuturile
sarmaţilor, dacilor, germanilor şi sciţilor”. Din aceste cuvinte nu putem trage
concluzia că neamurile respective – în totalitatea lor – credeau în Hristos, ci doar
că numele Său era cunoscut unora din ei. Cam în acelaşi timp, marele teolog
Origen din Alexandria (c. 185 – 254) scria că foarte mulţi (plurimi) dintre britani,
daci, sarmaţi, şi sciţi n-au cunoscut Evanghelia (Comentariu la Evanghelia la
Matei, 24:14). Deducem ce aici că unii dintre aceştia totuşi l-au auzit.
Din cele spuse până aici, reiese că învăţătura creştină a putut fi cunoscută
în Dacia încă din secolele II-III, iar Dobrogea de azi, din a doua jumătate a
secolului I. Ea s-a răspândit prin zelul misionar al primilor creştini – inclusiv preoţi
– care au sădit-o în suflete semenilor nu numai prin puterea cuvântului, ci mai
ales prin exemplul vieţii lor şi uneori chiar prin sângele vărsat pentru ea. Lipsa de
mărturii epigrafice şi arheologice se datoreşte faptului că noua învăţătură
creştină era considerată – în statul roman – ca „religio ilicita”, adică nepermisă,
deci creştinii nu-şi ridicau asemenea monumente, pentru a nu-şi atrage prigoane
autorităţilor de stat. Se adaugă apoi şi faptul – îndeobşte cunoscut – că primii
creştini se recrutau mai ales dintre oamenii săraci, care n-aveau posibilitatea să-
şi ridice asemenea monumente. Inexistenţa unor astfel de mărturii s-ar putea
datora fie distrugerii lor de unele populaţii migratoare, fie nedescoperirii lor până
în prezent. Învăţătura creştină era mărturisită de adepţi izolaţi, care n-au fost
convertiţi la noua învăţătură prin misionari oficiali, din iniţiativa sau din dispoziţia
unei autorităţi superioare, ci prin predică de la om la om, mai ale prin preoţi sau
creştini veniţi din sudul Dunării , pe căile amintite. Cu alte cuvinte, strămoşii
noştri n-au primit creştinismul oficial, aşa cum îl vor primi mai târziu popoarele
slave înconjurătoare de limbă şi de civilizaţie romanică. „Romanismul şi
creştinismul nostru sunt născute şi crescute în chip firesc, încet şi tainic, în
Dacia lui Traian”, cum afirma Vasile Pârvan (Contribuţii epigrafice, p. 201).
Despre o creştinare masivă a daco-romanilor putem vorbi numai după
271-275, la părăsirea Daciei de către Aurelian. Odată cu legiunile şi administraţia
imperiului s-a retras peste Dunăre şi religia statului, adică religia „oficială” prin
excelenţă, deci creştinii puteau de-acum înainte să-şi mărturisească nestingheriţi
învăţătura, fără teamă de legile romane care considerau creştinismul ca religie
nepermisă. Numai aşa se explică faptul că în jurul anilor 300, în jurul persecuţiei
lui Diocleţian, continuată sub Licinius, se întâlnesc o seamă de martiri în părţile
Dunării de Jos, mai ales în Scythia Minor. Aşa se explică şi existenţa mai multor
scaune episcopale pe malul drept al Dunării şi în Dobrogea, în prima jumătate a
secolului IV, care vor fi avut sub cârmuirea lor duhovnicească şi credincioşi
dacoromani din nordul Dunării. Toate acestea dovedesc că învăţătura creştină
avea rădăcini adânc înfipte pe pământ românesc, căci desigur acei martiri s-au
recrutat dintre cei mai de mult botezaţi, iar crearea de scaune episcopale
presupune existenţa unei vieţi creştine îndelungate.
O organizaţie bisericească incipientă a trebuit să ia naştere odată cu
constituirea primelor nuclee creştine de pe pământul Daciei. Nu se poate
concepe propovăduirea învăţăturii creştine fără cult şi fără slujitori (organizare).
Din Faptele Apostolilor se desprinde constatarea că pretutindeni unde se
răspândea noua învăţătură se căutau şi case corespunzătoare pentru adunarea
credincioşilor la rugăciune, frângerea pâinii şi predică (cf. F.A. 2:46; 20:7-8.11).
În condiţiile grele prin care trecea creştinismul la începutul istoriei sale,
săvârşirea cultului în case particulare era singura formă posibilă. De altfel, acest
lucru îl făceau şi alte grupări religioase păgâne, care nu aveau posibilitatea de a-
şi ţine adunările într-un templu propriu. Săvârşirea cultului duce la concluzia că
existau preoţi şi diaconi, cum ne sugerează tot cartea Faptele Apostolilor şi unele
epistole (cf. Fapte 4:1-6; 14:23; 21:18; 1 Tim. 5:17; Tit 1:5-9; Iacov 5:14). Primii
preoţi şi diaconi desigur proveneau dintre colonişti, mai ales dintre greci, dar şi
dintre dacoromani. Din moment ce apostolul Andrei a predicat în teritoriul dintre
Dunăre şi Mare, trebuie să admitem că el a lăsat acolo preoţi şi diaconi, poate
chiar şi episcopi, căci în primele veacuri fiecare cetate putea să-şi aibă propriul ei
episcop.
În încheierea acestor consideraţii, se impune întrebarea: ce religie păgână
a fost înlocuită în Dacia de credinţa în Hristos? Unii istorici au arătat că „legea”
lui Zamolxis, zeul suprem al daco-geţilor, era mult apropiată, prin morala ei, de
creştinism, fapt care a uşurat introducerea noii învăţături creştine. În afară de
acesta, numeroasele culte aduse de colonişti din locurile lor de origine (divinităţi
romane italice, greceşti, celtice, orientale şi chiar africane, după cum ne arată
aproape o treime din totalul inscripţiilor din Dacia) nu aveau rădăcini în conştiinţa
locuitorilor, unele in ele fiind impuse de autorităţi, îndeosebi cultul împăratului. De
aceea, ele au putut să fie foarte uşor înlocuite cu noua credinţă în Isus Hristos.
Poporul de jos avea credinţele lui, Care erau mai mult obiceiuri sau datini
locale în legătură cu calendarul agricol şi păstoresc, care au putut fi înlocuite
foarte uşor cu învăţătura creştină. De fapt, urme din cultul popular păgân
adaptate la creştinism s-au păstrat până aproape în zilele noastre (ex. jertfa
cocoşilor albi care se aduceau preotului la înmormântare închipuie jertfa adusă
pe altarul zeilor). Se remarcă deci faptul că la noi schimbarea de religie nu s-a
făcut prin lupte, ca în alte părţi, cu dărâmarea de temple şi sfărâmarea de idoli,
căci „poporul de la sate, păstrându-şi vechile obiceiuri, nu vedea o contrazicere
între veche şi noua credinţă; el s-a plecat în faţa soliei noi care i se aducea şi a
păşit în biserică, aducând cu dânsul în faţa altarelor şi riturile sale preistorice” (P.
P. Panaitescu, Introducere în istoria culturii româneşti, Bucureşti, 1969, p.103).
Iar arheologul Radu Vulpe scria: „ Poporul nostru s-a născut creştin în mod
spontan, natural, odată cu formarea romanităţii sale, la a cărei desăvârşire
creştinismul popular şi-a adus contribuţia cea mai de seamă. Noi suntem români
fiindcă suntem creştini şi suntem creştini fiindcă suntem români”.
CONCLUZII

Pe baza celor scrise până aici, putem trage concluzia că învăţătura

creştină a fost cunoscută în Dacia din primele trei secole ale erei noastre, fiind
adusă de colonişti, militari, negustori şi sclavi. Toţi au fost un factor puternic de
romanizare şi creştinare. În teritoriul dintre Dunăre şi Mare noua credinţă a fost
propovăduită de apostolul Andrei. Ea era mărturisită de credincioşi singuratici, în
ascuns, de teama legilor romane care o declarau „religie nepermisă”.
Generalizare creştinismului s-a făcut apoi, pe cale lentă, în secolul IV.