Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Cuprins
MOTIVAŢIE
SCURT ISTORIC AL DEPRESIEI
DEFINIŢIE
NATURA DEPRESIEI
ABORDAREA PSIHANALITICA
TEORII BIOLOGICE
INDICATORI AI STIMEI DE SINE SCAZUTE IN DESPRESIE
PORTRETUL DEPRESIVULUI
TIPURI DE DEPRESIE
ETAPELE DEPRESIEI. RECIDIVĂ
REZISTENŢA LA TRATAMENT
SIMPTOME SI CAUZE ALE DEPRESIEI
ABORDARI PSIHOTERAPEUTICE: PSIHOTERAPIA INTERPERSONALA IN DEPRESIE
PSIHOTERAPIA PSIHODINAMICA IN DEPRESIE
PSIHOTERAPIA COGNITIV COMPORTAMENTALA IN DEPRESIE
HIPNOTERAPIA IN DEPRESIE
TERAPIA GESTALTISTA
1
DEPRESIA ÎN PSIHOTERAPIA INTEGRATIVĂ
2
DEPRESIA ÎN PSIHOTERAPIA INTEGRATIVĂ
-nivelul biologic: peroanele deprimate pot avea probleme cu somnul. Ele isi pot
pierde apetitul si interesul pentru sex. În acest caz pot aparea si schimbari fiziologice
în ce priveste hormonii de stres (ex. hidrocortizonul) şi neurotransmiţatorii inportanţi
precum serotonina şi noradrenalina.
Simtomul principal al depresiei este anhedonismul(pierderea interesului si a
motivaţiei). Structura exacta si patternurile emoţionale variaza de la o persoana la
alta.
Abordarea psihanalitică
Teoriile psihanalitice se articulează în jurul noţiunii de doliu, de pierdere, de
frustrare de prejudiciu, şi al experienţelor traumatice din copilărie, care fac vulnerabil
subiectul adult faţă de episoadele depresive. K. Abraham şi S. Freud au fost primii
care au elaborat o teorie psihodinamică a depresiei. Pentru Karl Abraham motorul
episoadelor depresive ar consta în unele tendinţe sadice, o „dispoziţie duşmănoasă”
faţă de exterior, din care decurge incapacitatea de a-i iubi pe ceilalţi şi o înclinare de
a-i detesta, însoţite de un sentiment de vinovăţie. Tendinţele sadice se întorc
împotriva subiectului în cadrul temelor melancolice de autodevalorizare sau de
autoacuzare. Sadismul este caracterizat de stadiul anal al dezvoltării personalităţii şi
întărit de o regresie la stadiul oral, în care distructivitatea este mai violentă. Conform
teoriei lui Abraham, această regresie este favorizată de unele decepţii precoce în
relaţia cu părinţii săi.
Sigmund Freud, vede melancolia ca pe o „reacţie faţă de pierderea unei persoane
iubite sau unei abstracţii puse în locul acesteia” (S. Freud, 1915, p.21), fiind legată de
pierderea reală sau simbolică a unei persoane dragi, are similtitudini clinice cu
melancolia: tristeţe, durere morală, dezinteres faţă de lumea exterioară. Melancolia
este un doliu care nu se poate realiza conform etapelor obişnuite în care obiectul
pierdut este înlocuit treptat, printr-un proces psihologic, în favoarea noilor centre de
interes sau de iubire care se substituie acestuia. În cazul doliului, obiectul pierdut
este recunoscut de subiect. Melancolia, cu toate că, este impregnată de ambiguitate,
trebuie să fie înţeleasă ca o întoarcere a afectivităţii (libidoului) dinspre lumea
exterioară subiectului spre cea interioară. Mai târziu, după ce a formulat conceptul
de Supraeu, Freud a arătat că culpabilitatea melancolică provine dintr-un conflict
între exigenţele Eului şi a Supraeului. Astfel depresia este urmarea unui conflict de
agresiuni intrasistemice între o anumită reprezentare a Sinelui, şi anume Supraeul
(conştiinţa) şi restul Eului. Hotărâtor este că acest conflict se încheie negativ pentru
Eu, iar acela care pierde, Eul, depune armele. Freud scria în 1923: „Teama de moarte
a melancoliei permite o singură explicaţie, că Eul se predă, deoarece este urât şi
persecutat de Supraeu în loc să se simtă iubit”.
Pentru Melanie Klein depresia ar fi o reminescenţă, cu ocazia anumitor
evenimente, a ambiguităţii afective avute într-o perioadă dezvoltării copilului, pe
care ea o denumeşte poziţie depresivă. Iniţial copilul nu recunoaşte o persoană sau
un obiect în întregimea sa. Astfel, sânul care îl hrăneşte şi mâna care îl culcă în leagăn
nu sunt percepute ca elemente aparţinând aceleaşi entităţi, mama. Această poziţie
3
DEPRESIA ÎN PSIHOTERAPIA INTEGRATIVĂ
lucrurile nu stau deloc aşa la depresia de tip II. Aici nu are loc nici un proces de
identificare. Eliberarea agresivităţii netrăite are loc în mod diferit. La tipul I mânia
este orientată spre Supraeu, la tipul II ea duce la o devitalizare a persoanei: energia
afectului agresiv se inversează, transformându-se într-o platitudine care nu face
altceva decât să slăbească sistemul;
Situaţiile declanşatoare se deosebesc la cele două tipuri şi anume: depresia de tip I
este declanşată în majoritatea cazurilor de pierderea unui obiect; depresia de tip II
este declanşată dimpotrivă, de circumstanţele în care un om se simte provocat şi ar
trebui să riposteze agresiv; Tabloul patologic al formei de tip II de depresie decurge
mai blând, nu are o intensitate profundă, durata şi pericolul existenţial al melancoliei.
O mare parte a aşa ziselor episoade depresive merg în contul depresiei de tip II.
În cadrul depresiei vorbim de agresivitate inhibată şi de consecinţele pe care ea le
are pentru purtătorul ei. Respectiva persoană este mânioasă împotiva unui obiect
extern (adică conflict intersistemic sau interpersonal), de regulă, împotriva unei
persoane care a frustrat-o sau a provocat-o. Ea nu poate să exprime această mânie
(uneori nici trăirea acestei nu îi este accesibilă), doarece împotriva afectului agresiv
se declanşează imediat un mecanism de inhibiţie învăţat. Respectiva persoană
trebuie să stea pe loc, în sentimentele şi impulsurile sale agresive şi astfel devine
depresivă. În concluzie acest mecanism poate fi explicat în felul următor: frustraţia
(definită de Rosenzweig ca fiind o reacţie a organismului ori de câte ori întâmpină un
obstacol sau o abstracţie mai mult sau mai puţin de nedepăşit în calea care îl duce
spre satisfacerea vie a unei trebuinţe vitale) duce la agresivitate, aceasta la rândul ei
duce la regresie şi în final la depresie.
O serie de cercetări efectuate de Ilka Kangas şi Gordon Parker în mai 2001 la clinica
„Trust” din Anglia în ianuarie 2003 pe un lot de 200 de subiecţi şi-au propus să
răspundă la următoarele întrebări legate de tulburarea depresivă cu originea în
fenomenele de violenţă domestică şi anume: Cum s-a ajuns, în primii ani de viaţă ai
copilului la restricţionarea posibilităţilor sale de exprimare a agresivităţii?, De ce
unele persoane de relaţie a copilului restricţionează atât de drastic această formă
vitală a mnifestărilor naturale ale fiului sau fiicei sale, astfel încât ea dispare parţial
sau total din repertoriul comportamental al copilului respectiv?, Ce reacţii
emoţionale declanşează la ei aceste comportamente agresive infantile?
În continuare sunt prezentate concluziile la care au ajuns cei doi psihiatri:
Pentru a răspunde la prima întrebare trebuie luat în considerare faptul că procesul
de creştere psihică a fiecărui copil este însoţit în mod intenţionat şi inevitabil de o
serie de frustăriri de diferite naturi, la care el poate reacţiona, în funcţie de
mecanismele instinctuale, cu un răspuns agresiv. Expresii de mânie, comportament
sfidător, chiar acte agresive sub formă de lovituri adresate părinţilor sunt manifestări
infantile naturale şi intră în normalul dezvoltării.
Cei doi autori ai cercetării au răspuns la cea de a doua şi a treia întrebare prin
manifestările de mânie a fiului sau fiicei şi explică de ce sunt respinse de părinţi. În
primul rând sunt o jignire narcisică, deoarece pun sub semnul întrebării Eul lor ideal
de exemplu „Sunt o mamă perfectă”, urmarea ar fi ca ea să se considere ratată la
5
DEPRESIA ÎN PSIHOTERAPIA INTEGRATIVĂ
capitolul educaţiei copilului. În al doilea rând sunt o chemare la luptă pentru un tată
nesigur de sine, care se prevalează forţat de autoritatea sa, care vede în rezistenţa
agresivă a fiului său începutul unei lupte pentru putere el trebuie să demonstreze
cine deţine puterea. Manifestările agresive o angosează pe mamă, ea însăşi este
inhibată sub raportul agresivităţii şi o pun în pericolul de a i se trezi propria sa
agresivitate latentă, şi de a izbucni atunci când copilul manifestă comportament
agresiv, în acelaşi timp acest tip de comportament o întristează pe mamă pentru că
ea consideră că numai un copil cuminte este demn de a fi iubit. Pun în pericol pacea
aparentă care se menţine artificial în familie, care ascunde o cantitate mare de
ostilitate reprimată. În acelaşi timp pun în pericol capacitatea de stăpânire sine a
unor părinţi şi evocă pericolul izbucnirii necontrolate, a propriei sale mânii, de care
cel în cauză se teme pe bună dreptate, dat fiind că tinde spre contradicţii nepotrivit
de aprige şi brutale.
Anumite evenimente, separarea de părinţi, ca de exemplu, în joacă copilul îşi
răneşte neintenţionat un prieten şi pentru acest lucru este pedepsit, pot conduce la o
demonizare a agresivităţii şi la izgonirea ei din trăirea proprie şi din repertoriul
comportamental izbucnind mai tărziu. Teama de consecinţele propriei agresivităţii
manifestate (pierderea iubirii, pedeapsa), teama de măsurile de răzbunare agresive şi
sentimentele de ruşine şi culpabilitate îl fac în cel din urmă pe copil să renunţe la
expansivitatea sa. Consecinţa este o inhibiţie agresivă. În cazul cel mai nefavorabil
mânia nici nu mai este trăită în copilărie. Acolo unde trebuie de fapt să apară revoltă
şi mânie se va deschide o lacună în conştiinţă. Persoana inhibată nu mai are acces la
afectul său de mânie, care rămâne în inconştient.
În urma acestei cercetări Ilka Kangas şi Gordon Parker au făcut o succintă
prezentare a structurii depresive a adultului cu problematică agresivă. Persoana
adultă predepresivă a transferat de regulă conflictul său primar cu părinţii asupra
partenerului sau unei persoane de relaţie de aceeaşi importanţă, faţă de care se
poziţionează ambivalent. Potenţialul său agresiv existent, care poate fi activat în
orice clipă de un prilej corespunzător, este în acelaşi timp cauza unor sentimente de
culpabilitate inconştiente, dat fiind că mânia originară, împotriva mamei sau tătălui
este supusă unei interdicţii din partea Supraeului. Inhibiţia agresivă persistentă face
ca în condiţile de mânie, aflate în stare de germen, să se instaleze cu un prilej dat, o
barieră fulgerătoare (automată) în sensul unui reflex învăţat. Tendinţa pe care o au
aceste persoane este aceea de a ridica mecanismul de apărare al idealizării ca o
pavăză în calea sentimentelor ostile, persoane cu tulburare depresivă cu originea în
fenomenele de violenţă domestică percep adesea fals pe ceilalţi, adică pur şi simplu
ignoră abuzurile şi provocările lor. Aceasta îi protejează de percepţia propriei lor
mânii, de necesitatea de a lua măsuri împotriva celor care au provocat această
mânie. Psihicul acestei persoane încearcă să refuleze imediat în inconştient
agresivitatea care se mobilizase împotiva obiectului pe calea procesului reflex şi să o
păstreze acolo în refulare cu consum energetic. Agresivitatea care a fost astfel
ignorată din conştiinţă nu a fost ştearsă întru-totul, ea a căpătat o atât de mare
creştere de tensiune încât nici nu mai poate fi menţinută în cuşca inconştientului.
6
DEPRESIA ÎN PSIHOTERAPIA INTEGRATIVĂ
Energia agresivă, care tindea la început către o descărcare în forţă, şi al cărei drum
spre exterior, a fost blocat creează o mare care inundă psihicul purtătorului ei şi duce
la devitalizarea acestuia. S. Hencke (1960, p.25) a găsit o altă imagine pentru acest
proces şi anume: el îşi imaginează „jocul de forţe între agresivitate gata să fie
descărcată şi contrareflexele blocante învăţate ca un fel de competiţie, la trasul
funiei, în care se ajunge la un fel de situaţie de mat, ca în şah. Presiunea şi
contrapresiunea, care au nevoie amândouă de multă energie, se anulează una pe
alta în acţiunea lor. Astfel ia naştere o stare de tensiune pe care persoana în a cauză
o trăieşte ca o depresie. În al doilea rând: direcţia-scop a mâniei este schimbată. Ea
poate fi deplastă de la obiectul împotriva căruia se îndreaptă spre propiul Sine.
Persoana nu îşi mai poate refula agresivitatea pentru că este prea aprigă. Dar fiind că
el este blocat să orienteze spre „celălalt” el o descarcă spre sine însuşi. Toate acestea
seamănă cu o aşa numită furtună de mişcări, aşa cum o cunoaştem din
comportamentul animalelelor. Persoana în cauză trebuie să facă ceva pentru a nu fi
ruptă în bucăţi de propria presiune. De fiecare dată, când este părăsită de un prieten,
persoana poate să cadă în stări de mânie sălbatică, de disperare.
Teoriile biologice
Numeroase argumente pledează pentru căutarea unor cauze biologice ale
depresiilor. Unele depresii apar în lipsa unui factor psihologic sau a unei situaţii
declanşatoare. Ritmul regulat al recăderilor, independent de circumstanţe dă
impresia unei dereglări biologice interne.
Un alt argument este existenţa sindroamelor depresive, asemănătoare episoadelor
depresive din psihoza maniaco-depresivă, cu ocazia unor afecţiuni generale (boli
endocrine, leziui cerebrale) sau după tratamente medicamentoase (hipertensiune
arterială) ce produc schimbări biologice ce ar putea fi la originea depresiei.
Al treilea argument este dat de eficienţa antidepresivelor, fapt care pune în
evidenţă multiplele lor activităţi biochimice la nivel cerebaral. Acţiunea
antidepresivelor, în toate varietăţile depresiei, pune în cauză separarea acestora în
depresiile endogene biologice, pe de o parte şi depresii nevrotico-reactive
psihologice pe de altă parte.
S-a observat la depresivi existenţa unui nivel scăzut de catecolamine, în special de
nonadrenalină, cea ce a condus la ipoteza implicării acestui mediator în patogenia
depresiilor. În clinică, însă s-a constat că adiministrarea de catecolamine nu conduce
la efectul antidepresiv scontat. De asemenea, reserpina, un blocant catecolaminic,
conduce de fapt la o pseudodepresie mai apropiată de letargie, sedare decât de
depresia clinică veriatbilă (A. Gjeris, apud L. Filimon, 2002, p.42).
Ipoteza echilibrului colinico-adrenalergic are la bază observaţia inervaţiei
colinergice extensive de la nivelul sistemului limbic, responsabil de normalizarea
stărilor afective. Datele clinice mai vechi sunt reevaluate dintr-o perspectivă
genetică, accentul fiind pus pe studiul legăturilor la nivel de receptor. Momentan, o
intrepretare a ipotezei colinico-adrenalergice nu este posibilă. Serotonina este o altă
substanţă incriminată în etiologia depresiilor. La pacienţii depresivi decedaţi s-a
observat un nivel redus de serotonină şi al metaboliţilor acesteia. Nivelul de
7
DEPRESIA ÎN PSIHOTERAPIA INTEGRATIVĂ
tendinţa la suicid.
Studiile genetice s-au înmulţit în ultimii douăzeci şi cinci de ani mai ales, în
domeniul bolilor afective. Metodele tradiţionale utilizate pentru a demonstra rolul
factorilor genetici, studierea gemenilor, studiile asupra familiilor cât şi cele de
adopţie au demonstrat prezenţa vulnerabilităţii genetice, dar nu au putut identifica
variabilele genetice implicate şi nici modul de transmitere. Numărul mare al genelor
potenţial implicate explică eterogenitatea genetică şi moştenirea poligenică. S-a
constat creşterea severităţii şi reducerea vârstei de instalare a tulburărilor afective
unipolare în generaţii succesive. Acest mod de transmitere corelează cu mutaţii
specifice (D. Souerz, L. Lippot, A. Mahieu, M. Mendlewichz, apud L. Filimon, 2002,
p.55).
3. Personalitatea şi tulburarea depresivă
Problema relaţiei dintre personalitate şi tulburarea depresivă a rămas un subiect
predilect al psihopatologiei de când E. Kraepelin a sugerat existenţa anumitor
trăsături temperamentale, care se constituie ca personalitate premorbidă pentru
tulburările afective sau chiar ca manifestări subafective ale acestora.
După A. Akisal şi K. Hirschfeld relaţia dintre personalitate şi depresia poate fi privită
din cel puţin patru perspective şi anume:
● În primul rând personalitatea poate fi considerată ca aptă să modifice aspectul
clinic, cursul bolii şi răspunsul la terapii. W. Wittenborn şi N. Maurer reconstituind
personalitatea premorbidă a 190 de femei depresive, prin informaţii standardizate de
la rude, constată că trăsăturile personalităţii înainte de boală tind să continue şi la un
an după, într-o semnificativă proporţie de cazuri, arătând că experienţa depresiei nu
modifică trăsăturile premorbide. Aceste trăsături sunt cele care pot să imprime o
anumită structură simptomatologică episodului depresiv. Astfel, trăsăturile anacaste
din personalitatea premorbidă duc la apariţia de simptome anacaste la depresivi
unipolari, precum nevoia de ordine, hiperexactitate, perfecţionism, conştinciozitate,
obsesionalism, anxietate, agitaţie, depersonalizare, hipocondrie, variaţii diurne ale
dispoziţiei şi trezire matinală. Trăsăturile anacaste se găsesc şi la „tipus
melancolicus”, descris de W. Tellenbach şi Von Zerssen care prin metode
psihometrice caracterizează această personalitate prin: ordine, conştinciozitate,
meticuliozitate, înalt preţ pe succes, gândire convenţionalistă, dependenţă de relaţii
strânse.
Un alt punct de vedere consideră trăsăturile personalităţii subiectului, ca un rezultat
a tulburării depresive. Se consideră că tulburarea depresivă mai ales cea de lungă
durată poate duce la schimbări în personalitatea individului. Amploaarea cu care
aceasta s-ar produce este încă necunoscută. În acest sens măsurarea standardizată a
trăsăturilor de personalitate în timpul episodului depresiv, şi apoi la un interval de un
an, nu arată modificări. Mai mult, se evidenţiază că o serie de trăsături care sunt
puternic dependente de starea afectivă, în timpul căreia se face investigaţia, precum
dependenţa personală, pasivitatea, labilitatea emoţională, ca, apoi după trecerea
episodului depresiv, lucrurile să reintre în normal. Mai mult atunci când A. Hirschfeld
şi E. Klerman au măsurat cele opt trăsături temperamentale cu ajutorul
10
DEPRESIA ÎN PSIHOTERAPIA INTEGRATIVĂ
- Foarte dependent;
- Pesimist şi fatalist;
- Nici o părere „bună“ despre sine;
- Autocondamnare;
- Extrem de perfecţionist;
12
DEPRESIA ÎN PSIHOTERAPIA INTEGRATIVĂ
- Abandonarea studiilor;
- Frică extremă faţă de situaţiile noi;
- Foarte critic faţă de toate aspectele propriei persoane;
- Crede că toţi ceilalţi o duc mai bine;
- Profund complex de inferioritate sau de superioritate (care constituie o mască
pentru sentimentul de inferioritate);
- Însingurat şi izolat;
- Incapabil să lege relaţii afective apropiate şi profunde;
- Se consideră nedemn de iubire;
- Uneori tendinţe de sinucidere;
- Rigid şi inflexibil;
- Foarte acuzator faţă de alţii sau negare totală a vulnerabilităţilor;
- Ţine în sine simţămintele sau poate fi periculos de agresiv şi violent;
- Neglijează bunăstarea fizică;
- Respingere de sine;
- Posesivitate faţă de alţii;
- Nevoie constantă de asigurări;
- Manipulator cu alţii;
- Uşor de rănit sufleteşte;
- Extrem de sensibil la critică;
- Foloseşte moduri protectoare de comunicare (de pildă tăcere ostilă, bosumflare,
sarcasm, cinism, acuzare, ridiculizare);
- Se teme de schimbare;
- Incapabil de a primi complimente sau feedback pozitiv;
- Mereu nefericit;
- Relaţii problematice cu alţii;
- Îşi face mereu griji;
- Tendinţă pronunţată spre anxietate şi depresie;
- Schimbări bruşte de dispoziţie;
13
DEPRESIA ÎN PSIHOTERAPIA INTEGRATIVĂ
Portretul depresivului.
14
DEPRESIA ÎN PSIHOTERAPIA INTEGRATIVĂ
Depresia post-partum
1.Asa- numita “tristete datorata copilului” (baby blues) apare la multe femei imediat
dupa nastere. Mama poate avea schimbari de dispozitie, la un moment dat este
foarte vesela, iar apoi foarte trista. Poate plange din orice, se simte iritata, anxioasa,
trista si singura. Baby-blues nu necesita de obicei medicatie, ci consiliere sau
psihoterapie de durata scurta.
2.Depresia post-partum, care apare la cateva zile sau luni dupa nasterea copilului.
Depresia post-partum poate apare la fiecare nastere, si nu numai la nasterea
primului copil. Mama are sentimente de tristete, disperare, anxietate si iritabilitate,
cu intensitate insa mult mai mare decat in baby blues. Adesea din cauza depresiei
post-partum femeia nu se poate concentra pe activitatile zilnice. Daca nu apeleaza la
tratament simptomele de depresie se pot inrautati si pot dura mai mult de un an.
Depresia post-partum se trateaza prin psihoterapie si medicatie antidepresiva.
Psihoterapia este de tip psihoterapie integrativa, psihoterapie cognitiv-
comportamentala, psihoterapie ericksoniana, psihoterapie gestalt, sau alte forme de
psihoterapie.
15
DEPRESIA ÎN PSIHOTERAPIA INTEGRATIVĂ
3.Psihoza post-partum, care este o afectiune foarte serioasa, care apare insa destul
de rar. De obicei apare in primele trei luni dupa nastere. Depresia este asociata cu
pierderea sentimentului realitatii, halucinatii auditive, delir, halucinatii vizuale. Alte
simptome de psihoza post-partum include insmonie, agitatie, furie, sentimente si
comportamente ciudate. Femeile cu psihoza post-partum au nevoie de tratament de
urgenta si in cele mai multe cazuri pe langa psihoterapie este necesara medicatia.
Uneori este necesara spitalizarea pentru ca exista riscul de suicid sau de a-i rani pe
cei din jur. Tratamentul consta in medicatie antidepresiva si psihoterapie.
Criteriile diagnostice DSM IV pentru depresie majora/ episodul depresiv major sunt:
A.Cinci (sau mai multe) din următoarele simptome au fost prezente în cursul
aceleaşi perioade de două săptămâni, şi reprezintă o modificare de la nivelul anterior
de funcţionare; cel puţin unul din simptome este, fie(1) dispoziţie depresivă, fie (2)
pierderea interesului sau plăcerii:
1.dispoziţie depresivă cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi, indicată fie
relatare subiectivă (de ex., se simte trist sau vidat emoţional), fie din observaţiile
făcute de alţii (de ex., pare înlăcrimat).
2.interes sau plăcere marcat diminuate faţă de toate sau aproape toate activităţile,
cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi (după cum este indicat, fie prin
relatarea subiectului, fie prin observaţii făcute de alţii);
3.pierdere semnificativă în greutate, deşi nu ţine dietă, ori luare în greutate (de ex.,
o modificare de mai mult de 5% din greutatea corpului într-o lună) ori scădere sau
creştere a apetitului aproape în fiecare zi. Notă: La copi, se ia în consideraţie
incapacitatea de a atinge plusurile ponderale expectante;
16
DEPRESIA ÎN PSIHOTERAPIA INTEGRATIVĂ
13.Simptomele nu sunt explicate mai bine de doliu, adică, după pierderea unei fiinţe
iubite, simptomele persistă mai mult de 2 luni ori sunt caracterizate printr-o
deteriorare funcţională semnificativă, preocupare morbidă de inutilitate, ideaţie
suicidară, simptome psihotice sau lentoare psihomotorie.
18
DEPRESIA ÎN PSIHOTERAPIA INTEGRATIVĂ
7. Depresia sezoniera
19
DEPRESIA ÎN PSIHOTERAPIA INTEGRATIVĂ
Depresia psihotica
Depresia psihotica este una din cele mai grave forme de depresie.
In cazul depresiei psihotice apar deliruri, in special delir de tip paranoid, dar si
halucinatii auditive si vizuale. Depresia psihotica seamana mai degraba cu tulburarea
bipolara decat cu depresia majora. Spre deosebire de pacientii cu schizofrenie insa,
pacientii cu depresie psihotica sunt constienti de faptul ca au halucinatii.
Printre simptomele cele mai frecvente care apar in depresia psihotica se numara:
1. Ganduri suicidare;
2. Agresivitate;
3. Frustrare;
4. Sentimente de neajutorare;
5. Incercari de suicid;
6. Halucinatii auditive;
7. Halucinatii vizuale;
8. Delir, mai ales de tip paranoid.
In cele mai multe cazuri de depresie psihotica este necesar tratamentul in spital,
aceasta in special datorita riscului de suicid. Tratamentul include psihoterapia.
Tulburarea bipolara sau maniaco-depresiva, mai putin frecventa decat alte forma de
depresie, se caracterizeaza printr-o schimbare ciclica a dispozitiei, de la episoade
maniacale severe la episoade depresive majore.
Uneori schimbarile dispozitionale sunt dramatice si rapide, dar de cele mai multe ori
ele sunt gradate.
Tulburarea bipolara are agregare familiala, adica exista un risc mai mare daca cineva
din familie a avut tulburare bipolara. Stresul pare insa a fi un factor precipitant foarte
important.
Etapele depresiei. Recidiva. Cauzele recidivei sunt numeroase si includ evenimente din
viaţa personala, precum pierderea serviciului, o slujba stresanta care poate induce
sentimentul unei situatii fara iesire, stres financiar, saracia, sprijinul social scazut,
lipsa unui confident si criticile partenerului(Belsher si Costello 1988), vulnerabilitaţile
psihologice, stima de sine diminuata si tendinţele autocritice(Murphy, Nierenberg,
Monson 2002) precum si probleme nerezolvate legate de un abuz anterior (Andrews
1998).
Rezistenţa la tratament. NICE(2004 The National Institute for Clinical Exellence) face
constatarea ca sunt pacienţi cu rezistenţa la tratament si există si o rezistenţa la
terapiile psihologice. Rezistenta poate fi pusă in legatură cu măsura cu care acestia
sunt prinsi si implicati in medii ostile si critice sau poate depinde de intervalul de
timp necesar anumitor pacienţi pentru a dezvolta o relatie terapeutica de incredere
şi de a se simti suficient de puţin stanjeniţi încat sa inceapa procesul de schimbare.
Tristete, senzatia de gol interior, deznadejde, lipsa sperantei sau indiferenta. Aceste
sentimente sunt resimtite zilnic.
21
DEPRESIA ÎN PSIHOTERAPIA INTEGRATIVĂ
Iritabilitate si anxietate.
Desi simptomele emotionale ale depresiei sunt destul de cunoscute, o foarte mica
parte din populatie cunoaste faptul ca depresia poate cauza manifestari fizice.
Durerea de cap/migrena. Durerea de cap este cel mai comun simptom fizic al
depresiei. In cazul persoanelor care sufera de migrena cronica, in perioada depresiva
simptomele se intensifica.
22
DEPRESIA ÎN PSIHOTERAPIA INTEGRATIVĂ
Totodata, depresia este asociata cu dezechilibrul anumitor chimicale din creier, cu rol
important in resimtirea durerii; din acest motiv, in caz de depresie, orice durere este
resimtita la intensitate mai mare.
Cauzele depresiei
23
DEPRESIA ÎN PSIHOTERAPIA INTEGRATIVĂ
24
DEPRESIA ÎN PSIHOTERAPIA INTEGRATIVĂ
Tehnicile utilizate in cadrul IPT nu sunt unele specific. Sunt utilizate reasigurari,
clarificari ale unor stari emotionale, optimizarea comunicarii interperonale, testarea
realitatii, unor perceptii si performante. Factorii de natura inconstienta si
experientele timpurii sunt reorganizate, dar nu fac obiectul demersului terapeutic
care va fi focalizat aici si acum.
Psihoterapiile dinamice sunt eficiente in tratarea unei game largi de afectiuni psihice,
inclusiv tulburari depresive, tulburari de anxietate, atacuri de panica, dificultati in
sfera sexuala si afectiuni legate de stres. Terapia se remarca prin autointrospectie si
utilizarea relatiei intre pacient si terapeut ca oglinda a reatiilor problematice din viata
pacientului.
Pacientul este incurajat sa vorbeasca despre relatiile din copilarie cu parintii si alte
25
DEPRESIA ÎN PSIHOTERAPIA INTEGRATIVĂ
26
DEPRESIA ÎN PSIHOTERAPIA INTEGRATIVĂ
Schemele cognitive sunt derivate din gandirea stereotipa a subiectului si din pattern-
urile sale comportamentale. Notiunea de schema a fost utilizata de catre A.T.Beck
pentru a putea explica tendinta subiectului depresiv de a se mentine in atitudini
defetiste.
Edificate pe baza experientei trecute, schemele cognitive devin astfel pattern-uri
cognitive stabile, stabile , transante si net delimitate, prin care persoana depresiva
interpreteaza experienta actuala” ( R.M.A.Hirshfeld, M.T.Shea, 1985, citati de
G.Ionescu).
Schemele cognitive au primit si o alta acceptiune, conform careia experienta este
privita din perspectiva unei dihotomii morale „ ca alb sau negru fara nuante de gri,
ca imperative categorice care nu permit optiuni sau expectatii dupa care oamenii
sunt ori complet buni, ori complet rai” ( A.T.Beck, 1985).
detaliu negativ;
- Inferenta arbitrara care consta in elaborarea unor concluzii pe baza unor informatii
sau a unor date inadecvate, improprii;
- Gandirea absolutista, dihotomica, bipolara care exprima totul conform unui
principiu absolutist, alb sau negru, totul sau nimic;
- Amplificarea esecurilor si minimizarea succeselor care consta in supra- sau
subevaluarea semnificatiei unui eveniment particular;
- Suprageneralizarea sau geeneralizarea cu dramatizare care consta in elaborarea
unor concluzii pe baza unor experiente insuficiente:
- Personalizarea care consta intendinta autoatribuirii de semnificatii unor
evenimente sau situatii care nu au o legatura cauzala cu persoana depresiva;
- Asumarea unei responsabilitati excesive se exprima prin tendinta de a atribui
anumite evenimente negative unor erori personale;
- Evaluarea incorecta a unor situatii consta in dezvolatrea de stari de umilire ca
urmare a unor presupuse atitudini rejectante din partea celorlalti.
Hipnoterapia in depresie.
Hipnoza este tehnica sugestivă cea mai intensă. Datorită persuasiunii şi manipulării,
clientul este adus selectiv, într-o stare aproape de somn, dar care îi permite să
rămână permeabil sugestiilor hipnotizatorului.
Există patru etape pentru a induce o stare de hipnoză:
▪ Poziţia de repaus autosugestiv este o condiţie prealabilă. Inclusiv starea subiectivă
iniţială se schimbă datorită expectanţelor operante.
▪ Folosirea unui limbaj verbal de aşa natură încât stimuli utilizaţi expres, relaxează
sau „amorţesc”, pentru a adormi pacientul.
▪ În starea de hipnoză există o relaţie de dependenţă psihică faţă de ordine
(diminuarea autosusţinerii prin conducere), care permite darea de ordine
posthipnotice (percepţia fixată cu efect durabil), hipnoză de demisie
(comportamentul indezirabil), hipnoza de condiţionare (se sugerează un nou
comportament prin persuasiune), hipnozele profilactice (pregătirea prospectivă a
situaţiilor care urmează).
▪ Sugestiile de avertisment – anulează starea de somn hipnotic (trei stadii:
somnolenţă, hipotaxie, somnambulism), dar în cea mai mare parte a timpului, ele
29
DEPRESIA ÎN PSIHOTERAPIA INTEGRATIVĂ
conţin instrucţiuni hipnotice pentru ca individul să se simtă bine de-a lungul unei
perioade de timp.
Multă vreme, hipnoza a fost considerată o intervenţie chiar contraindicată în
tratamentul persoanelor depresive. Schimbarea de optică, din ultimii ani în ceea ce
priveşte abordarea psihoterapeutică a depresiei, are la bază câteva premise
importante. Prima dintre ele este reprezentată de recunoaşterea rolului jucat de
schemele cognitive negative şi de atitudinile disfuncţionale negative în depresie,
recunoaştere datorată în parte lui A.T. Beck şi colaboratorilor săi. În al doilea rând,
descoperirea contribuţiei mecanismelor hipnotice şi autohipnotice la asimilarea şi
activarea acestor convingeri şi, implicit a ideii că hipnoza ar putea fi utilizată, pentru
a contracara şi a anula efectele acestei hipnoze negative (A. Yapko, 1989; 1990; 1992;
A. Alladin, 1994, apud. I. Dafinoiu, 2003, p.102). Semnificativă în acest sens este şi
deschiderea manifestată de reprezentanţii terapiilor cognitiv-comportamentale.
A. Yapko constată că hipnoza poate fi un instrument util pentru reducerea unor
simptome comune ale depresiei majore cum ar fi: agitaţia, ruminaţia, contribuind
prin acestea la dimunuarea neajutorării şi deznădejdei. Hipnoza şi-a dovedit eficienţa
şi în facilitarea procesului de însuşire a unor abilităţi considerate relevante, de către
toate formele de tratament pentru depresia majoră. Una dintre aceste abilităţi se
referă la identificarea şi toleranţa ambiguităţii şi implicit reducerea tendinţei de a
elabora interpretări şi judecăţi subiective, în absenţa unor date obiective, doar de
dragul de a reduce incertitudinea, predispoziţiei ce joacă un rol important în cadrul
depresiei. C. Gravitz consideră că hipnoza este utilă de asemenea în terapia reacţiei
la doliu.
Intervenţile terapeutice pentru persoanele depresive vizează întărirea Eului, fapt ce
dobândeşte în cazul tratamentului clienţilor depresivi o importanţă „vitală”,
deoarece tulburarea dispoziţiei se asociază aproape organic cu stima de sine scăzută,
respectiv cu sentimentele de neajutorare şi deznădejde. Se remarcă în cadrul
depresiei, rata suicidului crescută ca la o ultimă şi disperată tentativă de a pune capăt
suferinţelor, conform lui A.T. Beck şi A. Steer, deznădejdea constituie principala
cauză a suicidului. În concluzie sunt pe deplin justificate eforturile psihoterapeutului
anagajat în tratamentul persoanei depresive de a întări stima de sine a acestuia.
Hipnoterapeutul creează, în funcţie de nevoile clientului său diferite intervenţii care
vizează întărirea stimei de sine cum ar fi: „Liniştirea copilului interior”, „Epava”.
În cadrul clienţilor depresivi, tulburarea depresiei este frecvent asociată cu
simptomele somatice. O modalitate de intervenţie în acest caz a fost elaborată de
Gilligan, şi vizează modificarea acelor senzaţii somatice ale persoanelor depresive,
care sunt generatoare de disconfort. Această metoda este alcătuită din zece
30
DEPRESIA ÎN PSIHOTERAPIA INTEGRATIVĂ
secvenţe:
● distribuirea atenţiei în 3-4 zone ale corpului (această etapă se axează pe focalizarea
de către client a unor senzaţii, în cel puţin trei zone ale corpului diferite de cea în
care clientul localizează senzaţiile deranjante. Pacientul, dacă reuşeşte acest lucru,
restabileşte relaţia dintre corpul său şi lumea înconjurătoare, realizare care
echivalează cu o dezvoltare crucială pentru clientul care doreşte schimbarea);
● prezentarea răspunsului hipnotic ca o capacitate deosebită (hipnoterapeutul
întăreşte orice modificare ce se produce la nivelul senzaţiilor, subliniind prin aceste
modificări capacitatea deosebită a persoanei, care poate fi exploatată de către acesta
prin diferite moduri);
● dezvoltarea temei controlului în dimensiuni multiple (elaborarea ideii varietăţii
modalităţilor prin care se poate exercita controlul aupra senzaţiilor nedorite);
● recepţionarea şi ratificarea feedback-urilor în cadrul hipnotic (hipnoterapeutul
observă continuu clientul şi ocazional îi adresează întrebări legate de cele trăite pe
parcursul transei, fiecare răspuns este interpretat ca o reacţie inconştientă şi este
încurajat să se dezvolte);
● elaborarea răspunsului hipnotic: povestirile (în timpul transei atenţia clientului se
îngustează treptat spre unu sau două răspunsuri care dobândesc semnificaţie,
acestea pot fi înzestrate cu valenţe de resurse relevante pentru obiectivele
terapeutice);
● proiecţia în viitor (se dau sugestii posthipnotice, ideea este că ori de câte ori în
viitor va apare răspunsul simptomatic, se vor activa simultan şi noile resurse
hipnotice);
● reevaluarea Sinelui (înainte de ieşirea din transă, se pot sugera câteva minute
dedicate reevaluării Sinelui);
● reorientarea;
● sugestii hipnotice (aproximativ zece minute după terminarea transei formale,
clienţii rămân într-o stare de sugestibilitate crescută şi se subliniază încă o dată ideile
majore care au fost introduse în cadrul transei).
A. Yapko propune un model în nouă secvenţe al tratamentului hipnoterapeutic al
depresiei, care cuprinde următoarele stadii: interviul şi colectare informală a datelor,
dezvoltarea expectanţelor pozitive, facilitarea dezvoltării flexibilltăţii, expansiunea
cadrelor de referinţă, experimentarea alternativelor, întărirea specificităţii
situaţionale, integrarea mecanismelor de feedback, încorporarea, clarificarea
limitelor generalizării.
S. Spiegel atrage atenţia asupra faptului că este recomandabil ca hipnoterapia
persoanelor depresive să fie rezervată unor clinicieni cu experienţă, atât în domeniul
31
DEPRESIA ÎN PSIHOTERAPIA INTEGRATIVĂ
Metafora terapeutica este unul din mijloacele cele mai elegante pentru
transformare existente pentru asistarea oamenilor la transformarea personala,
vindecare si crestere. Scopul major al metaforei terapeutice este de a insoti
experienta individuala si apoi de a conduce aceasta prin spunerea unei povesti care
ajuta persoana sa acceseze resursele necesare pentru schimbare.
33
DEPRESIA ÎN PSIHOTERAPIA INTEGRATIVĂ
34
DEPRESIA ÎN PSIHOTERAPIA INTEGRATIVĂ
36
DEPRESIA ÎN PSIHOTERAPIA INTEGRATIVĂ
Cea de-a patra perspectiva considera ca o relatie pozitiva este produsul unor astfel
de interventii ajutatoare. Odata ce persoanele depresive se simt mai bine,
sentimentele lor fata de terapeut se transforma si ele in mod pozitiv. Calitatea
relatiei influenteaza rezultatul terapiei depresiei (Zuroff si Blatt,2006).
Relatia terapeutica este baza potrivita pentru cogenerarea unor patternuri de
interactiune intre minti care intalnesc alte minti si fiziologii care intalnesc alte
fiziologii.
In cadrul relatiei terapeutice este necesara crearea sentimentului de siguranta
(transmiterea lui),si a unui climat incurajator (in care povestea sa fie istorisita si
explorata). Acestea ajuta persoana persoana depresiva sa treaca de la strategiile de
protectie bazate pe inchidere in sine, care au pus stapanire pe ea ,la perceperea
mintii unei alte persoane ca fiind puternica, gata sa ajute si sa protejeze.
Atributele pentru „cea mai buna”relatie terapeutica,dupa Carl Rogers, sunt:
1.empatie bine dozata
2.concordanta, sinceritate si autenticitate a terapeutului
3.perspectiva neconditionat pozitiva
Ele sunt considerate ingrediente-cheie ale tuturor relatiilor
terapeutice(Kirschenbaum si Jourdan,2005).
Atentia in relatia terapeutica este exterioara si interioara.
Cea exterioara se refera la contactul vizual corespunzator, observarea
comportamentului nonverbal si ascultarea activa tonalitatea vocii,a modului in care
se exprima, schimbarea subiectului in discutie si incarcatura emotionala.
Atentia directionata spre interior implica o forma de constientizare constanta. Ea
implica o cultivare a atitudinii de curiozitate autentica a terapeutului.
Empatia implica o atentie speciala acordata mesajelor afective verbale si nonverbale
pe care le transmite pacientul.Ea este centrata pe cunoastere, intelegere si
impartasire mai curand decat pe acordarea ajutorului si alinare(cum este in cazul
compasiunii). Empatia implica reflectie,analiza si efort spre deosebire de
compasiune,care poate fi imediata, automata si relativ lipsita de efort.Este flexibila si
evita sa-l faca pe pacient sa se simta „catalogat si expus”iar validarea ajuta pacientul
sa se debaraseze de rusine si sa lucreze cu sentimentele sale
Compasiunea in terapie are impact asupra mecanismelor de linistire. Exista si
pacienti depresivi care se tem de compasiunea terapeutului,deoarece ea reactiveaza
unele mecanisme de atasament si declanseaza amintiri neplacute.
37
DEPRESIA ÎN PSIHOTERAPIA INTEGRATIVĂ
puternice si de aceea se vor eticheta ca fiind rele, fie se vor simtii slabe pentru ca nu
au taria sa isi sustine punctual de vedere si/sau ar putea avea izbucniri de furie si
atunci se vor simtii vinovate si chiar mai deprimate si inhibate.
Frica de contraatac si de rusine. Persoana se teme sa nu fie coplesita de
contrareactia venita din partea altei personae, teama de a nu se afla in
imposibilitatea de a da o replica, de a parea stupida sau de a uita ce dorea sa spuna,
sau de idea ca cei din jur ar putea sa o domine.Mai poate fi vorba de teama de
pierdere a sigurantei de sine si de a fi cuprins de sentimente de rusine, teama de
umilire, respingere sau ranire de o persoana mai puternica.
Frica de pierdere a controlului. In acest caz semnalele fiziologice interne pot actiona
ca inhibitori ai asertivitatii.
Frica de a fi parasite. Persoanele se simt incapabile sa faca fata problemelor singure,
ca vor deveniin lipsiti de valoare, afectiune sau incapabili.
Autoinvinovatirea poate fi o strategie foarte protectoare intrucat reduce sansele
represaliilor,dar intensifica depresia.
Rusinea este o problema esentiala in depresie.Este unul dintre cele mai importante
afecte ce trebuie intelese in terapie. Rusinea este centrata pe doua tipuri de pericol:
felul in care lumea din exterior va percepe sinele si va reactiona fata de sine si ceea
ce se naste inauntrul sinelui.Rusinea ne impinge sa disimulam si sa tainuim si alteori
sa ne infuriem.Atunci pacientii pot sa-si prezinte povestea intr-o lumina care ii
avantajeaza.Paralizia puternica pricinuita de rusine se poate produce in timpul
terapiei si aceste sentimente sunt greu de controlat. Persoana depresiva simte ca
mintea I se goleste complet sau are sentimente de panica si doreste sa fuga sau sa se
ascunda. Pacientilor le este rusine ca au dezvaluit lucruri din trecutul lor, se simt
vulnerabili.Terapeutul stabileste o legatura empatica cu starile de rusine.
Vinovatia este o emotie omeneasca si este confundata adesea cu rusinea.
In depresie, vinovatia se refera adesea la un simt al responsabilitatii si la incercarea
de a evita sa faci rau sau la recunoasterea faptului ca pentru a te vindeca trebuie sa fi
mai preocupat de sine, iar acest lucru poate aduce persoana in conflict cu ceilalti.
Persoana depresiva sufera de vinovatia raportata la sine si la cea raportata la acte de
angajare sau omisiune( lucruri pe care nu le-a realizat si ar fi putut, ar fi fost utile).
Yalom(1980) vorbeste despre o vinovatie existentiala derivata din convingerea ca
persoana nu s-a sustinut pe sine sau ca nu a trait autentic.
39
DEPRESIA ÎN PSIHOTERAPIA INTEGRATIVĂ
40
DEPRESIA ÎN PSIHOTERAPIA INTEGRATIVĂ
41
DEPRESIA ÎN PSIHOTERAPIA INTEGRATIVĂ
Cultura exista inutrul persoanelor si inafara acestora, nu este un sistem inchis, dar se
schimba cu fiecare generatie. Terapeutul integrativ „trebuie sa aspire spre egalitate
si atunci cand exploreaza sentimentul clinetilor fata de culturi si rase diferite, dar si
sa includa abilitatea de a accepta de la clinti de diverse minoritati etnice
neincrederea si furia fata de cultura majoritara” (Eleftheriadou 1994). Fiintele umane
creeaza de comun acord, constructii ale realitatii, dar au nevoie de existenta altor
fiinte pentru a face o creeatie co-dependenta.
Ipoteza conform careia depresia face parte integranta din istoria dezvoltarii
emotionale a fiecarui individ asa-zis normal nu reprezinta o noutate, Melanie Klein
42
DEPRESIA ÎN PSIHOTERAPIA INTEGRATIVĂ
dezvoltind o teorie in care depresia, sau mai exact ‘pozitia depresiva’ si reactia
depresiva au fost amplu argumentate si demonstrate prin multiple observatii clinice.
Revenind la depresie am putea spune ca mobilul oricarei actiuni umane in cel mai
larg sens ar fi acela al satisfacerii unor nevoi, dorinte, al obtinerii unor beneficii,
gratificatii si in general a obtinerii unei stari interne care ar pute fi definita subiectiv
drept buna. Acesta este un principiu mai mult sau mai putin teoretic, gindindu-ne pe
marginea unei situatii concrete, cea a relatiei copilului nenascut cu mama sa – putem
presupune ca aceasta este foarte diferita de toate relatiile ce vor urma dupa nastere.
Prin diferit inteleg o legatura directa functional, cei doi formind daca nu o entitate
comuna, cel putin doua entitati legate printr-un continuum, un gen de simbioza
bazat pe un contact fizic si emotional continu. Mai mult decit atit, ne putem imagina
ca nevoile fatului cunosc in acest stadiu un tip de raspuns aproape perfect in sensul
ca acestea sunt satisfacute intr-un timp optim si cu o intensitate optima, astfel incit
daca am putea vorbi de asa-numitul narcisism primar sau de stadiul anobiectual – in
care eu personal nu cred, aceasta ar gasi in tipul de relatie din perioada intrauterina
suportul real cel mai apropiat. La nivelul acestei relatii limita dintre subiect si ceea ce
va deveni ulterior obiectul dorintei cunoaste cea mai fragila granita. Odata cu
nasterea si ruperea legaturii directe mama-copil nimic din ce va urma nu va mai fi ca
inainte in sensul ca de acum incolo intre nevoi si mai tirziu dorinte si satisfacerea lor
promisa de un obiect extern va exista un spatiu, o frustrare de la care pornind se va
defini registrul simbolic si propria subiectivitate. Nasterea debuteaza deci cu o
castrare simboligena fara de care subiectul nu ar putea exista, ea reprezinta
separarea de un obiect ideal resimtit ca facind parte din propria psiho-soma,
respectiv mama, care asigura un tip de satisfactie neconditionata. Aceasta experienta
numita nastere inseamna totodata si trairea unei veritabile rani narcisice astfel incit
prototipul satisfactiei totale va fi legat de acea parte a copilului pierduta, de care este
separat prin nastere, parte devenita obiect, care cunoaste un proces de simbolizare
si idealizare.
locul ‘obiectului d’, ceea ce este cuprins in conceptul de juisanta enuntat de Lacan.
Astfel implinirea oricarei dorinte reprezinta o imposibilitate psihologica dictata de
chiar structura interna a psihicului, satisfacerea fiind rezervata nevoilor, adica
biologicului.
Reactia depresiva asa cum o descrie teoria kleiniana apare tocmai ca urmare a
perspectivei pierderii obiectului intern bun sau, as spune eu, a ‘obiectului d’ simbolic,
care intr-o logica inconstienta este inzestrat cu putinta de a oferi o satisfactie totala.
Pierderea aceastui obiect ar reprezenta condamnarea la o frustrare perpetua si in
consecinta ar reprezenta o amenintare a vietii prin blocarea investitiilor pulsionale.
Amenintarea cu pierderea a obiectului intern conduce implicit catre teama pierderii
legaturii cu omologul sau real capabil sa promita satisfacerea dorintei, pentru ca
aceasta realitate functioneaza tocmai ca suport al obiectului simbolic intern – stiut
fiind faptul ca orice simbol are nevoie de un element real pe care sa se sprijine. Data
fiind echivalenta imaginara intre real si simbolic sau intre forma si continut, intre
dorinta si obiectul dorit, in cazul pierderii obiectului real suport apare teama de a
pierde odata cu acesta si obiectul intern, fenomen foarte bine surprins de analiza
doliului propusa de Melanie Klein. Astfel pentru a exista un circuit pulsional complet,
singurul de altfel functional – adica singurul care sa asigure iluzia necesara suportarii
realitatii frustrante, relatia individului cu obiectele trebuie sa cuprinda atit realul-
semnificantul-forma, simbolicul-semnificatul-dorinta cit si imaginarul care face
legatura intre cele doua si care permite transferul si iluzia echivalentei lor. Fara
aceasta iluzie a legaturii cu obiectele inconjuratoare copilul nu ar putea supravietui.
Din acesta perspectiva mi se pare mai adecvat realitatii subiective inlocuirea
temenului de ‘relatie obiectuala’ cu cel de ‘oglindire obiectuala’ pentru a sublinia mai
clar registrul acestor relatii care nu este real ci imaginar si caracterul indirect,
intangibil, secundar, mediat a lumi interne. In realitate copilul si mai tirziu adultul nu
are nici o relatie cu obiectele cu care intra in contact, relatia acesta este una strict
imaginara. In acest sens Winnicot nota in 1969 :’observatorului i se poate parea ca
un copil percepe ceea ce mama sa ii ofera in realitate, dar acest lucru nu-i pe deplin
adevarat…Nu exista nici un schimb intre mama si copil. Din punct de vedere
psihologic, copilul se hraneste cu sinul care face parte din el insusi, iar mama
alapteaza un copil care este o parte din ea insasi. In psihologie ideea de schimb
44
DEPRESIA ÎN PSIHOTERAPIA INTEGRATIVĂ
Acest mod de a privi depresia ne permite sa avem o alta perspectiva asupra lumii pe
care depresivul o percepe, o lume straina, de neinteles, plina de suferinta care
trebuie infruntata in singuratate si asupra careia putem actiona intr-un sens foarte
limitat. O lume lipsita de valoare si bucurie pentru ca ceea ce confera valoare este
tocmai posesia sau speranta posesiei reale a acestui ‘obiect d’, speranta pierduta
definitiv odata cu destructurarea registrului imaginar. Depresia ar reprezenta
constientizarea irevocabila a nasterii si a realitatii obiective, pierderea ‘obiectului d’
ca posibilitate reala fiind echivalent cu pierderea capacitatii de simbolizare a realitatii
si deci cu moartea psihica cel putin ca fiinta a limbajului, adica ca element situat intr-
un lant de semnificanti. Intr-un alt capitol incercam sa fac o legatura intre registrul
45
DEPRESIA ÎN PSIHOTERAPIA INTEGRATIVĂ
imaginar si cea mai importanta parte a Eului si el tot imaginar. Astfel un deficit de
functionare a registrului imaginar ar fi echivalent cu pierderea celei mai importante
parti a Eului care apare astfel ca incomplet, insuficent si lipsit de valoare, ceea ce ar
explica sentimentul de autodepreciere pe care il traieste depresivul. In fapt ceea ce
simte depresivul este sentimentul pierderii sperantei si a credintei in obiectul bun
care conduce la moartea dorintei si la sentimentul unei amputari irevocabile a
propriului Eu.
concrete care tin de realitatea externa nu intervin limitativ pentru a sparge acest
model intern idealizat. De celalta parte gindirea asa-zis realista este un tip de gindire
eficienta in planul actiunii fiind o gindire orientata spre scop, dar pentru ca aceste
scopuri nu reprezinta in mod direct dorintele individului acest tip de gindire poate
conduce catre trairea unor frustrari continind la limita chiar un potential depresiv.
Persistenta in zona ‘realismului’ extrem produce un fenomen de alienare prin
plasarea centrului de referinta in afara persoanei, conduce catre dezumanizarea
propriei existente datorita conformarii intr-o mare masura datoriei, imaginii publice
si prin sacrificarea propriilor dorinte in detrimentul a ceea ce asteapta ceilalti. In
terapie capacitatea de contact cu realitatea ofera o axa reprezentata la o extrema de
capacitatea de autoperceptie si de contact cu propriile dorinte, iar la cealalta
extrema capacitatea de a percepe obstacolele, de a elabora strategii de rezolvare si
de a functiona adaptat in conditii de frustrare relativa. O persoana echilibrata
functioneaza intr-un balans a celor doua tipuri de perceptie imaginar-real ceea ce
presupune a descoperi un sens personal in activitatile curente realizind totodata o
corecta apreciere a dorintelor personale, mai exact a posibilitatii limitate de
satisfacere a acestora pentru implinirea carora se depune un efort activ.
Functionarea masiv ideal-imaginara desi placuta, creaza premizele unor mari deziluzii
ori de cite ori imixtiunile realitatii ameninta reprezentarile interne. Functionarea
gindirii masiv realista ameninta cu pierderea sensului propriilor actiuni necesare
implinirii propriilor dorinte. Mutind discutia in planul relatiei de cuplu, o definire a
relatiei si o asteptare idealizata fata de aceasta care sa plaseze relatia pe o traiectorie
ascendenta la limita idealului, pregateste indreptarea catre un colaps. Asa cum
spuneam o relatie echilibrat stabila presupune si angrenarea unor perceptii realiste a
partenerului, chiar daca acesta inseamna abdicarea intr-o oarecare masura de la
idealurile partenerilor angrenati in relatie. Aceste observatii realiste despre limitele si
lipsurile partenerului desi frustrante, tocmai prin aceasta mentin vie dorinta – adica
tocmai partea imaginar-ideala, dorinta bazindu-se tocmai pe ceea ce ne lipseste.
Satisfacerea asteptarilor intr-o mai mare masura decit este cazul duc la amenintarea
dorintei, deci la erodarea planului imaginar compus din asteptari, sperante si iluzii.
Solutia confruntarii cu realitatea este una nu doar imposibila ontologic dar poate fi si
una problematica atit timp cit nu putem vorbi de o realitate suficent de generoasa
incit sa acopera dorinta umana, care apare ca opusa realitatii, simbolul si dorinta
fiind tocmai semne a absentei din realitate a ‘ceva’. Astfel limitarile impuse de
realitate fondeaza si sustin registrul imaginar care chiar daca inseamna o indepartare
de o teoretica realitate obiectiva permite definirea realului. Astfel alterarea relativa a
perceptiei realitatii si dezvoltarea unei reprezentari imaginare despre lume si viata
constituie premiza unei functionari mentale echilibrate. Axa functionarii psihice real-
imaginar reprezinta un bun criteriu de evaluare a unui candidat in psihoterapie si de
urmarire a progreselor sale.
De aici apare o dilema teoretica a terapiei psihanalitice care trebuie sa opteze intre a
promova adaptarea, normalitatea si implicit iluzia autocunoasterii sau
47
DEPRESIA ÎN PSIHOTERAPIA INTEGRATIVĂ
48
DEPRESIA ÎN PSIHOTERAPIA INTEGRATIVĂ
Bibliografie
49