Motto:

"PUZZLE, puzzle-uri, s. n. Joc de perspicacitate care constă în îmbinarea unor piese decupate pentru a reconstitui
un întreg. [Pr.: pázăl] – Cuv. engl." 1

Laurenţiu Budău

hallo, switzerland?

- 2015 -
1
DEX '09 Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)
I. Elveţia

Domnu' Radu: Eu credeam c-a fugit în Elveţia, domnule, eram ferm convins c-a fugit în
Elveţia, c-avea demult păsărica asta a lui cu Elveţia, în bostan, încă de când era printr-a şasea sau
a şaptea; serios, dom-le şef, eram ferm-ferm convins, că acum nu mai e ca pe timpuri, nu e mare
brânză să ajungi în Elveţia, mai ales dacă ai parale... Iei frumuşel avionul şi, dacă ai norocul să
nu te prăbuşeşti, într-o oră-două eşti în Elveţia. Ne ameninţa pe toţi că, după ce termină liceul, îşi
ia tălpăşiţa şi se cară pe veci în Elveţia, de asta nu ne-am fǎcut nicio grijǎ când nu l-am mai văzut
pe aici, cu toate că nu se scăzuse de la întreţinere.

Nu ştiu ce îi căşunase, dom-le, nu ştiu ce tot îi tot dădea copilul cu Elveţia asta; nu ştiu ce
vroia să facă puştiul acolo (mai ales că am aflat, de curând, că au ăia de pe-acolo nişte legi
tâmpite care spun că n-ai voie să tragi apa de la toaletă după ora 10 seara şi că este interzis să îți
speli mașina sau să îți întinzi hainele la uscat duminica), dar ştiu că o ţinea morţiş şi ne bătea la
cap cu chestia asta a lui cu plecatu', de parcă noi, ăştialalţi, am fi avut ceva împotrivă, de parcă ar
fi vrut să ne oftice. N-aveam, dom-le, nimeni, nimic cu el, ce să avem? Nimeni din tot comitetul
de scară, din toată asociaţia de proprietari număru' 21, că suntem oameni serioşi, cu păr alb pe
cap, n-aveam absolut nimic împotrivă, că acum e libertate, fiecare poate să facă ce vrea muşchii
lui, după cum îl duce capul; de ce ar trebui să fii împotriva unuia care stă bine cu scaunul şi care
pleacă legal în Elveţia? Asta să fie problema? Ce, parcă n-avem şi noi cantoane, ce, parcă numai
ei?

Am fost şi noi tineri şi fraieri, da' chiar nu aşa... Chiar m-am bucurat că nu l-am mai
văzut o bună perioadă, că au dispărut, odată cu plecarea lui, bidoanele goale de bere, mucurile de
ţigări şi scuipaturile de la intrarea în bloc, că obişnuiau să se aciuieze pe lângă scara noastră vreo
doi-trei hăndrălăi de la el din liceu, de la Cuza parcă; da, să se hlizească până târziu şi să asculte
tot soiul de blestemăţii la telefoane. Le-am mai zis şi eu de câteva ori că nu e frumos, că nu e
civilizat, că intrarea în scară nu e crâşmă şi nici stadion, că aici la noi, în bloc, sunt oameni
bătrâni, bolnavi şi debil-mintali, copii mici care trebuie să se odihnească conform orarului afişat
la avizier, adică de la 14:00 la 16:30 şi de la 22:00 la 07:30.

Credeţi că m-a ascultat cineva, cu toate cǎ am pǎru' alb, credeţi că m-a băgat cineva în
seamă? Da de unde! Nici poliţia locală n-a reuşit să rezolve nimic, cu toate că i-am chemat de
vreo câteva ori, că şmecherii cum vedeau că vine pârâitura de Dacie ruginită a primăriei plină de
agenţi, cum spărgeau gaşca şi dispăreau ca prin farmec... Nu, nu le-am spus nimic despre Horia
ălora de la primărie, deşi tare mǎ m ânca limba, nu le-am spus că el e matca, că el e capul
răutăţilor, de teamă să nu-i frigă vreo amendă care să-l usture; voiam doar aşa, mă-nţelegeţi, să-i
sperii doar puţin şi să se mai liniştească şi ei, ca să ne mai putem odihni şi noi...

Doamne-fereşte! De unde să plătească, de unde să dea băiatu' cinci milioane vechi, dacă
n-avea niciun ajutor de niciunde, nicio rudă, nicio sursă de venit? Săracu', i-a murit mama,
doamna Betea, cu un an înainte, în primăvară, şi l-a lăsat cu ochii în soare. Nici tu tată (că

1
doamna Betea n-a fost nicicând căsătorită cu acte-n regulă, că nu ştia să se semneze), nici tu fraţi,
nici tu rude.

Noi, ăştia de la asociaţia 21, am pus mână de la mână, chiar şi Kovacs, ungurul, cu toate
că s-au mai hârâit unii mai scârţari, şi am îngropat-o foarte creştineşte, că începuse să miroasă nu
tocmai bine pe casa scării; noroc şi de popa Neculcea că n-a vrut pentru el şi pentru dascăl decât
jumătate din tarif şi n-a avut pretenţii la colaci, că altfel nu cred c-o scoteam la capăt, că ştiţi doar
că nu ne dă statul chiar tot, cum zic alţii.

Da, da, puteţi să-i întrebaţi pe toţi, pe toţi, că doar oameni suntem. Ce avem de ascuns?
Sigur, îi mai dădeau cei din scară câte ceva de mâncare, doamna Ocheanu de la şase îi mai spăla
şi călca hainele, nu zic nu; că şi Puşa, nevastă-mea, să fie primit, de câte ori nu i-a scăpat şi
bănuţi când primeam pensiile (că eu am fost căpitan de armată la viaţa mea nu amǎrǎştean ca
ăştialalţi, de asta m-au şi ales vecinii şef de scară pe viaţă), că tot îi ziceam, aşa mai răstit, când o
prindeam că umblă cu cioara vopsită: "Puşa, soarele meu apus, nu-i mai da, dragă, nimic, nu vezi
că-i cheltuie pe ţigări, că acum o singură ţigară a ajuns să coste cât o pâine pe vatră. Lasă-l să se-
nveţe cu greul, să n-o mai zguduie cu petrecerile şi să pună mâna odatǎ pe muncă, că ce, nouă
ne-a dat cineva ceva şi uite unde am ajuns..."

Ştiţi cu cât s-a vândut ultima dată un apartament în blocul ăsta? Cu 120.000 de euro! Ce
vă miraţi, astea sunt preţurile. Stăm, locuim într-o bancă şi nu ne dăm seama, şi matale, dom-le
şef, mă-ntrebi pe mine personal unde-am ajuns? La etaju' unu; ce, nu se vede cu ochiul liber? (cu
satisfacţie îndreptăţită) Ăsta e cel mai bun etaj, etajul burgheziei comuniste; trei camere
decomandate, plus garaj la subsol, 116 metri pătraţi. Nu e nici la parter, unde iarna îţi îngheaţă
picioarele în papucii de casă ori poţi să ai surpriza, când se înfundă ţeava de scurgere, să ai o
bucurie, să se deverse în camere toate murdăriile blocului prin veceul de la baie, nu e nici etajul
doi, ca să ai trepte de urcat ori să plăteşti liftul să te usture, că ştiţi, noi ăştia de la parter şi etajul
unu nu plătim pentru că nu folosim, cǎ n -avem de ce sǎ folosim ... Corect? Dumneavoastră aţi
plăti pentru ceva de care nu vă folosiţi?

Credeţi că m-a ascultat plodu'? Eee, da de unde! Ştiţi ce mi-a zis nevastă-mea? "Dacă,
Radule, Horia ăsta ar fi copilul tău şi ar rămâne al nimănui, nu ţi-ar plăcea, păgânule, să ştii să
cineva se gândeşte şi la el, că doar e şi el suflet de om, nu e un câine; nu ţi-ar plăcea să ştii că
nişte oameni cu frică de Domnul îl îndrumă pe calea cea dreaptă, îl mai ajută din când în când, ca
să nu moară de foame ori să n-o ia razna? Nu ţi-ar plăcea?"... Şi să ştiţi, cu toate c-am fost
căpitan de armată la rachetişti, chiar mi-a fost ruşine de mine un pic în momentele alea penibile,
dar n-am recunoscut nimic, ca nu cumva să creadă Puşa mea că i-am dat dreptate şi să înceapă să
prindă din nou puteri asupra mea...

Sǎ trǎiţi, da, sǎ trǎiţi! Da' să ştiţi că întreţinerea tot nu i-a plătit-o nimeni, şi cu tot cu
penalizări, a ajuns până acum la 83 de milioane vechi, că ne gândim să vorbim cu un avocat şi
să-i vindem apartamentul la licitaţie ca să ne scoatem pagubele, că, m-am interesat, nu mai există

2
alţi moştenitori. Ce dǎm pe pere, luǎm pe mere , restul îi bǎgǎm în fondul de rulment. Dacă ştiţi
pe unu' ceva mai ieftin şi mai bun, v-am rămâne recunoscători... Cum este al altcuiva? Când s-a
vândut? Cum s-a vândut?! De ce s-a vândut?! Cine l-a cumpărat şi de la cine?! Că noi, cei de aici
nu ştim nimic. Nu am fost imformaţi. De ce n-am fost imformaţi?

II. Situaţia şcolară

Diriginta: Sigur că da, cu mare drag, putem să discutăm, domnule procuror, cât vreţi, în calitatea
mea de dirigintǎ, mai precis de fostǎ dirigintǎ, despre elevul, fostul nostru elev eminent Betea
Horia; numai v-aş ruga, ca astăzi, să încercăm să fim cât mai pragmatici, pentru că am ditamai
maldărul de teze de corectat, şi mâine trebuie încheiate toate mediile, pentru că e ultima zi a lunii
şi trebuie să trimitem urgent situaţia la inspectorat. Ofer cuvântul doamnei-directoare Graţiela.

Directoarea: Confirm opinia colegei şi antevorbitoarei mele. Aveţi aici toate cataloagele clasei
la care-a învăţat Betea, dintr-a noua până-ntr-a doisprezecea. Nu ştiu în ce măsură sunt relevante
pentru ancheta dumneavoastră, dar credem că situaţia din catalog reflectă, pe lângă capacităţile şi
pregătirea exemplară a elevului nostru, şi atmosfera din familie, din mediul din care provenea.

Colegiul Naţional Ion Minulescu este o unitate şcolară cu cele mai bune tradiţii.
Certificatul de naştere a liceului menţionează data de 13 februarie 1921 ca dată la care s-a pus
piatra de temelie a aşezământului nostru. Generaţii întregi de elevi au dus faima şcolii noastre în
întreaga ţară, ba chiar şi peste fruntariile patriei. Media de admitere la liceu, în ultimii cinci ani, a
fost de 9,92. De altfel una din cele mai mari medii de admitere din ţară, conform datelor
Ministerului Învǎţǎmântului şi Educaţiei Naţionale.

Aţi văzut, desigur, galeria de profesori iluştri care au slujit cu abnegaţie şi devotament
această venerabilă instituţie. Cinste lor! Aţi văzut, desigur, portretele personalităţilor care au
studiat cu râvnă şi folos în şcoala noastră dragǎ şi care constituie un imbold şi un exemplu
puternic pentru noile generaţii de elevi care doresc să studieze aici. Cinste şi lor!

Deşi capacitatea colegiului nostru este una foarte ridicată (avem peste 1.000 de elevi
înmatriculaţi), dascălii noştri nu precupeţesc niciun efort pentru desfăşurarea în cele mai bune
condiţii şi la cele mai înalte cote a activităţii didactice. Numai anul trecut, unitatea noastră a avut
peste şase olimpici la matematică, trei la biologie şi unul la limba latină. Toţi cu medalia de aur.
Promovabilitatea este de sută la sută, iar nivelul absenţelor nemotivate tinde să scadă la zero.

3
Ultimele rezultate la bac ne situează pe un loc fruntaş în ierarhia... Nu mă-ntrerupeţi, acum
vorbesc numai eu! E un dialog, nu?

Trăgând concluziile care se impun, tindem să credem că elevul Betea Horia a beneficiat
de cele mai bune condiţii pentru dezvoltarea sa spirituală şi cetăţenească, iar întâmplarea tragică
care s-a abătut asupra destinului său nu este decât rodul unei conjuncturi nefericite, care nu are
nimic în comun cu corpul profesoral de aici.

Diriginta: De altfel, după câte am înţeles de la doamna Graţiela, diriginta lui, tragedia s-a
petrecut în luna septembrie, adică în momentul când Betea Horia încetase să mai fie elevul
nostru, absolvind cu media generalǎ 10. A fost un elev strălucit, şeful de promoţie al generaţiei
sale. Se vede cu ochiul liber că noi, în calitate de cadre didactice responsabile, ne-am făcut treaba
cu vârf şi îndesat. E clar că ceea ce s-a petrecut ulterior cu soarta lui nu mai ţine de
responsabilitatea noastră. Colegiul nostru oferă cunoştinte, nu şi noroc, că norocul şi-l mai face şi
elevul cu mâna lui.

Directoarea: De altfel, cum spunea şi colega mea Tamara, în toţi aceşti patru ani cât a studiat
aici, Betea Horia a fost un elev exemplar, atât în privinţa rezultatelor la învăţătură cât şi
comportamentului său impecabil. Nu suntem la curent cu implicarea lui în anumite găşti ori în
alte combinaţii dubioase. Nu cunoaştem să fi făcut parte dintr-o sectă sau dintr-un grup
infracţional organizat.

Diriginta: Nu. Categoric. În discuţiile noastre individuale cu el, la orele de dirigenţie - atâtea
câte au fost, pentru că în majoritatea lor rezolvam probleme la matematică, ca să mai recuperăm
din materie - în discuţiile noastre ca de la om la elev, n-a fost niciodată vorba de Elveţia, pentru
că este ţara care nu va intra niciodată în Uniunea Europeană. N-am discutat de nicio Elveţie sau
de altă ţară străină. Psihologul colegiului, martor al discuţiilor şi dezbaterilor noastre aprinse, vă
poate confirma. Există şi procese-verbale în susţinerea afirmaţiilor mele. Pe atunci, ca şi acum,
ţinta noastra o constituiau olimpiadele şi bacalaureatul, altceva nimic...

Elevul Betea spunea că aici, la noi în ţară, are tot ce-i trebuie, că nu-i lipseşte absolut
nimic fundamental. De unde să ştim ce era cu adevărat în capul lui?!... Ȋntr-adevăr umbla foarte
îngrijit, foarte bine călcat, cu o frizurǎ impecabilǎ de hipster, făcută la academia lui Cătălin
Lungu, deşi am aflat, de-abia cu câtva timp în urmă, că mama lui murise din cauza diabetului şi
rămăsese să se descurce singur... A fost un elev răzbătător, desigur. Şi, dacă nu s-ar fi întâmplat
nenorocirea, precis ar fi fost luat de una din universităţile americane de top ori de cele englezeşti.

O clipă, era să uit... Nu ştiu în ce măsură vă poate ajuta informaţia asta, dar am observat
că, în ultima perioadă cât a fost elevul nostru, era foarte îndrăgostit de o fetiţă brunetă de la
Şcoala de Arte şi Meserii de vis-a-vis. Una foarte bine dezvoltată pentru vârsta ei, dar care,
scuzaţi termenul, părea cam primitivă. Da, sigur: "Nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place
mie." Deh, gusturile nu se discută... Chiar i-am văzut de vreo câteva ori cu rolele împreună prin
parc.

4
III. Da, eu sunt Nela!... S-a întâmplat ceva rău?

Nela: Cine v-a vorbit despre asta? Aha!... Da, eu sunt Nela! Da' ce-a făcut? S-a întâmplat ceva
rău? Ȋmi spuneţi la sfârşit?... Da, da, eu sunt Nela, colega lui de bancǎ timp de patru ani. Pentru
amici, Nela-Umbrela. Vă rog, nu vă sfiiţi, întrebaţi-mă tot, tot ce doriţi... Dacă era timid? Era
ruşinos, daaa! Ca o fată mare! Era ruşinos foc, era cel mai ruşinos băiat pe care l-am cunoscut
vreodată pe acest pământ şi cu un bun-simţ ieşit din comun, de parcă s-ar fi născut la curtea
regelui Patagoniei.

Tiii! Au trecut aproape zece ani de atunci... Viaţa este viaţă! Da, ce zboară, ce pe repede
înainte trece timpul, acum m-am liniştit, m-am mai maturizat, acum pot să vorbesc cu detaşare
despre anii petrecuţi împreună, sigur că l-am iubit, cu toate că nu mi-am revenit complet după
asta, a fost o mare iubire, deşi nu înţeleg de ce ar trebui să mai răscolim lucrurile astea după atâta
timp...

Simina, Simina, mamă, mă laşi puţin în pace, ca să pot discuta cu domnu'? Da? Ia-ţi
papuceii roz şi du-te la tine în cameră să te joci cu jucărelele, că pe urmă vine şi mami şi-ţi aduce
ceva bun, da? O bombonică de ciocolată cu jeleu, o prăjiturică de aia bună, da? Da? Ȋţi spun şi
povestea cu Iepuraşu' Ronţăila, da?... Şi cu Martinel Supărăciosu', da!

V-aş fi poftit în casă, dar suntem în curăţenie generală, e deranj mare. Radem peste tot,
schimbăm instalaţia electrică, punem termopane, gresie şi faianţă, că vechii proprietari n-au fost
în stare să dea nici măcar cu o mână de var, timp de peste patruzeci de ani cât au stat aici şi au
afumat totul cu candelele... Da, da, pe scara asta, indiferent de ce-au fost, de ce-au făcut în viaţă,
oamenii nu se mută de aici decât atunci când sunt scoşi cu pătura până la dric, din cauza scărilor
înguste. Da, da, o greşeală a proiectantului... Chiar dacă e dinainte de al doilea război, blocul e de
cărămidă de cea mai bunǎ calitate şi are camerele mari şi luminoase, nu chichineţe ca în
cartierele mai noi...

Da, am prins o ofertă foarte avantajoasă şi am făcut un împrumut, că fără un împrumut de

la o bancă nu ne prea descurcam, cum nu cred că se mai descurcă nimeni în ţara asta, dacă nu se
împrumută de undeva. Ne-au mai ajutat şi părinţii mei cu câte ceva, dar nu prea cu mult, că au şi
ei socotelile lor; nu şi ai lui, că ai lui sunt supăraţi pe noi, ca văcaru' pe sat, de la cununia
religioasă, cǎ nu ştiu ce nu le-a plǎcut de figura mea, şi nu vor să se bage deloc, nici măcar n-au
venit o dată s-o vadă pe Simina, nici măcar nu vor să ne calce pragul.

Sincer? Mi-a plăcut de la început de Horia, încă dintr-a zecea, că nu semăna, că nu era ca
şi ceilalţi mârleţi din clasă. Era stilat, era frumuşel foc şi avea o delicateţe ieşită din comun, una
aproape feminină; poate de asta, de ciudă, ceilalţi băieţi l-au poreclit "Fătălăul"... Cred că, la
început, începuse să mă placă şi el - că la 16 ani arătam într-un mare fel, pot să vă arăt şi poze
alb-negru de la Balul Bobocilor ca să vă convingeţi - nu cred că era vorba, totuşi, de dragoste,

5
amândoi eram la vârsta când ne puteam îndrăgosti de orice, chiar şi de un stâlp proaspăt vopsit...
Cred că ne-am şi pupat o dată, cel mult de două ori, sau poate eu l-am pupat din proprie
iniţiativă, nu mai ţin minte, că de cât era el de emotiv, nici nu putea fi vorba de un sărut adevărat,
deşi mi-aş fi dorit atât de mult. Pe urmă, nu ştiu ce s-a-ntâmplat că ne-am răcit brusc unul de
altul, poate din cauză că m-a văzut că mă îmbrăţişau cei doi fraţi gemeni dintr-a XII-D, în timpul
orelor, pe scara dezafectată a profesorilor, dar era numai ceva copilăresc, nici nu mai ştiu cum îi
mai chema. Serios. Pe cuvântul meu... Sper că nu înregistraţi nimic, sper că nu faceţi nimic
public, aşa cum ne-am înţeles... nu de alta, dar sunt chestii atât de intime, atât de nespus.

Simina, mamă, ce-am vorbit noi? Ce-am vorbit noi, mami? Dacă nu eşti cuminte, vine
Bau-Bau şi te papă? Cum să nu existe Bau-Bau? Există, Simi, există şi Omu' Negru, există şi
Omu' cu Şuviţă, există tot ce vrei în afară de Zăna Măseluţă! Serios? Răutate mică, n-o crezi pe
mami, aşa cum nici tati n-o crede cu adevărat, nu?...

Nu am nimic de ascuns, înţelegeţi-mă, sunt o fire foarte deschisă, poate prea sociabilă şi
asta le-ar părea unora semn de prostie ori de uşurătate, dar Cristi al meu, al treilea soţ al meu,
este foarte gelos, deşi nu prea înţeleg de ce... Nu mă lasă să intru nici măcar pe Facebook, ori să
întârzii foarte mult la cumpărături, nu mă lasă nici măcar să întind hăinuţele Siminei pe balcon,
ca să nu mă deoache vecinul. Şi asta doar de când s-a întors de la ruşi, de la Krivoi Rog... Ȋn
schimb, mă iubeşte la nebunie. (Râde straniu şi îşi arată degetele pline de aur.) Să vedeţi cum
îmi măsoară cu ruleta fustele, înainte să plecăm în oraş... dar să ştiţi că e un om bun, îmi aduce
aproape toţi banii acasă, nu face scandal, dacă bea un păhărel în plus se culcă în camera lui de
nu-l ştie nimeni trei zile. Da, avem şase camere...

Ȋnainte, când ne-am cunoscut, nu punea pic de alcool în gură, ameţea instantaneu numai
dacă intra într-o încăpere în care cineva fumase cu trei ore înainte un amărât de chiştoc. Acum
s-a maturizat, fumează ca un turc şi o trage cu şpriţu', mamă-mamă, asta numai din cauza
anturajului prost, că lucrează câte douăsprezece ore zilnic în construcţii, la tras cabluri groase
prin şanţuri, iar noaptea face taximetrie, că altfel nu ne descurcăm... Nici eu nu înţeleg când mai
apucă să se odihnească... Are un fond sufletesc bun, dar colegii îl strică şi de aia se-ntoarce
nervos acasă, în fiecare zi, cu chef de scandal...

De ce să fie violent? Nu-i dau niciun motiv. Serios... Nu, de cinci ani de când suntem
luaţi, nu mi-a tras o singură palmă, dar numai să îndrăznească că îl trimit în secunda doi să-şi
facă valiza şi să se ducă la soacră-mea, că apartamentul e al meu, proprietate personală dinainte
de căsătorie, primit moştenire de la mătuşa Ligi... (Râde straniu.) Aşa bărbat, aşa bărbat
ascultător mai rar. Mai calcă şi el strâmb, că doar de aia e bărbat, dar mai rar, când prinde şi el
câte ceva mai proaspǎt, ori de câte ori îşi aduce aminte de fostele lui iubiri, dar mă fac că nu văd
nimic, de dragul Siminei, că nu vreau să crească cum am crescut eu, fără tată... da' cine nu calcă
strâmb în ziua de azi. Om la locul lui, să-l pui la rană, nu alta... om ca toţi oamenii.

6
 Sigur că da, mă scuzaţi, m-a cam furat peisajul, da, sigur, de Horia era vorba, de asta
eram invidiată de toate colegele mele, că puteam, că mă lăsa să copii de la el, ori poate din cauza
bustului meu generos. De la Horia. De la Horia. Ce mai, era geniul clasei, mândria liceului; nu
cred că-nvăţa nimic acasă, prindea totul din zbor şi dezvolta la fel de rapid. Când îl ascultai era o
adevărată încântare. Să fii văzut ce voce frumoasă avea, să fii auzit cum gândea...

Da, mi-am amintit, cum să nu-mi amintesc de Otilia, tocilara clasei; Oti, slăbănoaga, era
cea mai cea îndrăgostită dintre noi toate de Horia; o anorexică pe care toţi o porecleam Olive, dar
el fiind mai tot timpul cu capul în nori nu-i dădea nicio atenţie, nici cea mai mică; cu siguranţă
nu era genul lui, chiar dacă săraca fată se dădea de ceasul morţii ca să fie băgată în seamă de el.
De asta mi-am dat seama când am plecat cu clasa în excursie la Cheile Bicazului, că tot căuta să
se bage în seamă cu el... Ţin minte că ne zgâiam ca proştii la hăul de dedesubtul nostru în frunte
cu doamna dirigintă şi Horia mi-a spus la ureche o glumă tâmpită pe care nu am băgat-o atunci în
seamă, dar acum, nu ştiu de ce, mi-am adus, brusc, aminte de ea. Mi-a spus că: "Uite, Nela, dacă
ne-am ţine strâns-strâns de mână şi ne-am arunca de aici, de pe stâncile astea pline de şopârle gri,
n-am păţi nimic-nimic până jos, jur, dacă am şti cum să planăm corect-corect... Ce zici, te bagi?"
Copilării. Se dădea şi el mare, ca să mă impresioneze...

Otilia?! Acu' trebuie să fie undeva la o mănăstire izolată, prin Oltenia, că nu cred c-a avut
cineva curajul să se încurce cu ea, că era sonată rău.

A! Poate asta vă ajută cu ceva! Undeva printr-a doişpea, în primul semestru, se lipise de
una Crenguţa, o ţigăncuşă ochioasă de la şcoala de meserii de peste drum; nu ştiu ce-o fi văzut la
ea, că nu părea să fie prea întreagă la minte, dar de arătat, arăta bine, poate puţin provocator, şi
nu le stătea deloc rău, deşi evitau pe cât posibil să fie văzuţi împreună... Gurile rele spuneau c-ar
fi lăsat-o borţoasă chiar în acea perioadă, dar cred că erau doar nişte tâmpenii. V-am spus doar că
Horia avea o delicateţe exagerată ieşită din comun, una aproape feminină, de parcă s-ar fi născut
pe Muntele Athos şi niciodată nu l-am putut închipui făcând sex cu cineva, nici chiar cu sine...
Simina! Simina! Nu umbla la priză! Nu umbla la priză! Uf! Uf!...

La ce visez? Bună întrebare! Cam o dată pe an, visez că devin uşoară că un fulg, că mă
ridic din pat de lângă Cristi al meu care sforăie ca un tanc... că mă ridic deasupra patului ca un fir
de abur, că mă răsucesc în aer ca un fum de ţigară şi o văd pe Simina cum doarme cu degetu-n
gură, cum dă din picioruşe în somn, visez cum se deschid uşor ferestrele şi cum pătrund în aerul
tare al nopţii ca un fir de păpădie, cum ocolesc cu grijă firele de înaltă tensiune care traversează
şoseaua şi cum mă ridic mai sus, tot mai sus, până văd cartierul nostru ca o pătură peticită, pe
care stă aprinsă o instalaţie veche de pom...

O dată cu zborul meu şi corpul meu parcă se subţiază, până devine cel al elevei de liceu
care-am fost, şi aterizez, lin, la serbarea de absolvire, direct pe podium, fiind urmărită de o mare
de ochi, dar eu nu-l văd decât... decât pe iu... Horia... colegul meu de bancă, cu ochelari de soare
negri şi freza lui şmecheră de hipster, Horia cel impecabil care mă urmăreşte atent şi mă

7
pătrunde în suflet ca un laser. Şi atunci încep să spun încet şi tare, să recit... Ce? Nu mai ştiu nici
eu, niciodată nu reuşesc să-mi amintesc ce şi cum... De fiecare dată, însă, dimineaţa la cafea,
Cristi îmi reproşează că iar am mormăit toată noaptea şi n-a putut pune geană pe geană, şi că s-a
dus pe terasă să fumeze aproape o oră, dar eu nu mă supăr, ci mă bucur ca totul a fost adevărat...

Cum a murit?!... Când a murit?!... Şi eu de ce n-am aflat, şi eu de ce nu ştiu nimic?!... De

ce?... De ce?... Mie, de ce nu mi-a spus nimeni nimic până acum?!... De ce trebuie să fiu mereu
ultima?... De ce trebuie să aflu întotdeauna la urmă?... Imposibil, trebuie să fie vorba de cu totul
şi cu totul altcineva, de un alt Horia... Aţi verificat, aţi verificat?... Aaa... aaa... N-aţi înregistrat...
n-aţi înregistrat nimic, nu?... Sigur?

IV. Mannix

Mannix: Cât îmi dai să-ţi parlesc? Nu, tataie, copilaşii mei nu trăiesc cu mulţumiri. Da, sunt
Mannix, şi ce-i cu asta?! Cine-aţi spus că sunteţi? Da? Şi ce treabă am eu cu asta? Care-i
problema? Kam amal resel.2 Vreau să fim prieteni, înţelegi, omule, pentru că prietenii se înţeleg
altfel, cu totul altfel decât duşmanii... Nu, nu pricep, de ce-aţi venit? Vreţi să mă acuzaţi de ceva?
Vreţi să-l acuzaţi pe Mannix de ceva? Acuzaţi-mă, dacă vă dă mâna. Dar vă anunţ de la-nceput,
că n-o să vă meargă, au mai încercat şi alţii mult mai tari, dar nu le-a mers.

San dilo?3 Băi, băiatule, eşti prost? Ştii câţi procurori am băgat eu la părnaie, ştii? Şi ştii
de ce? Pentru că sunt curat ca lacrima lui Ovidiu, poate şi mai curat. Le-am înscenat câte-un
flagrant baban la toţi papiţoii ăia care se dădeau mai băţoşi, tocmai când primeau... (ai ghicit,
nu?) Deh, nici nu terminaseră bine şcoala, nici nu li se uscase bine cernela şi voiau să mă
jefuiască boboceii, să se-mbogăţească peste noapte pe spinarea mea, din truda mea, din fierul
meu vechi scos din pământ şi din gunoaie de amărâţii pe care-i am în grijă. Şi-au găsit şi cu cine
să se pună, cu Mannix... Ştii la câţi amărâţi le dau eu să mănânce cu fierul ăsta putred al meu,
ştii? N-ai vrea să ştii.

Cum ziceai că se cheamă asta în limbaj cacademic? (Sic!) Janes romanes?4 Jaf, nu? Jaf la
drumu' mare făcut tocmai de ăia care sunt puşi să ne păzească legile. Pentru că nu toţi care au
lovele în ţara asta pot fi acuzaţi şi luaţi noaptea cu mascaţii, pentru că unii din ei mai e şi foarte
cinstiţi. Şi cu unul din aceştia ai onoarea să fii chiar în faţa lui.
2
Vreau să fim prieteni. (ţig.)
3
Eşti prost? (ţig.)
4
Vorbești romanes? (ţig.)

8
 Chiar aşa, sunt curios, de ce vrei, de ce vreţi să mă acuzaţi? De ce vreţi să-l acuzaţi pe
Mannix? Că face afaceri curate cu fiare murdare, de asta? Că a vrut să ajute pe un om aflat la
ananghie, pentru că se ducea ca toporu' la fund? De asta? Ha-ha-ha! Ja draq care!5 Pleacă
dracului de aici...

De unde ştiţi voi că sunt cămătar, cine ţi-a spus că sunt cămătar, că fac cămătărie? M-ai
prins cu ceva? M-aţi prins cu ceva? Scrie pe fruntea mea că sunt cămătar? Nu scrie. Pe fruntea
mea scrie că sunt negustor de fiare vechi. Unul cinstit sau mă rog, cât poate să fie de cinstit
cineva pentru vremurile astea. Am autorizaţie valabilă, am firmă, plătesc impozite la zi pentru
asta. (Scoate un vraf de hârtii îngălbenite dintr-un sertar pe care începe să le agite.) Eu sunt
patriotul ăla adevăratu', mă', nu voi!

Nu? Şi atunci, de ce, de ce mă acuzaţi? Asta e o acuzaţie foarte gravă, gagiilor; aveţi
dovezi să vă susţineţi afirmaţia? N-aveţi. Buuun. Păi, dacă nu, n-aveţi ce să căutaţi la uşa mea!
Marş! Credeaţi că mă sperii de voi? Nu mă sperii, că n-am de ce să mă sperii, Mannix nu se mai
sperie de nimeni, gagiule, nici de ăla cu coadă şi coarne, că n-are cum să mă aibă la mână cu
toate că suntem asociaţi; că acum trăim în democraţie şi fiecare poate să facă ce vrea, dacă nu
deranjează pe nimeni.

Buuun. Am deranjat eu pe cineva cu fierul meu vechi? Pe cine am deranjat? Vrei să sun
la un număr şi mâine, ce mâine, chiar acum în secunda asta, să te trezeşti dat afară fără să ştii de
ce? Ce ai tu cu fierul meu ruginit, de ce nu mă laşi tu să dorm în pace şi să-mi văd liniştit de
treabuşoara mea?

Buuun. Ia spune-mi, cine te-a trimis? Cum nu te-a trimis nimeni, mă', te văd om mare, de
ce mă minţi? Crezi că nu ştiu că Trofici se ascunde în spatele vostru şi vrea să mă buşească, dar
să ştii că nu mă las, pentru că n-am de ce să mă las. Am să merg până la Strassbourg, până în
pânzele albe dacă e vorba de dreptate, dacă e vorba să le iei amărâţilor de care am grijă pâinea de
la gura copilaşilor lor.

Aia nu, aia nu, da' ce v-am făcut noi, mă, de nu ne lăsaţi să trăim şi noi pe lângă voi,
românaşilor, măcar cu ce vă pică de la gură? Sokeres? Sokeres, gaje?6 Nu te juca cu focul! Ce,
dacă sunt eu mai tuciuriu, asta înseamnă că sunt şi prost şi hoţ pentru voi? Hoţ, mă', prost, mă'?
Hoţ?! Pleacă! Kharel tàksi! Kharel tàksi!7 Cheamă taxiul! Mannix, Mannix plăteşte tot!

Ce treabă aveţi cu Crenguţa? Aaa, pentru muta asta aţi venit?! Şi ce n-aţi spus aşa de la
început. Credeam că sunteţi de la nu ştiu ce control, de era să-mi sară corasonu' din piept. Da,
tăticule, recunosc, e nepoata mea, stă împreună cu mine şi cu băiatul, că n-are, săraca, unde să se
ducă, c-a fugit de acasă acu' vreo patru ani, c-au snopit-o ai ei într-o bătută soră cu moartea. Nu
ştiu de la ce s-au luat. De unde să ştiu eu care-i cauza? Vorbesc aiurea oamenii de pe aici că
5
Pleacă dracului de aici! (ţig.)
6
Ce faci? Ce faci, românule? (ţig.)
7
Cheamă taxiul! Cheamă taxiul! (ţig.)

9
băiatul ăsta al ei, Alcatel, ar fi copilul făcut de ea cu unul dintre neamuri - ce porcărie! - Ba unii
zic că şi fata cea mică a ei, Palmoliva, tot aşa ar fi. Dracu' să-i pieptene, de mai înţelege cineva
ceva din toată înturlucătura asta.

Aoleu! Să cadă foc pe capul meu, să-mi pice părul din cap, să-mi crăpe ochii, să-mi
moară copiii mei de cancer dacă te mint; cum să te gândeşti la asemenea porcărie, matale care ai
atâta carte, nu ca mine, că doar există femei pe toate drumurile, te duci pe Strada Domnească cu
o plasă din asta mare de un leu, şi în jumate de oră o umpli cu p... Ptiu! N-a ajuns frati-miu să se
spurce cu fiică-sa ca să-l mănânce puşcăria şi viermii, bate-mă Dumnezeu să mă bată... ce mi-a
fost dat să aud la anii ăştia ai mei! Că, dacă aş şti, dacă aş crede că totul a fost cum se zice, l-aş
strânge de gât şi pe el şi pe nevastă-sa, aş băga cuţitu-n ei, una-două.

Nu e, dom-le, nu e, sunt poveşti nemuritoare, crede-mă, n-are cum să fie adevărat. Chiar
dacă e încă frumoasă, Crenguţa asta e atât de proastă încât nici nu ştie cu cine s-o culcat aseară,
d'apoi cum să mai ştie cu cine-a fost atunci... Da' să ştiţi că în rest e muncitoare şi ascultătoare,
de asta am şi luat-o la mine cu tot cu Palmoliva şi Alcatel, că e curată şi are grijă de casă cât sunt
plecat prin ţară după materiale. Da. Are şi ajutor social, că n-are de unde... Da' n-am treabă cu
banii ei, ba chiar îi mai dau de la mine, să fie primit!

De unde să ştiu eu cu cine i-a turnat, măi, omule, eşti cu capu'? Că asemenea întrebări nu
se pun între un unchi şi o nepoată, treaba ei; trebuie să aibă un motiv Crenguţa de nu-mi spune,
de a nu spune la nimeni ai cui sunt copiii.

Da, n-a mai cerut-o nimeni de când cu zvonurile astea proaste, de fapt, n-a cerut-o nimeni
niciodată; ba da, să mă trăsnească dacă te mint, moşule, când era încă la şcoala de meserii, de
care s-a ales prafu', voia să fugă de acasă şi să se mărite cu un băieţaş, un ameţit de românaş care
nu ştia pe ce lume trăieşte, un copil şi ăla, vai de curu' lui, fără mamă, fără tată, da' i-am dat eu
măritiş să se sature, să mă ţină minte. Da, noroc că m-am prins la timp şi i-am dat eu măritiş cât
să mă ţină minte toată viaţa, chiar în ziua aia când voia să se ducă la primărie cu el. Da', până la
urmă, tot s-a dus, că m-am îmbunat de plânsetele ei, că mi-a fost frică să nu-şi facă felul şi i-am
dat drumul, da' gagiul ăsta de care vorbeam n-a mai apărut pe ecran. Ce încredere să ai într-un
românaş în ziua de azi? Prosteală pe faţă...

Acum cred că s-a lecuit de tot de bărbaţi, de toţi bărbaţii. Nu-i trebuie, nici nu mai vrea să
audă. Cum vede pe vreunul străin la noi prin curte, cum se ascunde-n grădină până pleacă ăla...
De asta nici n-o să apară pe aici până nu plecaţi... Că ştiţi, că, la noi la ţigani, e ruşine mare ca
cineva să ia un român, c-avem şi noi cinstea noastră şi nu ne amestecăm cu românii. Nici ţiganii
nu se amestecă între ei. Lăutarii cu lăutarii, rudarii cu rudarii, mătăsarii cu mătăsarii, gaborii cu
gaborii, căldărarii cu căldărarii, florarii cu florarii şi fierarii cu fierarii. Fiecare să rămână pe

10
scaunul lui, aşa cum l-a făcut mă-sa şi tac-su. Scuzaţi vorba proastă, dar cam aşa e la noi! Atceva
nu ştiu să mai spun! Talian Bahtali!8

Ce apartament pe numele meu?! Hai, lasă-mă, nene! Mă laşi?... Nu, şungalăule9, nici un
apartament?... De unde aţi aflat?... Aaa... ştiaţi deja... Voi să nu aflaţi... cu "clacotatoarele" alea
mici afli azi şi ce "color" de pipi faci răspoimâine... E adevărat, da, e pe numele lu fie-mea,
Sapienţia, cadou de nuntă... Ȋnţelegerea e înţelegere. Când am bătut palma, că mai întâi i-am
cerut buletinu' să văd dacă e major, Betea ăsta ni l-a dat de bunavoie, cu acte la notar, că l-am
împrumutat cu cinci mii de dolari să fugă în America cu cioara asta de Crenguţa, dar până la
urmă, cred c-a uşchit-o cu altcineva, că nu l-am mai văzut de atunci. Acum o vezi pe Crenguţa
asta doar o gheboasă piele şi os şi fără măsele şi nu-ţi vine să crezi că a stârnit atâtea pasiuni, de
se se tăiau pe capete ţigănaşii noştri pentru ea... da' când era iapă şucară10 te băga în ceaţă din
prima, de-ţi venea să-i bei apă din mij... Dacă n-ar fi fost nepoata mea, (Râde mânzeşte printre
dinţii de metal.) mai-mai c-aş fi fugit şi eu cu ea, taman la Polul Nord, ca să nu mi-o fure
nimeni... Socheres merundo, socheres?... Na, că m-a tăiat o durere de cap. Mama lor de pastele.
Tiii!... Alcatel, Palmoliva, jeav manta ando parko? Jeav?11

V. Untură de la Casa de Culturǎ

Untură: Eu sunt Untură de la Casa de Culturǎ! Nu, nu mă supăr, asta e porecla mea de când
eram la "Minulescu". Am şi poze, dacă vreţi să ştiţi cât de mare eram: cam cât un urs, cam cât o
morsă, cam cât o balenă ucigaşă. Nu, nu mă deranjează, chiar dacă acum nu mai am decât 72 de
kilograme. N-am făcut niciun efort, să ştiţi, n-am ţinut cure cu furnici ori mai ştiu ce altceva,
n-am alergat şi n-am tras de fiare. Mi-am propus într-o bună zi să slăbesc şi am slăbit în trei luni
30 de kilograme. Mi-am inventat propria mea cură, da. E pe bune, nu râdeţi. Am făcut o cură cu
alune şi apǎ caldǎ . Ştiu că alunele îngraşă, dar dacă mănânci în fiecare zi câte una şi nimic
altceva, să vezi ce rapid dai jos calupurile de slănină de pe tine.

Eu am fost primul căruia Ricǎ i-a arătat tatuajul de pe piept; îşi făcuse, habar n-am de ce,
o balerină 3D, graţioasă, una care plângea pe un zar supradimensionat şi în spatele ei era un

8
Sănătate! (ţig.)
9
poliţistule (ţig.)
10
frumoasă (ţig.)
11
Alcatel, Palmoliva, mergeţi cu mine prin parc? Mergeţi?

11
clovn de circ care o ţinea protector de umeri. Sigur, toţi s-ar fi aşteptat ca zarul să indice şase sau
ceva de genu', dar nu ştiu de ce, poate aşa voise artistul, zarul arăta doi, doar doi... N-am întrebat
nici asta de ce.

Prima mea reacţie a fost: "Oau!" Normal. Foarte, foarte mişto, foarte, foarte cool, aproape
real, de-ţi venea să pui mâna să te convingi că e doar o pictură şi nu e aievea, dar nu mi-am
permis faţă de Ricǎ, să nu creadă despre mine ce şi cum, că cea mai frumoasă şi cea mai pură
prietenie e cea dintre doi bărbaţi: Castor şi Pollux, Ghilghameş şi Enkidu, Stan şi Bran... iar noi
ne cunoşteam încă de la grădiniţă şi nu s-ar fi căzut...

Nu vă spun cât îl costase, aproape 1.000 de dolari, dar se dusese la unu' tare de tot din
Timişoara, un evreu de pe Şagului, ca să i-o facă, unul dintre cei mai bun, dacă nu chiar cel mai
bun din ţară la momentul ăsta, unul care câştigase nu ştiu ce concursuri prin străinătate în
domeniul tatuajelor, unul mai cunoscut decât Ştefan Popa Popas în domeniul lui... Evreu-evreu,
da' meseriaş bun-rău tipu'. Ce-i al lui, era al lui. Cam scump, dar asta e altă poveste, cert e că mi-
am pus lacăt la gură...

Nu mi-a spus de unde a avut purcoiul ǎla de bani, dar nici eu nu l-am tras prea tare de
limbă, că nu sunt de ăla care se bagă în sufletul omului ca să-l iscodească, cǎ ce rost avea, cǎ
unele lucruri nu i le spui nici duhovnicului, d-apoi unui prieten, fie el şi cel mai bun.

Da. Ricǎ a fost cel mai bun prieten al meu, cel care-mi lua întotdeauna apărarea în faţa lui
Bomfaier şi Carie, a tuturor bătăuşilor din clasele mai mari. Da, aşa-i ziceam eu când eram cu el,
"Ricǎ", şi el mă lasă să-i zic aşa când eram doar eu cu el, de fapt eram singurul care-i zicea aşa,
dar numai când nu erau alţii de faţă. Când eram cu el, n-avea nimeni tupeul să se atingă de mine,
de Untură, aşa cum îmi spuneau toţi din cartier... Cum rămâneam singur, cum începeau să răsară
din senin şuturile în fund şi bobârnacele. Îmi place să cred că şi eu, la rândul meu, am fost cel
mai bun prieten al său... Poate nu cel mai bun prieten a său, dar singurul cu siguranţă.

Pe lângă el, aveam şi eu succes la "femei". Toate care voiau să se apropie de Ricǎ, pentru
că băiatul ăsta era un adevărat aspirator de "femei", treceau obligatoriu mai întâi pe la
"secretariat", la veriga slabă, adică pe la mine. Degeaba, frate, el n-avea ochi decât pentru Nela,
colega lui de bancă dintr-a zecea, cu toate că nu mai vorbeau de aproape doi ani, de printr-a
unşpea dacă nu mă-nşel. O prinsese că umbla cu cioara vopsită, că se lingea şi cu unii şi cu alţii
din liceu, de asta n-a mai vrut să vorbească cu ea. Asta proastă nici nu şi-a dat seama, nici eu nu
puteam să-i spun ei că ce şi cum, că dacă ar fi aflat Ricǎ s-ar fi supărat foc şi pară pe mine; nu,
nu puteam să-l au de gol în faţa ăsteia, că doar eram singurul lui prieten. Cum să-i spun că era
mort după ea, mai ales după fazele alea nasoale pe care i le făcuse. Despre ea, adică despre Nela,
Ricǎ vorbea ca despre "femeia ideală", dar nu se trăda în faţa ei câtuşi de puţin, o trata cu
indiferenţă, de parcă nici n-ar fi existat şi asta făcea treişpe-paişpe de ciudă.

Cu Crenguţa Pucheanu a fost o poveste şi mai interesantă. Se cunoscuseră după

terminarea orelor, pe drumul spre casă. Ea era cu vreo trei ani mai mică decât el, dar era foarte

12
bine dezvoltată pentru vârsta ei, avea nişte balcoane, mamă-mamă, de-ţi venea să te lingi pe
degete şi un şut periculos, foarte periculos şi nişte ţoale în care parc-ar fi intrat cu încălţătorul.
De fapt, o cunoscuse prin intermediul lui unchi-su Mannix, un ciricliu uns cu toate alifiile, când
Ricǎ îl ajutase pe tip să împingă hârbul cu care venise s-o ia de la şcoală. Lugu-lugu, hara-hara şi
imediat le-a făcut lipeala. Era bună Crenguţa asta, bună-rău bruneta, bună cu draci, cu craci şi
laci, că-i cam sucise minţile lui Ricǎ al meu, de vreme ce-o invitase să stea la el acasă, atunci
când şi-a luat scutire două săptămâni pe motiv de nu ştiu ce boală...

Într-o zi, imediat după bac, îmi spune că are nevoie de mine vinerea următoare ca martor,
că se-nsoară, că-şi pune pirostriile. "Cu cine?", l-am întrebat eu. "Cum, cu cine?", mi-a răspuns
el. "Nu ţi-e clar, grasule? Cu Crenguţa!" "Ce-şti nebun?", l-am întrebat eu. "Fă-ţi un control
temeinic la mansardă! Căsătoria înseamnă moarte, ură, dispreţ, mâncatul aceluiaşi fel în fiecare
zi, pierderea stimei de sine şi alte câteva zeci de catastrofe naturale. Trebuie mai întâi să-ţi
trăieşti viaţa la intensitate maximǎ, să te distrezi pânǎ ţi se face rǎu, până te buşeşte borşu' pe nas,
să-ţi faci de cap până la 35-40 de ani şi dup-aia să te legi, dacă mai vrei, la cap. Dacă-l ai." "N-
am înnebunit!" mi-a răspuns el. "Dar am o responsabilitate, Untură... sunt, voi fi tată." "Ceee?",
l-am întrebat eu. "Tată, grasule, tată. Tată, antonimul cuvântului mamǎ . Felicită-mă!", mi-a
răspuns el. "De unde ştii că este al tău?", l-am întrebat eu. "E sigur-sigur! Chiar dacǎ nu se vede,
e în luna a şaptea, bate la uşă cu picioarele şi se pare cǎ are de gând sǎ iasǎ înainte de termen.",
mi-a răspuns el calm. "Sigur-sigur?", l-am întrebat eu. "Sută la milion!", mi-a răspuns el. "Da'
vezi să nu mai spui la nimeni, Untură." "Criptă, doar mă cunoşti. Dar cu Nela cum rămâne?",
l-am întrebat eu. "A fost, este şi rămâne femeia visurilor mele. Femeia ideală. O datǎ vede naşu'
ruşinea finei. M-a trădat o dată, îmi e de ajuns, nu mai vreau sǎ experimentez. O iubesc din toate
fibrele sufletului meu, chiar dacă nu merită, dar nu o mai doresc, cel mult, nu la modul ăla
carnal.", mi-a răspuns el. "Şi pe arăpoaica asta de Crenguţa o iubeşti? De-abia ai cunoscut-o de
două luni. Nici măcar nu ştii ce hram poarta." "Nu, dar o doresc tot timpul. Ea e femeia realǎ a
vieţii mele. Cer şi pământ, ai înţeles? Chiar dacǎ nu o iubesc, m ăcar am certitudinea că-mi este
fidelă, că mă iubeşte la nebunie, că nu mă poate înşela niciodată, că nu poate trăi fără mine. E
verificată şi răsverificată. E mama copilului meu. Pun mâna-n foc pentru ea. Că pot face casă cu
ea. E pură, mă, extrapură, înţelegi? Că pot pleca în Elveţia cu ea şi s-o luǎm de la lingurǎ. Cu
Nela nu aş fi putut ajunge nici măcar până la vamă la unguri, şi chiar dacǎ aş fi putut ajunge pânǎ
acolo, m-ar fi pǎrǎsit pentru un ul din vameşi." "Măi, Ricǎ , da' tu n-ai chiar toate ţiglele pe casǎ ,
prietene. Chiar că eşti în săptămâna chioară... Ce-ţi căşună aşa deodată, şi însurat şi tată şi
Elveţia? De ce taman în Elveţia?" "Pentru că Elveţia este o ţară neutră, de aia. Este ţara în care
nu respirǎ, nu trăieşte Nela." "Prostule!" i-am spus. "Sunteţi doi proşti, şi tu, şi Nela! Vă futeţi
viaţa din cauza unor tâmpenii." "Bine cǎ eşti tu deştept. Vrei să-ţi arăt verighetele din buzunar,
vrei să vezi ce scrie pe ele?" "Gata, mă! Te cred, mă, te cred!" De fapt a fost prima şi ultima oară
când i-am zis aşa. De fapt, chiar aveam dreptate. Prietenia noastră, totul se ducea de râpă cu
viteza unui bulgăre uriaş, asta pentru că nu poţi fi prieten cu un om însurat, ca să nu-i dai motive
să se gândească aiurea... "Deci, ne-ntâlnim vineri, la nouă, pe terenul de fotbal şi dup-aia plecăm

13
împreună la starea civilă. Vii, Untură, vii, nu?..." Puteam să mă piş contra vântului? Ce puteam
să fac, ce puteam să-i zic, chiar dacă înţelegeam că îşi pune singur ştreangul de gât?

Când ne-am întâlnit la ora şi data stabilite, Ricǎ ar ăta ca un adevărat ginerică, sǎ pici pe
spate şi nu alta, că avea ghiaurul gust la ţoale. Parcă era scos din cutie, funda îi mai lipsea. I-am
zis să ne grăbim, că nu e bine să aştepte mireasa, dar el a zis foarte calm că mai bine facem mai
întâi o miuţă şi a cumpărat cu 200 de lei o minge dezumflată de la nişte copii care se tot
învârteau pe acolo. Apoi am jucat toată ziua fotbal în doi, până s-a înserat şi au început să zbiere
nişte comunişti de la blocul alăturat că nu pot să doarmă din cauza noastră. I-am înjurat şi noi.
Dup-aceea a comandat un taxi până în centru unde ne-am dat în căluşei şi am mâncat vată pe băţ
şi mere glazurate şi ne-am uitat pe nişte reviste porno uitate de unu' pe o bancă. La miezul nopţii
mi-a strâns mâna ca unul care pleacă într-o călătorie lungă, mi-a dat un pumn de bani pentru taxi
şi a zis că el se duce la autogară, la Atlassib, să-şi cumpere bilet pentru Elveţia. Un singur bilet.
Nu l-am întrebat nimic. Nici nu avea rost... De fapt, ce puteam să-l întreb?... Puteam să-l întreb
ceva? Puteam? Restul sunt bulshit-uri.

VI. Domnu' Radu & Doamna Puşa

Doamna Puşa: A căzut, cum să se arunce?! Exclus! Nu băuse nimic, dom-le, înainte, nu băuse,
aşa au stabilit şi doctorii! De fumat l-am mai văzut fumând, dar de băut niciodată. Cât a stat cu
noi în bloc, nu l-am văzut o singură dată beat, chiar dacă prietenii lui mai trăgeau la măsea... Ce
crimă? Ce sinucidere? Fii serios. Accident a fost, cum, Doamne, să fie altfel, asta e versiunea
oficială, toţi au spus asta când a fost găsit acolo jos la baraj, toţi s-au minţit că a fost un accident
stupid, că altfel nu mai avea Horia al nostru parte de slujbă. Mie una nu prea mi-a mirosit c-ar fi
tocmai accident, că la anii mei nu mai înghit chiar orice, dar am zis şi eu aşa ca şi ceilalţi, ca să
fiu în ton cu ceilalţi, mi-am muşcat buzele până la sânge, de teamă ca popa Neculcea să nu se
sucească şi să nu-i facă slujbă.

Tot bărbatu-meu, domnu' Radu s-a ocupat şi de Horică, dar de data asta, nimeni n-a mai
vrut să cotizeze, nici măcar soţii Kovacs. Era şi prin iulie când majoritatea erau plecaţi pe la băi,
în vacanţe ori pe la rude. Puţinii rămaşi în bloc spuneau să mergem la primărie, că-i caz social, să
ne dea de acolo, că trebuie să aibă ei fonduri şi pentru situaţii din astea mortale. Ne-am dus în
audienţă la domnul vice, am stat la cozi, ne-am milogit că, ce era să facem, îţi moare o pisică şi
te duci s-o îngropi, n-o duci de coadă la container, d-apoi un om. Asta să fie pomana noastră,
cine ştie de noi cine o să aibă grijă.

14
 Ne-au promis marea cu sarea, da' acum n-au, că s-au epuizat fondurile, dar o să fie cât de
curând o nouă rectificare de buget aşa că, momental (Sic!), să ne descurcăm cum putem, să
facem rost de chitanţe, de bonuri fiscale, că pe urmă ne dau ei bănuţii pe care i-am cheltuit. Până
la ultimul leuţ. Cum ai văzut matale un ban de la ei, aşa am văzut şi noi; noroc că de data asta nu
ne-am mai întins ca la doamna Betea, că nici nu prea aveam de unde... Şi ce băiat frumos era, ce
ascultător, ce bine crescut. Dac-aş fi avut o fată, după el aş fi măritat-o, că era pâinea lui
Dumnezeu, nu alta. Şi ce ochi albaştri, şi ce ochi senini avea; că n-am putut să-i închidem, că aşa
l-am îngropat, cu ochii deschişi... de parcă i-ar fi părut rău.

Domnu' Radu: Când ne-au chemat cei de criminalistică să-l recunoaştem, cine credeţi c-a fost?
Toţi de aici îşi dădeau coate, aşa că tot eu şi Puşa mea ne-am dus acolo până la baraj să vedem
grozăvia. Ştiţi câte apeluri pierdute i-au găsit pe telefon numai într-o singură zi, aia în care se-
ntâmplase nenorocirea? Peste 600, şi toate de la o singură persoană, nu mi-au spus numele
persoanei, dar am bănuit eu de la cine… Nu, nu se-necase, dom-le, să stăm strâmb şi să judecăm
drept, cum să se înece, era căzut cu faţa în jos pe pragul betonat din faţa barajului, cea fără apă,
chiar în faţa porţilor de fier, între nişte corniere răsucite. Nu ştiu cum de nu l-a văzut nimeni,
timp de două săptămâni pe căldurile alea... Sincer să fiu, eu, unul, nu l-am recunoscut din prima,
şi acum parcă mi se face rău când îmi amintesc. Noroc de Puşa că l-a recunoscut ea, după hainele
alea albe şi după cravată, că îl văzuse aşa îmbrăcat chiar în dimineaţa în care se întâmplase
nenorocirea.

Doamna Puşa: Da, chiar aşa era îmbrăcat ca în dimineaţa aia când mă întâlnisem cu el lângă
terenul de fotbal. Parcă îl văd şi acum. Avea un buchet mare de cale învelit în celofan, unul de un
metru, care făcea cel puţin un milion, că ştiu, că eu am lucrat toată viaţa la "Garofiţa", la florăria
aia mică de pe Carpaţi. Părea atât de fericit. Şi puţea a parfum... parcă-şi turnase cu găleata. Cred
că avea întâlnire cu vreuna, ori că se ducea să se angajeze, de vreme ce era aşa de spilcuit.

De obicei, încerc să-mi văd de treburile mele, dar atunci nu ştiu ce mi-a venit. M-am
gândit că-i fac un bine, că e datoria mea dacă-i spun adevărul, dacă-i spun ceea ce ştiau de fapt
toţi în afară de el. Şi atunci i-am spus, sigur că i-am spus, nu puteam să rabd, să văd cum alţii îşi
bat joc de el. I-am zis aşa: "Măi, Horică, mamă, eşti băiat tânăr, ai toată viaţa, tot viitorul
luminos înainte, ce-ţi veni, mamă, să te-ncurci cu toate vagaboandele, cu toate destrăbălatele, şi
să-ţi strici, să-ţi nenoroceşti viaţa, să-ţi baţi joc de tinereţele tale? Dac-ar auzi doamna Betea ce
faci s-ar răsuci în cavou. N-a zis nimeni să nu te distrezi, dar fă-o şi tu cu cap. Du-te, maică, la
poarta bisericii, duminica la 12, că acolo-s fetele cele cu adevărat serioase, nu la restaurante şi
discoteci, şi alege-ţi una de acolo care iese cu baticul pe cap şi cu privirea-n pământ, şi să vezi
dacă vine asta la tine în vizită dacă n-ai făcut acte cu ea la primărie.

Ascultă-mă, mamă, că nu-ţi vreau răul! Las-o, mă', pe asta cu care te-ai înhăitat şi care-ţi
toacă toţi banii, şi care tot o strecori nopţile prin casă, de crezi că nu te vede, că nu te ştie nimeni,
da' Bunul Dumnezeu e sus şi vede tot, şi ne scrie toate-toate păcatele în Cartea Vieţii. Domnu'
Radu are o listă lungă pe noptieră cu ăia străinii, la ce oră au intrat şi la ce oră au ieşit din bloc,

15
pe secunde şi minute, Horică, şi asta a ta e campioană. De 156 de ori a venit asta până acum. De
156 de ori, de aia s-a stricat şi liftul... Cu aia, cu aia te-ai găsit să te-ncurci, măi, Horică, chiar cu
aia, cu untura aia greţoasă de peşte? Vai de steaua ta!... Cum ce are, mamă? Pe ce lume trăieşti?
Aia trăieşte cu tac-su, a scris şi în ziare, încă are şi un copil cu el... Da' ăla pe care îl poartă peste
tot... nu-i frati-su mai mic, mă', Horică, crede-mă, e copilul ăla pe care l-a făcut cu tat-su,
înţelegi? Şi văd că se mai pregăteşte să mai slobozească unul tot de la el. Ştiai?... Toată lumea
ştie, mă, copile, numai tu nu, toată lumea... Ascultă-mă pe mine, că sunt vulpe bătrână, beleşte
ochii până nu e prea târziu, că e păcat de tinereţile tale. N-ai putut să găseşti şi tu una normală,
tocmai pe panarama asta boită ai găsit-o? Cu ce te-a prostit, mamă, cu ce te-a prostit? Ce-ţi face
asta şi nu-ţi fac altele?! Ce?"

Normal. S-a înroşit ca racul fiert, la faţă, că se vede că nu prea i-a convenit că l-am luat
cam tare, a zâmbit amar, da' amar-amar, rău de tot, dar tot nu mi-a răspuns la nimic din ce-l
întrebasem. Chiar mi se pare că mi-a zis: "Mulţumesc frumos, doamna Puşa... am să ţin cont", că
mi-a dat buchetul ăla de un milion mie şi apoi s-a scuzat că se grăbeşte nu ştiu unde, că spunea
că are ceva foarte important de rezolvat pentru viaţa lui. Minţea de îngheţa Dunărea, că eu îi
cunosc pe toţi bărbaţii când mint. N-avea nimic important în ziua aia, dom-le, că a bătut mai apoi
ţurca toată ziua cu unu' gras de nu-l mai încăpeau hainele, de nu mai putea să se mai odihnească
nimeni din bloc. Toată, toată ziulica, până s-a lăsat întunericul...

Ce profesori? De ce să mint, nu, n-am văzut pe nimeni din ei la înmormântare. Nicio fată,
niciuna din ştoarfele care tot intrau noaptea în scara noastră, care i se furişau în casă. Niciun
coleg, măcar unu' de sămânţă. Ba da, mint, ne-a ajutat tot timpul ăla' mare şi gras din ziua
dinaintea... ăla malacu' care zicea c-ar fi fost prietenul lui cel mai bun, ăla cu care Horică bătuse
ţurca, atunci cu buchetu'... Aşa mare şi umflat cum era, a alergat peste tot ca un titirez. El a
rezolvat cu actele. El a alergat la cumpărături. I-am dat lista şi banii şi el s-a dus. Mi-a dat restul
înapoi până la ultimul bănuţ. I-am dat şi lui un prosop mare, de bumbac, făcut la Scorniceşti cu
30 de ani în urmă, c-am adus de acasă, să le dăm celor prezenţi la groapă, câteva din prosoapele
pregătite pentru noi. Era vară şi toţi erau plecaţi din oraş în vacanţe, cine să vină pe zăpuşeala
aia? De altfel, cred că nici acum majoritatea cunoscuţilor lui nu ştiu c-a murit... De altfel, de la
morgă, am plecat într-un Aro cu sicriul închis direct la groapa făcută cu excavatorul.

Sulea Spătaru! Cine să-i mai citească stâlpii? Era la viteză maximă, dom-le, ţac-pac, nu
înţelegi? N-a plâns nimeni din puţinii câţi eram pe acolo, poate doar băiatul ăla gras; singura
noastră preocupare era să-l îngropăm cât mai repede şi să plecăm de acolo, pentru că mirosul
devenise insuportabil. Dumnezeu să-l odihnească! În loc să jucăm la nunta lui, în loc să jucăm la
cumetrii, am fost la groapă şi i-am mâncat coliva... Mama ei de treabă! Ce pierdere! Şi ce
frumos, şi ce cuminte, şi ce băiat bun mai era. Numai bun de pus la rană. Da' aşa-i viaţa, unii o
văd din balcon, alţii, din canale.

Şi ce băiat frumos era, ce ascultător, ce bine cescut. Dac-aş fi avut o fată, după el aş fi
măritat-o, că era pâinea lui Dumnezeu, nu alta. Şi ce ochi albaştri, şi ce ochi senini avea; că n-am

16
putut să-i închidem defel, că aşa l-am îngropat, cu ochii deschişi... de parcă i-ar fi părut rău, da'
rău de tot şi ar fi vrut să ne-mbrăţişeze pe toţi cu privirea.

VII. Ultima oră.

Nela: "La Circ.../ Un accident banal –/ Un acrobat,/ Un salt mortal/ Şi.../ Acrobatul nu s-a mai
sculat.../ / Alămurile din orchestră au tăcut,/ Iar clovnii din arenă au ţipat.../ Dar publicul din
staluri n-a crezut/ Că poate fi şi-un accident adevărat/ Şi-a fluierat.../ Zadarnic –/ Mortul n-a mai
înviat.../ / Păcat de el!.../ Era un tânăr acrobat frumos,/ Cu corpul tatuat de sus şi până jos,/ De
care publicul se minuna,/ Când îl vedea-ndoit ca un inel,/ Sau când pe bara fixă se-nvârtea/ Ca o
morişcă de cafea/ Cu balerina lângă el!.../ / Dar balerina nu-l iubea!.../ / Povestea lui?/ Hm!.../
Povestea mea –/ A mea,/ A ta/ Şi-a altora!.../ / Acelaşi accident de circ, banal.../ O zi relâche,/ Şi-
apoi, la fel,/ Cu-aceeaşi balerină lângă el,/ Alt acrobat.../ Alt salt mortal!..."12

VIII. România este o ţară mare şi frumoasă.

Diriginta: ATENŢIE! Repetaţi după mine! Statele membre ale UE sunt: Austria, Belgia,
Bulgaria, Cipru, Croaţia, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia (ah, Grecia!),
Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Polonia, Portugalia, Regatul Unit,
Republica Cehă, România, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Ţările de Jos, Ungaria.

“România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil.”13 “Statul are
ca fundament unitatea poporului român şi solidaritatea cetăţenilor săi."14 România este o ţară
mare, frumoasă şi bogată, plină de tot soiul de bogătaşi. Cu toate că este atât de mare, nu este
suficient de încăpătoare pentru noi toţi, din cauza depopulării, pentru că simplii ei cetăţeni sunt
obligaţi să muncească şi în alte ţări, mult mai puţin frumoase decât ţara lor!

12
Ultima oră - Ion Minulescu
13
Constituția României
14
Constituția României

17
 Repetaţi! “România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului,
drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi
pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului
român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate.”15

Românii sunt un popor creativ, harnic şi talentat, urmaşii dacilor şi romanilor, dar din
păcate nu au suficienţi bani ca să-şi cunoască propria ţară. Prinţul Charles este cel mai bun
ambasador al ţării noastre. Cel mai frumos oraş al Moldovei este Torino. Basarabia e România,
dar nu acum. În România trăiesc în armonie deplină: maghiari, romi, ucrainieni, germani,
ruşi-lipoveni, turci, tătari, slovaci, bulgari, croaţi, greci, evrei, cehi, polonezi, italieni, armeni,
ceangăi. Limbă vorbită în România este şi limba română. Cei mai cunoscuţi români în lume sunt:
Dracula, Adrian Mutu, Mihaela Rădulescu, Ioan Moraru, Gheorghe Emil Palade, Elie Wiesel şi
mai tânăra speranţă Herta Muller. Capitala ţării este, teoretic, oraşul Bucureşti. Alte oraşe mari
din România sunt: Constanţa, Cluj, Timişoara, Iaşi, Braşov. “În România, respectarea
Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”16...

Nela, ce faci? Unde te gândeşti? La nemurirea sufletului? Te-ai ţăcănit de tot? Cui îi mai
scrii bileţele de amor?... (Râsete de copii.) Să nu care cumva să prind pe cineva că n-are mâna
ridicată la inspecţie. S-a înţeles?

IX. O hologramă cu numele Horia.

Holograma: Aş vrea să le dau dreptate la toţi, dar chiar nu pot. Pentru că sunt neutru, pentru că
am devenit neutru acum. Foarte neutru... Hallo, Switzerland? Hallo? (Ton de ocupat, imaginea se
înceţoşează progresiv.)

CORTINA

15
Constituția României
16
Constituția României

18