A fost mare bucurie în tabăra hânceșteană. Gheorghița și-a reluat repetițiile la modul cel mai serios.

Încă
la Cimișlia de V.Feodoreanu îi spusese, că are un pici la Strășeni, care face minuni cu trompeta și că
Gheorghiță e departe de acela. Venit la concurs, băiatul era calm, fără urme de tulburări pe față, a urcat
în scenă sigur pe sine, a apropiat trompeta de buze și a început să cânte. Domnul Feodoreanu
președintele juriului cu ochii mirați s-a întors spre dl. V.Vlas și l-a întrebat:

- Ce ați făcut cu el? E de nerecunoscut! Ce calitativ evoluiază. Incredibil!

Apoi a venit rândul “piciului de la Strășeni”, care n-a demonstrat nimic deosebit. La sfârșitul concursului
V.Feodoreanu s-a apropiat de Î.Plăcintă, l-a luat mai departe de urechi străine, zicând :

- Vă mulțumesc din suflet pentru că mi-ați telefonat. Ași fi putut comite o greșe “piciului de la
Strășeni” ală fatală. Îmi va fi de învățătură pentru viitor. Nimeni nu-I scutit de greșeli.

Când au fost anunțate rezultatele finale, Gheorghiță Chirinciuc a devenit posesorul medaliei de bronz a
jocurilor deficile, ediția nu mai știu care. Peste un an a depus actele la Școala muzicală “Ștefan Neaga”, a
absolvit-o cu mențiune, apoi Academia de Teatru, Muzică și Arte Plastice, la scurt timp fiind angajat în
orchestra fraților Advahov.

Istoria povestită de domnul Tudor Plăcintă mi-a făcut să meditez, cât de necesar e să te incluzi la timp
în unele situații, care-ți pot schimba viața din rădăcină. Știindu-I capacitatea enorma de lucru a bunului
meu prieten, tendința lui permanentă spre perfecționare, e imposibil de crezut, că el n-ar fi obținut
performanțe înalte în viață, dar cu siguranță că în memorie și în suflet I-ar fi rămas amintiri despre gustul
amar al nereușitei din Cimișlia. Dar bunul Dumnezeu are grijă de cei cuminți, harnici și talentați.

Am ajuns la prietenul meu Gheorghiță Chirinciuc, pornind-o de la aactul meu de caritate, pe care I l-am
acordat lui Adam Stângă. Să mă crezi, dragă cititorule, că nu pomenesc facerile mele de bine ca să mă
proslăvesc sau să mă fălesc, pentru că aceasta nu e creștinește. Dar nu e de mirare, că uneori facerea de
bine poate să se întoarcă împotrivă. Iată un exemplu. Într-un an am venit acasă din Germania. Trecând
pe lângă biserica cu hramul Adormirei, m-am întâlnit cu preotul, un om foarte cumsecade. Mi-a arătat la
biserică și mi-a spus :

- O vezi, Vasile? E construită în piatră încă în anul 1884. A mai fost și închisă, reparată cosmetic,
dar vezi ramele de la ferestre, ușile sânt cam de-o samă cu clădirea. Daca ai posibilitatea, fă un
bine pentru enoriași, ajutăne să le schimbăm.

Eu, constructor de meserie, am făcut împreună cu părintele niște calcule, ce și cât ne-ar trebui și am
promis că le fac lucrările. Cei din Consiliul bisericii au cerut să le încredințeze banii lor, ca ei să se ocupe
de reparație. Eu am refuzat și am făcut totul cu ajutorul unor meseriași. Au început să mă vorbească în
sat :

- Ce-I cu băiatul ista a lui Toadere Gașițoi? În loc să ducă materialele acasă la părinți, el le-a dat la
biserică. Ceva cu dânsul nu-I în regulă

Pe mine vorbele lor nu m-au afectat absolut deloc. Mă mângâia gândul, că am făcut o lucrare pentru
lăcașul Domnului, mai cu seamă că acasă la părinți totul era în regulă.
 Altădată, înainte de a veni acasă, am lăsat un apel către sătenii din diasporă, unii prieteni și am adunat
un busic cu bunuri : haine, încălțăminte, costume și inventar sportiv pentru copii, mingi de fotbal și de
volei, biciclete, obiecte de uz casnic, am perfectat actele cu ajutorul umanitar și hai acasă. La trecerea
hotarului din Ungaria în România, dar la trecerea din România în Republica Moldova vameșii mai că n-au
controlat fiecare lucru în parte, luându-ne o groază de timp.

Câteva detalii. Am tras busul la devamare. Un vameș tinerel a început a controla lucrurile mai mult
decât minuțios, le scutura, băga mâinile în buzunre, pipia orice hăiniță, uniformă sportivă fără nici oo
grabă. Omul era la lucru, n-avea unde se grăbi că de abia primise tura. Eu, pornit doar pe câteva zile
acasă, ăn care aveam de rezolvat o mulțime de probleme, văzându-I tempoul de broască țestoasă, am
încercat să-l “îmcălzesc” cu ceva foșnitor, la care mi-a spus, că îmi va face proces-verbal pentru dare de
mită. La a doua mea încercaare mi-a scos busul de pe linie și m-a trimis înapoi. Așa ceva mu pățisem
niciodată. Abea după șase ori, când veni altă tură și un vameș mai în vârstă “dovada” mea s-a dovedit a
fi mai convingătoare. Acela mi-a măzgâlit cu privirea lucrurile din busic și mi-a dat “liber de vamă”. Unica
mea consolare a fost că, totuși, a ajuns șeful nou la hotar. Să fie o generație nouă de vameși? Oare pe
mult timp? Închipuiți-vă ce puteam gândi noi, cei cu busul, cărora ne părea, că suntem acasă, dar de
fapt era atât de departe. De ce trebuia să fim umiliți cu bănuieli, neăntemeiate? Nouă ne era clar de ce
atâta munițiozitate, atâta tragere de timp, dar am răbtat până la urmă. Iată așa ne-a tratat scumpa
noastră vamă moldovenească. Cu gust amar.

Acasă, toți acei, care au apucat câte ceva din ajutorul nostru, ne-au mulțumit din suflet, dar care nu –
nu-I greu de imaginat ce spuneau în suflet.

De felul meu nu sunt omul, care aruncă cu bani în dreapta și în stânga. Dar am o slăbiciune, sa fie oare
slăbiciune nu pot privi liniștit la oamenii săraci. La vederea cerșetorilor, mâna involuntar mi se duce în
buzunar după portmoneu de und escot și-I dau un ban. Eu primesc o satisfacție enormă când îi aud
mulțumirile și mă gândesc, omul acesta astăzi va avea o pâine și ceva la ea, cu condiția că nu va fi
manipulat de șarlatani, care să-I ia bannii. Gândul de mai sus nu l-am scris ca să mă dau mare mărinios și
inimos, că unii s-ar putea gândi : ia te uită, ce mai fapte de eroism a făcut acesta, că trebuie s-o știe toți.
Nu, vreau ca oamenii să fie mai atenți cu cei mai triști ca noi, să le ajute câtuși de puțin. Odată în Rusia,
unde lucram la construcție primisem salariu și am în trat într-un supermarket să-mi cumpăr ceva de
mâncare. Cum stau lângă casă, s-a apropiat o bătrânică să achite marfa. Casierița i-a făcut contul,
bătrânica a început a scormoni prin portmoneu ca să-și dea seama, ca a luat produse mult mai multe cât
putea achita. Am rugat-o pe casieriță să-mi dea bonul ei de plată și l-am achitat. Bătrânica a rămas
uimită dar eu i-am spus, că ea a nimerit într-un act de caritate așa că nu-i nimic de mirare. Văzând
reacția bătrânii, minciuna mi-a plăcut, am privit în sala marketingului unde mai erau niște bătrâni. Au
rămas lângă casă până au venit și la toți le-am achitat bonurile. Dar unul din ei m-a întrebat din ce parte
vine filantropia. I-am dat numele firmei construcție în care lucram un altul m-a întrebat, când voi mai
veni.

Exact la fel am procedat și într-un supermarket din Chișinau ,dar eu deja nu mai eram tânărul cel de 24
de ani care lucra în Rusia ci patronul a 2 firme de construcții din Germania. Numai “minciuna’’ a fost
adusă cea din Rusia.Ce minunat ar fi, dacă astfel de “minciuni” ar spune câți mai mulți oameni, în
special cei avuți.Credința speranța și caritatea sunt cele 3 virtuții teologoale (care are ca subiect pe
Dumnezeu).Cei mai înstăriți, mai bogați trebuie să-și ia ca virtute binefacerea. Astfel societatea noastră
va deveni mai armonioasă și mai echilibrată.

Sperăm ca în continuare să dau mărturiile a 2 compatrioți, care ca și ca și mine, au părăsit Moldova și

au venit în Germania să muncească și să-și întrețină familiile.Ambii sunt muzicanți, dar criza profundă,
provocată e pandemia coronavirus 19, i-a adus, în adevăratul sens ă cuvântului, la spă din lemn. Atunci
au devenit evidente și acute riscurile legate de profesie. S-a terminat cu concert cele și cu tot felul de
veselii și distracții. Dar stomacul nu știe de crize, el simte.

Și Iată pe vioristul Radu Varlan, e absolvent Academiei de Muzică, Teatru și Arte Plastice, fost membru
al formațiilor folclorice “Lăutarii” , “Mugurel”, “Fluieraș”” Eugen Duminică”, atârnându-și vioara în cui,
ieșit din casă și pornit să-și găsească un loc de lucru peste hotare. N-a plecat de unul singur, l-a luat cu
sine un alt viorist Alexandru Cucu și el absolventul Liceului “Ciprian Porumbescu”, a fost muzicant în
formația “fluieraș” a fraților Stefăniță.

Eu i-am știut înainte de a veni în Germania. acolo ne-am întâlnit și i-am ajutat să se aranjeze provizoriu
în firmă” amazon”, specializată în transportarea acasă la clienți a pachetelor cu marfă. Acest “vino” eu îl
văzusem cu vre-o 4 ani în urmă. I-am invitat pe la firmele de construcție,le-am descris totul și le-am dat
un sfat: să-și creeze și ei firmele lor, angajându-se să le ajut la perfectarea documentelor necesare.
trebuia doar atâta: să creadă în sine. în persoana mea aveau în față un exemplu viu, un om, care si-a
creat o afacere, începând de la ciocan “ bulgarca”, mistrie și dorința nebună de a ieși de sub comanda
altora și de a munci pentru sine. Dar băieții au rămas pe loc, la cărat pachete. Stau și mă gândesc: ori eu
n-am fost destul de convingător, ori ei sânt fricoși, ori nu sânt încrezuți în sine. Dar, vorba cea : de la om
poți să-i iai ceva cu forța - să-i dai e imposibil. Vede Dumnezeu, am vrut să-i ajut din tot sufletul. Apropo,
pentru toți angajații din firmele mele au luat în folosință provizorie toate apartamentele de la scara unui
bloc, pe care ei le achită lunar : pentru un apartament cu două odăi 450 euro,pentru unul cu o odaie –
400 euro. Dacă luăm în calcu, că salariul lor pe lună trece de 200 de euro, costurile apartamentelor sunt
rezonabile. Mai sunt și multe alte plusuri : nu suntem împrăștiați prin oraș, trăim compact, în orice
moment ne putem sări în ajutor în caz de necesitate și foarte important nu locuim departe de locul de
muncă și nu facem mari cheltuieli pentru transport.

Unul dintre textierii și compozitorii tineri care tot mai insistent își face loc în pleada muzicanților
autohtoni este Viorel Martin- autorul imnului saatului Logănești, raionul Hîncești. Colaborează cu mai
multe nume de rezonanță din republică, unul din ele fiind cel al interpretei Lenuța Gheorghiță. În trecut
solistă în orchestra “Mugurel”, colaborează de mai mult timp cu diferiți muzicieni din muzica populară și
compozitori de muzică ușoară. A lansat mai multe albume muzicale, dar cântăreața a hotărât să se
realizeze și unul cu muzică etno.

Preferă să-și scrie singură textele, astfel încât aproape toate cântecele din repertoriul ei au versuri
semnate de interpreta însăși. Ea își căută viața proprie, își redă stările sufletești, retrăite în melodii
foarte frumoase. Fiind o fire cu o energie debordandă, nu se limitează numai la cântec. O poți vedea în
emisiuni televizate, activități cu caracter public și m.a Într-o zi i-am ascultat o melodie, care m-a
interesat, anume prin bogăția textului. Am contactat-o urgent și am întrebat-o, cu cine a făcut-o. Mi-a
spus, că textul l-a scris Viorel Martin din raionul Hîncești. Am rugat-o să-mi dea un număr de contact.
Curând am făcut cunoștință cu el, un bărbat impunător, simplu volubil și ne-am înțeles să colaborăm.
Am convenit să-mi scrie vre-o 20 de texte. O parte din ele au deja linii muzicale, scrise de maestrul Oleg
Baraliuc.

L-am întrebat, dacă nu cunoaște vre-un specialist în redactrea literară și el fără a sta mult pe gânduri,
m-a sfătuit să mă adresez d-lui Tudor Plăcintă, un autor de cărți ( înca meditate) din partea locului.
Curând am luat legătura telefonică și au convenit să ne întâlnim. Într-o duminică de la începutul de
august ne-am întâlnit în fața magazinelor “lui Iusico” din Hîncești. M-a invitat la el acasă într-un
apartament tipic de om “care a lucrat la stat”, fără urme de lux, dar toate cele necesare aranjate cu gust
la locul lor. Și multe cărți, cele mai multe autografe : de la Vladimir Curbet, Mihai Ciobanu, Vlad
Mischevca, Constantin Polevoi, Valentin Berezovschi, Boris Macarenco, Tudor Țopa, Nicolae Schițco și
m.a

Pe pereți - portretul lui pictat în ulei de o tânără foarte talentată, Silcica Chirilă, actualemente ghid în
Muzeul Național de Istorie Naturală și al soției Euvdochia, lucrat tot în ulei de mâna maestrului Timotei
Bătrânu. În rame – fotografiile copiilor Dorin, Olesea și Denis, a nepoatelor, nepotului și strănepotului,
cu care nu obosea să se laude. Când l-am întrebat, câți copii au, domnul Tudor mi-a răspuns : “Din 3 am
rămas cu 11”. Făcându-mi cunoștință cu soția a făcut o glumă : “Iată femeia pe care am luat-o de la
selisovet” cu 1,5 ruble cu 52 de ani în urmă. Incredibil, dar pentru vârsta lor arată mai mult decât bine,
chiar dacă doamna are probleme serioase de sănătate. Ambii sunt foarte inteligenți, ea este autoarea a
doouă cărți de versuri pentru copii și maturi “Hînceșteanca” și “Ca o icoană, baștina”. Mai multe texte
sunt puse pe muzică de un compozitor local Mihai Michișor, iar “Hînceșteanca” a devenit imnul neoficial
al municipiului Hîncești.

Dl. Tudor la rândul său a pregătit pentru editură o monografie popular - științifică unicată “Manuc Bey:
viață după moarte”, o istorie a satului de baștină Logănești, o culegere a persoanelor marcante, născute
în Hîncești, despre unele dinttre care nu se mai știe demult, o autobiografie numită inspirat “Mărturii
retușate”. Este autorul unui film documentar despre istoria satului Mereșeni, postat pe canalul “Hîncești
24TV”, unde-i plasat și un interviu de durată despre istoria complexului istorico-arhitectural al familiei
Mirzaian Manuc Bey recent restaurat. Dl. Tudor Plăcintă este absolventul facultății de jurnalism a USM,
îndrăgostit în istorie, în special a raionului și satelor lui. Mi-a spus, că a luat un sfat de al lui S.Davlatov
drept călăuză în viață, referitot la persoanele în etate. Nu este necesar ca un pensionar să umble la
lucru, dar să lucreze de acasă. El aceasta și face.

Are o biografie de muncă foarte bogată : redactor radio, redactorul ziarului raional “Mesager”,
funcționar de partid, inginer în firmă “APEX”, consilierul prefectului județului Lăpușna, director general,
subperfect interimar, șeful secției administrație publică în aparatul președintelui raionului, șeful secției
raionale cultură, specialist în patrimoniu și turism ( permanent se întorcea de la MOLDEXPO cu Premiul
Mare și diploma de onoare), membru al grupului de implementare și participă activ la realizarea
Proiectului “Dezvoltarea turismului transfrontalier” prin promovarea Conacului Manuc Bey din Hîncești,
a Complexului Mortuar Elena Cuza din comuna Solești (România) și a Muzeului Municipal în numele lui
A.Beșciunov din or, Odesa (Ucraina), cu o valoare de aproximativ 2,5 mlne. Euro, finanțat de UE. Curând
am ajuns să văd cu ochii proprii frumusețea de nedescris a Complexului, azi Centrul Raional Cultural “
Conacul Manuc Bey” Hănăcintă. Când m-a invitat să-mi facă o excursir la conac, mmi-a zis :

- Vasile, hai să-ți fac, cunoștință cu “copilul” meu, pe care l-am crescut și îngrijit timp de 10 ani de
zile. Numai câte n-am tras cu el. Vorbesc despre complexul lui Manuc. Când era în ruinne a mers
 la guver la exprim-vice-prim ministrul Stepaniuc, istoric de profesie, eram cu vice-președintele
raionului domnul Anatolie Chetraru și arhitectul Nicolae Orhianu. Acela, când a auzit ce dorim, tocmai a
sărit în sus de indignare :

- Voi ce, sunteți nebuni! Voi vă dați sama ce vreți să faceți?! Cum va venit în cap să restaurați
conacul trădătorului și vânzătorului de țară, a armeanului Manuc Bey?!
- Eu n-am răbdat și am izbucnit. Dle. Stepaniuc, haideți să nu confundăm lucrurile. Noi nu-l înviem
pe Manuc Bey, noi ne axăm pe patrimoniul acestuia, care se aflăpe pământul nostru și dacă
reușim să-l restaurăm vom obține un obiectiv unicat în Republica Moldovaa.. Manuc demul (200
de ani) odihnește în pridvorul bisericii armenești din Chișinău, dar noi stătem oameni vii putem
analiza, cântări și decide. Dați-ne o șansă.Ajutați-ne!

Parca am vorbit la perete. Am înțeles că “fericirea noastră e în mâinele noastre”. S-a începem de la noi .
Acest gând s-a întărit și mai mult, când într-o zi o caravană de autobuze, busuri și mașini mai mic
dinraion am plecat la Tv națională, unde am participat la un maratou, care aduna bani pentru
combaterea SID-ei. Când au văzut ghid național, cum sânt luați banii la evidență de către membrii unei
comisii,mi s-a făcut trist și-i zic președintei raionului Lidia Lupu :

- Doamnă Președintă, de ce aducem noi aici atâta bănet, care nu se știe unde va ajunge și la ce va
fi folosit? Noi ce nu putem organiza la noi în raion un maraton și să adunăm bani pentru
restaurarea conacului.

Aceea a înțepenit pe loc:

- Da, dle. Plăcintă, dar cine o să ne permită nouă așa ceva, cine o să ne dea tehnica femeiei
președintă de raion, rugați-l pe dl Vasile Tarlev să se implice, să dea dispoziții la cei de la TV, iar
celelalte le organizăm noi.

Iată așa am organizat primul și ultimul maraton ”Dăinuire prin dăruire ” nu la „telecentru”, dar în Palatul
de Cultură din Hîncești. S-au adunat 880 de mii de lei, bani plătiți pentru întocmirea studiului de
fezabilitate. Proiectul propriu-zis a costat 3.100.000 de lei. Iată așa au pornit-o. Eu păsrez și astă zi mapa
cu toate documentele referitoare la maraton. Apropo, eu am întocmit scenariul și împreună cu colega
Zinaida Plugaru am ghidat cap - coadă tot parcursul maratonului. De ce îți repet toate acestea, ca să vezi,
că tu ai mare dreptae atunci când spui, că totul pornește de la dorință cu toate derivatele din aceasta.
Cazul nostru a fost unul fericit, deoarece au coincs dorințele a mai multor oameni.

Veniți la complex cu dl. Tudor Plăcintă, unde se aflau și alți turiști, rugat să ii se permită să ghideze
grupul. Pentru mine istoria armeanului Manuc Bey Mirzăianul, în hanul căruia din București la 16 mai
1812 a fost încheiat Tratatul de Pace între ruși și turci, era una aproape necunoscută. ”Universitățile
mele” au fost altele : muncă de mic copil, plecări prin străini și problema mea majoră era supraviețuirea.
Ceea ce am auzit de la dl. T.Plăcintă, m-a făcut să înțeleg că, majoritatea cântecelor noastre de jale au
pornit de atunci, de când am fost rupți de la Moldova - mamă și am devenit o Basarabie rusească luată
de tot felul de coloniști, aduși pe pământul românesc. Picioarele mele au mers pe urmele aceluia care a
fost învinuit de trădareași de vânzare de țară, fugit de frică din Valahia și ascuns la moșia din Hîncești

Dar unde n-au uzbutit turcii, a dovedit Domnul, care i-a luat viața la 48 de ani. Urmașii lui au trăit la
Hîncești încă 124 de ani : au construit casa vechiului palat princiar, biserică, castel de vânătoare și multe
alte acareturi, care, odată cu venirea sovieticilor au fost bombardate, arse, reconstruite, din nou ruinate
și părăsite. Dar s-au găsit oameni de bună credință, printre ei dl. Tudor Plăcintă, care au stopat procesul
de distrugere, au restaurat complexul și l-au transformat într-un oiectiv turistic fără pereche în Moldova.
Cât privește măiestria de ghid a dlui. T.Plăcintă ( apropo este membru a Acocișei Naționale a Ghizilor din
țară, adică ghid de rang național), trebuie numai să-l asculți. „ curge” din el informașia ca dintr-o
enciclopedie. Mare noroc au avut vizitatorii, inclusiv eu, să-l ascultăm „pe viu”. Nici o clipă de plictiseală.
Dar ce prezintă conacul ca muze, palatul principar interiorul, oglinzile, lustrele și mai cu seamă replica
melodiei din sec. XIX, confectionată . de meșteri italieni. Impresioneaza puternic subsolul palatului,
unde se vede stilul arhitectului A.I.Bernardazzi și mai cu seamă trecerea printr-o subterană de 70 metri
lungime- una din căile de refugiu pentru stăpâni în caz de primejdie. La etajul 3 al palatului este
amplasată mândria raionului și a republicii – biblioteca publică raională în numele ÎPS Antonie
Plămșdeală, exmitropolitul Maramuresului și Ardealului, născut în s.Stolniceni, raionul Hîncești.

M-am oprit intenționat la descrierea acestei istorii de mare succes din raion ca să știe o lume întreagă,
ca minuni avem în țară, pe care oamenii nu le șiu, dar care nu cedează cu nimic în fața celora de peste
hotare. Aceste reușite mă fac pe mine, unul care construiește pentru nemți, să mă gândesc, de ce astfel
de inițiative și proiecte sunt posibile în unele raioane, dar nu ăn ăntregime pe țară? Dacă ași avea unde
îmi aplica aptitudinile și cunoștințele, m-ași mai duce eu de acasă? Din cele văzute și auzite la Hâncești
m-am convins odată, că sunt norocos. Ași fi umblat cine știe pe unde, fără să știu ce am sub nas.

În luna august a lui 2022 am venit într-o scurtă vacanță în Moldova. Ajuns la întrarea în sat dinspre
Călărași, la Corin am oprit ”mercedesul„, au coborât și au început să priveasc câmpurile, colinele, casele
din sat. Puțin mai jos mă privea proaspt vopsită, o răstignire sau cum îi mai spun oamenii – un sfa. Am
pornit-o încet cu mașina la vale, să-mi mai amintesc – cine si pe unde trăiește. Și ce-mi văzură ochii ?
Peste tot gardurile și porțile îmburnierite, grămezi de gunoi, materiale de construcșie și mi s-a făcut trist:
oare este administrașie publică, primărie în satul nostru Rădeni? Oare chiar nu vede nimeni mizeria și
delăsarea, care îi înconjoară? Îmi venea să strig : ”Oameni!Deschide-ți ochii?Face-vă-ți curat în dreptul
casei! Îngrijițivă satul, că e al nostru ! E ș all vostru !”

Încă în copilărie mi-a nimerit în mână o crestomație sovietică, în care am găsit o poiezie scrisă de poietul
”țăranilor” academicianul Andrei Lupan al cărei început îl ținem minte și azi.

Satul ista cu țărani săraci,

De cînd știu moșmegit zece-aici

Și din an în ani pierd copaci

Mori zdohneșt-o casă de Ehirpici

Crește-ncet de parc-i obosit,

Caun om, care e porni spre hatș

S-ar întoarc de 17ani

Doamne, oare proietul nu s-a inspirat de la satul nostru? Eu semnez sub orice rând de vers, că ele sunt
foarte acuale și azi. Profund dezamăgit de cele văzute , ca nu nu zic indignat, am tras mașinala primărie, ,
dar era prevăzut și am găsit-o pe dna Jordan Liuba, secreta primariei din teatru 1988. Când m-a vazut a
sărit.( eu eram cu un prieten) a sarit de pe scaun, m-a îmbrațișat, m-a sărutat p braji, și-a adus aminte că
am învățat într-o clasă cu fiul ei și a început să mă laude priietenului că-s așa și pe dincolo, ca am facut
multe , că am făcut multe pentru sat și că am obținut multe datorită bătrîneii mele, că mă vede ca pe un
viitor prima asa usor Afirmativ din cap, am oprit-o c chio cu vai întrebat-o , ce-i cu satul, cu oamenii,de
de-i în starea asta

- n-are cine mobiliza sătenii. Eu sunt în hârtii până în gât. Și chiar dacă mai înaintez niște
propuneri, mai fac niște a apeluri sunt privita de unii cu suspecție că, chipurile asi vrea ceva.
- Dar de ce nu v-ați înaintat candidatura la primar?
- Mulțumesc, tu știi, că eu a fost în această functie 4 ani.
- Da, ați fost și alți reusit sărealizați foarte multe. În primul rând satul era curat, fără gunoi pe
străzi
- Ați implementat niște proiecte, ați lucrat cu consilieri locali, se simțea, că este gospodar în sat
- Așa a fost pentru ca eu sunt femee, văd și înțelegeam lucrurile altfel decât bărbații, ma doare și
mă doare inima de toii. Tu vezi, vasilică, cine a rămas în sat :bătrâni și copii, mai puțin din acesti
apti de muncă. Iată tu ai putea fi un primar numpachet sat. Vino la anul si te alegeau. Tu, prin
munca ta, ai dovedit la toți, că ești băiatul gospodar, harnic, cumpătat bine educat. Ei ce zici?
- Eu, auzind una ca asta, m-a apucat tusa și nu știam ce să-i răspund. Eu nu voi putea fi primar. Am
firmele mele în Germania, pe care le-am le-am creat și întîlnit e foarte wedding

Și acum, când toate sunt puse la cale să las totul și să vin în sat? Eu nu ma tem de greutăti, bârfesc , și
ca lomnieri. Niciodată, nici un pimar n-o să-i satisfacă sută la sut pe locuitori. S-apoi politica nu
esteprerogravorul era a meuuuu. Ea mă va schimba, ma va impune sa-i fac pe oameni sa creadă în ceea
ce nu cred eu singur. Dar hai sa trecem la alte teme. Hai sa vorbim despre oameni mai deosebiti,

- Cu placere, ca avem personalității care-s cunoscute numai în republic, darchiar si peste hotalele
ei
-