Întunecare este un roman de război scris de Cezar Petrescu și publicat în anii 1927-1928 de Biblioteca

ziarului Universul din București (vol. I) și de Editura Scrisul Românesc din Craiova (ediția completă),[1] ce
deschide perspectiva unei vaste „cronici românești a veacului XX”.[2] Autorul realizează o amplă frescă
socio-morală a societății românești din perioada Primului Război Mondial și din anii ’20 ai secolului al XX-
lea, evidențiind dezamăgirea profundă a participanților la război în fața conservării postbelice a aceleiași
organizări sociale și a acelorași mentalități egoiste ce contribuiseră la declanșarea conflagrației.[3][4][5]

Romanul prezintă criza de identitate a tânărului avocat Radu Comșa produsă de confruntarea cu
realitatea războiului, precum și dramele existențiale trăite de exponenții unei „generații pierdute”.[6]
Având o carieră promițătoare la momentul intrării României în război, personajul principal pleacă
voluntar pe front, crezând că războiul va purifica și însănătoși moral societatea postbelică.[7][8] Este
grav rănit și desfigurat, iar conștientizarea faptului că societatea nu s-a schimbat îi zdruncină psihicul
fragil și-l împinge către sinucidere.[7][8] Autorul expune o optică pacifistă și umanitaristă aflată la modă
în acea vreme în presa de stânga din Europa.[6]

Apariția cărții a fost întâmpinată cu entuziasm de publicul românesc, iar acest succes comercial l-a făcut
celebru pe autor.[5][9][10][11][12] Opiniile critice au fost însă contradictorii: unii au primit romanul cu
elogii, în timp ce alții cu mari rezerve.[13] Complexitatea romanului lui Cezar Petrescu (numărul mare de
personaje, existența mai multor intrigi secundare, amploarea detaliilor) i-a determinat pe unii critici să
afirme că autorul a fost influențat de creații literare clasice ale literaturii universale precum romanul
Război și pace al lui Lev Tolstoi sau ciclul romanesc Comedia umană al lui Balzac.[14] Chiar dacă, potrivit
unor istorici literari, nu se ridică la valoarea romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război (1930) de Camil Petrescu,[15] Întunecare rămâne una dintre cărțile valoroase ale literaturii
române interbelice și scrierea fundamentală a lui Cezar Petrescu.[15][16]

Romanul a fost ecranizat ulterior într-un film omonim, regizat de Alexandru Tatos după un scenariu al lui
Petre Sălcudeanu,[17] în care rolul principal a fost interpretat de Ion Caramitru.[18] Premiera oficială a
filmului a avut loc la 9 iunie 1986.[19]

Provenit dintr-o familie modestă ce trăia într-un sat din Moldova,[20][21][22] tânărul Radu Comșa a
urmat studii juridice și a obținut un doctorat în străinătate.[2][23] El s-a reîntors la București după
finalizarea studiilor și a fost remarcat de avocatul, deputatul și marele moșier Alexandru Vardaru, care l-
a angajat ca secretar la biroul său de avocatură.[2][6][24] Doi ani mai târziu, Radu Comșa devine asociat
în biroul de avocatură și se logodește cu Luminița, fiica patronului său, iar apropiații îi prevăd un viitor
strălucit.[2][6][25][26] În vara anului 1916 „viața i se arăta simplă, limpede, fără primejdii”.[27][28] Radu
Comșa petrece alături de familia Vardaru o ultimă zi de pace la mare.[1][29][30]

Intrarea României în război aduce schimbări în viața personajelor.[28] Avântul patriotic al celor care
susținuseră politica intervenționistă se frânge în primele luni ale războiului pe măsură ce luptele devin
sângeroase și produc moartea sau mutilarea unui număr tot mai mare de militari.[21][31][32] Prin
intervenția viitorului său socru, avocatul Comșa este mobilizat la un birou statistic din cadrul Ministerului
de Interne, adică la partea sedentară aflată în spatele frontului.[21][25][33] El se refugiază la Iași,
împreună cu familia Vardaru, în decembrie 1916, după ocuparea Bucureștiului, continuându-și
activitatea de ambuscat.[21] Disprețuind comportamentul lipsit de griji al cunoștințelor sale din înalta
societate și nemulțumit de propria sa lașitate, Radu Comșa solicită să fie trimis pe front în primăvara
anului 1917, încrezător în faptul că lupta și jertfa generației sale vor sta la baza unei noi organizări
sociale în care oamenii vor renunța la egoismul individual în schimbul efortului solidar pentru binele
general.[2][6][29][34]

Locotenentul Radu Comșa este rănit grav în luptele de la Oituz,[2][25][29] plămânul fiindu-i perforat de
niște schije de obuz și suferind alte răni minore (la gură și la ochi).[25][35] Discuțiile purtate cu Vasile
Mogrea, colegul său de salon, în cele două luni de spitalizare în care a avut ochii acoperiți cu un bandaj,
îi cristalizează concepția de viață și îl încurajează să lupte pentru schimbarea rânduielilor sociale.[21]
Rănile se vindecă, dar Radu Comșa rămâne desfigurat, având două cicatrici hidoase pe față (una la colțul
gurii și alta la tâmplă).[25][29][36] Luminița se străduiește să-l iubească în continuare, dar Radu simte în
atitudinea ei chinul de a iubi un bărbat infirm, așa că se oferă să rupă logodna, întâlnind doar niște
proteste formale.[29][34][37][38] Ruptura cu familia Vardaru este deplină, iar tânărul ofițer simte că nu
mai are nimic în comun cu aceasta din cauza mentalității de clasă diferite ce-i separă.

Sfârșitul războiului îi aduce speranța că societatea se va schimba, iar Comșa se înscrie, alături de alți foști
combatanți, într-un partid politic care milita pentru transformarea României Mari într-o Românie nouă și
este propus deputat pe listele din județul Iași.[40] Curând el își dă seama că moravurile politice nu s-au
schimbat, iar idealurile imaginate în tranșee au rămas doar vise.[4][39] Vechea societate se reface
repede, iar oamenii își reiau apucăturile egoiste de dinainte de război.[38] Goana după căpătuire
reîncepe mai sălbatică decât înainte.[38] Noul guvern format după alegeri se dovedește mai corupt
decât guvernele anterioare, iar susținătorii reformelor devin tot mai izolați.[41]

Dezamăgit de spulberarea idealurilor politice, Radu Comșa încearcă să-și refacă viața, dar este izolat
social din pricina infirmității.[36][38] Prietenul său, profesorul Vasile Mogrea, renunță dezamăgit să mai
lupte pentru schimbarea societății[39] și este transferat în provincie, după ce i-a înjurat pe toți, în timp
ce foștii săi camarazi se luptă cu greutățile unui trai modest.[34][41] Comșa rămâne tot mai singur și mai
sărac, iar idealurile sale sociale se frâng după ce își dă seama că lumea nu s-a schimbat și că nici el nu
este capabil să o schimbe.[36][39] După ce rana de la plămâni începe să-l supere, el pleacă să se trateze
în vara anului 1926 mai întâi la mănăstirea Agapia și apoi la Techirghiol. Pe malul mării o reîntâlnește pe
Luminița, căsătorită și fericită.[34] Deznădejdea îi întunecă sufletul.[39][40] Încearcă să se sinucidă,
aruncându-se în lacul negru de asfaltit,[34][38] dar acesta are apa „atât de grea și blestemată, încât nu
primește trupul nici unui înecat”.[28][42]

Personaje

Radu Comșa - tânăr avocat, fost secretar timp de doi ani al deputatului Alexandru Vardaru și apoi asociat
în biroul de avocatură al acestuia.[22][25][46] Este logodit cu Luminița, fiica patronului său, și i se
prevede o carieră strălucită.[2][22][29] Nemulțumit de propria sa lașitate, pleacă voluntar pe front și
este grav rănit și desfigurat în luptele de la Oituz.[2][25][46] Rupe logodna cu Luminița și trăiește tot mai
izolat, iar deznădejdea îl împinge către sinucidere.[38][39][47]

Alexandru Vardaru - mare moșier, om de afaceri, avocat, deputat în Parlamentul României;[2][30][46]

este fratele colonelului Pavel Vardaru și tatăl Luminiței.[48] Încheie afaceri comerciale cu germanii, care
erau inamici de război ai României.[30][34][46][49] Este un individ energic, care inspiră hotărâre și
încredere.[50] Ajunge ministru după război.[51][52]

Luminița Vardaru - fiica avocatului Alexandru Vardaru,[25][46] o burgheză emancipată și superficială.

[48][53] Mama ei a murit în 1906 la Vichy.[54] Logodnică a lui Radu Comșa în anii neutralității,[38][46]
ea se căsătorește după război cu mediocrul Radu Șerban, cu care are doi copii.[51] Soțul ei va deveni
cadru universitar și deputat, cu sprijinul familiei Vardaru.[55] Mircea Eliade o considera „o Olguță mai
puțin caustică și mai puțin vibratilă”.[56] Este o persoană hotărâtă și adaptată, la fel ca tatăl ei.[53]

Pavel (Pol) Vardaru - colonel în Armata Română, comandant de regiment cantonat în Cadrilater, moșier.
[30][46] Este un personaj balzacian,[53] fiind cunoscut ca un petrecăreț vestit în toate localurile de zi sau
de noapte din București.[29][57] Pleacă pe front cu provizii de cafea și de coniac franțuzesc.[38] Se
comportă vitejește pe front;[29][58] este înaintat după război la gradul de general, dar averea sa este
ulterior scoasă la mezat și cumpărată de Sofron Vesbianu.[59]

Laura Vardaru - soția colonelului Pol,[30][60] ce lucrează ca soră de caritate în timpul războiului.[61]

Mihai Vardaru - fiu de moșier, nepotul fraților Vardaru, proaspăt absolvent de liceu.[29][30][62] Părinții
lui au murit cu patru ani în urmă într-un accident de automobil pe Valea Prahovei, iar Mihai și surorile
sale (Cora și Ralu) au trecut sub tutela unchiului lor, Alexandru.[54] A urmat voluntar, dintr-un avânt
tineresc, cursurile Școlii de ofițeri în rezervă și a fost trimis pe front, dovedind o tărie de caracter
nebănuită.[58][63][64][65][66][67] Moare în luptele de la Oituz.[46][68][69]

Virgil Probotă - fost coleg de liceu al lui Radu Comșa, fost preceptor al Luminiței și al lui Mihai Vardaru.
[30][70] Lucrează ca profesor de științe la un liceu din București.[29][70] Este mobilizat ca locotenent și
trimis pe front.[71] Conduce după război un laborator universitar de științe naturale la Cluj.[52] Este un
om timid și idealist,[53] cu un comportament integru.[38]

Maria Probotă - fiica primei gazde bucureștene a lui Virgil Probotă și Radu Comșa, soția profesorului.[72]
A absolvit Facultatea de Medicină și lucrează ca medic la un spital din București.[73] Are un copil pe
nume Dinu.[74] Moare de tifos în timpul războiului, după ce-i îngrijise pe bolnavi.[75]

Dan Șcheianu - fost coleg de liceu al lui Radu Comșa. Este un poet talentat, care a devenit victimă a
mizeriei, alcoolului și drogurilor.[29][38][76][77] Moare de ftizie într-o locuință mizeră din Iași, refuzând
ajutorul oferit de Radu Comșa.[78]

Zoe Vesbianu - fiica moșierului ruinat Dumitrașcu Racliș[79] și tânăra soție a speculantului Sofron
Vesbianu.[29][46][80] Dezgustată de traiul alături de un mitocan insensibil,[81][82] ea își ia mai mulți
amanți, printre care Titel Iliescu și Radu Comșa.[29][38][80][83]

Sofron Vesbianu - speculant imobiliar și profitor de război, provenit dintr-o familie de hamali.[29][84]
Este un om grosolan, cu gesturi și limbaj de mitocan.[49][81] Face afaceri ilegale cu alimentele destinate
frontului și populației, dovedind o lăcomie fără scrupule.[49] Suferă un atac de paralizie și devine invalid,
fiind tratat cu dispreț de soție și de slujitori.[38]
Dumitrașcu Racliș - tatăl Zoei Vesbianu,[79] fost moșier, cartofor înrăit ce a pierdut averea familiei în
cazinourile din străinătate (Spa, Biarritz, Nisa, Monte Carlo, Deauville și Oostende) și trăiește din banii pe
care-i „împrumută” periodic de la fiica sa.[29][46][85][86] Criticul George Călinescu considera că este
„bine creionat, deși cam vodevilesc”.[29]

Gurii Serghievici Vorșaghin - prinț rus, căpitan în Regimentul 2 Gardă atașat pe lângă Marele Cartier
General de la Iași;[87] un ofițer depravat cartofor, bețiv și afemeiat.[31][85] Trăiește în exil la Paris după
Revoluția Rusă și lucrează ca șofer, chelner și dansator la un cabaret al fostei aristocrații ruse.[88]

Onisfor Sachelarie - secretarul biroului de avocatură al lui Alexandru Vardaru,[89] student la Facultatea
de Drept din București.[90] Era originar din Ardeal[62] și fusese mobilizat ca subofițer pe frontul galițian,
de unde fugise în România, unde fusese concentrat în Armata Română și înaintat la gradul de
sublocotenent.[90] Patriot ardelean,[91] lucrează după război ca avocat într-un oraș din nordul
Ardealului.[92]

Stelian Minea - student la Facultatea de Filosofie,[93] pleacă voluntar pe front însuflețit de ideile de
libertate și dreptate,[69] fiind rănit.[94] Duce după război un trai modest ca profesor de filozofie într-un
orășel de provincie, având o soție rea și arțăgoasă.[41][68][95][96]

Pleșea - căpitan în Armata Română, ofițer de carieră, comandantul companiei din care făcea parte Radu
Comșa. Este un om de viață și aprovizionează regimentul cu tot felul de produse greu de găsit.[97][98]
[99] A fost înaintat după război la gradul de maior, fiind transferat apoi într-o capitală de județ obscură.
[100]

Ghenea - doctorand în psihologie, locotenent în Armata Română;[101] este bețiv și cartofor înrăit.[102]
Moare în luptele de la Oituz, dezvăluindu-le camarazilor în clipa morții că are un copil nelegitim.[95]
[103][104]

Bogdan Cernegură - doctorand la Paris, este mobilizat ca sublocotenent în Armata Română și este nevoit
să-și părăsească soția care aștepta un copil.[93] Este dat dispărut în timpul războiului.[105][106]

Vasile Mogrea - profesor, rănit pe front în timpul războiului și coleg de spital al lui Radu Comșa.[69]
Militează pentru schimbarea rânduielilor sociale[107] și, din cauza ideilor politice radicale,[108][109]
[110] este transferat ca profesor într-un orășel din Bucovina.[41][52] Criticul Al. A. Philippide îl considera
„un suflet amestecat și turbure, amestec de țopîrlănism speriat și resemnare filosofică”,[39] „tipul,
foarte specific romînesc, al revoltatului cu gura, care vorbește mereu, înjură tot, pe toți, pe toată
lumea”.[111]

Lică Cartojan - fost polițist, lider local al partidului reformator în care se înscrisese Radu Comșa.[109]
[112][113] Organizează campania electorală în județul Iași, fiind însoțit peste tot de mardeiași și agenți
electorali.[79] Autorul îl caracterizează astfel: „un domn roșcat, cu mutră vicleană de vulpe, familiar și
vulgar, exprimându-se în dialect arhimoldovenesc”.[114] Este proprietarul unei întreprinderi de
exploatare a lemnului din județul Bacău.[109][112][115][116] Întruchipează demagogia, oportunismul și
lipsa de scrupule a parvenitului care manevrează masele de alegători cu scopul de a-și satisface propriile
interese.[117]
Ana (Anica) Câmpeanu - sora lui Radu Comșa, văduvă de război cu trei copii.[118] Trăiește în satul natal,
având o relație extraconjugală cu sergentul Dumitru Iftodiu (bădia Mitriță), șeful postului de jandarmi.
[115][119]

Elena Bilbor - prietenă de pension a Luminiței Vardaru, originară din Roman.[120] Se căsătorește cu
haimanaua Scarlat Măinescu, care-i aduce familia la ruină, și devine bolnavă și săracă.[121]

Ieronim Pacu - vechi revoluționar și activist socialist, ce a fost întemnițat pentru ideile sale politice; a
devenit un bătrân cuminte și fericit să construiască un cărucior rudimentar pentru bucuria nepotului
său.[122][123][124]

Scrierea romanului

Romanul Întunecare este primul roman al lui Cezar Petrescu și a fost conceput și scris în anii imediat
următori de după încheierea Primului Război Mondial.[16][125][126] „Această carte a fost gândită și
scrisă în cei dintâi ani de după primul război mondial. A fost gândită și scrisă cu toată amărăciunea
destrămărilor și a scufundărilor de atunci. Cu toată revolta tinerească a acelei epoci, în care se pregătea
cel de al doilea război”, susținea autorul într-un cuvânt înainte la ediția publicată în 1953.[127]
Atmosfera războiului și unele episoade și tipuri umane erau deja formulate în mintea scriitorului, dar
linia centrală a romanului s-a cristalizat abia după conștientizarea sacrificiului inutil al generației sale,
mărturisea autorul într-un interviu publicat pe 11 august 1929 în Adevărul literar și artistic.[15][16][125]
[128][129] În mai multe interviuri acordate în cursul vremii Cezar Petrescu a afirmat că își concepea în
minte operele literare pe parcursul a 2-3 ani, observând viața și cunoscând diferite medii și persoane, și
le transcria apoi doar în lunile de vară când avea suficient timp liber.[126][130][131]

Istoricul literar Mihai Gafița plasează scrierea acestui roman în verile anilor 1923, 1924 și 1925 („trei
vacanțe de vară, câte două luni”, potrivit mărturisirilor autorului).[16][125][129][132][133][134] Cezar
Petrescu a început să lucreze la acest roman în vara anului 1923, după încheierea unei perioade lungi de
convalescență în urma unui TBC ganglionar, și a continuat redactarea lui în vacanțele de vară ale anilor
1924 și 1925, după cum a mărturisit profesoara Smaranda Chéhata, sora mai mică a scriitorului.[135]
Autorul călătorea de la mare la munte și invers, urmând prescripțiile medicilor, și scria pe unde se
nimerea.[136] De asemenea, Zaharia Stancu, unul dintre colaboratorii apropiați ai scriitorului, cu care a
locuit în aceeași casă timp de 3-4 ani, a scris în volumul de memorii Viață, poezie, proză!... Confesiunile
lui Darie (1975), că Cezar Petrescu a lucrat la acest roman „cam două veri” la mănăstirile din Moldova.
[137]

Anterior autorul publicase volumele de nuvele Scrisorile unui răzeș (1922), Drumul cu plopi (1924) și
Omul din vis (1925); trei nuvele din volumul său de debut („Prietenul meu Jan”, „Întoarcerea eroului” și
„Lângă o piatră veche de hotar”) schițaseră decepția postbelică trăită de participanții la război, această
perspectivă fiind prezentă și în unele anchete literare, mărturisiri în presă etc.[129] O perspectivă
pesimistă apare și în povestirea „Sângele”, publicată la 20 aprilie 1919 în revista Hiena, în care un ofițer
român pe nume Comșa, ce așteptase războiul ca pe un catalizator al schimbării, se simte îmbătrânit
prematur la două luni după începerea războiului; el își imaginează cu tristețe distrugerile pe care le va
produce unei localități care fusese anterior plină de viață.[138]
Cezar Petrescu nu fusese niciodată pe front,[139][140] fiind reformat medical[139] din cauza faptului că
era bolnav de tuberculoză ganglionară (se îmbolnăvise în 1913,[141] pe când era student la Iași în anul II
de facultate),[142] iar reprezentările războiului din cartea sa își aveau originea în poveștile prietenilor și
camarazilor săi, care fuseseră martori vii ai tragediei.[139][140] Cu toate acestea, descrierile realizate de
el au fost veridice, aspect remarcat de unii cititori care luptaseră în război.[139][85] „La fața locului nu
m-am informat însă niciodată despre nimic. Realitatea a fost totuși atât de bine interpretată, încât,
făcând cunoștință cu niște ofițeri, cititori ai romanului meu, aceștia au pretins categoric că au participat
la una din luptele descrise de mine, iar unul își amintea că mă văzuse luptând în dreapta lui. Lucrurile nu
s-au lămurit decât în momentul în care le-am arătat actul de reformă medicală. (...) Vei înțelege, dar, de
ce scriind Ochii strigoiului nu a trebuit neapărat să fiu strigoi”.[140][143]

Credința personajului Radu Comșa că războiul va aduce o schimbare morală a societății a fost, de fapt, o
iluzie a scriitorului,[144] iar criticul Tudor Vianu l-a identificat pe autor în personajul său.[14] Scriitorul a
fondat în ianuarie 1919, împreună cu Pamfil Șeicaru, revista săptămânală Hiena în care s-a manifestat ca
un exponent al generației războiului și a militat pentru asanarea morală a societății și a vieții literare,
denunțând cu agresivitate politicianismul burghez.[145] În articolul „Peste ruini” publicat la 7 martie
1919 în revista Hiena Cezar Petrescu își exprima speranța că războiul va aduce schimbări importante
omenirii, determinând reforme democratice ce vor pune bazele unei lumi utopice pe care o visaseră
gânditorii antichității.[146][147] Speranța se va transforma curând în revoltă, atunci când scriitorul și-a
dat seama că iluziile sale s-au dovedit înșelătoare.[148][149] Astfel, aproape patru luni mai târziu, el
scria în articolul „A doua fază” că moartea combatanților a fost una zadarnică, deoarece schimbările
preconizate anterior nu se vor mai produce.[148][150] Trei săptămâni mai târziu (15 iulie 1919),
bătrânul din schița „Șoseaua”, care-și căutase timp de două luni mormintele copiilor, condamnă cu
amărăciune parada luxului etalată de burghezia bucureșteană.[151] Scriitorul a înțeles că asistă la
„drama generației care a așteptat de la război o purificare morală și o justă valorificare a umanității și cu
desperare a văzut că nimic nu s-a schimbat în lume”.[152][153]