Dizabilitate – implicații asupra învățării

Definirea dificultatilor de invatare este necesara pentru a realiza o

concordanta intre nevoile reale ale practicii educationale si conceptualizarea lor.
Un numar mare de copii prezinta dificultati de invatare cel putin o scurta perioada
de timp din scolaritatea lor. Se poate spune ca nu exista copil care sa nu intampine
greutati macar o data in invatarea din scoala. Admitem cu totii ca sfera invatarii
umane este mult mai larga decat invatarea scolara.

Exista o categorie larga de elevi ale caror dificultati usoare de invatare,

necunoscute la timp, fara interventie, pot duce la insucces scolar. O alta categorie
de elevi prezinta dificultati de invatare false, pasagere, care insa ii eticheteaza si le
vor influenta adaptarea scolara, datorita perceptiilor sociale, adica a felului cum
sunt perceputi de ceilalti si modul cum acestea influenteaza structura personalitatii
si increderea in sine.

Poblematica dificultatilor de invatare este la fel de veche ca si scoala. De

cand exista scoala, exista si elevi care au manifestat in diverse grade dificultati de
invatare. In multe state de pe glob, sintagma dificultate de invatare continua sa fie
sinonima cu retardare mentala sau dizabilitate intelectuala. La inceputul
preocuparilor pentru dificultatile de invatare (D.I.) anii 1962-1963, termenul
utilizat a fost cel de „dizabilitati de invatare” (learning disabilities).

Termenii de „dificultate” si cel de „dizabilitate” sunt folositi ca sinonimi,

desi ei desemneaza realitati diferite. In acest sens, D. Ungureanu  arata:
„o dizabilitate este, in esenta ei, structural functionala si, de regula, prealabila unei
dificultati. O dificultate este, de cele mai multe ori, o consecinta in plan
performantial a unei dizabilitati, dar ea poate aparea si din multe alte cauze si
motive conjuncturale, incidentale, aleatorii. Dizabilitatea, desi este mai evidenta,
emergenta este polifactoriala si prin aceasta mai greu de studiat, de
evaluat, dificultatea poate fi uneori, reprosabila si subiectului (copil, elev), mai
ales cand este vorba de activitati de invatare, in timp ce dizabilitatile nu-l pot
incrimina pe cel „condamnat” sa le poarte (D. Ungureanu, 1998, p.19).

Termenul de dizabilitate este un termen generic pentru afectari, limitari de

activitate si restrictii, care denota aspecte negative de interactiune dintre individ si
factorii contextuali in care se regaseste. Este un termen mai circumscris si are in
vedere abilitatile antrenate in actul invatarii si evidentierea lipsei acestora.
 Deficienta (afectarea) este o pierdere (organica sau functionala) sau o lipsa a
unei structuri sau functii. Termenul „dificultati de invatare”  ,,are aria de
cuprindere cea mai mare si se refera  atat la dificultatile grave/specifice/ severe cat
si la tulburarile sau dezordinile  si chiar simplele oscilatii ale procesului de
invatare” (E. Vrasmas, 2007, p.14).

Definirea conceptului de dificultati de invatare este un demers extrem de

dificil, datorita naturii aparte a fenomenului. Definitiile diversilor autori care s-au
ocupat de aceasta problema, s-au succedat la interval de cativa ani, fie adaugand
noi elemente, fie renuntand la unele din cele anterioare. Este de notat faptul ca
majoritatea definitiilor elaborate sunt in principal de tip descriptiv, axandu-se
pe evaluarea performantei de invatare a persoanei, in comparatie cu asteptarile
firesti, indreptatite in raport cu acea persoana.

            Una dintre primele definitii apartine parintelui acestui domeniu Samuel

Kirk, care in 1962 sustinea faptul ca „O dificultate de invatare se refera la o
intarziere, o tulburare, o dezvoltare incetinita in plan emotional sau
comportamental. Ea nu este insa rezultatul intarzierii mentale, deficiențelor
senzoriale sau factorilor culturali si instructionali” (apud D. Ungureanu, 1998,
p.22) .

Comitetul Interagentiilor pentru Dificultati de Invatare (1987) din SUA

oferea o definitie foarte ampla a acestei probleme, definitie care se poate folosi si
actualmente: “Dificultatile de invatare sunt un termen generic ce se refera la un
grup eterogen de tulburari ce se exprima prin dificultati semnificative in
achizitionarea si utilizarea receptarii si intelegerii limbajului, a vorbirii, scrierii,
citirii (literalizarii, silabisirii), a rationamentului si abilitatilor matematice, ca si a
unor abilitati sociale.

Aceste tulburari sunt intrinseci individului si se presupune ca sunt datorate

unor disfunctii minimale ale sistemului nervos central. Chiar daca o problema de
invatare se poate produce concomitent cu alte conditii, incapacitati evidente
(deficiente senzoriale, motorii, mentale, tulburari emotionale, comportamentale)
sau cu influente socio-ambientale negative (carente si diferente culturale, insusire
insuficienta sau inadecvata, factori psihogeni) si mai ales cu tulburari exprimate
prin atentie deficitara, toate acestea putand cauza, la randul lor dificultati de
invatare, o dificultate de invatare specifica nu este totusi rezultatul direct al unor
asemenea influente sau conditii” (Ecaterina Vrașmaș, 2007, p. 71).
In analiza si interpretarea  dificultatilor de invatare (DI) se contureaza trei
directii:

v Prima directie are in vedere recunoasterea dificultatilor firesti intampinate de

copii in actul de predare-invatare, caracteristic activitatii scolare. In practica se
observa faptul ca nu toti copii au acelasi ritm de invatare si exista unii pe care
trebuie sa ii ajutam. Domeniul de studiu identificat in aceasta directie este
determinat de categoriile de probleme, de numarul lor si mai putin de
recunoasterea nevoii de a interveni cu un sprijin suplimentar in scoala obisnuita.
Desi exista un grup important de copii care prezinta probleme privind dificultatile
de invatare, de obicei nu sunt sprijiniti adecvat pentru a le face fata. Se considera
ca sunt vinovati, lenesi sau prezinta o lipsa de interes fata de studiu, de aceea sunt
sanctionati ca atare.

v A doua directie se refera la recunoasterea unei noi categorii de probleme/

dizabilitati, neincadrate in cele cunoscute. In afara de deficiențele recunoscute
(mentale, senzoriale, de limbaj, psihomotorii) sunt identificate anumite dizabilitati
care se refera la procesul general al invatarii. Acestea sunt dificultati pe care le
intampina copiii in procesul complex al dezvoltarii lor si se manifesta evident in
integrarea scolara si sociala. Accentul este pus pe problema (depistare, evaluare) si
pe posibilitatea de rezolvare prin interventii adecvate si specializate.

v A treia directie, perspectiva curriculara, noncategoriala, constituie in fapt o

reconstructie a campului de concepte si practici (metode de interventie) specific
educatiei speciale. Aceasta  perspectiva porneste de la ipoteza ca orice individ
poate intampina dificultati de invatare la un moment dat, intr-un domeniu sau altul
al dezvoltarii. Acest lucru nu trebuie sa ne conduca insa, la a-l eticheta, exclude sau
marginaliza, si nici nu trebuie sa introduca copiii in categorii. Accentul cade mai
ales pe valoarea sociala a invatarii.

Perspectiva curriculara, pune accentul pe individ, pe unicitatea fiecaruia, pe

experienta de viata si sprijinul in invatare prin metode adecvate si inter-relatii
stimulative. Invatarea eficienta constituie scopul oricarei activitati scolare,
metodele acceptate sunt interactive, iar deficientele sau incapacitatile copilului sunt
intelese ca dizabilitati, moduri diferite de abordare a experientei de invatare. In
aceasta perspectiva apare important atat procesul, cat si continutul  invatarii.

       Asa cum s-a precizat, termenul „dificultati de invatare”  (Ecaterina Vrasmas,

2007, p.14), se refera la:

 1.   dificultatile grave/specifice/ severe

 2.  dificultatile usoare (tulburari,dezordini si simplele oscilatii ale procesului de
invatare)

Elevii din prima categorie, cei cu dificultati de invatare specifice se

manifesta specific in:

§  Limbajul rostit, scris si calculul matematic. Ei au o dificultate anume de a invata

sa citeasca, sa scrie corect sau folosi numerele, astfel incat performanta lor in
aceste zone se situeaza sub aceea din alte zone.

§  Memorie. De asemenea, ei pot avea dificultati cu memoria de scurta durata.

§  Organizare, orientare si coordonare. Ei au probleme cu abilitatile de organizare

si coordonare a spatiului, timpului si informatiei in general.

Elevii cu dificultati de invatare specifice acopera intreaga gama de

abilitati, iar gravitatea acestora variaza foarte mult. Printre dificultatile de invatare
specifice se numara: dislexia (incapacitate partiala sau totala de a citi), disgrafia
(incapacitatea totala sau partiala de a scrie), discalculia (incapacitatea de a realiza
calcule matematice) si dispraxia (incapacitatea de a actiona). La copiii cu
dificultati specifice de invatare se observa o incapacitate de a trata anumite
informatii.

Aceasta se  traduce printr-o serie de dificultati care apartin sferei

invatarii:

·        Dificultati in stilul de organizare al informatiilor,

·        Dificultati in orientare,

·        Colaborare si socializare,

·        Predispozitie spre accidente,

·        Adaptare dificila la schimbare,

·        Hiperactivitate sau inertie,

·        Lipsa de atentie.
 Cum dizabilitatile apar in arii specifice de functionalitate care accentueaza
deficitele intelectuale este important sa se determine care sunt ariile in care se
manifesta dificultati si cum se manifesta acestea in competentele persoanei.    

Astfel, se poate evidentia daca ele se manifesta in:

§  Intelegerea sau producerea limbajului,

§  Intelegerea si folosirea spatiului sau timpului,

§  A da sens si a-si aminti ceea ce vede,

§  Cunoasterea si folosirea corpului,

§  Intelegerea matematicii,

§  Domenii sociale sau practice.

In acest sens, dificultatile de invatare sunt un tip de probleme, adica cerinte

educative speciale, sau cu alte cuvinte o forma de dizabilitate.