Şoricel de bibliotecă

A fost odată un şoricel de bibliotecă. Era un şoricel de bibliotecă fiindcă

aşa dorise mama lui. Ea îl  trezea dimineaţă devreme şi îi arăta rafturile pline de
cărţi ce trebuiau devorate. Şoricelul nu ştia de ce trebuiau devorate, dar îi făcea
mamei pe plac, deoarece, la sfȃrşitul unei zile petrecute în compania cărţilor
groase, primea un păhărel - cȃt un  degetar - cu lapte nespus de dulce. Înainte
de a roade paginile cărţilor, şoricelul avea datoria de a le citi; pare-se pentru a
aduna multe cunoştinţe şi a deveni, astfel, primul savant din lumea
rozătoarelor.  Evident, după exemplul strălucit (şi, mai ales, bine plătit) al
şoricelului bucătar.
Însă, un lucru nu prea mergea în toată afacerea asta: rȃvna mititelului nu
era pe măsura rȃvnei mamei sale, care începuse deja să dea interviuri în faţa
unui ciob de oglindă:
-Fiul meu a dat gata, pȃnă acum, trei rafturi de bibliotecă.  E specialist în
matematică şi astronomie, în chimie şi botanică.  Germana o chiţăie cursiv, la
fel şi engleza.  Doar partiturile pentru pian nu le-a putut digera încă …
Sărăcuţul, nici să doarmă nu mai are timp, dar îl înţeleg: este atȃt de studios şi
de ambiţios!
În timpul acesta, ceilalţi şoricei alergau netulburaţi prin podul casei,
printre jucării vechi şi manuale şcolăreşti,  apoi ieşeau în cȃmp, unde li se
pierdea urma pentru cȃte o zi întreagă.  Seara se întorceau acasă, “prăpădiţi şi
la fel de proşti”, după cum li se dădea de înţeles, fără însă a le fi refuzată porţia
de caşcaval, furat cu mare demnitate din cămara proprietarilor.
Păhărelul cu lapte, îl primea, se înţelege, doar şoricelul de bibliotecă,
deoarece se trudea nespus pentru o carieră de succes, cȃt mai departe de
hotarele acelei case modeste, care îi ţinea pe toţi.
Într-o zi, însă, ce să vezi?  Proprietarul cel bătrȃn, care nu mai dădu prin
bibliotecă de vreun an de zile, intră pentru a căuta o carte cu poveşti.  Cȃnd să
o apuce, prinse coada micuţului savant, care nu avu nici timp, nici pricepere să
scape, şi acum se legăna cu capul în jos, chiţăind după ajutor.
-Ce-mi faci dumneata aici? îl întrebă omul mirat, cu ochii la rafturile de pe
care dispăruseră cărţile sale cele mai scumpe.
-Eu?  Studiez!  răspunse şoricelul de bibliotecă, nutrind speranţa că omul îl
va elibera pentru totdeauna de această corvoadă!
 -Sper că nu mi-ai mȃncat şi cartea cu poveşti!  Dacă mi-ai mȃncat-o şi pe
aceasta, nu scapi viu de aici!
-Nu, pe asta nu! zise el uşurat.  Mama a zis că nu-mi este de niciun folos
acolo unde vreau eu să ajung!
-Bine, atunci îţi dau drumul! rȃse omul.  Spune-i mamei tale că biblioteca
mea este prea mică pentru un şoricel atȃt de ambiţios ca tine.  De aceea, ar fi
bine să vă mutaţi într-o casă mai mare.
-O să-i spun, domnule!  Dar, vă rog, la plecare, puteţi să-mi daţi si mie să
citesc ceva… mai uşor?
Aşa se face că micul rozător de bibliotecă primi cartea cu poveşti,
descoperi pasiunea cititului, apoi pe a scrisului şi, în ciuda mamei sale, care îl
voia savant, deveni un simplu şi fericit şoricel scriitor.
 Mica rază
A fost odată o fetiță care, ȋn fiecare zi, pleca puțin de acasă, pentru a
călători prin lumea poveștilor.  Nu trebuia decȃt să deschidă o minunată carte
cu poze, să citească două-trei rȃnduri și gata, era departe… Atȃt de departe,
ȋncȃt nu mai vedea și nu mai auzea nimic din lumea din care tocmai plecase.
Pe acel tărȃm fermecat al poveștilor, mica cititoare hoinărea fără frică. 
Fiarele pădurii și vrăjitoarele nu aveau nicio putere asupra ei, ȋntrucȃt nu le
stătea ȋn putere să se lupte cu oameni adevărați.  Atȃt de minunată era
priveliștea oferită de fiecare pagină, ȋncȃt fetița căuta să o țină bine ȋn minte,
printre gȃndurile sale, tot mai viu colorate.  Și, prin cȃte ȋntȃmplări noi trecea,
din toate păstra cȃte un ȋnțeles, pentru cȃnd va fi să aibă nevoie de el.
Ȋntr-o zi, cum alerga după un ied prin poienița unui basm, cu cine ȋi fu dat
să se ȋntȃlnească?  Știu ce veți spune: cu un lup!  Dar, nu, nu-i deloc așa, dădu
nas ȋn  nas cu un băiețel plecat și el, pentru puțină vreme, de acasă, pe firul
aceleiași povești.
-Bună!  Ce coincidență fericită! zise băiețelul.
-Chiar așa! zȃmbi fetița și culese o floare cu petale de aur pe care i-o oferi
colegului său foarte mirat.
-Dar eu.. nu pot să-ți ofer nimic! se arătă el ȋndurerat, neștiind cum să
culeagă o floare ȋntr-o poveste.  Dacă ar fi fost pe cȃmp, ȋn lumea lui cu flori
adevărate, i-ar fi fost destul de ușor, dar, aici, pe el florile nu ȋl ascultau…
-Dacă o să te ȋntorci ȋn lumea aceasta, o să-ți dai seama foarte curȃnd cum
stau lucrurile.
-Da?  Atunci o să revin! promise băiatul și se ȋntoarse iute acasă, deoarece
avea de jucat o partidă de fotbal.
Fetița ȋși continuă plimbarea, lăsȃnd iedul și ținȃndu-se după un iepure de
cȃmp, care tocmai ajunse la ușa vizuinei sale, pe care o deschise larg, invitȃndu-
și micuța musafiră ȋnăuntru.
-Mulțumesc, Domnule Iepure! grăi ea respectuos.  Am citit multe despre
dumneavoastră.
Iepurele se aplecă, ducȃnd o lăbuță la spate, apoi scoase un morcov dintr-
un joben și-l ȋntinse fetiței, căreia se vedea că ȋi era cam foame.
 La despărțire, după cȃteva minute de ȋmpărtășit impresii din Țara
Minunilor și rețete pe bază de legume, musafira ȋși luă rămas bun.
Avea mult de colindat.  Foarte mult.  Timp să se ȋntoarcă ȋn lumea ei nu-și
prea găsea.  Și, parcă, nici chef.
-Mai bine rămȃn aici! se gȃndi.
La ce bun să mă mai ȋntorc?  Acolo nimic nu este la fel de plăcut.  Toate
sunt amestecate.  Binele nu se mai deosebește de rău, nici adevărul de
minciună… Măcar știu că sunt ȋn lumea poveștilor.  Și că am primit, ȋn sfȃrșit,
puterea de a crede ȋn ele, cu care pot ȋnfăptui orice!
Ȋn acea clipă, ca din senin, se ivi Zȃna Basmelor:
-Nu, draga mea.  Deși ai putea rămȃne aici pentru totdeauna, pentru că
ești cu adevărat un suflet curat și frumos, nu este de dorit să lași lumea ta. 
Dacă toți cei buni s-ar refugia ȋn povești, cine ar mai schimba-o?  Cine ar mai
lupta cu răul, cu minciuna, cu urȃtul și cine i-ar mai ȋnvinge? Dacă soarele ar
străluci doar ȋn cărți, cine ar mai lumina zilele vieții de pe pămȃnt?
Du-te ȋnapoi, mică rază, și oferă lumii tale tot ce ai ȋnvățat citind!  Noi nu
avem puterea oamenilor de a trece de pe un tărȃm pe altul, de a pune ȋn faptă
gȃndurile, oricȃt de frumoase și de nobile ar fi.  Aceasta, numai copiii ca tine o
pot face.  Ia tot ce ȋți este de folos.  Cheamă-ne  cȃnd ȋți va fi o greu.  Ȋntoarce-
te cȃnd ȋți va fi dor.  Dar nu rămȃne aici. 
Viața, draga mea copilă, să fie povestea ta!
Bineȋnțeles că fetița ascultă spusele Zȃnei Basmelor și se ȋntoarse ȋn lumea
ei.
Nu după multă vreme, ȋn pauzele de ȋnvățat, se apucă să scrie ceva ȋntr-un
caiet, ȋn care eu n-am putut să mă strecor din cauza unui lăcățel de argint.  Dar
simt și cred... că acolo ȋncepea o nouă poveste…
 Lenea și Prostia

Au fost odată două surori: Lenea și Prostia.  Nimic nu le plăcea din tot
merită prețuit pe lume: nici Bucuria cea simplă, nici Frumusețea cea
armonioasă, nici Respectul cel cuviincios, nici Munca cea plină de modestie. 
Nici una, nici alta…
Ba, ȋmpotriva Muncii erau atȃt de ȋnverșunate, ȋncȃt ȋi puseră gȃnd rău.
Dar,  unde și cum să o alunge?   Munca era pretutindeni.   Oriunde era
nevoie, ea ȋntindea grabnic o mȃnă de ajutor, fie naturii, fie oamenilor… Nu era
loc sub soare pe care să nu-l poată preface  ȋntr-un colțișor de rai cum Lenea nu
a ajuns să vadă vreodată, iar Prostia nici măcar nu și l-a imaginat.
Și, fiindcă nu se pricepeau deloc să ticluiască un plan, cele două surori
răuvoitoare alergară la Viclenie:
-Surată, am dori să ne ajuți cȃt se poate de repede să scăpăm de această
pacoste!
-Care pacoste, dragelor?
-Munca! răspunseră Lenea și Prostia ȋntr-un singur glas.
-Munca? rȃse Viclenia.  Cum așa?  Dar ce rău vă poate face vouă Munca? 
Ori sunteți proaste amȃndouă, ori vă e prea lene să vă gȃndiți la folosele pe
care le trageți fiecare de pe urma ei.  Dar, fie, o să vă ajut, ȋn schimbul unei
frumușele sume de bani!
-Bani?  De unde bani?  Noi nu avem niciun ban! Noi nu producem nimic!
-Nu e treaba mea, vă descurcați voi cumva! răspunse Viclenia,
cunoscȃndu-le bine pe amȃndouă.  Cu niciun chip nu le-ar fi făcut un serviciu
ȋnainte de a-și vedea plata.
-Tu ești cea vicleană.  Tu să ne ȋnveți cum să facem rost de bănuți fără
niciun efort! ȋndrăzni Lenea.
-Da, da, tu să ne ajuți să avem bani, dacă vrei să ți-i dăm! zise Prostia,
mȃndră de ea.
Minunȃndu-se de atȃta obrăznicie, Viclenia găsi de cuviință că e mai bine
să le servească o lecție celor două, decȃt să-i facă Muncii de petrecanie.
 -Bine, uite, cum faceți!  Vă duceți pe rȃnd la Muncă acasă.  Și, cȃnd vedeți
că se odihnește nițeluș, Lenea ȋi va spune așa:
-Vai, cȃt de multe lucruri ai mai putea face!  Dar tu nu știi să visezi ca
mine!  Tu te mulțumești cu cȃt reușești să ȋnfăptuiești azi, dar visarea… visarea
ȋți dă aripi… Ȋntr-o zi vei putea realiza cȃte nici nu gȃndești!  Ȋndrăznește, aruncă
iute uneltele și lasă-ți mintea să zboare… Ea te va conduce către cele mai ȋnalte
și mai nobile realizări, către cele mai frumoase cȃștiguri…
Apoi Viclenia se ȋntoarse către Prostie, ȋnvățȃnd-o cum să grăiască:
-O, Muncă, nu te-ai plictisit ȋncă?  Nu vezi că totul e ȋn zadar?  Ce faci azi,
mȃine se strică.  Ce crești azi, mȃine moare.  Totul e inutil… Și mereu la fel…
Nici măcar nu ești răsplătită pentru cȃt de mare ȋți este efortul.  Ai putea avea
mai mult, mai ușor și mai repede, dacă i-ai pune, ca mine, pe cei proști să
muncească!
La ȋndemnul Vicleniei, cele două surori, mulțumite foarte de lecția
ȋnvățată, se duseră la Muncă să o aplice.
Ȋnsă Munca, ȋn timpul ei de odihnă, după atȃta osteneala, ațipi de-a
binelea, timp ȋn care Lenea crezu că visează la cele zise de ea… Iar după ce se
trezi, fu așa de prinsă ȋn socotelile și rosturile treburilor ei, ȋncȃt Prostia crezu
că meditează la ȋnțeleptele-i sfaturi…
Doar cȃnd se apucă de lucru, avură ele un junghi ȋn inimă…  Căci, iată,
sosise vremea ca Munca să culeagă roadele faptelor, să-și ia plata pentru
nădejde și s-o ȋmpartă tuturor, cu folos.
Obișnuite să-i ȋntoarcă mereu spatele și să nu recunoască ȋn ruptul capului
că au greșit, mȃndrele surori nu primiră din darurile Muncii nimic…
Cȃt despre Viclenie, nu a fost răsplătită nici pȃnă astăzi de cele două cu
altceva decȃt cu vorbe grele, pe care oricum nu a pus niciun preț.
 Muchi

A fost odată o familie de rozătoare simpatice, cu urechi lungi și nu chiar

așa de pleoștite.
Locuința lor era la marginea pădurii, ȋntr-o căsuță bine ascunsă de privirile
oamenilor.
Din cȃnd ȋn cȃnd, Muchi, mama iepurașilor Kuchi și Țuchi, ieșea din căsuță,
străbătea tot cȃmpul cu cereale, toate grădinile cu verdețuri și se oprea, ciulind
bine urechile, lȃngă zidul unei școli.  Acolo, ȋn școala aceea, Muchi ȋntȃlnise o
ȋnvățătoare, care avea atȃt de mulți copii, ȋncȃt biata mamă a celor doi iepurași
nu putea să priceapă cum ȋi educa pe toți și ȋncă foarte bine.
Ȋnvățătoarea și-a dat lesne seama că Muchi e tare necăjită din pricina
urecheaților ei, așa că a hotărȃt să o ajute.  Ȋmpreună au pus la cale un plan
care avea să dea rezultate, ȋnsă numai peste o vreme, după ce micuțele
rozătoare  se vor fi convins de gustul dulce al morcovilor meritați pe deplin și
de gustul din cale afară de amar al celorlalți.
Ȋn fiecare dimineață, pentru a ȋnvăța cum să-și pună planul ȋn aplicare,
Muchi venea la școală, istovită, după ore de alergat desculță printre verze și
salate, care nu erau nici pe departe mai ȋmbietoare decȃt pacea și buna
ȋnțelegere din familia ei.   Kuchi și Țuchi, plini de neastȃmpăr, nu o puteau urma
mai mult de cȃțiva metri, preocupați să se joace ori să roadă tot ce găseau de
ros prin ȋmprejurimi.
Așa se face că, după zile ȋntregi de chin, Muchi reuși să afle și să se
deprindă cu o tehnică nouă ȋn educarea răzgȃiaților și leneșilor ei copii, cărora
nici la cele mai aspre amenințări nu li se mai zbȃrlea vreun fir din blăniță.  Cum
frica era un cuvȃnt necunoscut pentru ei, iar recompensele nu ȋi interesau, dat
fiind că oricum aveau cam tot ceea ce ȋși doresc  niște iepurași mofturoși,
singura metodă rămăsese cea pe care Muchi avusese norocul să o ȋnvețe.
-Mama, nu mă pedepsești?  ajunsese Kuchi să o ȋntrebe nedumerită la
capătul unor eforturi disperate de a scoate din fire.
-Nu, draga mea, nu te pedepsesc! răspundea mama, păstrȃndu-și calmul.
 - Uite, am mai făcut o trăznaie! sărea Țuchi, explicȃnd ce și cum, cu lux de
amănunte, ca pentru a cȃștiga bătălia decisivă cu pacea din inima și zȃmbetul
de pe chipul mamei sale.
-Te privește, dragul meu! ȋi răspundea Muchi, interesată sincer de
transformarea ȋn bine a micuțelor făpturi.
Iepurașii erau uluiți.  Hotărȃră să ȋncerce și altfel.
-Dacă ȋmi fac lecțiile repede și corect, ce ȋmi dai? ȋntreba Kuchi, intuind că
nu va mai primi, de data aceasta, nimic.
-Fă-ți lecțiile repede și bine și vei vedea! ȋi răspundea mama, fără a-i
promite ceva din cele de altădată.
-Dar eu, pot să ies cu iepurașii pe cȃmp și să nu-mi strȃng jucăriile? căuta
Kuchi să provoace un nou scandal pe aceeași temă ȋnvechită a ordinii la locul de
joacă.
-Firește, ce te-ar putea reține? se arăta mama tot mai permisivă, spre
surprinderea odraslelor cărora acum chiar că li se pleoștiseră urechile.
După cȃteva zile, ȋn care făcură doar ce au dorit, au incălcat toate regulile
și au ȋncercat tot ce le-a stat ȋn putință pentru a o enerva pe Muchi, iepurașii se
văzură nevoiți să o ȋntrebe:
-Mama, tu de ce nu ne mai pedepsești ca ȋnainte?
-Nu vă mai pedepsesc, micuții mei, din iubire pentru voi.  A fost nevoie să
ȋnțeleg că vă pedepsesc destul...faptele voastre.
-Și de ce nu ne mai răsplătești cum ne răsplăteai?
-Pentru că ceea ce contează cu adevărat este mulțumirea voastră, nu a
mea! Răsplata ascunsă pȃnă și ȋn cea mai mică faptă bună este mai mult decȃt
orice v-aș putea oferi.
-Te iubim, mama!  Te rugăm să ne ierți! plȃnseră amȃndoi iepurașii,
ȋnțelegȃnd cȃt de amară i-au făcut viața.
Apoi se duseră ȋn grădină, de unde se ȋnapoiară veseli cu doi morcovi
foarte frumoși. Unul scos din pămȃnt  și unul desenat, după cum se pricepură
fiecare.
 Judecătorul

A fost odată, în marea familie a Pădurii din Povesti, o ceartă grozavă. 

Toate animalele au participat la ea.  Numai gȃzele scăpară, fiindcă pe gȃze nu le
poţi prinde uşor să le baţi atunci cȃnd ceva nu îţi convine sau cȃnd cearta se
încinge prea tare.
Dacă vreun om ar fi trecut prin pădure în acea zi, ar fi zis că nu mai e de
trăit.  Iar dacă ar fi putut, printr-o minune, să cunoască felul în care gȃndeşte
un animal sigur pe el şi pe dreptatea lui, ar fi simţit un fior rece pe şira spinării
şi ar fi luat-o la sănătoasa.
Şi totuşi, spre marea surprindere a multora, în acea pădure locuia şi un
om.  Un om bătrȃn, pe care anii îl învăţaseră o grămadă de lucruri şi-l scoseseră
teafăr din nenumărate încercări, tocmai pentru a le desluşi şi altora tainele de
nepătruns ale vieţii.
La el, aşadar, se înfiinţă, primul, un leu uriaş, rănit ca de moarte de cearta
aceea aprigă, în care nu avu cum să ucidă pe cineva, toţi stȃndu-i împotrivă:
- Omule-înţeleptule, pentru care pricină animelele astea proaste din
pădure nu recunosc că dreptatea este de partea mea?
Bătrȃnul zȃmbi, mȃngȃind leul pe coama ciufulită, pȃnă cȃnd acesta uită
de ce veni.
După leu, sosi o vulpe, cunoscută pentru agerime, gata-gata să se
împiedice văzȃnd că înaintea sa ajunse un leu ramolit.
- Omule-înţeleptule, întrebă, revoltată vulpea, eu ştiu că am dreptate, dar
cum se face că animalele astea jalnice şi îndărătnice o ţin mereu pe a lor?
Bătrȃnul îi zȃmbi şi vulpii, căutȃnd să dea la o parte, din ochii ei, mȃndria
cea vicleană, care o făcea să-i judece pe alţii atȃt de strȃmb.
Apoi sosiră şi celelalte animale, răcnind una la alta şi arătȃndu-si colţii, de
parcă dreptatea ar fi fost a făpturii care te speria cel mai tare.
Iar întrebarea, motiv bun pentru o nouă ceartă, era aceeaşi:
- Omule-înţeleptule, cine are dreptate, dacă nu eu?
 Văzȃndu-le adunate pe toate, cunoscȃndu-le suferinţa ascunsă a inimii –
căci nu e uşor să crezi doar în tine şi, astfel, să te simţi mereu atacat - bătrȃnul
le răspunse pe un ton blajin:
- Dragele mele animale, în această pădure, judecător nu sunt eu, judecător
este Timpul… Aveţi răbdare si veţi afla de partea cui este dreptatea.  Pȃnă
atunci, însă, nu vă faceţi unele altora niciun rău, ca Timpul să nu se arate
necruţător!
Animalele se priviră un pic dezamăgite că nu aflaseră pe dată ceea ce
voiau, găsind însă că este, într-adevăr,  mai înţelept să se îngăduie unele pe
altele şi să aştepte, fie şi toată viaţa, răspunsul care avea să le dea mult dorita
întȃietate.
 Veveriţa care îşi rodea unghiile 

A fost odată o familie de veveriţe.

Locuinţa lor era o scorbură destul de arătoasă pe dinăuntru: mici tablori
pictate pe frunze de stejar împodobeau pereţii, iar, din loc în loc, atârnând de
tavanul scorburii, felinare cioplite în ghindă aruncau blânde sclipiri de lumină.
În căsuţa aceasta trăia şi veveriţa care îşi rodea unghiile.
Era o veveriţă simpatică. Ale cărei unghii, însă, se micşorau în mare si
dureros secret.
-Unghiile veveriţelor este bine să fie oleacă mai lungi! îi ţinea mereu
aceeasi lecţie bunica, dovadă că observase - sau nu? - ce făcuseră nişte dinţişori
bine ascuţiţi.
-Da, bunico, unghiile veveriţelor este bine să fie… foarte lungi! răspundea
nepoţica, în timp ce se lupta cu o alună rotundă, lucioasă… şi încăpăţânată. Se
străduia de câteva zile, dar, fără unghii, nu putea deloc să o apuce, darămite să
o ducă la gură!
-Dar ce tot faci tu, acolo, prinţeso? o întrebă tatăl, aruncându-i, pentru
prima dată, o privire plină de dragoste peste filele mototolite ale unei cărţi cu
poveşti.
-Mă joc! spuse ea; deşi stomacul îi gemea de foame, iar ochii îi plângeau
după aluna... plină, plină, plină de miez!
-Bravo! răspunse părintele mândru; apoi îşi reluă lectura, înfăşurându-se,
fără să-i fie frig, în coada stufoasă.
-Veve, hai să mă ajuti! o strigă, atunci, mama, de undeva din adâncul
scorburii, unde se verificau zilnic proviziile pentru iarna cea lungă: ghinde,
alune şi nuci…
Cu glas stins, aproape leşinată de foame, privindu-şi înlăcrimată degetele,
veveriţa o rugă să aştepte... puţin.
Doar puţin. Doar până se întâmplă o minune, şi o mică zână - care crede în
această poveste - va face ca tuturor degetelor boante din lume să le crească
unghiile din nou.
 Ultimul fulg

A fost odată, în căsuţa unui nor, în care mama zăpadă albea hăinuţele
tuturor copiilor ei mici, mulţi şi drăgălaşi, un fulg de nea oleacă mai îndărătnic.
De fapt, nu era îndărătnic, ci doar foarte, foarte tulburat de gândul că,
dacă o să apuce să facă un pas în afara căsuţei, nu o să poată să se mai întoarcă
niciodată.
Fiindcă niciunul dintre fraţii săi, care chiuiau acum prin văzduh, în cele mai
strălucitoare straie de sărbătoare, nu avea să revină acasă…
Mama zăpadă îi zicea mereu:
- Trebuie să te avânţi şi tu, dacă vrei să cunoşti bucuria de-a fi…
- Eu vreau să cunosc bucuria de a sta cu tine, răspundea atunci fulgul cel
subţirel, pe care nimeni nu îl putea convinge că este extraordinar să ningi...
Dacă văzu că nu reuşeşte deloc să-l trimită în lume, mama zăpadă se gândi
să consulte vântul:
- Uite, vântule, copilul ăsta al meu îmi dă de furcă...
- Sau poate că are inimioara cam slabă... zise vântul, a cărui asprime
dispărea subit când se întâlnea cu Zăpada.
- Bine, bine, şi cum să-l ajut? întrebă ea. M-am gândit că poate mi-l iei
dumneata într-o zi şi-l înveţi să se bucure de zbor.
Dar vântul nu se lăsă înduplecat, fiindcă bucuria nu se învaţă.
Şi nici alegerea nu o poate face altcineva în locul tău.
- Mai lasă-l, zise cu glas huruit, de parcă ar fi fumat toată viaţa ascuns prin
hornuri.
Încă nu i-a venit vremea să ia viaţa în piept.
Şi ea îl mai lăsă o zi, două, trei, până când se apropie primăvara şi fulgul îi
zise:
- Cred că acum a venit vremea să fiu fericit. Deşi zăpada suferea după
fiecare copil care o părăsea, totuşi bucuria de a-i vedea împliniţi în menirea lor
era de o mie de ori mai mare. Aşa că zise:
- Du-te fiul meu. Să dea Domnul să aduci lumină în ochii cui te-o mai zări!
- Mulţumesc, mamă! grăi fulgul.
Şi ieşi pe uşa căsuţei din nor, umplând, singur, întreg văzduhul…
 Povestitorul

A fost odată un om care trăia de azi pe mâine şi muncea din greu pentru
asta.
Timp să se bucure nu prea îi mai rămânea; de fapt nici nu ştia ce înseamnă
bucuria, fiindcă nu se întâlnise niciodată cu ea.
Într-o zi, văzându-l aşa de harnic şi de posmorât, din râul pe malul căruia
îşi trăgea sufletul la capătul unei zile amare, iese un peşte mic şi îi zice:
- Omule, ce-ar fi dacă mi-ai spune tu o poveste? Ţi-aş da în schimb o
comoară care te-ar face bogat şi pe care nu ţi-ar fura-o nimeni...
Omul, auzind de comoară, îi zise peştelui să-şi vadă de ale lui...
Dar peştele îl rugă în continuare să îi spună o poveste, doar una... fiindcă o
poveste ar putea chiar să schimbe o viaţă…
Cum auzi de asta, şi gândindu-se că peştişorul trebuie să fie tare nefericit
dacă vrea o poveste care să-i schimbe viaţa, îşi dădu drumul la gură...
Adică zise şi el ceva din cele trăite, în care puse multă credinţă şi dragoste
şi nădejde în Dumnezeu... Că doar asta era povestea pe care o ştia cel mai bine
şi din care spera, in sinea lui, ca şi peştişorul să poată trage ceva foloase…
- Omule, ai zis aşa de frumos şi de adevărat, că o să vin şi mâine... auzi
vocea micuţei făpturi ce luă calea undelor, retrăgându-se în adâncuri.
A doua zi, pe malul râului, în cântecul păsărilor şi în foşnetul frunzelor
colorate, omul spuse o nouă poveste, parcă şi mai frumoasă decât prima.
Ca să nu i se vadă lacrimile din ochi, peştişorul dispăru şi de această dată sub
oglinda apei în care soarele îşi număra ultimele raze...
Apoi veni a treia zi, veni şi a patra, şi omul începu să-l aştepte pe cel ce
părea să-i soarbă cuvintele. Câte erau..., după o zi în care nu avu timp decât să
se roage; întâi să-şi facă bine treaba, apoi să fie mulţumiţi si oamenii pentru
care se ostenea.
- Suflete, îi spuse într-o zi prietenul său mititel, îmbrăcat în solzi, eu de
acum trebuie să plec pe firul râului, mai departe... Dar tu îţi vei primi răsplata
pentru bunătatea şi vorba ta iscusită.
 - Ce răsplată? Poate vrei să zici că am reuşit să-ţi schimb viaţa? zise omul,
plin de speranţă.
- Nu numai că ai schimbat-o pe a mea, dar ai schimbat-o şi pe a ta! zise
peştişorul şi se făcu nevăzut, lăsându-l pe cel ce devenise povestitorul satului să
împărtăşeacă aceasta întâmplare oamenilor adunaţi în jurul său.
Dintre care unii îl răsplătiră cu bucuria de a nu mai vorbi singur, iar alţii cu
aceea de a nu mai trudi pe nimic.
 Zâna Primăverii

A fost odată o fetiţă foarte frumoasă. Nu ştiu cu cine semăna de frumoasă

ce era. Numai că această fetiţă nu avea bani ca ceilalţi copii.
Fiind primăvară, troturarele erau pline de bucheţele cu ghiocei. Copiii
râdeau şi se bucurau să-i ducă acasă. Cu un leu cumpărai un bucheţel care era
al tău şi te făcea fericit. Aşa că bănuţii se înmulţeau în buzunarele florăreselor,
iar ghioceii se împrăştiau prin oraş.
Doar fetiţa cea frumoasă şedea rezemată şi privea cum florile dragi dispar.
Când mai rămăseseră trei bucheţele, un băiat i-a oferit, în sfârşit, o hârtie de-un
leu:
- Uite, ca să-ţi iei şi tu nişte flori. Fetiţa a întins mâna, dar a tras-o repede
înapoi.
Atunci băiatul s-a uitat urât şi a plecat mai departe, aruncând banul în
buzunar.
O doamnă a deschis poşeta să-i dea şi ea nişte mărunţiş, dar s-a răzgândit
şi îşi cumpără ghioceii pe care se gândea să-i aşeze frumos la geam, când o să
ajungă acasă.
Mai rămăsese… doar un buchet..
Şi fetiţa cu ochii albaştri îndreptaţi către florile înghesuite una în alta, ca o
familie mică, învelită într-o singură frunză.
Dacă ar fi fost în braţele ei, le-ar fi spus un secret. Dar florile fură
cumpărate de o elevă bucuroasă, convinsă că au aşteptat-o să iasă de la şcoală.
Vedeţi, aşa se întâmplă când Zâna Primăverii se transformă într-o fetiţă
obişnuită.
Cine nu ştie... nu îi dăruieşte din sufletul lui nici măcar un biet ghiocel.
 "Puncte negre"

A fost odată o gărgăriţă. Şi era foarte drăguţă şi fericită gărgăriţa. Dar avea
câteva puncte negre, acolo, pe spate, care o supărau mereu. Tot ştergea la ele
cu o cârpă mică făcută dintr-o frunză, însă punctele nu dispăreau. Ele erau
necazul cel mai mare. Totuşi, dacă nu le-ar fi avut, poate că gărgăriţa ar fi murit
de fericire şi toată lumea insectelor ar fi plâns după ea.
Într-o zi, după ce a stat la masă şi s-a făcut aproape rotundă, gărgăriţa a
observat ceva ciudat. Când mânca pe săturate şi se umfla, punctele negre
creşteau. Sau când dormea mai mult decât trebuia.
Ba, în ultima vreme şi când uita de muncă, pentru că se distra ore în şir cu
gâzele pe malul lacului. Numai ce privea în oglinda apei, că le şi vedea: nişte
puncte mari şi negre, de se speria de ele.
Degeaba le ştergea cu cârpa ei înmuiată în apă dulce. Punctele nu ieşeau.
Dar nici nu mai erau puncte, erau nişte pete întunecate.
- Gărgăriţă, gărgăriţă, chiar nu-ţi dai seama ce se întâmplă cu tine? a
întrebat-o într-o seară o albinuţă care se întorcea acasă de la serviciu.
- Nu-mi dau seama, surioară! Eram atât de viu colorată, de frumoasă şi de
uşoară în zborul meu...
Acum nici nu pot să mă ridic de jos şi nici să mă uit în oglindă. Punctele
astea urâte sunt de vină.
- Ba nu, gărgăriţo, nu punctele sunt de vină.
- Ba da.
- Ba nu.
Şi tot aşa, până când gărgăriţa se făcu neagră de tot de la cearta aceea cu
albinuţa.
 O să fiu Verde
(pentru MiC)

A fost odată un fir de iarbă necăjit, necăjit...

- Cine te-a supărat, firule? îl întrebă mama Iarbă, mângându-i încet trupul
firav.
- Eu m-am supărat, răspunse el, sucindu-se şi răsucindu-se pe loc.
M-am supărat pentru că nu sunt roşu.
Iarba începu să râdă, acoperită de clipocitul apei în care fiul său îşi văzu
pentru prima oară culoarea.
- Şi de ce, mă rog, ai fi vrut să fii tocmai roşu? îl întrebă ea atunci, dornică
să afle.
- Pentru că am auzit că roşul e culoarea iubirii, şi e cea mai vie.
Şi dacă te îmbraci în culoarea asta nu treci aşa de neobservat ca mine. Atunci
mama Iarbă se vorbi cu o sfeclă să rezolve împreună problema.
Fericit că dorinţa i-a fost îndeplinită de Doamnă Sfeclă, care n-a stat prea mult
pe gânduri, firul se aplecă deasupra apei:
- Eşti frumos, spuse apa, dar nu mai semeni cu tine.
O broască îl zgândări şi ea:
- Oaaa...., te observ, dar nu te recunosc.
Atunci firul se necăji şi mai tare. Roşul ăsta nu îl ajuta deloc să iubească pe
cine îl supăra. Şi dori să fie galben.
Mama Iarbă, neavând încotro, bătu la uşa Domnului Şofran, pe care îl găsi
în toane bune, aplecat peste o eprubetă. Galben din cap până în picioare, firul
de iarbă se oglindi iar în apa foarte sinceră:
- Ce te-ai ofilit aşa? îi spuse ea.
- Nu m-am ofilit, sunt galben ca o rază de soare.
- Oaaa..., veni şi broasca, privind printre degetele răsfirate cu care îşi
acoperi ochii bulbucaţi… La soare mă pot uita, dar la tine ba!
Atunci firul de iarbă se spălă şi de galben, gândindu-se că albastrul e culoarea
lui preferată.
Mama ca mama, plină de răbdare şi de înţelegere, se urcă pe treptele unui
rug în vârful căruia se bronza ultima mură.
Şi aceasta fu dispusă, în schimbul unei dulci sărutări de copil, să-l
mânjească puţin. Numai puţin, cât să devină tot albastru.
- Cât de frumos sunt! zise el atunci primul, căutând aprobare în ochii
adânci ai apei.
- Dar de ce nu te văd? zise ea, plină la ora aceea doar de albastrul
văzduhului.
- Oaaa…, sări şi broasca de colo, mirată. Cerule… câte pot să-i treacă unui
fir de iarbă prin cap!
Descurajat, firul de iarbă privi în jur. S-ar fi tăvălit prin cenuşă, ba nu, prin
cărbune, numai ca să se asorteze cu tristeţea ce-l făcea să-şi simtă sufletul
negru. Când, deodată, îi veni ideea salvatoare, care îl umplu de bucurie, de
dragoste şi de viaţă:
- Ştiu: o să fiu Verde!
 Spiriduşul

A fost odată un scriitor de poveşti.

Şi lui i se întâmpla aşa: după ce termina de scris o poveste, venea un
spiriduş, sărea pe hârtie, citea tot şi zicea:
- E adevărat ce ai povestit, e adevărat ce ai povestit!
Atunci, scriitorul, foarte curios, îl întreba:
- De unde ştii?
Dar spiriduşul dispărea mereu înainte de-a auzi întrebarea.
Nu era poveste pe care spiriduşul să n-o citească şi să nu-şi dea cu
părerea.
Poveştile care îi plăceau lui şi i se păreau adevărate, doar acelea ajungeau
la copii.
Dacă se întâmpla să zică vreodată:
- Şterge tot ce ai scris, repede, că sunt supărat!, scriitorul ştergea şi trecea
la altă poveste.
Şi se gândea cum să facă să-i placă nemulţumitului.
Într-o zi, i-a venit şi ideea.
Ca să nu poată să mai zică spiriduşul ceva de rău, l-a chemat înainte să se
apuce de scris:
- Spiriduşule, vino!
Nimic..
- Spiriduşule, vino,... te rog frumos!
Iar nimic.
Atunci scriitorul îl rugă şi mai fierbinte:
- Spiriduşule, vino, te rog frumos, ... am nevoie de ajutorul tău!
Hop, mititelul pe hârtie, printre literele care încă nu se vedeau.
După ce vorbeau un minut, povestitorul se înviora şi era plin de idei.
 Care mai de care mai strălucite.
Iar poveştile curgeau una după alta. Şi toate îi plăceau aşa de mult
năzdrăvanului, încât îi chema şi pe spiriduşii celorlalţi scriitori, ca să se bucure
împreună.
 Nemulţumirea

A fost odată un greieruş foarte harnic.

Toată ziua muncea. De cântat nu cânta decât seara târziu, înainte să se
culce, şi dimineaţa devreme, înaintea tuturor.
Fiindcă trezea furnicile din somn, acestea îi vorbeau urât şi îi aruncau cu
grăunţe în cap. Dar lui nu-i păsa. Nici de înjurături şi nici de câţi munţi de
grăunţe adunase. Pentru el era important să aibă un program şi să-şi facă bine
treaba.
Fiindcă doar atunci avea inima împăcată şi putea să cânte.
Într-o zi, furnicile s-au întâlnit în faţa cortului de frunze în care greieruşul
locuia de la ultima ploaie.
- Tu, care ne strici mereu liniştea, ieşi, să-ţi zicem ceva!
- Nu pot, am de reparat o chitară !
- Ieşi, că te ajutăm noi s-o repari. Atunci, greieruşul ieşi.
Dar nu ca să-i repare nişte furnici nepricepute chitara, ci pentru că voia să
scape de ele, ca să-şi continue lucrul.
- Am vrea să pleci cât mai repede, nu te iubim! spuseră furnicile.
- De ce nu mă iubiţi? întrebă greieruşul mirat.
- Munceşti prea mult!
- Cânţi prea frumos!
- Eşti prea ordonat!
- Nu te vaiţi niciodată! spuseră furnicile în cor, fiecare altceva.
Greieruşul nu înţelegea. Dar hotărî să le facă pe plac şi să se ducă unde va
fi mai bine primit, pentru a se apuca din nou de muncă şi de cântat.
În cortul lui veni o familie de broaşte puturoase, cu zece brotăcei care
orăcăiau zi şi noapte...
 Scăunelul şchiop

A fost odată un scăunel care avea trei picioare. Semăna cu un căţeluş

şchiop.
Câţi copii au stat pe el şi au colorat poveşti, doar mama lui, masa, ştia.
Numai că nu putea să-l spună nimănui pe copilul care a rupt într-o zi piciorul
scăunelulul ei drag.
Nu putea fiindcă nu avea gură.
Dacă la masă nu e frumos să vorbeşti, de ce să-i facă cineva gură?
Aşa că ea stătea toată ziua în mijlocul sufrageriei şi îşi privea copilaşul de lemn,
care ţinea în braţe un ursuleţ fără ochi.
-Ursuleţule, te-ai trezit? îl întreba scăunelul, noaptea, când copiii casei nu
mai auzeau nimic, din cauză că visau.
- Nici nu am adormit, dacă vrei să ştii! răspunse ursuleţul.
- Vrei să povestim ceva? îl întrebă, rugător, micuţul cu trei picioare.
- Nu ştiu, scăunelule, astăzi sunt tare obosit. Mai bine îmi zici tu o
istorioară.
- Dar eu nu ştiu decât ce mi-ai povestit tu.
- Spune ce ştii şi ce simţi şi o să fie bine. Numai să nu inventezi.
- Nu înţeleg, zise după un timp, scăunelul. Toate poveştile tale, pe care nu
prea le credeam, erau adevărate?
- Da. Le-am trăit în braţele copiilor care m-au iubit atât de mult, încât m-au
luat cu ei peste tot.
- Dar unul ţi-a scos ochii.
- Din greşeală.
- Şi cum de nu ţi i-a mai pus la loc din greşeală? întrebă nedumerit; după
care, dacă văzu că ursuleţul tace supărat, scăunelul începu o poveste.
O poveste trăită de el, când avea patru picioare şi credea că are cinci.
Aşa de caraghioasă, că prietenului său de pluş i se făcu blăniţa moale, moale şi
începu să râdă.
 Pălăria

A fost odată o floare de păpădie foarte geloasă pe o ciupercuţă.

Şi ciupercuţa tot din acelaşi pământ răsărise, numai că ea primise la naştere, de
la Zânele naturii, o pălărie de toată frumuseţea.
Nemulţumită, păpădia se gândea numai la ziua în care, dintr-un smoc
galben, o să-i crească părul lung de doi metri şi mătăsos. Măcar atât.
Dar părul i se decolora şi i se subţia, până devenea un puf şi cădea înainte să-i
crească.
- Ciupercuţo, îşi făcu păpădia curaj într-o zi, tu de ce nu-ţi scoţi niciodată
pălăria?
- Pentru că mi-e frică să nu mi-o fure cineva!
- Cine să ţi-o fure? Vezi pe cineva hoţ?
- Nu văd nimic, dar eu simt că e mai bine s-o ţin trasă bine pe cap şi pe
ochi!
- Bine, dacă nu vrei să facem schimb, treaba ta!
- Dar tu... ce pălărie ai? fu curioasă ciupercuţa. E frumoasă?
Păpădia nu vru să mintă prea mult, aşa că răspunse cu jumătate de gură:
- Eu? Eu am acum o perucă. Pălăriile nu se mai poartă demult.
Cât s-a sucit şi s-a răsucit ciupercuţa…
Cât s-a necăjit că trăise în întuneric atâta vreme şi nu aflase ce mai e nou.
De aceea, ca să fie în pas cu moda, a zis hotărâtă:
- Poftim! Dă-mi peruca ta.
Păpădia îşi scoase peruca de puf, pe care tocmai o periase cu multa grijă.
Ciupercuţa îi dădu pălăria, deşi îi veni destul de greu să se despartă de ea. Şi
erau tare fericite amândouă că se păcăliseră una pe alta.
A doua zi, însă, când voiau să facă schimb înapoi, peruca... nu mai exista.
Iar pălăria...
Pălăria atârna atât de greu pe firul de păpădie, că nu putea să şi-o mai dea
jos în nici un fel de pe cap.
 Creionul

A fost odată un creion ce se simţea foarte singur. Era bine ascuţit, dar,
dintre toate creioanele din cutia lui, numai el nu putea să scrie. Nu reuşea să
lase nicio urmă pe foaie. Şi copiii îl dădeau de colo, colo, fiindcă nu era bun de
nimic.
Odată, creionul nefolosit îl întrebă pe cel cu vârful galben:
- Cum este când desenezi, îţi place?
Iar creionul galben îi răspundea fericit:
- Da, îmi place mult. Aş desena toată ziua numai raze de soare...
Apoi creionul nefolosit îl întreba pe cel roşu:
- Dar ţie ce îţi place să desenezi?
- Mie îmi plac la nebunie inimioarele, petalele de flori şi acoperişurile de
case.
Creionul albastru se lăuda cu cerul şi cu marea pe care le colora ca nimeni
altul.
Cel maro ajuta la înălţarea copacilor. Şi, fiindcă era foarte bun prieten cu
cel verde, îl chema să-l ajute la frunze.
Creionului portocaliu îi plăceau doar portocalele coapte, pe care le agăţa
în toţi merii, prunii şi cireşii, în vreme ce creionul negru venea din urmă, apăsat,
ca un frate mai mare şi făcea câte un contur de toată frumuseţea acolo unde
era nevoie de el.
Numai creionul nefolosit nu-şi găsea rostul şi suferea când celelalte plecau
la plimbare pe hârtia atât de albă…...
Într-o zi, însă, cum stătea cu ochii închişi, numai ca să nu mai vadă că e
singur în cutie, se trezi că cineva îl ridică şi îl strânge cu grijă între degete.
Era atât de emoţionat…
Aşa că lăsă mâna aceea de copil să facă ce vrea din el.
Iar ea făcu, pe o foaie neagră, pe care celelalte culori nu se vedeau, mai
întâi un fulg, apoi un bulgăre, apoi un om minunat, de zăpadă.
 Ţesătorul

A fost odată un păianjen care se puse pe ţesut o pânză dintr-un fir ca de

borangic - subţire, subţire, cât să să te minunezi de aşa fineţe de lucrătură…
Nu era gâză să nu se oprească lângă pânza ţesătorului - ce se osteni
îndeajuns ca să poată acum să-şi privească opera şi pe cei ce se minunau de
ea…
În sinea sa, păianjenul ştia foarte bine că orice lucru perfect este sortit
destrămării, fiindcă ţesătorii ca el trebuiau să se depăşească mereu…
Pe de altă parte, lucru cunoscut de toţi, din asta trăia: din straiele fine la care
râvneau toate muştele cu rochii ca din pânză de sac, ici colo cu străluciri de
prost gust…
Şi cum muştele nu se lasă prea mult aşteptate, când vine vorba de a proba
asemenea veşmânt străveziu, iată că sosi şi prima dintre ele, aflată în căutarea
unei rochii de seară, pentru cel dintâi ospăţ la care i se păru că a fost invitată:
- Bună ziua, domnule Păianjen. V-aţi întrecut în măiestrie de data asta!
zise ea, deşi nu-şi aducea aminte să-i mai fi intrat prin atelier.
- Bună ziua, doamnă. Recunosc, mi-a ieşit mai bine decât mă aşteptam…
- Aş putea proba? întrebă musca, în speranţa că o să fugă imediat, cu
rochia pe trup.
- Da’ cum să nu, chiar vă rog! zise păianjenul, fără intenţii rele… Bucuros că
cineva îi apreciază arta…
Dacă i-ar fi fost foame, poate că ar fi lucrat la o pânză-capcană…
Dar nu îi era foame; nu îi mai era foame de când descoperise bucuria de a ţese
pentru încântarea celor din jur. Şi chiar şi musca asta hoaţă, care îşi tăinuia
gândul, se număra printre făpturile ce-i răsplăteau, fiecare în felul ei, efortul de
a crea pânze tot mai delicate…
- Da, cred că o s-o cumpăr! se hotărî musca să-l înşele.
Însă, până să-i spună păianjenul că i-o dăruieşte, fiindcă el este atât de
dornic să creeze o alta, aceasta o şi sfâşie, în graba de a-şi lua, bine îmbrăcată,
zborul…
 Coşuleţul

A fost odată un coşuleţ cu fructe. Care aveau multe vitamine şi arătau

destul de frumos pentru nişte fructe adevărate. Cum stăteau ele în coşuleţ, şi
aşteptau să vină cineva să le mănânce cu poftă, le-a trecut prin cap o idee:
Ce-ar fi să zică fiecare câte o poveste? Şi aşa au şi făcut.
S-au apucat de povestit, fiecare pe rând, câte o istorioară de pe vremea când
locuiau în livadă.
Primul care povesti fu mărul, cel cu un obraz verde şi unul roşu.
Apoi o pară zemoasă, care povestea şi plângea, povestea şi plângea, cu nişte
lacrimi parfumate de-ţi venea să i le sorbi una câte una.
Nectarina se ţinea tare, nu vărsă nici o lacrimă, dar nici nu povesti nimic.
O puse pe verişoara ei, piersica. Iar aceasta nu se lăsă până nu-şi istorisi toaţă
viaţa – de la sâmburele crăpat din care ieşi, într-un târziu, o urechelniţă
plictisită.
Două prune gemene se sfătuiau ce să spună, ca să le facă invidioase pe
celelalte fructe, numai că se luară la bătaie şi se umplură singure de vânătăi. Iar
istorioara lor rămase nepovestită. Noroc cu ciorchinele unui strugure, ale cărui
boabe ţinură să zică, una după alta, câte ceva şi cu nişte gutui grăbite să umple
camera de aroma nemuritoare a basmelor din copilărie...
Abia după ce toate fructele sfârşiră de povestit, veni şi copilul pofticios pe
care îl aşteptau. Numai că acesta, neavând preferinţe, le gustă pe fiecare în
parte, le întoarse puţin, ca să nu se vadă, şi duse coşuleţul musafirilor care nu
mai mâncaseră de mult fructe culese direct din livadă.
 O lume frumoasă
Au fost odată nişte oameni foarte foarte harnici..
Ei umblau toată ziua de colo colo, să facă lumea şi mai frumoasă.
Mai măturau o străduţă, mai plantau un pomişor, mai îngrijeau de o floare care
se aplecase prea tare şi nu putea să se mai ridice şi tot aşa...
Pe unde treceau aceşti oameni totul strălucea, aşa de harnici erau.
Numai că într-o zi s-a întâmplat că unul dintre ei s-a îmbolnăvit de tristeţe.
Toţi ceilalţi veneau lânga patul lui şi îl priveau. Apoi dădeau puţin din cap şi
începeau: unul îi aşeza cearceaful care atârna pe marginea patului, altul
deschidea fereastra şi avea grijă ca perdeluţa să nu stea strâmb, unul scutura
faţa de masă de firimituri, apoi o aşeza, bine întinsă la loc, altul îi spăla cana şi
punea în ea apă proaspătă.
Ce mai, erau nişte oameni harnici, aşa cum fusese şi prietenul lor până să
se îmbolnăvească. De aceea nici nu prea ştiau cum să-l ajute.
Într-o zi, pentru că nu avea cu cine să-l lase acasă, unul dintre oameni
harnici îşi luă copilul cu el şi se duseră la omul bolnav. Acolo, tatăl copilulului îşi
începu treaba: scutură o pătură, aerisi camera, şterse fereastra care nu mai
fusese ştearsă de o zi întreagă, puse câteva flori într-o vază, aşeză CD-urile cu
muzică la locul lor, până când nu mai ştiu ce să facă şi se întoarse cu faţa către
omul bolnav de tristeţe, care acum râdea cu gura până la urechi.
Fiul său tocmai îi spunea o poveste.
Omului din pat îi plăcu aşa de tare, încât îl rugă să i-o mai spună odată.
Era o poveste pe care oamenii mari şi foarte obosiţi de hărnicie o citeau seara
la culcare copiilor lor. Şi în care se spunea că degeaba munceşti toată ziua să
faci lumea frumoasă, dacă tu nu ai cu cine să râzi şi să te bucuri împreună de
frumuseţea ei.
 Piticul

A fost odată, într-o poveste, un pitic. El însuşi era un povestitor iscusit,

care aducea bucurie copiilor, când aceştia îl căutau şi îi ziceau, trăgându-l de
hăinuţele peticite:
- Piticule, hai sa ne mai istoriseşti ceva, că ne înnebunim după poveştile
tale.
Fie că rădea un morcov, fie că repara un scăunel sau căuta cu târnăcopul o
comoară în pământul de sub picioare, piticul lăsa atunci treaba şi se punea pe
zis câte şi mai câte - toate trăite de el de când îi fu dat să nimerească în această
poveste…
- Dragii piticului, îşi începea el mereu basmele fermecate… şi nu se lăsa
până nu termina tot cu “dragii piticului”… fiindcă tare îi mai avea la inimă pe
copii.
Iar aceştia ziceau mereu că îl iubesc şi îl aplaudau şi îi mângâiau barba
plină de câlţi.
Nu exista zi în care să nu fie trezit din somnul lui iepuresc pentru câte o
poveste. Sau în care să nu îşi aducă aminte că, “uite, păţania asta veselă nu le-
am zis-o încă”… promiţându-şi că a doua zi, negreşit, o vor afla.
Numai că într-o “a doua zi”, tocmai când avea pe limbă o poveste
nemaiauzită şi plină de haz, nici un copil nu îi mai bătu la uşă.
Aşa se făcu în ziua aceea: să rămână pustie căsuţa lui, şi vreascurile să se stingă
în sobă, şi piticul să se întrebe: a greşit cu ceva?
Oare le-a spus prea multe poveşti şi i-a plictisit?
Oare copiii pe care îi iubea nu au vrut decât istorioarele lui?
Şi nu l-au căutat decât atunci când au avut ei chef să râdă şi să bată din palme?
O, câte gânduri nu şi-a făcut bietul, trezindu-se singur...
Cele mai multe dintre ele deveniră, însă, nişte poveşti atât de frumoase şi
de triste, încât, ascultându-le, unii copii au învăţat ce înseamnă să plângă…
Iar piticul s-a înconjurat pentru totdeauna de o dragoste venită puţin şi din
adâncul inimii lor…
 Ȋmpărăția culorilor

A fost odată o ȋmpărăție ce-și merita pe deplin numele fericit de

“Ȋmpărăția culorilor”.
Nu datorită pictorilor mȃndri - care, ȋn ultima vreme, nu prea mai reușeau
să impresioneze pe nimeni cu operele lor - se numea astfel. Ci datorită culorilor
vii pe care Natura le dăruise tuturor celor ce-i slujeau cu dragoste și
devotament: de la Zăpada orbitor de albă din piscul muntelui, la verdele crud al
ȋntȃiului Fir de Iarbă. De la azurul Cerului, la petalele de purpură ale
Trandafirului apărȃnd, cu spini nevinovați, hotarele ȋmpărăției fără seamăn.
Anotimpurile nu făceau decȃt să ȋmprospăteze nuanțele, sau, după
chibzuințe ȋndelungate, să adauge altele noi, pe cȃt de potrivite, pe atȃt de
diafane.
Timpul ȋnsuși ȋși trimitea clipele să se scalde ȋn feericele culori, fără a le
mustra că zăbovesc mai mult decȃt este cazul. Și nu era un lucru rău acesta, nu
era rău deloc; natura avȃnd grijă să se revanșeze la fiecare sfȃrșit de an – altfel,
imposibil de stabilit - cu decoruri de sărbătoare, pline de o magică strălucire.
Numai pictorilor nu le convenea nimic din toate cȃte se petreceau. 
Pȃnzele lor rămȃneau  neobservate. Culorile ajunseseră să li se usuce ȋn
tuburi… Pensulele ȋși pierdeau firele de păr, ȋmbătrȃnite prematur… Ȋn lumea
artiștilor era o tristețe ca de moarte…
Și totusi, ȋntr-una din zile, unuia dintre ei ȋi bătu ȋn tȃmplă o idee
salvatoare; solie neștiută din partea aceleiași Naturi generoase:
-Hai să mergem și să aflăm secretul culorilor care nu-și pierd vraja
niciodată!
-Hai! fură ei de acord, uniți, pentru prima oară, ȋn jurul unei speranțe
timide.
Natura, firește, ȋi aștepta bucuroasă, ca pe niște fii mult ȋndrăgiți, deși, de
felul lor, tare neascultători, cȃrtitori și țȃfnoși.
-Bine! Voi dărui fiecăruia dintre voi dreptul de a folosi din culorile mele.
-Din albul… Zăpezii? ȋntrebă un pictor nesigur.
-Din verdele… Ierbii? se auzi neȋncrezător, un alt glas.
 -Din azurul… Cerului?
-Din roșul… Trandafirului?
-Cum ați auzit! răspunse, zȃmbind, Natura.
Știind că, pătrunzȃndu-se de Harul smeriților slujitori, pictorii vor duce,
mult dincolo de hotarele privirii, faima acelei ȋmpărății a culorilor.
 Privighetoarea fără glas

A fost odată o privighetoare fără glas.  Da, chiar așa: o privighetoare care,
oricȃt s-ar fi străduit, nu putea să cȃnte.  Visa, desigur, că ȋn nopți luminate
feeric se va arăta, asemeni surioarelor ei,  de după cortina de frunze și va
susține concerte ȋncheiate cu ropote de aplauze.  Dar, din micul gȃtlej, nu se
ivea niciun sunet care să dea cuiva o cȃt de firavă speranță.
-Ești o greșeală a naturii! ȋși băteau joc de ea graurii.
-Ești o ciudățenie! o luau ȋn rȃs mierlele.
-O privighetoare fără voce sau o vrabie e tot una! ȋși arătau disprețul
coțofanele.
Privighetoarea tăcea.  Lacrimile i se  făceau șirag și parcă i se ȋnnodau ȋn
gȃt.   Totuși, dacă nu ar fi fost visurile și exercițiile pe care le făcea zilnic nu ar
mai fi avut pentru ce trăi.  Și pentru că nu putea lega prietenii  cu nicio pasăre
cȃntătoare, privighetoarea cea mută ȋși petrecea mai tot timpul de una singură,
pe un ram ȋnalt, de unde putea cuprinde cu privirea ȋntreaga zare.
Ȋntr-o zi, ȋnsă, ce să vadă?  Un pictor ȋși instală șevaletul ȋn apropierea
pădurii.  Lȃngă șevalet ȋnșiră pensule și culori, apoi  inspectă admirativ
ȋmprejurimile… “Peisajul trebuie că i se pare minunat,  dacă se pune atȃt de
repede pe treabă!” gȃndi privighetoarea, fără ca gȃndul să ȋi fie auzit. 
Una după alta, culorile se ȋntindeau pe pȃnza cea albă, ȋmpletindu-și
nuanțele ca ȋntr-o oglindă reflectȃnd fidel o părticică din frumusețea Creației. 
Iar pictorul, ȋntr-adevăr, era mulțumit.  Dar, ceva parcă lipsea din tabloul său. 
Ceva care i-ar fi dat și mai multă viață, care l-ar fi luminat, așa cum luminează,
de pildă, un copil, viața părinților săi. 
-O, ia te uită, o privighetoare!  Ia, hai să-i facem noi un portret!  glăsui
artistul, impresionat de blȃndețea și de tristețea păsării cenușii.  Nu ai tu
veșminte prea grozave, dar trilul sigur ȋți este desăvȃrșit! a mai zis el și trecu la
completarea tabloului, sperȃnd să-l apuce noaptea acolo numai pentru a putea
asculta cȃntecul fără de seamăn al privighetorii.
Dar seara sosi și blȃnda sa tovarășă nu reuși să ȋngaime nimic. 
-Ei, drăguță privighetoare, tu nu ai glas! descoperi pictorul, luȃnd-o cu milă
ȋn căușul palmelor sale.
 Poate pentru că toată noaptea o ținu lȃngă inimă, cum Dumnezeu Ȋnsuși ȋl
ține pe cel oropsit, sau poate pentru că așa a fost să fie ȋn această poveste, de a
doua zi, privighetoarea ȋncepu să cȃnte ca nicio altă pasăre.
Și atȃt de bine semăna ea cu cea din tabloul pictorului, ȋncȃt acesta nu-l
mai vȃndu nimănui.
 Melcul grijuliu

A fost odată un melc de oraș.  Ca toți frații săi, și acesta ȋși purta căsuța ȋn
spinare, doar că avea mai multă grijă de ea.  
După ce ploua, cȃnd frunzele erau mai curate, iar aerul mai parfumat, cu
toții ieșeau de prin ascunzișuri, la plimbare pe marile bulevarde ale trotuarelor.
Melcul nostru, ȋnsă, ȋși purta cochilia prin locuri ferite, departe de tălpile
oamenilor grăbiți și atȃt de neatenți la moluște.
Ȋntr-o zi, cum se deplasa el ȋncet pe sub cerul ȋnstelat, pe care, ȋnsă, nu-l
putea vedea, iată că vine la el o steluță:
-Bună seara, prietene!
-Bună seara! răspunse el, neștiind dacă poate fi prieten cu o steluță, sau
nu.
-Mergi să-ți cauți tovarășii?
-Merg!
-Trebuie să-ți spun ceva foarte trist! zise steluța, ȋn timp ce din ochișorii ei
ȋntunecați picurară cȃțiva stropi de lumină.
-Știu, tovarășii mei de joacă și de drumeții nu mai sunt de găsit! se arătă
ȋntristat melcul cel grijuliu.
Dar tu, pe cine cauți aici, pe pămȃnt? 
-Eu, dragă melcușorule, la fel ca și frații tăi, nu am fost atentă și am căzut
din cer.  Dar n-aveai cum să mă vezi, că tu nu privești ȋn sus.
-Nu privesc… și nu mă grăbesc.  Am o căsuță ȋn spinare  și o mare
răspundere. 
-Bine faci că porți grija locuinței tale.  Dar, nu te supăra, cui ȋi trebuie o
căsuță de melc?
Melcul tăcu.  Știa că o căsuță a lui nu va avea cine știe ce căutare.  Cu toate
acestea, o căra zi de zi, cu multă atenție, ca pe ceva de mare preț… Și toată
viața sa de melc grijuliu și-o dedică acestui scop care ȋi fu pus ȋn spate de la
ȋnceputurile cele de taină ale lumii.
 Privindu-l cum tace și simțind că a cam ȋntrecut măsura, mica stea
căzătoare ȋi făcu atunci o propunere curioasă:
-Uite, melcușorule, m-am gȃndit că ai putea să mă inviți și pe mine ȋn
căsuța ta.  Eu, oricum nu mai am unde ȋnnopta. 
-Cu bucurie! răspunse melcul, știind că avea o căsuță foarte curată și
dichisită.
Ȋn noaptea aceea, dragi copii, pentru prima dată, ȋn pragul ușii sale, un
melc privi cerul… 
Și ȋnțelese că, după ce el nu va mai fi, de acolo, din inima aceleiași cochilii,
o prietenă, o steluță căzătoare va avea grijă ca drumurile melcilor care au mai
rămas pe pămȃnt să fie mereu luminate