GRASUL ŞI SLABUL    

 
Doi prieteni se întâlniră într-o gară de pe linia Nikolaevskaia. Unul era rotofei, celălalt pirpiriu.
Cel gras tocmai luase masa la restaurantul gării şi buzele, încă unsuroase, îi luceau ca nişte vişine
coapte. Mirosea a vin de Xeres şi a ,,Fleur d’Oranger“. Slabul abia coborâse din vagon şi era
încărcat cu geamantane, boccele şi cutii de carton. Mirosea a şuncă şi a drojdie de cafea. In
spatele lui venea nevastă-sa, o femeie firavă, cu bărbia ascuţită, şi fiul său, elev de liceu, un băiat
înalt, cu o pleoapă puţin lăsată pe un ochi.
- Porfiri! Strigă rotofeiul zărindu-l pe pirpiriu. Tu eşti? Dragul meu! Nu ne-am văzut de un car
de  ani!
- Doamne! se minună acesta. Mişa! Prietenul meu din copilărie! Ce cauţi aici?         
Prietenii se îmbrăţişară şi se măsurară unul pe altul cu ochii umezi. Amândoi erau buimăciţi, dar
încântaţi.  
- Dragul meu! începu cel slab după ce se mai îmbrăţişară odata. Nu mă aşteptam deloc! Ce
surpriză! Ia să te văd mai bine! Ai rămas tot aşa frumos cum erai, tot atât de îngrijit şi fercheş,
Doamne Dumnezeule! Ei, cum o duci? Eşti bogat? Eşti însurat? Eu, precum vezi, m-am însurat...
Asta-i nevastă-mea, Luiza, născută Wanzenbach... e luterană. Iar ăsta e fiul meu, Nafanail, elev
în clasa a treia. Nafania, domnul e prietenul meu din copilărie! Am fost colegi de liceu!
Nafanail stătu o clipă pe gânduri, apoi îşi scoase şapca.
- Am fost colegi de liceu! Repetă pirpiriul. Iţi aduci aminte, Mişa, cum ne porecliseră băieţii? Pe
tine Erostrat, fiindcă arseseşi cu ţigara o carte a liceului, iar pe mine Efialt, fiindcă îmi plăcea să
pârăsc. Ha-ha-ha... Eram copii! Nu te teme, Nafania! Vino mai aproape... Şi asta e nevastă-mea,
născută Wanzenbach... e luterană...
După o clipă de gândire, Nafanail se ascunse după tatăl său.
- Ei, şi ia spune cum o duci, dragul meu prieten? întrebă rotofeiul privindu-şi încântat fostul
coleg. Ai o slujbă undeva? Ai un post bun?
- Da, dragul meu, am o slujbă. Sunt de doi ani asesor de colegiu şi am Stanislavul. Leafa e cam
mica... dar ce are a face! Nevastă-mea dă lecţii de muzică, eu fac în orele libere tabachere de
lemn. Tabachere foarte bune! Le vând cu o rublă bucata. Dacă cineva ia zece bucăţi sau mai
multe, fac reducere. Ne descurcăm, de bine de rău. Am lucrat înainte la un minister şi acum sunt
mutat ca şef de birou... Am să fac serviciul aici. Dar tu? Nu cumva ai ajuns consilier de stat?
- Nu, dragul meu, caută ceva mai sus, răspunse grăsanul. Sunt consilier intim... Sunt şi decorat.
Am două stele.
Pirpiriul păli deodată şi încremeni, apoi faţa i se schimonosi într-un zâmbet mieros; ai fi zis că
toate trăsăturile începuseră să i se topească. Trupul i se sfriji, se gârbovi şi parcă se făcu şi mai
puţintel... Geamantanele, boccelele şi cutiile de carton se sfrijiră, se sbârciră şi ele... Bărbia lungă
a nevestei se lungi şi mai mult; Nafanail luă poziţia de drepţi şi îşi încheie toţi nasturii tunicii...
- Eu, excelenţă... Sunt încântat! Un prieten din copilărie, ca să zic aşa, să ajungă la o situaţie atât
de înaltă! Hi-hi-hi!
- Ia lasă prostiile! se încruntă grăsanul. Ce înseamnă tonul ăsta? Suntem doar prieteni din
copilărie. Ce rost are respectul ăsta faţă de grad?
- Vai de mine... Se poate?... continuă să râdă stânjenit pirpiriul, împuţinându-se şi mai mult.
Atenţia binevoitoare a excelenţei voastre... e ca un fel de vlagă dătătoare de viaţă... Excelenţă,
acesta e fiul meu Nafanail... Soţia mea Luiza e luterană, întrucâtva...
Grasul voi să spună ceva, dar pe faţa pirpiriului se putea citi atâta veneraţie, slugărnicie şi acreală
respectuoasă, încât consilierului intim i se făcu silă. Işi întoarse capul într-o parte şi îi întinse
slăbănogului mâna de rămas bun.
Pirpiriul îi strânse trei degete, îşi frânse înainte tot trupul şi începu să râdă subţire, ca un chinez:
“hi-hi-hi”. Nevastă-sa zâmbi. Nafanail făcu o temenea şi scăpă şapca din mână. Tustrei erau
buimăciţi, dar încântaţi.