Johann Sebastian Bach

Johann Sebastian Bach a fost un compozitor german și organist din

perioada barocă, considerat în mod unanim ca unul dintre cei mai mari muzicieni
ai lumii. Operele sale sunt apreciate pentru profunzimea intelectuală, stăpânirea
mijloacelor tehnice și expresive și pentru frumusețea lor artistică.

Johann Sebastian Bach s-a născut la Eisenach, în 21 martie 1685, și provine dintr-
o familie de muzicieni organiști. Rămas orfan de mic, a fost crescut de fratele mai
mare. Pentru că avea timbru plăcut, cânta duminicile și la sărbători la biserica din
Ohrdruf, la nunți și înmormântări. De la 15 ani, își câștigă existența cântând în
corul școlii, ce funcționa pe lângă biserica Sf. Mihail, la Lüneburg. Avea talent
pentru oricare dintre instrumentele: vioară, violă, spinetă, clavicord, clavecin, însă
instrumentul favorit, toată viața, va rămâne orga.
În 1703, obține primul post de organist în orășelul Arnstadt. Orga bisericii de la
Arnstadt, la care a cântat multă vreme, avea două claviaturi și o pedală cu cinci
registre, dar Bach avea mâinile puternice făcute pentru clape. Degetele lui
cuprindeau intervale neobișnuite pe claviatură. Cu cele de la mâna stângă
cuprindea 12 clape, iar cu cele rămase libere, cânta pasaje în intervalul dintre ele.
Era în stare să execute triluri cu oricare dintre mâini. Nimic nu-i era imposibil pe
clapele pianului și pe tastele orgii. Susținea că iscusința și arta i se datorează
sârguinței, încât cei ce muncesc cu tragere de inimă pot ajunge ca dânsul. Își
iubea mult orga. Sacrifica mult timp pentru ea.
Când asculți muzica lui Johann Sebastian Bach, ai impresia că vine din cer. Sursa
de inspirație vine din muzica slujbelor de seară, care a exercitat asupra lui o
putere de atracție de-a dreptul miraculoasă. De altfel, toată viața a râvnit la postul
de muzician de biserică. În 1717, prințul Leopold de Anhalt-Köthen îi oferă postul
de capel-maistru de curte, iar în 1723 este numit cantor și director muzical la
biserica St. Thomas din Leipzig.

Johann Sebastian Bach s-a născut într-o familie de muzicieni profesioniști. Tatăl
său, Johann Ambrosius Bach, era muzician de curte, având sarcina de a organiza
activitatea muzicală cu caracter profan a orașului, dar și funcția de organist al
bisericii locale. Mama sa, Elisabeth Lämmerhirt, a murit de timpuriu, urmată
curând după aceea de tatăl său, când Johann Sebastian avea numai 9 ani. Rămas
orfan, a plecat la fratele său mai mare, Johann Christoph Bach, organist
la Ohrdurf. Aici a început să execute primele motive muzicale la orgă, dovedind o
înclinație deosebită pentru acest instrument. Dorința de a se perfecționa l-a făcut
să viziteze pe cei mai cunoscuți organiști din acea perioadă, ca Georg
Böhm, Dietrich Buxtehude și Johann Adam Reinken. În 1703 obține primul post
de organist în orășelul Arnstadt; datorită virtuozității sale deja evidente, a fost
 Johann Sebastian Bach
angajat într-o poziție mai bună ca organist în Mühlhausen. Unele din primele
compoziții ale lui Bach datează din această epocă, probabil și celebra „Toccata și
Fuga în Re minor".

În 1723, Johann Sebastian Bach este numit cantor și director muzical la biserica
St. Thomas din Leipzig. Bach avea sarcina, pe de o parte, de a preda muzica
elevilor de la școala de canto, pe de altă parte, să furnizeze compoziții muzicale
celor două biserici principale din Leipzig, compunând câte o cantată în fiecare
săptămână, inspirate din lecturile biblice duminicale. Pentru zilele festive, Bach a
compus cantate și oratorii de o deosebită frumusețe, ca Patimile după Matei
pentru Vinerea patimilor, Magnificat pentru Crăciun ș.a. Multe dintre operele
acestei perioade sunt fructul colaborării cu Collegium Musicum din Leipzig sau
reprezintă compoziții așa-zise erudite, ca cele patru volume de exerciții pentru
clavecin, partitele pentru pian, Variațiunile Goldberg, Arta Fugii, Concertul italian
ș.a.

Johann Sebastian Bach s-a căsătorit în 1707 cu Maria Barbara, cu care a avut 7
copii, din care numai 4 au supraviețuit bolilor copilăriei. După moartea primei sale
soții, Bach s-a recăsătorit în 1721 cu Anna Magdalena Wilcke, o tânără soprană,
cu care - deși cu 17 ani mai tânără ca el - a avut o lungă căsnicie fericită.
Împreună au avut 13 copii. La ani buni după moartea lui Johann Sebastian Bach,
Anna Magdalena Bach, a doua soție a compozitorului, este îndemnată și
încurajată de către unul dintre discipolii acestuia, Caspar Burgolt, să scrie o carte
despre lumea lor dintre paranteze, despre viață, muzică, și despre cum era în
familie muzicianul. „În 1720 l-am însoțit pe tata la Hamburg, pentru a vizita pe
unchiul și mătușa lui – povestește Anna Bach. În Biserica Sfântei Ecaterina din oraș
se afla o orgă valoroasă. Avea patru claviaturi și pedale. M-am furișat să văd orga.
Deschizând ușa am auzit pe cineva cântând la ea. Năvălea spre mine o muzică
divină, încât mi se părea că izvorăște de sub degetele unui arhanghel. Eram atât
de răpită încât am rămas nemișcată. Nu știam cine e organistul. Seara, la cină, i-
am povestit tatălui și mi-a spus că nu putea fi altcineva decât Johann Sebastian
Bach, capel-maistrul prințului Köthen. Dragostea este plinirea legii, obișnuia să
spună, căci familia a însemnat pentru el adevăratul rost al vieții – soția, copiii,
căminul – universul vieții lui.

O zi din viața lui Bach însemna lecții cu elevii săi, cărora nu le tolera dezordinea și
lipsa de punctualitate. Compunea și cânta la orgă, la pian, la violă. Seara îl găsea
în familie, unde îl așteptau copiii și frumoasa sa soție.
 Johann Sebastian Bach
Un chirurg celebru al epocii sale îi redă vederea în urma unei operații, cu puțin
timp înainte de deces. „Moartea nu l-a speriat niciodată. Ne-a părăsit într-o marți
seara la ceasurile opt și un sfert, în 28 iulie, 1750. Avea 65 de ani. A adormit
blând și fericit”, își încheie Anna Bach amintirile despre soțul său.

„NU PÂRÂU, CI OCEAN TREBUIA SĂ SE NUMEASCĂ” (ÎN GERMANĂ,

BACH=PÂRÂU) –  LUDWIG VAN BEETHOVEN  DESPRE  JOHANN SEBASTIAN
BACH

În opera sa găsim numeroase corale protestante prelucrate, care au la bază

melodii de origine populară. Astfel, cântecul „Innsbruck, trebuie să te părăsesc” îl
regăsim sub forma coralului „O, lume, trebuie să te părăsesc”, iar cântecul de
dragoste „O dată m-aş plimba” este adaptat pentru textul „De Dumnezeu nu mă
despart”. Admirabilul coral Herzlich tut mir verlangen („Din inimă doresc”, adaptat
de Hassler dintr-o culegere de cântece laice), prelucrat de Bach în diferite
variante, nu este altceva decât cântecul „Inima îmi este cutremurată”. Acest coral
apare ca un laitmotiv în „Pasiunea după Matei”.

Nu numai cântecul popular german constituie fondul melodic al coralelor, ci şi cel

al altor popoare. Astfel, o melodie din colecţia “Balletti” de Giovanni Gastoldi
apare în coralul „În tine îmi este bucuria”, iar chansonul „Mi-ajung toate durerile”
se regăseşte într-un coral din „Pasiunea după Matei”. Şi din colecţia de psalmi,
realizată de Clément Marot în colaborare cu compozitorul Claude Goudimel, Bach
a prelucrat numeroase melodii. Amintim coralul „Când vom fi în cele mai mari
primejdii” (dedicat ginerelui său, Emmanuel Altnikol), care are melodia
împrumutată din această colecţie. Muzica religioasă, creată pe baza acestor corale,
are o puternică tensiune emoţională şi viguroasă expresivitate. Desigur,
prelucrările sale armonice n-au lăsat intact sensul originar al liniilor melodice, fapt
ce ilustrează poziţia sa faţă de texte. El schimbă des destinaţia unor cantate,
mergând până la includerea în lucrările religioase a unor fragmente din creaţiile
laice. Religioasă sau laică, vocală sau instrumentală, de cameră sau de concert,
muzica sa, de un evident lirism, apare ca o profundă meditaţie asupra existenţei şi
a marilor idealuri umane.

 Şi „Capriciul la plecarea fratelui iubit” (scris pentru fratele său Johann Jakob,
plecat în Suedia, în anul 1704), este un jalon important în istoria muzicii de
clavecin, fiind o suită ale cărei părţi au sensuri programatice: Arioso - îndemnurile
 Johann Sebastian Bach
duioase ale prietenilor, care-l sfătuiesc să rămână în patrie, Andante – diferite
întâmplări, care pot avea loc printre străini, Adagissimo – jalea generală a
prietenilor, Un poco largo – prietenii îşi iau rămas bun şi „Aria di postaglione”,
urmată de „Fuga all imitazione della cornetta di postiglione” .

Vioara devine instrumentul care vorbeşte nu numai în limbajul monodic, ci şi în

cel plurivocal, armonic şi polifonic, realizând efecte armonice şi polifonice,
specifice lăutei. I se valorifică posibilităţile melodice, vioara fiind instrumental ce
se apropie cel mai mult de posibilităţile de nuanţare a vocii umane. Multe
fragmente din aceste suite sunt monodice, căci linia melodică, fiind atât de
expresivă, se dispensează de armonie („Allemanda” din Partita a II-a), iar arpegiile
şi pasajele de virtuozitate în mişcare rapidă ne dau impresia de polifonie sau de
succesiuni acordice (Preludiul din Partita a III-a). Aceleaşi probleme pun Suitele
pentru violoncel solo (1720), în care valorifică posibilităţile tehnice şi expresive ale
instrumentului. A scris pentru violoncel, instrument folosit şi în orchestră, dar a
compus şi pentru viola da gamba un număr de trei Sonate.

Bach scrie 48 de Preludii şi fugi în toate tonalităţile treptelor din gama cromatică,
reprezentând o demonstraţie pentru acordarea clavecinului în sistemul temperat.

În operele sale a sintetizat împlinirile muzicale anterioare, făurindu-şi un limbaj

inconfundabil şi atingând una dintre culmile muzicale universale. Ca toate geniile
umanităţii, el se ridică deasupra epocii sale, creaţia sa fiind atotprezentă, depăşind
timpul şi spaţiul, ca orice permanenţă a spiritului uman.