Universitatea din București

Facultatea de Psihologie și Științele Educației

Departamentul Științele Educației
 

Ochiul și vederea – anatomie

și fiziologie

Profesor: Student:
Tudorache Loredana Adriana Măcelaru Mihaela
Anul III, PPS

București,
2019
 Cuprins

1. Ochiul – morfologie și structură................................................................................3

1.1 Tunica externă....................................................................................................3
1.2 Tunica medie......................................................................................................3
1.3 Tunica internă.....................................................................................................4
2. Fiziologia vederii.......................................................................................................6
2.1 Acomodarea la distanță......................................................................................6
2.2 Anomalii de refracție..........................................................................................7
2.2.1 Miopia.............................................................................................................7
2.2.2 Hipermetropia...................................................................................................8
2.2.3 Astigmatismul....................................................................................................8
2.3 Adaptarea la diferite condiții de luminozitate....................................................8
2.3.1 Adaptarea la lumină........................................................................................8
2.3.2 Adaptarea la întuneric......................................................................................9
3. Bibliografie..............................................................................................................10

2
 1. Ochiul – morfologie și structură

Analizatorul vizual este alcătuit din segmentul periferic, care se află la nivelul retinei
vizuale, segmentul intermediar sau calea optică și segmentul central.

Ochiul este format din globul ocular și organele sale anexe. Globul ocular este adăpostit
în orbită, are o formă aproape sferică și un diametru antero-posterior de aproximativ 25 mm.
Protecția globului ocular este asigurată și de o capsulă adipoasă, cuprinsă între peretele osos al
orbitei și globul ocular, în care se găsesc mușchii extrinseci ai acestuia. Globul ocular prezintă un
pol anterior și unul posterior, situați la extremitățile axului optic (anatomic).

Peretele globului ocular este format din 3 tunici concentrice: tunica externă (corneea și
sclerotica), tunica medie (uveea) și tunica internă (retina).

1.1 Tunica externă

Tunica externă este formată din două regiuni cu structuri diferite și inegale ca întindere:
sclerotica situată posterior și corneea, anterior.

Sclerotica formată din țesut conjunctiv fibros, este rezistentă, albă-sidefie, opacă și are
rol de protecție. La polul posterior prezintă lama ciuruită a scleroticii prin care fibrele nervului
optic părăsesc globul ocular și prin care intră vase de sânge. Pe sclerotică se inseră mușchii
extrinseci ai globului ocular (4 mușchi drepți și 2 oblici) care îi asigură mobilitatea. Originea
acestor mușchi se află în fundul orbitei, la nivelul unui tendon inelar comun.

Corneea, situată anterior, este subțire, transparentă, avasculară permițând trecerea razelor
luminoase. Ea este bogat inervată de terminații nervoase amielinice, orice atingere determinând
în mod reflex închiderea pleoapelor. Corneea face parte din mediile transparente și refringente
ale globului ocular, cea mai importantă refracție a razelor de lumină având loc la interfața aer-
cornee.

La limita dintre sclerotică și cornee se găsește limbul sclero-cornean în profunzimea

căruia se află canalul Schlemm, prin care trece umoarea apoasă spre a fi resorbită de sistemul
venos al ochiului.

1.2 Tunica medie

3
 Tunica medie, numită uveea, este vasculară și intens pigmentată. Prezintă 3 regiuni
distincte: coroida, corpul ciliar și irisul.

Coroida prezintă porțiunea posterioară a tunicii medii și este puternic vascularizată,

având rol nutritiv pentru celelalte tunici ale globului ocular. Celulele sale conțin pigment melanic
care absoarbe radiațiile luminoase, formând camera obscură a globului ocular.

Corpul ciliar este situat anterior de coroidă, de care este separat printr-o zonă cu aspect
dantelat, numită ora serrata. Corpul ciliar este format din mușchiul ciliar și procesle ciliare.
Mușchiul ciliar face parte din mușchii intrinseci ai globului ocular, fiind implicat în procesul de
acomodare. Este format din fibre musculare netede circulare și radiare, cu inervație vegetativă.
Fibrele circulare sunt inervate de parasimpatic, iar fibrele radiare de simpatic. Procesele ciliare
sunt 70-80 de ghemuri capilare care secretă umoarea apoasă (3 ml/zi) cu rol nutritiv pentru
cristalin și cornee. De procesele ciliare sunt ancorate fibrele ligamentului suspensor al
cristalinului (zonula Zinn), care se inseră ca un halou în regiunea ecuatorială a acestuia.

Irisul formează partea anterioară a tunicii medii. Este situar între cornee și cristalin și se
continuă posterior cu corpul ciliar. De o parte și de alta a irisului sunt dispuse camera anterioară
a globului ocular (între cornee și iris) și camera posterioară (între iris și cristalin). Irisul are
formă de disc și prezintă central un orificiu numit pupilă, care permite intrarea razelor luminoase.
Conține celule cu pigment melanic, în funcție de cantitatea și dispoziția căruia irisul prezintă
variații de culoare individuale. La nivelul irisului se găsesc și fibre musculare netede, cu
dispoziție circulară și radiară anaând aceeași inervație ca a fibrelor mușchilor ciliar și care
reglează, în mod reflex, diametrul pupilar. Astfel, la lumina puternică sau în vederea de aproape,
mușchii circulari ai irisului se contrctă și micșorează diametrul pupilar (mioza) – reflex
parasimpatic. În vederea la distanță sau la lumina slabă, mușchii radiari ai irisului se contractă și
măresc diametrul pupilar (midriaza) – reflex simpatic.

1.3 Tunica internă

Tunica internă se numește retină. Ea prezintă două regiuni distincte ca întindere și

structură: retina vizuală și retina oarbă.

Retina vizuală căptușește coroida și se întinde până la ora serrata, venind în raport cu
corpul vitros. Este sediul receptorilor vizuali – fotoreceptori – și constituie segmentul periferic al
analizatorului vizual.

Retina vizuală prezintă la nivelul părții posterioare, două zone vizibile în cadrul
examenului "fund de ochi": pata galbenă și pata oarbă. Pata galbenă sau macula lutea, de formă
ovală, prezintă în centru o mică depresiune de numai 0,5 mm numită foveea centralis. Aceasta

4
este sediul acuității vizuale maxime. Pata oarbă este situată medial și inferior de pata galbenă și
este locul prin care fibrele nervului optic părăsesc retina. Tot la nivelul petei oarbe trec vasele de
sânge ale retinei. Nu conține elemente fotoreceptoare.

În structura retinei vizuale se disting două straturi principale:

 Stratul pigmentar, extern, dispus spre coroidă, este format dintr-un singur rând de celule
epiteliale care conțin melanină. Acestea absorb lumina ca și celulele coroidiene și au rol
fagocitar și de depozit al vitaminei A. Ele trimit prelungiri citoplasmatice în jurul
celulelor fotoreceptoare cu con și bastonaș din stratul subiacent.
 Stratul nervos, intern, este transparent i format din 3 tipuri principale de neuroni, aflați în
relații sinaptice: fotoreceptorii (celulele cu con și celulele cu bastonaș), celulele bipolare
și celulele ganglionare (multipolare). Printre acestea se găsesc și alte tipuri de neuroni cu
rol de asociație: celulele orizontale și celulele amacrine.

Retina oarbă, de mai mică întindere, tapetează corpul ciliar (retina ciliară) și irisul pe
fața posterioară (retina iridiană) și nu conține receptori vizualli. Retina oarbă irido-ciliară este
formată numai din stratul pigmentar.

Mediile transparente și refringente ale globului oculaar sunt: corneea, umoarea apoasă,
cristalinul și corpul vitros. Ele au rolul de arefracta razele de lumină care intră în ochi. Refracția
luminii are loc la interfața fintre două medii care au densități diferite. Astfel, prima și cea mai
importantă refracție are loc la nivelul feței anterioare a corneei și următoarele două pe fața
anterioară a cristalinului și în mai mică măsură pe fața sa persterioară.

Cristalinul are forma unei lentile biconvexe, siuat în spatele irisului, anterior de corpul
vitros. Este incolor și transparent, învelit la exterior de o capsulă subțire și rezistentă, numită
cristaloida. Un cristalin scos din globul ocular, când asupra sa nu se exercită nici un fel de
tensiune,ia o formă sferică datorită elasticității capsulei. La nivelul ecuatorului său se inseră
ligamentul suspensor care este ancorat de corpul ciliar. Sub acțiunea mușchiului ciliar cristalinul
își modifică curbura și intervine activ în procesul de acomodare.

Umoarea apoasă este secretată de procesele ciliare în camera posterioară a globului

ocular, trece prin pupilă în camera anterioară și de aici în canalul Schlemm, de unde va fi resorbit
în sistemul venos al globului ocular. Umoarea apoasă are o compoziție asemănătoare cu a
lichidului cerebro-spinal.

Corpul vitros este o substanță gelatinoasă care se găsește în spațiul cuprins între cristalin
și retină.

5
 2. Fiziologia vederii
2.1 Acomodarea la distanță

Acomodarea este procesul care permite formarea pee retină a imaginii clare a obiectelor
aflate la distanțe diferite față de ochi.

Orice obiect pe care îl privim poate fi considerat ca fiind format din mai multe puncte
mici, fiecare radiind sau reflectând lumina în toate direcțiile. Lumina care provine de la obiectele
îndepărtate (mai mult de 6 m) pătrunde în ochi sub formă de raze paralele. În situația în care
privim un obiect îndepărtat, mușchii ciliari sunt complet relaxați, ceea ce mărește tensiunea în
ligamentul suspensor și determină aplatizarea cristalinului.aparatul optic va focaliza razele
paralele de lumină exact pe retină, asigurând crearea unei imagini mai mici, reale și răsturnate a
obiectului privit.

Pentru un ochi normal (emetrop), distanța la care se poate forma o imagine clară a
obiectelor privite, fără intervenția mecanismelor acomodării, este de 6 m și se numește punctum
remotum. Nici la distanțe mai mari de 6 m acomodarea nu este necesară, ochiul uman fiind
adaptat pentru vederea la distanță. La distanțe mai mici de 6 m, imaginea obiectului privit devine
neclară, deoarece lumina eadiată sau reflectată de obiect este divergentă, în ochi pătrunzând o
cantitate mai mică de lumină. Pentru restabilirea focalizării și formarea unei imagini clare, este
necesară intrarea în funcțiune simultan a proceselor acomodării, respectiv:

a. Modificarea puterii de reafracție a cristalinului

b. Modificarea diametrului pupilei
c. Convergența axelor oculare.

Modificarea puterii de refracție a cristalinului

Puterea de refracție a cristalinului în repaus este de 15 dioptrii. În timpul procesului de

acomodare, ea crește până la 29 de dioptrii. Acest lucru se realizează în principal prin creșterea
convexității feței anterioare a cristalinului.

La acomodare, respectiv atunci când se privește la distanțe mai mici de 6 m, fibrele

circulare ale mușchiului ciliar se contractă și slăbește tensiunea în fibrele ligamentului suspensor.
Cristalinul, în virtutea elesticității sale, se bombează, mai mult pe fața anterioară decât pe cea
posterioară.

Pentru un ochi normal (emetrop), distanța cea mai mică până la care obiectele pot fi
văzute clar prin creșterea puterii de refracție a cristalinului este de 10 cm și se numește punctum

6
proximum. Sub această valoare, imaginea devine din nou neclară deoarece este depășită puterea
de acomodare a cristalinului. La copii, punctum proximum este mai mic, ceea ce explică de ce ei
pot ține obiectele mai aproape de ochi, în timp ce la bătrâni este mai mare de 10 cm, deoarece
elasticitatea cristalinului scade. Este fenomenul de presbiopie (prezbiție) pentru a cărui corectare
obiectele trebuie ținute la distanță mai mare sau este necesară purtarea ochelarilor cu lentile
convergente, care adună razele luminoase pe retină.

Modificările diametrului pupilar

Modificările de diametru pupilar sunt declanșate de variațiile de luminozitate ale

obiectelor privite. Obiectele situate la distanță mai mare de 6 m par mai puțin luminoase, razele
de lumină care vin la ele fiind paralele. Obiectele situate la distanță mai mare de 6 m par mai
luminoase, razele de lumină care vin la ele fiind divergente. Pentru vederea clară a obiectelor
situate la distanță mai mare de 6 m se produce midriază (mărirea diametrului pupilar), iar pentru
vederea clară la distanță mai mică de 6 m se produce mioză (micșorarea diametrului pupilar). În
acest fel se reglează cantitatea de lumină care cade pe retină și se asigură condițiile optime pentru
formarea unei imagini clare a obiectului privit.

Convergența axelor oculare

Axa vizuală este dreapta imaginară care unește obiectul privit cu macula lutea, respectiv
cu fovea centralis unde se formează o imagine de claritate maximă. Dacă obiectul este mai
aproape, ochii se rotesc pentru ca imaginea să se formeze în fovea centralis. Aceste rotații sunt
mișcări ale globilor oculari în cadrul orbitelor realizate prin contracția musculaturii extrinseci a
acestora.

Atunci când privim cu ambii ochi, se formează două imagini fizice retiniene. Există însă
o singură imagine psihică (corticală), la formarea căreia contribuie și rotațiile globilor oculari.
Fibrele nervilor optici din jumătatea temporală a retinei nu se încrucișează la nivelul chiasmei
optice. Cele din jumătatea nazală a retinei se încrucișează pe suprafața întregii retine, inclusiv
fovea centralis, fiecărui punct din jumătatea temporală a unui ochi îi corespunde un punct din
jumătatea nazală a celuilalt ochi. Când se formează o imagine, ea se formează în jumătatea
temporală și în punctul corespunzător din jumătatea nazală. Fibrele nervoase ce pleacă din aceste
zone ajung la aceiași neuroni corticali, determinând formarea unei singure imagini psihice. Dacă
imaginea se formează în puncte diferite, rezultă o imagine psihică dublă.

2.2 Anomalii de refracție

Anomaliile de refracție pot fi determinate de modificări de conformație la nivelul

globului ocular sau de modificarea puterii de refracție a cristalinului.

7
 2.2.1 Miopia
Miopia se produce atunci când imaginea obiectelor îndepărtate se formează înaintea
retinei. Ea poate fi cauzată de un glob ocular mai lung decât puterea de refracție a mediilor
refringente sau de reducerea puterii de revenire din acomodare a cristalinului. În aceste condiții,
persoanele mioape pot vedea obiecte apropiate fără probleme, dar nu văd foarte clar la distanță.
Corectarea se face cu lentile divergente care împrăștie lumina și permit formarea imaginii pe
retină. O altă procedură este keratotomia radială, o intervenție chirugicală cu laserul de maxim
10 minute care aplatizează ușor corneea, reducându-i puterea de refracție.

2.2.2 Hipermetropia
Hipermetropia se produce atunci când imaginea obiectelor îndepărtate se formează în
spatele retinei. Ea poate fi cauzată de un glob ocular mai scurt decât puterea de refracție a
mediilor refringente sau de scăderea puterii de refracție a cristalinului. În aceste condiții,
persoanele hipermetrope pot vedea obiecte îndepărtate fără probleme, dar nu văd foarte clar în
apropiere. Corectarea se face cu lentile convergente care adună lumina pe retină.

2.2.3 Astigmatismul
Astigmatismul se produce atunci când există anomalii de curbură ale corneei, ceea ce
determină apariția unor imagini neclare deoarece punctele de lumină sunt focalizate pe retină ca
linii, nu puncte. Corectarea se face cu lentile cilindrice.

2.3 Adaptarea la diferite condiții de luminozitate

Rodopsina este foarte sensibilă la lumină: chiar și lumina stelelor face ca un număr mic
de molecule să se descompună. Atâta timp cât intensitatea luminoasă este mică, retina poate să
continue să răspunsă deoarece numai câteva molecule de rodopsină sunt descompuse. Dacă
intensitatea luminoasă crește, toată rodopsina se descompune și, deși se reface foarte repede, este
la fel de repede descompusă. Prin urmare, în aceste condiții, celulele cu bastonaș devin
nefuncționale și încep să funcționeze celulele cu cornuri.

2.3.1 Adaptarea la lumină

Se produce la trecerea de la întuneric la lumină puternică. În primele momente suntem un

pic dezorientați – vedem numai alb în fața ochilor, deoarece retina poate distinge numai radiații
luminoase cu intensitate mică. La lumina puternică, atât conurile cât și bastonașele sunt puternic
stimulate, catități mari de pigment vizual sunt practic descompuse instantaneu, se produce un
mare număr de impulsuri nervoase și se generează senzația de lumină albă. În următoarele 60 de

8
secunde, celulele cu con sunt suficient de activate pentru a prelua controlul sensibilității vizuale,
în timp ce celulele cu bastonaș devin nefuncționale. Acuitatea vizuală și vederea colorată se
îmbunătățesc în următoarele 5-10 minute. La conducătorii auto care conduc noaptea, din cauza
celor care vin din sens opus și nu schimbă luminile de drum cu cel de întâlnire, se poate produce
o orbire temporală.

2.3.2 Adaptarea la întuneric

Se produce la trecerea de la lumină puternică la întuneric. În primele momente nu vedem

nimic deoarece conuile au încetat să funcționeze în lumina slabă iar în celulele cu bastonaș
rezervele de rodopsină au fost descompuse sub acțiunea luminii. La întuneric, rodopsina începe
să se refacă și să se acumuleze în bastonașem ceea ce crește sensibilitatea retinei. Adaptarea la
întuneric este mult mai lentă decât adaptarea la lumină putând dura chiar și ore. În general însă,
în primele 20-30 de minute se acumulează suficientă rodopsină pentru a permite vederea la
întuneric.

9
 3. Bibliografie

1. Barbara Krumhardt, I. E. Alcamo (2018). Anatomie și fiziologie umană pentru admitere

la facultățile de medicină. Târgu Mureș: Editura University Press.
2. C. Th. Niculescu, B. Voiculescu, C. Niță, R. Cârmacu, Carmen Sălăvăstru, Cătălina
Ciornei (2007). Anatomia și fiziologia omului: compendiu. București: Editura Corint.
3. Maria Luisa Flonta, Mihaela Marcu-Lăpădat, Violeta Ristoiu (2007). Noțiuni de
anatomie și fiziologie. București: Editura Universității din București.

10