Universitatea din București

Facultatea de Psihologie și Științele Educației

Departamentul Științele Educației

Psihoterapii de scurtă durată

Profesor: Studenți:
Conf. Univ. Dr. Emilia Oprișan Dragonu Alexandra Petruța
Macovei Bianca-Maria
Măcelaru Mihaela
Anul III, PPS

București,
2019
 Conceptul de psihoterapie scurtă este de dată relativ
recentă deoarece până nu demult, psihanaliza a cărei durată
era în medie de 2-3 ani, era considerată tehnica
psihoterapeutică dominantă, având chiar tendința de a
confunda psihanaliza cu psihoterapia, în general.
Cu toate acestea psihoterapia scurtă a apărut pe terenul
psihanalizei și a îmbracat forma terapiilor dinamice de
scurtă durată.(Irina Holdevici, 2000, p.7)
PSIHOTERAPIILE DINAMICE DE SCURTĂ
DURATĂ
Psihoterapiile dinamice de scurtă durată își definesc
identitatea atât prin limitarea în timp a intervențiilor cât și
prin fundamentarea în psihanaliză a cadrului conceptual
prin care filtrează problemele luate în tratament, respectiv
a principiilor pe baza cărora sunt elaborate strategiile
terapeutice.
Principala caracteristică distinctivă a psihoterapiilor
scurte față de psihoterapiile lungi, o constituie limitarea
duratei intervențiilor și nu preferința manifestată în direcția
unui anumit tip de abordare a terapiei in defavoarea altora.(
I. Dafinoiu, 2005, p 160)
 Psihoterapiile de scurtă durată sunt , în mod general, mai
focalizate decât intervențiile proiectate pe termen lung, fiind în
mai mare masura orientate pe " aici și acum".
Powers și Alonso(2004) consideră că psihoterapiile dinamice
de scurtă durată abordează arii bine circumscrise ale investigării
și nevoi țintite ale clienților. Terapeuții angrenați în practicarea
psihoterapiilor dinamice de scurtă durată își fixează ca obiectiv
explorarea rădăcinilor problemelor actuale ale clientului,
localizate în trecutul persoanei. Astfel această abordare susține că
sarcina terapeutului constă în identificarea conflictului central din
viața clientului și în focalizarea asupra rezolvării acestuia.( I.
Dafinoiu, 2005, pg 160-161)
 Cursul relativ rapid imprimat de psihoterapiile
dinamice de scurtă durată și caracterul condensat al acestor
intervenți obligă terapeutul să fie disciplinat, pragmatic,
lipsit de grandiozitate și angrenat intr-o muncă dificilă în
fiecare moment al intervenției.
Etosul recomandat de Fosha(2004) terapeuților care
practică tratamente de scurtă durată este comprimat în
urmatoarea recomandare : ‘’Munciți de parcă aceasta ar fi
ultima ședință.‘’(I. Dafinoiu, 2005, p 168)
 Sunt remarcate câteva elemente comune ale psihoterapiilor dinamice de
scurtă durată, care au menirea de a accelera tratamentul :
 focalizarea asupra experiențelor emoționale din cadrul ședințelor
terapeutice
 nivelul crescut al activității terapeutului

 încurajarea cooperării clientului

Pe de altă parte, Malan identifică urmatoarele elemente ca fiind

responsabile de prelungirea terapiei :
 rezistența

 determinarea exagerată

 nevoia de a prelucra rădăcinile din copilăria timpurie a conflictelor

Acestor factori li se adaugă și caracteristici personale ale terapeutului,

care pot antrena un efect similar. Astfel predispoziția terapeutului spre
pasivitate, sentimentul atemporalității transmis clientului au darul de a
întârzia foarte mult secvența de încheiere a intervenției. ( I. Dafinoiu, 2005,
p 168)
 Psihoterapiile dinamice de scurtă durată au apărut ca o formă economică de
tratament ce vizează realizarea în timpul cel mai scurt cu putință a unor obiective
limitate, dar au dovetit în timp că pot contribui și la restructurări profunde ale
personalității, dovedindu-se cel puțin în cazul unora dintre clienți la fel de eficiente ca
intervențiile mult mai laborioase.
Acestea prezintă o serie de avantaje derivate din limitarea în timp a intervenției.
Astfel, căutând să redea cât mai repede clientului sentimentul unei existențe
satisfăcătoare, psihoterapiile de scurtă durată pot fi considerate ca răspunzând nevoilor
naturii umane, și , prin urmare, ca psihoterapii în adevaratul sens al cuvântului.( Fosha
2004)
Alt avantaj al psihoterapiilor dinamice de scurtă durată este cel subliniat de
Shefler(2000), care apreciază că psihoterapia dinamică de scurtă durată se poate dovedi
deosebit de utilă în tratarea unor probleme izvorâte fie din procesele de dezvoltare, fie
din surse de natură psihopatologică , cu care se confruntă adolescenții. Prin durata
limitată a tratamentului se pot evita dificultățile ce rezultă din rezistențele pe care
acești clienți le prezintă față de atașamentul de lungă durată și de relațiile caracterizate
prin ambiguitate, pe care le trăiesc ca amenințări la adresa nevoii lor de independență și
autonomie. ( I. Dafinoiu, 2005, p 169)
CARACTERISTICI ALE DEMERSULUI
TERAPEUTIC DE SCURTĂ DURATĂ:
1. Atât terapeutul, cât și clientul își concentrează
eforturile asupra problemei pe care ce-l din urmă o
acuză.
2. Terapeutul joacă un rol activ și directiv și își exprimă
încrederea în abilitățile de schimbare ale clientului.
3. Clientului îi sunt trasate sarcini de îndeplinit în afara
terapiei, încurajându-se activismul acestuia.
4. Demersul terapeutic este de scurtă durată, iar acest
lucru este specificat de la început.
5. Clientul trebuie să devină un factor activ al terapiei,
implicându-se în totalitate în desfășurarea acesteia.
CRITERIUL TEMPORAL ÎN PSIHOTERAPIA
SCURTĂ
Psihoterapia scurtă se rezumă uneori la o singură ședință (Bloom, 1981), dar
aletori poate include până la 40-50 de ședințe. Astfel terapia rațional-emotivă a lui
Elis (1989) durează între 5 și 50 de ședințe, în timp ce Mann. Goldman(1982) și
Horrowitz (1984) sunt de părere că numărul optim de ședințe de psihoterapie ar fi 12.
Wells (1982) considera că, dacă o cură terapeutică este mai lungă de 15 ședințe,
atunci nu mai poate fi vorba de terapie scurtă, în timp ce multe organizații de sănătate
mentală din S.U.A susțin că psihoterapia trebuie să dureze în jur de 20 de ședințe
(Lazarus și Fay, 1990).
În cazul psihoterapiei de scurtă durată se pune și problema duratei unei ședințe.
Dacă inițial se considera, pe baza experienței psihanalitice , că o ședință standard
trebuie dureze 50 de minute, la ora actuală există și autori care optează pentru
scurtarea ședinței lor până la 10-20 de minute.
Un alt factor temporal important este reprezentat de intervalul dintre ședințele de
psihoterapie. Unii terapeuți lucrează de două ori pe săptămână, iar alții săptămânal
sau o dată la câteva luni. Acest factor este determinat de considerente economice, nu
de obiectivele terapiei.
PROPORȚIILE PRACTICII DE SCURTĂ DURATĂ A
GRUPURILOR
Există puține informații disponibile asupra varietăților practicii
grupale a profesioniștilor din domeniul sănătății mentale. În
general, se pot distinge două ansambluri de activități.
Primul, numit psihoterapie de grup, cuprinde grupurile care au
un model teoretic comun bine definit (psihodinamic, cognitiv sau
psiho-educațional). De obiceci, ele sunt conduse de către
psihoterapeuți individuali (medici sau psihologi) care beneficiază
deja de o formare de grup sau au una în curs.
Al doilea ansamblu, este denumit travaliu grupa și reunește
majoritatea grupurilor animate în unitățile instituțiilor publice.
Travaliul de grup permite pacientului să reia contactul cu o realitate
exterioară, adeseori uitată în timpul crizelor, prin diferite medieri
(exprimare artistică, audiție muzicală). Grație acestei abordări, el
redescoperă noțiunea de plăcere, asupra cărei se va lucra frecvent.
 Sistemul de psihoterapie scurtă ”Tavistock” elaborat de Davin Malan-presupune
interpretarea timpurie a reacțiilor transferențiale și conectarea acestora cu relațiile parentale
din copilăria mică, precum și procesarea terapeutică a reacției de prierdere și frustrare
generate de terminarea terapiei. Autorul propune o medie de 20 de ședințe pentru un
terapeut experimentat și 30 pentru unul aflat în supervizare (Malan, 1979;1986)
Terapia scurtă generatoare de anxietate propusă de Peter Sifneos- acest model s-a
dovedit a fi eficient pentru clienții cu tulburări emoționale, puternic motivați și care
răspund în mod pozitiv la terapie.
Criteriile de selecție sunt :
 Prezența unei tulburări clar și precis delimitate;

 Existența unei relații semnificative în copilăria timpurie;

 Capacitatea de a interacționa în mod flexibil cu terapeutul și de a-și exprima în mod

adecvat sentimentele;
 Nivelul mediu de complexitate a vieții psihice;

 Înaltă motivație pentru schimbare.

 Psihoterapia limitată în timp a lui Mann-autorul a pus la punct un sistem de
psihoterapie care include 12 ședințe. Acesta nu precizează in mod explicit criteriile de
selecție a clienților, dar îi respinge în mod categoric pe cei rezistenți la psihoterapie.
Mann descrie câteva aspecte cu caracter tehnic specifice acestui tip de terapie:
 Limitarea demersului terapeutic la 12 ședințe;

 Utilizarea terapeutică timpurie a transferului pozitiv;

 Menținerea focalizării terapeutice asupra temei centrale;

 Realizarea unor clarificări repetate referitoare la experiențele trecute sau prezente.

Psihoterapia dinamică intensivă de scurtă durată propusă de Davanloo- autorul a pus

la punct o tehnică de deblocare a instanțelor de natură inconștientă și de accesare a
structurilor nevrotice de bază. Această tehnică s-a dovedit a fi utilă pentru o gamă largă
de tulburări nevrotice, cu excepția celor caracterizate printr-o structură fragilă a Eului.
Davanloo clasifică pacienții cu nevroze considerate de el structurale, în patru
categorii:
1. Pacienți cu un nivel ridicat de motivație și receptivitate;

2. Pacienți care manifestă un nivel moderat de rezistență la psihoterapie;

3. Pacienți cu rezistențe ridicate și motivație slabă;

4. Pacienți cu rezistență ridicată, motivație scăzută și o patologie egosintonică de tip

caracterial.
TERAPIA SCURTĂ BAZATĂ PE OBIECTIVE
ȘI SOLUȚII
Acest tip de terapie a apărut ca și răspuns la terapiile de
lungă durată, care se focusase fie asupra descoperirii
cauzalității simptomatologiei, fie asupra dinamicii psihice,
fie asupra factorului care întrețin simptomul.
Acest tip de terapie vine să servească interesele omului
modern care își dorește o rezolvare rapidă a problemelor
sale și nu neapărat una în profunzime.
În consecință, terapiile scurte centrate pe obiective și
soluții vizează înlăturarea simtomului prin focusarea
asupra mijloacelor de rezolvare aici-și-acum și nu în
ultimul rând prin centrarea asupra viitorului.
PSIHOTERAPIA SCURTĂ CENTRATĂ PE OBIECTIV
Terapeuții orientați spre soluții practice (Walter și Peller, 1992) elaborează modelul de
psihoterapie pornind de la o serie de întrebări:
Care este cauza care a generat problema?
Ce anume (ca factori) contribuie la menținerea problemei?
Care sunt soluțiile posibile?

După Walter și Peller (1992), construirea unei soluții terapeutice trebuie să implice
următorii pași:
a. Terapeutul trebuie să afle exact ce anume dorește pacientul. Deși acest lucru pare banal la
prima vedere, se constată că majoritatea pacienților nu știu exact ce anume doresc, ei
plângându-se mai mult de ceea ce nu doresc să se întâmple sau de modul în care nu doresc
să fie. Terapeutul trebuie sa-și folosească toate abilitățile pentru a-l determina pe pacient
sa-și clarifice scopurile.
b. Terapeutul trebuie să realizeze un interviu clinic în detaliu și o psihodiagnoză pentru a afla
ce strategie terapeutică se potrivește pentru pacientul în cauză și care nu se potrivește.
c. În cazul în care soluția aleasă nu se potrivește, trebuie încercată o altă soluție.
Terapia scurtă centrată pe scop nu reprezintă o colecție de tehnici terapeutice sau o strategie
anume, ci mai curând reprezintă un alt tip de abordare a schimbării psihice, o abordare cu
caracter sistematic interactiv și constructivist. (Irina Holdevici, 1998, p. 148)
Principiile care stau la baza psihoterapiei scurte centrate:
Punerea accentului pe aspectele pozitive, pe ideea că soluția e posibilă, pe viitor, facilitează schimbarea în direcția
dorită. Discuția trebuie orientată mai curând pe soluție decât pe problema pacientului.
Terapeutul, cât și pacientul, trebuie să caute situațiile care reprezintă excepții de la problema care constituie
comportamentul simptomatic. Aceste excepții trebuie speculate în cadrul demersului de construire a soluției.
Schimbările în viața psihică a pacientului se produc permanent, iar schimbările minore conduc în cele din urmă la
schimbări majore.
Dacă terapeutul este capabil să înțeleagă corect modul de a gândi și a acționa al pacientului, acesta va coopera cu
siguranță.
Pacienții sunt de fapt cei interesați să-și rezolve propriile lor probleme.
Semnificațiile și experiențele reprezintă constructe interacționale; între acțiuni și descrierile lor se produce o
interrelatie de tip circular, cele două elemente potențându-se reciproc.
Pacientul este cel mai mare expert în rezolvarea propriilor probleme.
Orice schimbare în modul în care pacientul percepe soluția la problema sa și tot ceea ce întreprinde el, afectează pe
toți ceilalți care sunt implicați în problemă și cu care el interacționează (familie, persoane de la locul de muncă etc.).
Regulile psihoterapiei scurte centrate pe soluție
În cazul în care pacientul întreprinde ceva pozitiv în direcția rezolvării problemei sale și acele elemente
funcționează, terapeutul trebuie să-l încurajeze să continue și nu să sugereze alte soluții din dorința de a-l ajuta cu
orice preț pe pacient, întărind - dacă este posibil - direcția respectivă.
Dacă tot ce a încercat să facă terapeutul până atunci nu a dat rezultate, el trebuie să încerce ceva diferit (Shazer,
1985). Walter și Peller (1992) sugerează că în astfel de cazuri terapeutul s întreprindă altceva, chiar dacă demersul
respectiv pare absurd și lipsit de logică.
Faceți ca lucrurile să pară simple.
Dacă terapeutul dorește ca psihoterapia să fie scurtă el trebuie să abordeze fiecare ședinta ca fiind ultima. Aceasta îl
face pe terapeut sa-și concentreze atenția asupra soluției astfel încat să-l facă pe pacient să părăsească ședinta fiind
deja angajat pe o direcție de rezolvare a problemei sale.
Nu există eșec terapeutic, ci doar feed-back-uri din partea pacientului. Aceasta înseamnă că dacă strategia utilizată
nu a dat rezultate, intră în acțiune regula nr. 2 și anume că terapeutul trebuie să încerce altceva. (Irina Holdevici,
1998, pg. 149-151)
 O caracteristică a psihoterapiei scurte centrate pe soluție constă în aceea că se lucrează, de regulă, în
echipă (doi terapeuți, un bărbat și o femeie).
Pacientului i se spune de la început că după 40 de minute de discuții se va face o pauza în care cei doi
psihoterapeuți se vor consulta asupra problemei sale, iar rezultatul i se va comunica pacientului imediat.
Cu toate acestea, uneori psihoterapia în echipă nu este indicată sau este prea costisitoare. În acest caz,
terapeutul se retrage singur timp de 5 minute pentru a medita asupra soluției la problema pacientului său.
Psihoterapia este clar orientată spre scop și centrată pe client (se ține seama de ce anume dorește acesta și
nu de modelele abstracte ale sănătății mintale, așa cum sunt ele văzute de terapeut).
Relația psihoterapeutică este caldă, empatică și bazată pe ascultare reflexivă, astfel încât pacientul să se
simtă înțeles. Se utilizează și tehnicile specifice "programării neurolingvistice" pentru intrarea în rezonanță
cu pacientul (astfel dacă pacientul se exprimă în termenii modalității vizuale, terapeutul trebuie să-i răspundă
în același fel).
În cadrul acestui sistem psihoterapeutic se pune un accent deosebit pe formularea întrebării terapeutice,
pornindu-se de la premisa că întrebarea conține în sine răspunsul. Astfel, de pildă, întrebarea "Care e
problema dvs.?" pornește de la presupunerea că există o problemă și că pacientul știe care este aceasta și este
capabil să o descrie (o altă variantă ar fi: "Ce anume te-a adus la cabinetul acesta?").
Întrebarea inițială trebuie construită ținând seama de particularitățile fiecărui pacient în parte,
particularități de care terapeutul poate sa-și dea seama în mod intuitiv. A doua întrebare trebuie să fie din
categoria "Ce anume dorești de la psihoterapie?" și ea trebuie astfel pusă încât să dea conversației o orientare
optimistă. Această întrebare poate lua și forma "Cum ai dori să te comporți după ce s-a încheiat terapia?" sau
"De unde ai să știi când nu mai e nevoie să vii la psihoterapie?". (Irina Holdevici, 1998, pg. 151-152)
 
 Unul din elementele de bază ale acestui tip de psihoterapie scurtă constă în
administrarea unor feed-back-uri pozitive pacientului; acesta este încurajat în ceea ce
face bine, mai ales atunci când schimbările în comportament încep să se producă.
Feed-back-urile pozitive implică:
 crearea unui climat afectiv pozitiv în timpul ședinței de psihoterapie;

 sublinierea aspectelor pozitive în comportamentul pacientului și evidențierea

progreselor obținute în cadrul psihoterapiei (pacientului i se adresează
complimente și încurajări pentru ceea ce face bine);
 suspendarea evaluărilor critice referitoare la cele relatate de pacient;

 susținerea efectivă a pacientului pentru a depăși teama de schimbare (se pot teme
de consecințele schimbării, de faptul că vor eșua în rezolvarea problemei lor etc.);
 accentuarea aspectelor normale din viața pacienților care și-au pierdut speranța.
Astfel, de pildă, pentru că nu au reușit să scape de simptomele lor și au impresia că
este ceva în neregulă cu ei, terapeutul trebuie să le spună că problema lor este ceva
obișnuit și că foarte mulți oameni suferă de simptomele respective;
 pacientul trebuie încurajat să-și asume responsabilitatea schimbării în sfera
comportamentului și să conștientizeze faptul că are capacitatea de a acționa
independent, cât și suficiente resurse care să-i permită schimbarea. (Irina
Holdevici, 1998, p. 156)
BIBLIOGRAFIE
1. Emilia Oprișan (2015). Introducere în psihoterapie.
București: Editura Universității din București.
2. I. Dafinoiu, J.L. Vargha (2005). Psihoterapii scurte.
Strategii, metode, tehnici. Iași: Editura Polirom.
3. Irina Holdevici (1998). Elemente de psihoterapie.
București: Editura ALL
4. Irina Holdevici (2000). Psihoterapii scurte. București:
Editura CERES.
5. Shefler, G (2000). Time-limited psychotherapy with
adolescents.
6. Fosha, D (2004). Brief Integrative Therapy Comes of
Age: A Commentary.