ETAPELE PROCESULUI DE CERCETARE

Orice demers de cercetare este iniţiat de una sau mai multe interogaţii fondatoare, ca
expresie a dorinţei de a diminua sau de a elimina incertitudinea. Formularea întrebărilor este
punctul de plecare real în iniţierea unei cercetări.
Exemple: Cât de importantă este tema pe care vreau să o cercetez?
Ipoteza de lucru este rezonabilă?
Care sunt cele mai potrivite metode?
Tema la care mă gândesc este de interes? etc.
Orice cercetare pleacă de la a testa o anumită idee, de la a explora un interes sau de la a
testa o anumită teorie.
De exemplu, investigația poate începe cu o idee specifică referitoare la felul în care sunt
lucrurile.
Cercetătorul trebuie să definească, mai întâi, scopul proiectului lui:
Explorator , care crează posibilitatea cercetătorului:
1. de a satisface curiozitatea cercetătorului și dorința lui pentru o mai bună înțelegere a
subiectului;
2. de a testa fezabilitatea realizării unui studiu mai extins;
3. de a dezvolta metodele ce vor fi folosite în orice studiu ulterior.
Studiile de explorare, aproape întotdeauna, relevă noi informații despre subiectul cercetat și
ele sunt esențiale ori de câte ori un cercetător face o nouă descoperire asupra unor fenomene mai
persistente.
Cercetările exploratorii pot da un indiciu referitor la un răspuns satisfăcător și pot sugera
metode de cercetare adecvate. O limită a explorării o poate costitui faptul că, rareori studiile sunt
definitive prin ele însele, iar persoanele studiate în cercetarea de explorare s-ar putea să nu fie
reprezentative pentru grupul mai larg de persoane care interesează.
Descriptiv acela de a descrie situațiile și evenimentele. Descrierile științifice sunt, de
obicei, mai corecte și mai precise decât cele obișnuite, întrucât observația științifică este atentă și
deliberată. Descrierea este avută în vedere de studiile calitative. Întrebările la care își propune să
răspundă studiile descriptive sunt de tipul ce?, unde?, când? și cum?
1
 Explicativ, care răspunde la întrebările de tip: de ce? În modelul explicativ se încearcă
identificarea unor factori - variabile independente - care să explice variațiile unui fenomen dat. În
cadrul explicației, cercetătorul lucrează cu scheme cauzale și cu subsumarea fenomenelor
particulare la legi generale; prin explicație, sunt evidențiate legături statistice, influențe și
determinări, de preferință cuantificabile, între fenomene si procese sociale;
Apoi, cercetătorul trebuie să se documenteze cu privire la literatura de specialitate
anterioară proiectului său de cercetare. În acest fel, sunt parcurse din nou teoriile semnificative,
abordările metodologice anterioare zonele care nu au fost încă cercetate în domeniu. Astfel, are
loc o clarificare teoretică despre situația sau fenomenul care va fi supus cercetării. Sistematizarea
principalelor direcţii teoretice reprezintă cadrul teoretic specific proiectului de cercetare dat.
Exemple de teme de cercetare:
- influenţa exercitată de comunicare asupra unui grup social;
- norme şi reguli de organizare în interiorul unei instituţii media;
-modalitatea în care a evoluta („perspectiva istorică”) un tip de media etc.
Operaționalizarea conceptelor
Conceptualizarea desemnează formularea unui obiectiv îmbunătățit și mai detaliat, în strânsă
legătură cu cadrul teoretic.Acest demers servește la precizarea ipotezelor ce trebuie examinate., care
trebuie să fie specifice temei alese . În această etapă, trebuie precizate toate înțelesurile exacte ale
tuturor conceptelor cu care se va lucra.
Operaționalizarea conceptelor. Conceptele teoretice sunt generalizări ale fenomenelor şi
proceselor particulare. Prin operaţionalizare, conceptele devin mai puţin generale, chiar
particulare, ajungând să desemneze evenimente şi procese din plan real. Așadar, are loc
traducerea conceptelor în „evenimente observabile”
În strategia alegerii indicatorilor vom ţine seama şi de contextul social în care se desfăşoară
cercetarea, ştiut fiind că în timp se produce o deplasare a semnificaţiei lor. De exemplu,
indicatorul „numărul de bolnavi vindecaţi”, ca indicatori pentru „capacitatea profesională a
medicului”, nu poate fi analizat în afara contextului social: trebuie să luăm în considerare
progresul medicinei, maladia ş.a.
Stabilirea obiectivelor
și formularea ipoezelor de cercetare
Ceea ce urmăreşte să realizeze cercetarea se concretizează în obiectivele cercetării
ştiinţifice; este ceea ce se vizează să se descopere la obiectul cercetat. De obicei, există un

2
obiectiv general şi obiective specifice, care sunt corelate cu cel dintâi. Obiectivele unei cercetări
au în vedere stabilirea și cunoaștere unor aspecte particulare ale unui fenomen social.
Obiectivele specifice reprezintă aspecte detaliate ale investigaţiei stiinţifice, derivă din
obiectivul general şi creează baza formulării ipotezelor de cercetare (alternative). În funcţie de
dimensiunile cercetării şi de resursele pe care le are la dispoziţie cercetătorul, se pot formula unul,
două, trei… douăzeci de obiective specifice, aflate în legătură cu obiectivul general Obiectivele sunt
probleme de realizat prin conversia întrebărilor la care cercetătorul încearcă să răspundă.
Ipotezele se formulează prin judecăţi ipotetice de tipul „Dacă X...atunci Y...“. O ipoteză
este o afirmaţie ce poate fi demonstrată sau infirmată. O întrebare de cercetare poate fi
transformată într-o ipoteză prin reformulări.
Determinarea variabilelor și a indicatorilor
Fenomenele sociale se petrec sub forme diferite, în spații diferite. De aceea, este important
ca pentru desfășurarea cercetării, trebuie stabilit contextul particular al cercetării.
Înțelesul variabilelor dintr-un studiu este parțial determinat de modalitatea în care acestea
sunt măsurate. O variabilă este un concept, o idee sau un construct definibil şi măsurabil care
variază, adică are valori diferite pentru cazuri diferite. Variabilele pot lua două sau mai multe
valori. Când obiectivul urmărit este mai ales explicativ, în acet context, se lucrează cu variabile
dependente și independente și cu structuri factoriale. Variabila este criteriul de diferenţiere între
aspectele înregistrate sau cercetate. Din punct de vedere statistic, variabila este o entitate care ia
valori diferite pentru componenţii unei colectivităţi.
Conceptul de „variabilă“ are mai multe conotaţii în cercetarea socio-umanului. Ea desemnează,
în sens restrâns, calitatea. În sens general, termenul de „variabilă“ priveşte indicarea proprietăţii
fenomenelor şi proceselor sociale de a schimba, de a lua valori diferite de la un moment la altul, de la
un individ la altul, de la o colectivitate la alta, indiferent de natura fenomenului respectiv. În aceasta
accepţie, termenul de „variabilă“ este pus în relaţie cu cel de „criteriu“.
Variabila este „rezultatul împărţirii colectivităţii după unul sau mai multe criterii“ – sexul,
nivelul de calificare sau vârsta populaţiei studiate sunt tot variabile conform definiţiei enunţate.
Despre natura variabilelor, se poate consemna faptul ca acestea sunt privite atât ca realităţi manifeste
(observabile în mod nemijlocit), cât şi ca stări latente, care nu pot fi direct observabile (măsurabile),
dar care pot fi cercetate prin indicator direct observabil.

3
 Indicatorii reprezintă instrumente de măsurare a unor caracteristici specifice obiectului
cercetării şi reprezintă un mijoc de măsurare a elementelor din realitate pe care le studiem.
Scopul indicatorilor este de a facilita descrierea, evaluarea şi anticiparea devenirii unui fenomen
sau proces.
Articularea ipotezelor va releva variabilele ce trebuie măsurate, în așa fel încât să se poată
elabora serii de întrebări și de indicatori. indicatorii sunt semne observabile şi măsurabile cu
ajutorul cărora pot fi caracterizate unităţile sociale şi calităţile acestora. Un fapt de observaţie
(marca automobilului), răspunsul la o întrebare (Care este profesia dv.?) sau raportul dintre două
mărimi (venituri/nr. membrilor familiei) funcţionează ca indicatori pentru definirea conceptelor
(de exemplu, pentru conceptul de „status social”). Indicatorii utilizaţi în operaţionalizarea
conceptelor poartă numele de indicatori definiţionali. O primă problemă este cea a determinării
relaţiei dintre indicatorii definiţionali şi conceptele definite operaţional.
Totdeauna trebuie să facem apel atât la indicatorii expresivi, cât şi la indicatorii predictivi.
Dacă vrem, de exemplu, să studiem coeziunea grupului, luăm ca indicatori expresivi răspunsurile
la întrebările de genul: „Vă place grupul din care faceţi parte?”, „Vă face plăcere activitatea
grupului dumneavoastră?” ş.a.m.d., dar vom avea grijă să introducem şi indicatori predictivi,
precum: „Intenţionaţi să părăsiţi grupul din care faceţi parte?”, „În ce condiţii aţi părăsi grupul
dumneavoastră?”

Alegerea metodei și a tehnicilor de cercetare

Este necesar ca temele de cercetare să fie tanspuse în indici și indicatori ce pot fi
măsurați. Astfel, se constituie instrumentele de cercetare: ghiduri de interviu, observații,
chestionar etc. Pentru cercetările de natură exploratorie instrumentele sunt axele tematice care
vor fi urmărite în timpul interviurilor sau a observațiilor, fără o particularizare a acestora .
Fiecare metodă de cercetare are avantajele și dezavantajele ei, în funcție de conceptele pe care le
studiază.

Aplicarea în teren a instrumentelor de cercetare

Tehnicile de investigare sunt aplicate efectiv pe teren, fie de către cercetători, fie de către
operatori. În această etapă, sunt colectate datele empirice.

Prelucrarea datelor și a informațiilor obținute

4
 Faza de procesare a datelor implică o codare a răspunsurilor scrise și transferul tuturor
informațiilor pe computer. Datele cantitative sunt prelucrate prin mijloace statistice, analizându-
se frecvența apariției unr fenomene, reevanța apariției precum și corelațiile avute în vedere etc.
Ipotezele sunt validate sau invalidate, sunt identificate semnificalțiilor date de către subiect unor
fenomene, instituții etc.

Analiza rezultatelor

Această etapă are în vedere analiza rezultatelor și a semnificațiilor acestora. După ce datele
colectate sunt într-o formă potrivită, aceste sut interpretate pentru formularea concluziilor care să
reflecte interesele, ideile și teoriile care au inițiat investigația.

Redactarea raportului de cercetare

Raportul de cercetare științifică trebuie să cuprindă discuții despre rezultatele cercetării și a

modalităților de obținere a acestora, validarea rezultatelor, analiza corelațiilor și concordanței dintre
obiectvele cercetării și rezultatele acesteia. Orice activitate de cercetare ştiinţifică trebuie să ducă la
nişte concluzii.
Acestea vor reprezenta, într-o manieră sintetică şi concisă rezultatele ştiinţifice obţinute. Din
aceste concluzii se vor construi viitoarele teorii ştiinţifice sau vor putea fi realizate proiecte de acţiune
practică în domeniul respectiv. Raportul de cercetare trebuie să includă o prezentare a fiecărei etape,
execuția studiului, iar concluzia să fie specifică, dar nu foarte detaliată. Acest raport , prin felul în
care este redactat, trebuie să țină seama de publicul-țintă și de scopul fundamental al cercetării.
Diseminarea datelor cercetării