METODOLOGIA DIDACTICĂ

Metoda didactică:
- este „o cale eficientă de organizare şi conducere a învăţării, un mod
comun de a proceda care reuneşte într-un tot familiar eforturile
profesorului şi ale elevilor săi“ (I. Cerghit, 2001, p.63);
- „calea de urmat în activitatea comună a educatorului şi educaţilor,
pentru îndeplinirea scopurilor învăţământului, adică pentru informarea
şi formarea educaţilor“ (C. Moise, 1998, p.143).
-„o modalitate de acţiune, un instrument cu ajutorul căruia elevii, sub
îndrumarea profesorului sau în mod independent, îşi însuşesc şi
aprofundează cunoştinţe, îşi informează şi dezvoltă priceperi şi
deprinderi intelectuale şi practice, aptitudini, atitudini etc.“ (M.
Ionescu, M. Bocoş, 2001, p.122).
-un anumit mod de a proceda care tinde să plaseze elevul (şi/sau
studentul – n.n.) într-o situaţie de învăţare, mai mult sau mai puţin
dirijată care să se apropie până la identificare cu una de cercetare
ştiinţifică, de urmărire şi descoperire a adevărului şi de legare a lui de
aspectele practice ale vieţii“ (M. Ionescu, V. Chiş, 2001, p.126).
Tehnica didactică
„îmbinarea mai multor procedee didactice ca soluţie practică însoţită
de mijloace pentru realizarea activităţilor didactice“ (M. Ionescu, I.
Radu, 2001, p.124).
Procedeul didactic
„o particularizare sau o componentă a metodei; procedeele didactice
sunt practice (soluţii didactice practice) însoţite, după caz, de tehnici şi
mijloace didactice, pentru realizarea metodelor didactice“ (I.Bontaş,
1994).
Între cele trei elemente există o evidentă interdependenţă:
metoda subsumează tehnicile care la rândul lor subordonează
procedeele. Dacă spre exemplu metoda este „descoperirea“ (învăţarea
prin descoperire), tehnica utilizată poate fi „munca intelectuală
(individuală)“ iar procedeul „lectura bibliografiei (sau manualului)“.
Relaţia dintre metode, tehnici şi procedee este una foarte
dinamică şi complexă; în anumite contexte pedagogice o metodă se
poate transforma în procedeu (sau invers);demonstraţia poate fi
procedeu în cadrul explicaţiei (care fiind dominantă într-o secvenţă
didactică, o subsumează) dar poate fi metodă în cazul unor
demonstraţii pe viu (când se prevalează).
Metodologia didactică desemnează fie combinaţia mai multor metode
prin care se realizează efectiv actul educativ, fie „teoria care sudează
între ele aceste metode, o anumită concepţie pedagogică, proprie
epocii şi şcolii“ (I. Cerghit, 1982). Este „teorie şi practică a metodelor
de învăţământ, ştiinţa care se ocupă cu definirea, clasificarea şi
valorificarea sistemului metodelor de învăţământ, bazate pe o
concepţie unitară despre actul predării şi învăţării, pe principiile şi
legile care stau la baza acesteia“ (M. Ionescu, V. Chiş, 2001, p.127).
Tehnologia didactică reprezintă „ansamblul tehnicilor şi cunoştinţelor
practice imaginat pentru a organiza, a testa şi a asigura funcţionalitatea
instituţiei şcolare la nivel de sistem“ (S. Cristea ap.G. de Landsheere,
2000, p.363). Termenul a fost foarte mult vehiculat, a cunoscut
numeroase resemnificări. El desemnează, în esenţă (şi în accepţiune
actuală) ansamblul metodologiei didactice corelat cu mijloacele de
învăţământ asociate. În literatura de specialitate se utilizează şi
sintagma „tehnologia instruirii“ pentru a desemna „un mod sistematic
de proiectare, realizare şi evaluare a întregului proces de învăţare şi
predare, „în concordanţă cu obiectivele pedagogice asumate“ (M.
Ionescu, I. Radu, 2001, p.124).
Strategia didactică – desemnează „un mod de abordare a unei situaţii
de instruire“ care permite/presupune „raţionalizarea conţinuturilor“;
determină „structurile acţionale“; o „combinatorică structurală“ între
„metode, mijloace, forme, relaţii, decizia instrucţională“ şi care
vizează „optimizarea instruirii“. Ea depinde de: concepţia pedagogică
a cadrului didactic, obiectivele instructiveducative, conţinuturile
instruirii, tipul de învăţare necesară, stilul de predare al profesorului,
caracteristicile psihosociale ale partenerilor ergonomia spaţiului
instructiv-educativ şi orizontul timpului de instruire (R. B. Iucu, 1998,
p.96 şi urm.).
Strategiile didactice interactive promovează o învăţare activă, implică
o colaborare susţinută între elevi care, organizaţi în microgrupuri,
lucrează împreună pentru realizarea unor obiective prestabilite. Cadrul
didactic plasează accentul nu pe rolul de difuzor de mesaje
informaţionale, ci pe rolurile de organizator, facilitator şi mediator al
activităţilor de învăţare. Demersul didactic este conceput astfel încât
nu îl mai are în centru pe profesor, ci pe elev.
În organizarea şi implementarea demersului lui strategic, cadrul
didactic trebuie să pornească de la următoarele idei cu valoare de
principii aplicative:  deplasarea accentului dinspre activitatea de
predare spre cea de învăţare, centrată pe elev;  reconsiderarea
rolului profesorului ca organizator şi facilitator al procesului de
învăţare în care sunt implicaţi elevii săi;  conştientizarea elevilor cu
privire la necesitatea implicării lor în procesul propriei formări; 
încurajarea şi stimularea participării active a elevilor în planificarea şi
gestionarea propriului parcurs şcolar;  diferenţierea demersurilor
didactice în raport cu diferitele stiluri de învăţare practicate de către
elevi. (Drăghicescu, Petrescu, Stăncescu, 2008, 94).
În acest context, al necesităţii optimizării instruirii, strategiile
didactice interactive reprezintă „instrumentele” ce pot fi valorificate
de către profesor pentru a asigura eficienţa procesului de învăţământ.
Notele definitorii ale strategiilor didactice interactive sunt
următoarele:  sunt „strategii de grup, presupun munca în colaborare
a elevilor organizaţi pe microgrupuri sau echipe de lucru în vederea
atingerii unor obiective preconizate (soluţii la o problemă, crearea de
alternative)” (Oprea, 2006, 26);  „presupun crearea unor programe
care să corespundă nevoii de interrelaţionare şi de răspuns diferenţiat
la reacţiile elevilor” (Oprea, 2006, 26);  „au în vedere provocarea şi
susţinerea învăţării active în cadrul căreia, cel ce învaţă acţionează
asupra informaţiei pentru a o transforma într-una nouă, personală,
proprie” (Oprea, 2006, 27);  „stimulează participarea subiecţilor la
acţiune, socializându-i şi dezvoltându-le procesele cognitive
complexe, trăirile individuale şi capacităţile de înţelegere şi
(auto)evaluarea valorilor şi situaţiilor prin folosirea metodelor active”
(Oprea, 2006, 28). ????

Din perspectiva profesorului, metodele de învăţământ servesc la

organizarea şi conducerea unei actiuni sistematice prin care elevii vor
realiza obiectivele pedagogice , arătându-i, de asemenea, „ce să facă”
si ”cum să acţioneze”

Din perspectiva elevului, metodele de învăţământ au menirea de a-l

sprijini să parcurgă calea spre cunoaştere, spre dobândirea de noi
comportamente care îi sporesc valoarea personalităţii, arătându-i „ce
sa facă” şi „cum să acţioneze”.
Profesorul trebuie să opteze pentru folosirea, în diferitele momentele
ale lectiei, a acelor metode care ofera potentialul pedagogic cel mai
adecvat fata de obiectivele care urmeaza a fi realizate de elevi
Numărul mare de clasificări existent în literatura didactică
română şi străină se datorează diversităţii criteriilor de clasificare
utilizate, dintre care cel mai frecvent considerate sunt:
-căile logice de însuşire a cunoştinţelor;
-etapele de cunoaştere, rolul factorului verbal;
-scopul principal urmărit;
-„vechimea” metodelor;
-natura relaţiilor profesor-elev pe care le implică;
-nivelele şi formele de învăţământ în care sunt folosite.

Categorii Tipuri principale

Descrierea
Metode Explicarea
Prin expozitive Prelegerea
limb Instructajul verbal
aj Metode Conversaţia euristică
conversative Discuţia
Prin limbaj scris Instruirea prin lectură
Metode de Instruirea prin mijloace
comunicare Prin limbaj oral - vizuale
vizual Instruirea prin mijloace
auditive
Instruirea prin mijloace
audio-vizuale
Prin problematizare Instruirea prin rezolvarea de
probleme
Observarea dirijată
Observarea independentă
Metode de explorare Executarea de încercări şi
(investigare) directă experienţe
Inventarea unei soluţii noi
Efectuarea de experienţe
Metode de Demonstrarea prin efectuarea
explorare de experienţe.
Demonstrarea prin fenomene
reale.
Demonstrarea prin
Metode reprezentări grafice.
demonstrat Demonstrarea cu mijloace
Metode ive sonore.
de Demonstrarea cu mijloace
explora auditive.
re Demonstrarea cu ajutorul
indirect calculatorului.
e
Metode de Studierea pe modele.
modelare
Metode Efectuarea de exerciţii şi
bazate pe Metode de acţiune aplicaţii.
acţiune efectivă Analiza de caz.
(metode Efectuarea de lucrări practice
practice) de atelier.
 Metode de acţiune Efectuarea de proiecte.
simulată Instruirea prin jocuri
didactice.
Instruire pe simulator.
Metode de Instruire cu programe cu
instruire pro- răspuns construit. / Instruire
gramată şi cu programe cu răspuns la
asistată de alegere.
calculator.

Clasificarea metodelor didactice clasice (S. Stoian):

- metode bazate pe acţiune (exerciţiul, lucrări de laborator, de
atelier, activitatea cu cartea);
- metode iconice (la nivelul primului sistem de semnalizare) –
demonstraţia, observarea, excursiile şi vizitele;
- metode simbolice (la nivelul celui de-al doilea sistem de
semnalizare) – expunerea, conversaţia;

Clasificarea în funcţie de scopul didactic urmărit:

- metode de predare a materialului nou, de fixare a cunoştinţelor,
de formare a priceperilor şi deprinderilor: expunerea (prelegerea,
explicaţia), conversaţia, demonstraţia, munca cu manualul şi cartea,
observarea independentă, exerciţiul;
 - metoda de verificare şi apreciere a cunoştinţelor, priceperilor şi
deprinderilor: verificarea orală, verificarea scrisă, verificarea cu
ajutorul maşinilor.

Clasificarea metodelor de învăţământ (A. Dancsuly, M. Ionescu,

I. Radu, D. Salade):
- expunerea sistematică a cunoştinţelor;
- conversaţia;
- problematizarea (învăţarea prin probleme, instruirea
problematizată);
- modelarea;
- demonstraţia;
- experimentul;
- exerciţiul;
- metoda activităţii pe grupe;
- metoda activităţii independente;
- instruirea programată;
- metode de verificare şi evaluare.

Clasificarea metodelor de învăţământ (I. Cerghit, „Metode de

învăţământ“, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1980):
 - metode de comunicare orală: expozitive (afirmative);
interogative (conservative, dialogate); descuţii şi dezbateri;
problematizarea (instruirea prin problematizare);
- metode de comunicare bazate pe limbaj intern (reflecţia
personală);
- metode de comunicare scrisă (lectura);
- metode de explorare a realităţii: explorare nemijlocită – directă
(observaţia sistematică şi independentă, experimentul); explorare
mijlocită – indirectă (demonstraţia, modelarea);
- metode bazate pe acţiune (operaţionale sau practice): bazate pe
acţiune reală/autentică (exerciţiul, studiul de caz, proiectul sau tema de
cercetare-acţiune, lucrări practice); metode de simulare/bazate pe
acţiune fictivă (metoda jocurilor, dramatizarea «învăţarea prin
dramatizare, învăţarea» pe simulatoare;
- instruirea programată.

Clasificarea metodelor de învăţământ realizată de I. Nicola

(„Tratat de pedagogie şcolară“, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică Regia Autonomă, 1996):
- metode şi procedee expozitiv-euristice: povestirea,
descoperirea, demonstraţia, modelarea, observaţiile independente,
munca cu manualul şi alte cărţi, lucrările experimentale, lucrările
practice şi aplicative, lucrul în grup;
 - metode şi procedee algoritmice: algoritmizarea, instruirea
programată, exerciţiul; - metode şi procedee evaluativ-stimulative:
observarea şi aprecierea verbală, chestionarea orală, lucrările scrise,
testele docimologice, verificarea prin lucrări practice, examenele,
scările de apreciere, verificarea cu ajutorul maşinilor.

Clasificarea realizată de M. Ionescu („Demersuri creative în

predare şi învăţare“, Editura Presa Universităţii Clujeană, 2000):
Metode de transmitere şi însuşire a cunoştinţelor:

• metode de comunicare orală:

a) metode de comunicare orală expozitivă (expunerea,

expunerea cu oponent, povestirea, descrierea, explicaţia, informarea,
prelegerea-şcolară, prelegerea-dezbatere, conferinţa-dezbatere, cursul
magistral);

b) metode de comunicare orală conversativă (conversaţia,

discuţia, dezbaterea, asaltul de idei, colocviul);

c) metoda problematizării.

• metode de comunicare scrisă: a) lectura (explicativă, dirijată);

b) activitatea cu manualul.

• metode de comunicare la nivelul limbajului intern: a) reflecţia

personală; b) introspecţia.

Metode de cercetare a realităţii:

• metode de cercetare directă a realităţii:

a) observaţia sistematică şi independentă;

b) experimentul;

c) abordarea euristică (în plan material);

d) învăţarea prin descoperire (în plan material).

• metode de cercetare indirectă a realităţii:

a) abordarea euristică (în plan mental);

b) învăţarea prin descoperire (în plan mental);

c) demonstraţia;

d) modelarea.
Metode bazate pe acţiune practică:

• metode de acţiune reală:

a) exerciţiul;

b) rezolvări de probleme;

c) algoritmizarea;

d) lucrări practice;

e) studiul de caz;
f) proiectul/tema de cercetare.

• metode de acţiune simulată:

a) jocuri didactice;
 b) jocuri de simulare;

Instruirea şi autoinstruirea asistată de calculator.

Parcurgerea acestor clasificări relevă dinamismul metodologiei

didactice dar şi evoluţia cercetării pedagogice în domeniu. Toate
lucrările de specialitate (manuale, mai ales) descriu conţinutul acestor
metode, avantajele şi dezavantajele pe care utilizarea lor le induce.

Tendinţele actuale în perfecţionarea metodologiei didactice

Termenul „perfecţionare“desemnează mai multe aspecte:

-reconsiderarea metodelor tradiţionale şi adaptarea lor în

raport cu atributele specificităţii populaţiei şcolarizate;

-preluarea unor metode din alte domenii şi adaptarea lor

la specificul educaţionalului;

-conceperea unor metode noi de instruire-educare.

Perfecţionarea metodologiei didactice trebuie să fie realizată,

mai ales, respectându-se principiile didactice. Foarte importante sunt:

-individualizarea şi diferenţierea,

-activizarea şi participarea/implicarea conştientă în

învăţare (care trebuie să devină autoînvăţare).

Activizarea reprezintă „o suită de acţiuni de

instruire/autoinstruire, de dezvoltare şi modelare a personalităţii celor
care învaţă prin stimularea şi dirijarea metodică a activităţii pe care o
desfăşoară“ (M. Ionescu, V. Chiş, 2001, p.135).

Dintre metodele cele mai activizatoare bazate pe interacţiune

educaţională, enumerăm:

-brainstorming (metoda asaltului de idei);

-tehnica electronică de brainstorming;

- brainstorming-ul personal;

-reuniunea Phillips 66;

-controversa creativă;

-tehnica focus grup;

-ascultarea interactivă;

-tehnica „acvariului“ (fishbowl);

-rezolvarea creativă de probleme (problem Solving) –

variantă a „rezolvării de probleme“ (I. Pânişoară, 2006).