Unitatea de învăţare VIII

STRATEGII DE PREDARE - ÎNVĂŢARE APLICATE ÎN LECŢIILE DE SPECIALITATE

Strategii didactice
Strategia didactică poate fi definită ca fiind ansamblul metodelor didactice, a mijloacelor
de învăţământ, a formelor de organizare a clasei precum şi a experienţelor de învăţare propuse
elevilor în scopul formării competenţelor specifice şi generale, a valorilor şi atitudinilor prevăzute
de programele şcolare..
Principalele caracteristici ale strategiilor didactice:
- caracterul general al strategiei didactice este desemnat de nevoia de adaptare continuă a
conţinutului învăţământului la situaţia concretă de învăţare şi la educabilii cu care se lucrează, prin
raportare constantă la finalităţile instructiv – educativ;
- caracterul normativ al strategiei este dat de faptul că deşi imprimă o anumită linie general
– valabilă în conceperea şi organizarea situaţie de instruire, aceasta este întotdeauna flexibilă şi
ajustabilă din mers, lăsând spaţiu creativităţii educatorului şi primind chiar amprenta stilului său
didactic;
- caracterul sistemic al strategiei este dat de ansamblul tacticilor componente care se află în
interacţiune şi interdependenţă, comportându-se ca elementele unui veritabil sistem didactic. Chiar
şi în cadrul unei lecţii, strategia didactică vizează procesul instruirii în ansamblul său, nu o singură
secvenţă de instruire, o asemenea unitate instructiv – educativă este abordată de o tactică didactică.
- strategia didactică nu se identifică cu lecţia, întrucât ea poate fi valorificată şi în afara
acesteia, precum şi la un nivel imediat superior, cel al ansamblurilor de lecţii, de pildă;
- strategia didactică are un caracter probabilistic, ea nu poate garanta reuşita, întrucât în
realizarea procesului didactic intervin numeroase variabile şi subvariabile neprevăzute, care pot
influenţa reuşita strategiei (Ilie M.,2005, p. 168).
În elaborarea strategiilor didactice se impune respectarea anumitor criterii. Sintetizând
putem enumera următoarele criterii (Ionescu, M.; 1997, 2000, în Ilie M.,2005, p. 168):
- concepţia pedagogică: prezintă două dimensiuni, cea generală a perioadei istorice
respective, dată de orientările epistemice „la modă” la un moment dat şi cea individuală, a
cadrului didactic, construită pe baza ansamblului experienţelor didactice anterioare ale
acestuia;
- sistemul principiilor didactice ca idei de bază care formulează norme şi reguli menite să
crească eficienţa procesului instructiveducativ;
- corelarea armonioasă cu finalităţile educaţionale: competenţe cadru, competenţe
specifice şi obiective operaţionale;
 - conţinutul învăţământului, unul şi acelaşi conţinut poate fi abordat diferit, în funcţie de
natura şi importanţa sa, precum şi în funcţie de rolul pe care îl îndeplinesc cei doi actori
educaţionali;
- particularităţile grupului – clasă de elevi;
- natura probelor de evaluare ce urmează a fi aplicate în procesul educativ;
- ambianţa educaţională creată de mediul fizic / ergonomic şi psihosocial al şcolii;
- timpul şcolar disponibil pentru realizarea activităţii didactice respective.
Tipologia strategiei didactice - clasificarea acestora se face după mai multe criterii, dintre care
amintim:
1. după elementul didactic pe care sunt centrate: centrate pe elev; centrate pe conţinut; centrate pe
elev şi conţinut;
2. după natura obiectivelor vizate: cognitive; acţionale; afectiv – atitudinale;
3. după mobilurile motivaţionale considerate: externe sau interne;
4. după gradul de dirijare a învăţării: algoritmice (dirijare riguroasă); semialgoritmice (învăţare
semiindependentă); euristice (învăţare preponderent independentă); creative (bazate pe
originalitatea elevilor);
5. după forma de organizare a activităţilor didactice: frontale; de grup; de lucru în perechi;
individuale (bazate pe muncă individuală); mixte (adap. Cucoş, C., 2002; p.283, în Ilie M.,2005, p.
168).
Structura strategiei didactice - strategia didactică se prezintă sub forma unui sistem de tactici
didactice care au la bază următoarele elemente:
– metodele şi procedeele didactice;
– mijloacele educaţionale;
– formele de organizare a grupului clasă;
– experienţele de învăţare solicitate educabililor.

Specificul aplicării diferitelor metode de predare-învăţare în cadrul disciplinei

Metode de învăţământ - conceptul de metodă
Prin metodă se înţelege, în general, calea urmată de gândire sau de acţiunea practică în
investigaţiile lor.
Etimologic, termenul provine din grecescul methodus care derivă din meta = după, către şi odos =
cale, drum, deci metoda apare ca fiind calea urmată de gândire în perpetua ei mişcare spre adevăr.
O altă definiţie descrie metoda ca: drum sau cale de urmat în activitatea educatorului şi educaţilor,
pentru îndeplinirea scopurilor învăţământului, adică pentru informarea şi formarea educaţilor.
Această definiţie îşi justifică valabilitatea prin aspectele esenţiale pe care le precizează: ce conţinut
logic exprimă (un mod de lucru sau o cale de urmat); cine o utilizează(educatorul şi educaţii); în ce
activitate(în procesul de învăţare); cu ce scop (cu scopul informării şi modelării sub aspect uman a
educaţilor). Trebuie sesizată diferenţa dintre metoda didactică şi procedeul didactic.
Procedeul didactic este o faţetă operaţională, o secvenţă a metodei sau o perfecţionare a
acesteia; reprezintă modul concret de acţiune a metodei sau aspectul particular, specific de folosire
a unei metode. Raportul de subordonare a procedeului de către metodă are un caracter relativ,
deoarece în sisteme de referinţă diferite ele îşi pot schimba locul: metoda poate deveni procedeu,
iar aceasta la rându-i se poate transforma în metodă.
Strategia didactică reprezintă modul de îmbinare a metodelor, materialelor şi mijloacelor
didactice în vederea atingerii obiectivelor urmărite. Deci, strategiile didactice cuprind metode,
procedee, tehnici utilizate în procesul de învăţământ cu scopul de a forma şi stabiliza relaţii optime
între activitatea de predare şi cea de învăţare în legătură cu particularităţile de vârstă şi individuale
ale elevilor precum şi a condiţiilor concrete în care se desfăşoară activitatea didactică.
Clasificarea metodelor de învăţământ - în literatura de specialitate există mai multe clasificări
ale metodelor didactice, pe baza mai multor criterii.
Din punct de vedere istoric:
- metode tradiţionale, clasice;
- moderne.
În funcţie de gradul de generalitate:
- metode particulare sau speciale (la unele discipline );
- metode generale.
După modalitatea principală de prezentare a cunoştinţelor:
- metode verbale, bazate pe cuvântul scris sau rostit;
- metode intuitive, bazate pe observarea directă, concret-senzorială a obiectelor şi
fenomenelor.
După gradul de angajare al elevilor la lecţie:
- metode expozitive sau pasive, centrate pe memoria reproductivă şi ascultare pasivă;
- metode active, care suscită activitatea de explorare personală a realităţii.
În funcţie de modul de administrare a experienţei ce urmează a fi însuşită:
- metode algoritmice, bazate pe secvenţe operaţionale, stabile, construite dinainte;
- metode euristice, prin descoperire proprie şi rezolvare de probleme.
După forma de organizare a muncii:
- metode individuale;
- metode de predare în grupuri ( de nivel sau omogene şi pe grupe eterogene);
- metode frontale, cu întreaga clasă;
- metode combinate, prin alternări între variantele enunţate.
În funcţie de axa de învăţare mecanică-învăţare conştientă (prin receptare/prin descoperire):
 - metode bazate pe învăţarea prin receptare (expunere, demonstraţia cu caracter
expozitiv);
- metode care aparţin preponderent descoperirii dirijate (conversaţia euristică, observaţia
dirijată, instruirea programată, studiul de caz etc.);
- metode de descoperire propriu-zisă (observarea independentă, exerciţiul euristic,
rezolvarea de probleme, brainstormingul etc.).
După funcţia didactică principală:
- metode cu funcţia principală de predare a materialului (expunerea, prelegerea,
explicaţia );
- metode cu funcţia de fixare şi consolidare (conversaţia, demonstraţia, observarea
independentă);
- metode cu funcţia principală de verificare şi apreciere a rezultatelor muncii (verificare
orală, lucrări scrise, verificare cu ajutorul maşinilor);
- metode cu funcţia principală de formare a deprinderilor şi priceperilor 9 demonstraţia,
exerciţiul etc.).
Cea mai utilizată clasificare este cea a lui Cerghit:
Metode de comunicare orală:
- metode expozitive
- metode interogative
- metode de problematizare
Metode de explorare:
- directă
- indirectă: - metode demonstrative
- metode de modelare
Metode de acţiune:
- externă
- fictivă (simulare)
Instruirea programată
Ioan Jinga delimitează metodele informative de cele formative şi respectiv cele
participative de cele neparticipative. Astfel, se obţine următoarea clasificare a metodelor de
învăţământ:
 Metode Informative Formative
Expunerea: povestirea, Algoritmizarea
Neparticipative explicaţia, prelegerea Exerciţiul
Demonstrarea
Conversaţia Problematizarea
Munca cu manualul şi Brainstormingul
alte cărţi Sinectica
Modelarea Simularea
Participative Observarea Dramatizarea
Studiul de caz
Lucrările experimentale
Învăţarea prin cercetare şi descoperire
Lucrările practice
Instruirea programată

Caracterizarea metodelor de învăţământ

Explicaţia - latinescul “explicare” = acţiune de dezvăluire a ceea ce nu iese imediat în
evidenţă), constă în expunerea logică şi argumentată a unor probleme, legi sau principii
ştiinţifice prin relevarea notelor esenţiale, a legăturilor cauzale dintre obiecte şi fenomene.
Această metodă solicită mai ales operaţiile gândirii: analiza, sinteza, comparaţia, generalizarea,
abstractizarea şi concretizarea precum şi formele acesteia: noţiunea, judecata, raţionamentul.
Tipuri de explicaţii:
- etimologică (indicarea originii unui termen),
- logică (evidenţierea unor cauze, relaţii),
- psihologică (bazată pe clasificări, simplificări în sensul trecerii de la complex la simplu, de la
abstract spre concret),
- lingvistică (ce presupune caracterizări, sinonimii etc.).
Explicaţia se ăpoate baza pe procedeul inductiv , se sprijină pe observarea şi analiza
particularului, a concretului, a materialului natural sau a imaginii acestuia. La clasele mari,
explicaţia se poate utiliza prim modalitatea deductivă pornindu-se de la general înspre particular,
cum ar fi enunţarea unei definiţii şi apoi exemplificarea şi particularizarea acesteia.
Eficienţa acestei metode este determinată de :
- explicaţiile clare, precise, accesibile ale profesorului care să trezească interesul elevilor;
- argumentele profesorului trebuie să se sprijine pe exemplificări evidente;
- explicarea unor fenomene şi procese (evoluţionism, genetică, fiziologie etc.) trebuie să respecte
o succesiune logică a ideilor pentru a se putea ajunge mai uşor la concluzii şi generalizări;
- accentuarea aspectului formativ, a participării active a elevilor în realizarea lecţiei.

Prelegerea - latinescul “prelegere” = citire în faţa unui auditoriu, mai apoi, prezentare
liberă în faţa auditoriului
Se deosebeşte de celelalte două forme ale expunerii printr-o rigurozitate ştiinţifică mai
accentuată şi prin durată, care poate fi de 1-2 ore.
Se utilizează în cazul prezentării unui material bogat şi nou pentru elevi,se impune
sistematizarea materialului sub forma unui plan, ce poate fi anunţat înainte de începerea expunerii
sau pe parcurs, oral sau scris. Prelegerea este însoţită de un material intuitiv şi ilustrativ (obiecte în
mărime naturală, desene, scheme, grafice) prezentate şi prin intermediul unor mijloace tehnice.
Pregătirea unei expuneri sau prelegeri : studierea literaturii de specialitate (manualul, alte
cărţi, dicţionare, enciclopedii, reviste de specialitate), analiza logică a materialului studiat,
selectarea informaţiilor, stabilirea ordinii introducerii ideilor, alegerea exemplelor, a argumentelor,
a materialului didactic.

Conversaţia - latinescul conversalis = întoarcere, reîntoarcere, cercetare sub toate

amănuntele
Conversaţia euristică, de comunicare a noilor cunoştinţe, care poate fi folosită în diferite
situaţii, ca de exemplu atunci când se prezintă un material didactic, când e necesară efectuarea unor
experienţe, comentarea unor exemple concrete etc. Acest tip de conversaţie se foloseşte în scopul
asimilării de către elevi a unor cunoştinţe noi. - grecescul euriskein = a afla, a descoperi, a înţelege,
se foloseşte în condiţiile în care cunoştinţele pot fi însuşite de elevi prin cercetarea unui material
intuitiv, din analiza unor exemple, a experienţei şi observaţiilor anterioare, când noile cunoştinţe
pot fi deduse din cunoştinţe însuşite anterior sau pe cale inductivă.
Particularităţile cunoaşterii euristice sunt:
- trecerea de la necunoscut la cunoscut se face printr-o zonă de semicunoaştere, cu
ambiguităţi, alternative, contradicţii;
- operarea cu informaţii momentan incomplete;
- progresarea de la incertitudine la certitudine
Conversaţia de repetare, aprofundare şi sistematizare se foloseşte cu scopul de a relua şi
repeta cunoştinţele, de a desprinde concluzii parţiale sau finale, de a înţelege cunoştinţe însuşite
anterior în structuri logice tot mai largi, precum şi de a concretiza la alte situaţii. Se foloseşte de
regulă la terminarea unui capitol, la încheierea unui semestru sau la sfârşitul anului.
Conversaţia de fixare şi consolidare este folosită pentru sublinierea unor idei mai
importante care se desprind din cunoştinţele predate sau pentru concretizarea lor în vederea unor
întipăriri mai trainice.
Conversaţia de control, de valorificare, verificare şi evaluare urmăreşte surprinderea
gradului de înţelegere a celor predate, a capacităţii de a reproduce cele învăţate, de a explica şi
aplica noile cunoştinţe însuşite.
Conversaţia introductivă este folosită la începutul lecţiei pentru pregătirea psihologică în
vederea predării noilor cunoştinţe.
Conversaţia finală se realizează la sfârşitul demersului didactic pentru desprinderea unor
concluzii referitoare la noile cunoştinţe asimilate în urma unor excursii, vizite, executării unor
experienţe, a prezentării unor modele.

Demonstrarea - este metoda în care predomină prezentarea de către profesor în mod

nemijlocit a obiectelor, fenomenelor, proceselor din realitate, fie sub forma lor naturală, fie sub o
altă formă (materiale didactice).
Scopul acestei metode este promovarea unor imagini şi reprezentări în vederea
generalizărilor, precum şi obişnuirea elevilor cu efectuarea concretă şi corectă a unor acţiuni.
Utilizarea demonstraţiei constă în:
- pregătirea elevilor pentru demonstraţie
- distribuirea materialului didactic elevilor, individual sau pe grupe mici;
- evidenţierea caracterelor esenţiale, generale şi specifice sistemelor
prezentate
- aplicarea demonstraţiei prin depăşirea cunoaşterii senzoriale cu ajutorul schemelor şi
graficelor care înlesnesc însuşirea unor noţiuni abstracte.

Demonstrarea materialelor naturale

Materialul viu se poate demonstra direct în mediul de viaţă (acvariu , baltă etc.), dar cel
mai adesea materialul biologic este scos din mediul său de viaţă şi adus în clasă unde există
posibilitatea ordonării şi organizării demonstraţiei de către profesor, poate fi sprijinită de
prezentarea unei planşe sau a unui desen la tablă.
Reguli generale:
 - dacă obiectul de demonstrat este suficient de mare, se poate realiza frontal; paralel cu
demonstrarea, profesorul realizează o dirijare a observaţiei şi o conversaţie euristică;
- dacă demonstrarea se face pe obiecte mici, acestea se distribuie elevilor şi profesorul
păstrează un exemplar;
- dacă obiectul de demonstrat este mic şi unic sau în puţine exemplare, se recomandă ca
profesorul să-l poarte prin clasă;
- materialul de demonstrat se expune vederii numai în momentul în care începe lecţia;
- în timpul demonstrării, profesorul trebuie să dirijeze observaţiile elevilor, să răspundă la
eventualele întrebări sau să pună ei întrebări, care să faciliteze înţelegerea şi să consolideze
informaţia

Demonstraţia planşelor, mulajelor, machetelor

Demonstrarea planşelor, machetelor, mulajelor trebuie făcută într-o anumită ordine inclusă
în obiectivele operaţionale ale proiectului didactic care trebuie să prevadă mai întâi mediul în care
trăieşte organismul apoi morfologia externă, prin demonstraţie subliniindu-se legătura dintre forma
corpului şi mediul de viaţă. Se trece apoi la morfologia internă şi la elementele legate de fiziologie.
Paralel profesorul face schema logică pe tablă.

Demonstrarea cu ajutorul desenului la tablă

Executarea desenului la tablă necesită anumite cerinţe pedagogice:
- înainte de începerea executării desenului, profesorul prezintă indicaţii referitoare la
tehnica desenului, dimensiuni, încadrarea în pagina caietului, culorile folosite etc.
- desenul trebuie să înceapă cu prezentarea caracterului morfologic principal şi apoi să
traseze componente structurale, secundare;
- notarea diferitelor părţi trebuie să se facă ordonat, explicarea se face în stânga
desenului, iar săgeţile au vârful spre structura explicată;
- desenul la tablă se realizează în acelaşi timp cu elevii, iar profesorul va trebui să
urmărească dacă elevii au executat corect şi dacă au consemnat explicaţiile în caietele
lor;
Valoarea didactică a desenului la tablă constă în aceea că:
- fixează atenţia elevilor asupra esenţialului dar şi al detaliului, dându-le posibilitatea să
intuiască corect;
 - constituind o oarecare simplificare a materialului natural, contribuie la dezvoltarea
gândirii;
- dezvoltă la elevi spiritul de observaţie, deprinderea de a modela grafic structurile şi
procesele viului, contribuie la educaţia intelectuală dar şi estetică, într-o oarecare
măsură;
- desenul contribuie la fixarea cunoştinţelor dacă este corect realizat şi colorat, precum şi
la evaluarea finală.

Demonstrarea la microscop
Pentru desfăşurarea în condiţii bune a demonstraţiei la microscop este necesară respectarea
următoarelor cerinţe:
1. Pregătirea material – tehnică a demonstraţiei:
- cunoaşterea microscopului şi a tehnicii de funcţionare a acestuia;
- pregătirea din timp a preparatelor, iar dacă se face un preparat proaspăt în timpul lecţiei,
trebuie pregătită trusa;
- cunoaşterea tehnicii de efectuare a preparatelor.
2. Pregătirea metodică :
- profesorul trebuie să stabilească exact locul demonstraţiei în lecţie.;
- pregătirea metodică trebuie să includă pregătirea afectivă a elevilor, stârnirea curiozităţii
pentru observaţie, după care urmează demonstraţia propriu-zisă a materialului, când profesorul va
desena pe tablă elementele esenţiale ce apar în câmpul microscopului, reglează lumina şi preparatul
pentru observare;

Demonstrarea cu ajutorul mijloacelor audiovizuale

În funcţie de tipul şi conţinutul lecţiei, de scopul urmărit proiecţiile pot avea loc:
1. în momentul verificării cunoştinţelor la o lecţie mixtă, servind drept bază pentru conversaţie;
2. în etapa pregătitoare a lecţiei având ca scop captarea atenţiei şi trezirea interesului elevilor
asupra materialului ce urmează a fi demonstrat creând premisele pentru o participare activă şi
conştientă a elevilor la lecţie;
3. în pregătirea aperceptivă a elevilor înaintea efectuării unei lucrări de laborator sau a unei
activităţi în afara clasei
4. în predarea de noi cunoştinţe când este nevoie de insistat asupra fiecărei imagini.
SEMINAR 8

Cuvinte cheie: strategie didactică, metodologie didactică, metodă şi procedeu didactic,

situaţie de învăţare

Strategia didactică aplicată poate fi definită ca fiind ansamblul metodelor

didactice, a mijloacelor de învăţământ, a formelor de organizare a clasei precum şi a
experienţelor de învăţare propuse elevilor în scopul formării competenţelor specifice şi
generale, a valorilor şi atitudinilor prevăzute de programele şcolare.
„Sensul general acordat strategiei în educaţie este acela de modalitate
generală de concepere în viziune sistemică, pe termen lung, mediu şi scurt a proceselor
educaţionale” (Ionescu, M., 2003, p.147).

În elaborarea strategiilor didactice se impune respectarea anumitor criterii.

Sintetizând putem enumera următoarele criterii (Ionescu, M.; 1997, 2000, în Ilie
M.,2005, p. 168): concepţia pedagogică, sistemul principiilor didactice, corelarea
armonioasă cu finalităţile educaţionale,conţinutul învăţământului, particularităţile
grupului – clasă de elevi, natura probelor de evaluare , ambianţa educaţională, timpul
şcolar.

Tipologia strategiei didactice - clasificarea se face după mai multe criterii:

Completați tabelul de mai jos!
Tabel nr 1
Tipologia strategiei didactice
Criterii de clasificare Tipologia strategiei didactice
elementul didactic pe care sunt
centrate

natura obiectivelor vizate

mobilurile motivaţionale considerate

gradul de dirijare a învăţării:

forma de organizare a activităţilor

didactice

Structura strategiei didactice - strategia didactică se prezintă sub forma unui

sistem de tactici didactice care au la bază următoarele elemente: metodele şi procedeele
 didactice; mijloacele educaţionale; formele de organizare a grupului clasă; experienţele
de învăţare solicitate educabililor.

Identificaţi metodele didactice corespunzătoare diferitelor tipuri de strategii didactice.

Completaţi tabelul de mai jos!
Tabel nr. 2
Tipuri de strategii didactice Metode didactice

Definiți următorii termeni: metodă și procedeu didactic și explicați

(exemplificați) raportul de ordinare în care se regăsesc cei doi termeni!

Clasificarea metodelor de învăţământ - există mai multe clasificări ale

metodelor didactice, pe baza mai multor criterii. Precizați care sunt acele criterii și
 alcătuiți un tabel sintetic în care exemplificați metode didactice pentru fiecare categorie
în parte.
Tabel nr.3
Clasificarea metodelor de învăţământ
Criterii clasificare Metode didactice –exemple de metode

Expunerea - metoda este utilizată în comunicarea de cunoştinţe noi, sau pentru

completarea celor vechi. Forme: povestirea, explicaţia şi prelegerea.
Povestirea didactică înseamnă prezentarea orală a unor fapte şi întâmplări, fenomene,
idei, care în general nu pot fi desprinse din experienţa proprie a elevilor de exemplu,
descrierea materialului anatomic, ecologic, morfologic sau a conţinutului unor imagini
din natură care cuprind diverse organisme, explicarea unor relaţii dintre organisme sau
funcţionării unui aparat al organismelor (sau sistem).

Povestirea poate fi: povestire descriptivă, povestire explicativă, povestire

combinată.
Cerințe:
- selecţia judicioasă a unui material faptic autentic;
- expunerea clară într-o stringenţă logică a celor narate;
- respectarea caracterului intuitiv - emoţional şi creator al expunerii, astfel încât
elevii să-şi “închipuie” să “vadă” cele povestite;
- participarea afectivă a profesorului şi a elevilor la povestire;
- folosirea eficientă a expresivităţii (mimica, pantomimica, gestica şi a
semnificaţiei cunoştinţelor.

! Exemplificați la o lecție de specialitate, la alegere aplicarea povestirii didactice.

Precizați scopul didactic urmărit, momentul lecției, durata de timp, materiale didactice
utilizate.

Explicaţia - latinescul “explicare” = acţiune de dezvăluire a ceea ce nu iese

imediat în evidenţă), constă în expunerea logică şi argumentată a unor probleme,
legi sau principii ştiinţifice prin relevarea notelor esenţiale, a legăturilor cauzale
dintre obiecte şi fenomene.
Această metodă solicită mai ales operaţiile gândirii: analiza, sinteza, comparaţia,
generalizarea, abstractizarea şi concretizarea precum şi formele acesteia: noţiunea,
judecata, raţionamentul.
Tipuri de explicaţii:
- etimologică (indicarea originii unui termen),
- logică (evidenţierea unor cauze, relaţii),
- psihologică (bazată pe clasificări, simplificări în sensul trecerii de la complex la
simplu, de la abstract spre concret),
- lingvistică (ce presupune caracterizări, sinonimii etc.).
Cerințe privind aplicare metodei :
- explicaţiile clare, precise, accesibile, care să trezească interesul elevilor;
- argumentele profesorului trebuie să se sprijine pe exemplificări evidente;
- să respecte o succesiune logică a ideilor pentru a se putea ajunge mai uşor la
concluzii şi generalizări;
- accentuarea aspectului formativ, a participării active a elevilor în realizarea lecţiei.

! Exemplificați aplicarea metodei explicației prin modalitatea inductivă și prin cea

deductivă.
Precizați scopul didactic urmărit, momentul lecției, durata de timp, materiale didactice
utilizate