IP Colegiul “ Vasile Lupu” din Orhei

Catedra “ Științe ale Educației”

DIDACTICA - Teorie generală a

învățământului

A elaborat : Alexandra Veșca

Profesor: Cazacu Zinaida

 Stilul de învăţare

 Reprezintă modalitatea preferată de receptare,

prelucrare, stocare şi reactualizare a informaţiei şi
se formează prin educaţie.
 Diferenţiem stiluri de învăţare,
 După componenta genetică implicată există
patru stiluri de învăţare principale: auditiv,
vizual, tactil şi kinestezic.
 După emisfera cerebrală activată predominant în
învăţare se diferenţiază două stiluri cognitive:
stilul global (dominanţă dreaptă) şi stilul analitic
sau secvenţial (dominanţă stângă).

1. Stilul de învățăre vizual are urmatoarele puncte tari:

Își amintesc ceea ce scriu și citesc ;
Le plac prezentările si proiectele vizuale ;
Își pot aminti foarte bine diagrame, titluri de capitole și hărți ;
Înteleg cel mai bine informațiile atunci când le văd ;
Cei mai mulți cu acest stil de învățare învață cel mai bine singuri.
Câteva strategii pentru stilul de învățare vizual ar fi : notițele (cea mai eficienta cale)

2. Stilul de învățare auditiv prezintă urmatoarele puncte tari:

 Își amintesc ceea ce aud și ceea ce se spune ;
 Le plac discuțiile din clasa și cele în grupuri mici ;
  Își pot aminti foarte bine instrucțiunile, sarcinile verbale/orale ;
 Înteleg cel mai bine informațiile când le aud ;

3. Stilul de învățare tactil-kinestezic se remarcă prin urmatoarele punctele tari:

 Își amintesc ceea ce fac și experiențele personale la care au participat cu
mâinile și intreg corpul (mișcări și atingeri);
 Le place folosirea instrumentelor sau preferă lecțiile în care sunt implicați
activi/participarea la activități practice;
 Își pot aminti foarte bine lucrurile pe care le-au facut o dată, le-au exersat și le-
au aplicat în practică (memorie motrică) ;
 Au o bună coordonare motorie.

Teorii ale învăţării:

 Teorii de tip asociaţionist-behaviorist (stimul-
răspuns) - învăţare comportamentală (externă).

 Teorii cognitiviste - interiorizarea acţiunilor

externe şi formarea operaţiilor intelectuale;
procesarea informaţiilor.

 Teorii constructiviste - construcţia operaţiilor

mintale în interacţiune cu mediul; accentul este
pus pe activitatea elevului, profesorul are rol de
mediator şi facilitator în învăţare.
 Eseu: Stilul de predare al profesorului contemporan
       Predarea reprezintă una din condiţiile esenţiale ale învăţării. Pentru ca demersul
comun al profesorului şi elevilor să fie eficient, este necesară adoptarea unor strategii
de acţiune, a unui anumit mod de abordare şi rezolvare a sarcinilor concrete de
instruire. Se constată totuşi că mulţi profesori rămân încă legaţi de principii, modele şi
strategii specifice sistemului tradiţional de învăţământ. în plan metodologic, adepţii
practicii acestui sistem recurg, aproape în exclusivitate, la metode şi procedee prin
care se urmăreşte îndeosebi mobilizarea activităţii gândirii pentru receptarea
cunoştinţelor transmise.
Astăzi, strategiile de predare urmăresc folosirea celor mai adecvate metode şi
procedee de predare, corelate mijloacelor de învăţământ moderne, în baza alternării,
îmbinării formelor de organizare existente. Urmărind îndeplinirea obiectivelor
propuse, profesorul optează pentru o anumită manieră de abordare a activităţii
instructiv-educative, pentru un model de acţiune cu valoare normativă, ce presupune
două componente distincte, dar interdependente: o componentă epistemologică şi una
metodologică. Centrându-ne atenţia pe problematica strategiilor de predare, ne
interesează în mod special cea de-a doua componentă care se referă la metodele,
mijloacele şi formele de organizare capabile să asigure funcţionalitatea celei dintâi.
Dacă ne propunem să clasificăm strategia didactică în funcţie de activitatea de
predare, este util să enumerăm câteva tipuri, printre care:

de transmitere, prezentare a unor norme sau reguli de tip algoritmic, prin

•       
expunere, explicaţi, demonstraţie, programare, exerciţiu;

•        de
combinare a predării în mod expozitiv cu sarcini de învăţare euristică, prin
metode expozitiv-euristice (povestire, explicaţie, descoperire, problematizare,
demonstraţie, modelare, observare, studiu pe manual, aplicaţie etc.);

•        de
activizare a elevilor în predare, prin intercalarea procedeelor sau metodelor
participative, a muncii independente sau în grupuri mici.
Operaţionalizarea strategiilor didactice este realizabilă în diferite contexte
organizatorice: frontale, individuale şi de grup, îmbinate prin alternanţă. în legătură cu
metodologia folosită în predare, nu poate fi vorba de existenţa unor metode absolute,
general valabile, utilizabile în mod exclusiv. în măsură să răspundă cerinţelor şi
specificului fiecărei situaţii în parte. Duşmanul profesorului nu este metoda
nepotrivită, ci automatizarea metodei bune. Este ştiut faptul că unele metode îşi
găsesc sursele în experienţa practică, altele în cercetarea ştiinţifică, iar altele se obţin
prin transferul metodelor de cercetare în câmpul activităţii didactice (studiul de caz,
modelarea), sau a metodelor de organizare a activităţii economice (analiza de situaţie,
jocul de rol), ori provin din sfera utilizării tehnologiilor noi informaţionale şi de
 comunicare (instruirea asistată de calculator). Literatura de specialitate a acordat de-a
lungul timpului un interes deosebit problematicii complexe a rolului profesorului în
activitatea didactică şi a stilurilor didactice de predare. Termenul de stil de predare
este foarte variat în semnificaţii; el reprezintă ansamblul manifestărilor
comportamentale ale profesorului în situaţii didactice determinate (predarea lecţiei,
susţinerea cursului sau a seminarului, organizarea şi îndrumarea activităților practice,
evaluarea rezultatelor învăţării).

1.2 Stilul de conducator – o calitate a cadrului didactic

Profesorul reprezintă autoritatea publică, ca reprezentant al statului, transmiţător de
cunoştinţe şi educator, evaluator al elevilor, partenerul părinţilor în sarcina educativă,
membru al colectivului şcolii, coleg. Profesia de educator este - fără îndoială –
încărcată de tensiune. Pentru a putea răspunde atâtor cerinţe, el trebuie să aibă
cunoştinţa misiunii sale, are obligaţia de a observa şi evalua, disponibilitatea de a
primi sugestii, aptitudinea de a organiza şi regiza procesul de instuire.
2.1  Metodele de predare utilizate
Una dintre caracteristicile fundamentale ale predării în şcoală este de ordin
metodologic; a preda înseamnă a face metodic, pe o cale ştiinţifică, elaborată
psihopedagogic.
Diferenţe de ordin metodic sunt între predare – învăţare, pe de o parte, şi evaluare, pe
de altă parte. Cele mai comune sunt metodele predării şi învăţării. Adesea se relevă că
aceleaşi metode folosesc profesorului pentru a preda şi a învăţa pe alţii, pentru a-i
instrui, dar şi elevilor pentru a învăţa. Elaborarea predării este sarcina profesorului.
Elaborarea metodologică a predării are prioritar de rezolvat probleme care ţin de
succesul predării. Una dintre ele este de a descoperi calea potrivită trecerii de la
nivelul de pregătire al profesorului la cel al elevului. In al doilea rând, elaborarea
metodologică a predării este în funcţie de conţinutul de predat. In al treilea rând,
metodele, în variante complexe şi diversificate, contribuie la convertirea predării în
învăţare, ele adaptând predarea la particularităţile individuale. Şi în acest sens, se
desprinde că profesorul lucrează nu cu o metodă ci cu "metode" ori "procedee" de
predare, modalităţi care impun organizarea şi desfăşurarea predării în situaţiile clasei
şi ale elevilor în parte.

2.2  Strategii de predare
Strategia procesului de învăţământ este echivalentă cu organizarea unei
înlănţuiri de situaţii de învăţare prin parcurgerea cărora elevul îşi însuşeşte materia de
 învăţat; se ocupă cu obiectivele şi conţinutul învăţării, mediul învăţării, metodele şi
mijloacele de învăţământ. Din punctul de vedere al sensului predării, strategiile
presupun definirea scopurilor şi a obiectivelor predării cu deschideri pentru a asigura,
în orice situaţie a predării, operaţionalizarea obiectivelor. Din punctul de vedere al
conţinutului, strategiile predării cer elaborarea conţinuturilor în termeni de categorii
ale cunoaşterii, de imagini caracteristice, de principii şi legi, teorii, teoreme, axiome
etc.
2.3  Stilul de predare al cadrului didactic
Ca orice stil personal, stilul de predare al profesorului asigură un caracter personal
al predării, orientează predarea prin trăsături permanente, are valoare metodologică,
operaţională pentru situaţiile problematice ale predării – învăţării. Stilul imprimă
pecetea personalităţii în rezolvarea problemelor, în orientarea evoluţiilor.
a). După modalitatea de conducere distingem:
 Stilul de conducere autoritar
-         hotărârea şi promovarea de către profesor a tuturor tacticilor predării, a modalităţilor
de lucru, a tehnicilor şi etapelor activităţii;
-         profesorul structurează  timpul, iniţiativele nu sunt încurajate şi nici admise;
-         profesorul îsi asumă o responsabilitate foarte mare în predarea şi în dirijarea mersului
învăţării, îl laudă ori îl critică; el recompensează ori sancţionează atitudinile şi
rezultatele instruirii elevilor, şi se menţine la o anumită distanţă de grup.
 Stilul de conducere democratic
Condiţionează  folosirea posibilităţilor de participare a elevilor, a iniţiativei şi
experienţei acestora; perspectiva şi liniile de desfaşurare a activităţii de predare-
învăţare se defines şi decid prin cooperare şi conlucrare cu elevii; aceasta  înseamnă
că stilul profesorului se distinge prin faptul că el elaborează şi propune mai multe
variante de predare-învăţare, elevii având posibilitatea să aleagă; elevii au libertatea să
se asocieze cu cine doresc pentru a rezolva anumite sarcini şi probleme ale învăţării;
profesorul prezintîă criteriile comune de apreciere, de lăudare, de criticare pe care le
respectă în comun cu elevii; el se comportă, într-un fel, ca un membru al grupului;
 Stilul definit prin „laissez-faire“ exprimă un educator care se remarcă prin „roluri“
pasive, prin indiferenţă ori minimalizarea fenomenelor semnificative în procesul
instruirii; acceptă deciziile elevilor; el consideră că întotdeauna este suficient ce
predă, cât predă şi cum predă, fiind sigur că elevii înţeleg, acordându-le însă ajutor la
cererea lor; au un minimum de iniţiativă în cea priveşte formularea unor sugestii.
Efectele celor trei stiluri diferă: multe comportamente de învăţare mecaniciste, de tip
executorii disponibilităţi spre agresivitate şi răbufniri (- 1); (- 2) oferă rezultate mult
mai aceptabile din punct de vedere social, dar produce şi rezultate superioare pe plan
didactic. Nu este însă concludent pentru toate situaţiile. Conducerea democratică
poate furniza mentalitatea de participare voluntară, conştiinţa caracterului facultativ al
sarcinilor învăţării; stilul „laissez-faire“ este cel mai deficitar: nivelul scăzut al
 aspiraţiilor şi exigenţelor pedagogice ale predării, lasarea procesului didactic să
meargă de la sine nu poate avea decât rezultate slabe în învăţare şi în conduită.
b). După atitudinea faţă de nou:
 Stiluri creative: acest stil se caracterizează prin flexibilitate, disponibilitate pentru a
încerca noi practice sau idei.
 Stiluri rutiniere: înclinaţie spre convenţional, atitudini refractare în raport cu
schimbarea.

Concluzii
Nu este suficient să ştii ce să comunici şi nici să cunoşti bine elevii. Un profesor
bun se caracterizează prin simpatii, capacitatea de a sesiza şi înţelege nevoile şi
problemele elevilor, de a se identifica cu ei, adaptându-şi comportarea didactică şi
afectivă la nevoile lor. Pentru a crea relaţia de simpatie autentică între el şi elevi,
profesorului îi sunt necesare unele calităţi: interesul fată de copii şi dorinţa de a-i ajuta
să se pregătească pentru viaţă, pasiunea pentru meserie, echilibru sufletesc,
sinceritate, competenţă profesională şi o concepţie pedagogică modernă.
 Un învăţător ştie multe despre fiecare dintre elevii săi, dar descoperă adevărata lor
personalitate  numai atuci când îşi propune să se ocupe de fiecare, organizat şi
sistematizat. Nu trebuie uitată măiestria pedagogică a învăţătorului concretizată în
stilul său educaţional de predare, de comunicare, de relaţionare cu elevii, stil aflat în
dependenţă puternică cu personalitatea acestuia.