Metodele si strategiile procesului instructiv-educativ

pentru invatamantul liceal

Procesul de invatamant si rezultatele obtinute prin invatare depind in

mare masura de metodele si strategiile procesului instructiv-educativ aplicate.
Marii pedagogi au evidentiat faptul ca prin folosirea diverselor metode si
strategii se obtin diferente esentiale in pregatirea elevilor, iar insusirea de noi
cunostinte sau comportamente se poate realiza mai usor sau mai greu.
Metodele sunt instrumente importante aflate la indemana profesorului, de
a caror cunostinte si utilizare depinde eficienta muncii educative.
Metodele interactive de grup sunt modalitati moderne de stimulare a
invatarii si dezvoltarii personale, inca de la varste fragede si, totodata, sunt
instrumente didactice care genereaza interschimbul de idei, experiente si
cunostinte.
Interactivitatea presupune o invatare prin comunicare si colaborare,
produce o confruntare de idei, opinii si argumente, creeaza situatii de invatare
centrate pe disponibilitatea si dorinta de cooperare a elevilor, pe implicarea lor
directa si activa, pe influenta reciproca din interiorul microgrupurilor si
interactiunea sociala a membrilor unui grup.
In organizarea unui invatamant centrat pe elev, profesorul devine un
coparticipant alaturi de elev la activitatile pe care acesta din urma va trebui sa le
desfasoare. Profesorul insoteste si indruma elevul pe calea spre cunoasterea de
noi informatii. La randul lor, elevii trebuie sa organizeze cunostintele primite
intr-un tot ordonat si plin de semnificatii. Daca elevilor nu li se ofera ocazia
discutiei, investigatiei, actiunii si, eventual, predarii, invatarea nu are loc.
Metodologia didactica desemneaza un mod de abordare a unei situatii de
instruire care permite “rationalizarea continuturilor”, determina “structurile
actionale”, o “ combinatorica structurala” intre metode, mijloace, forme, relatii,
decizia instructionala si care vizeaza “optimizarea instruirii”. Ea depinde de:
conceptia pedagogica a cadrului didactic, obiectivele instructiv-educative,
continuturile instruirii, tipul de invatare necesara, stilul de predare a
profesorului, caracteristicile psihosociale ale partenerilor, ergonomia spatiului
instructiv-educativ si orizontul timpului de instruire.
 Strategia didactica reprezinta un ansamblu de actiuni si operatii de
predare-invatare, in mod deliberat structurate sau programate, orientate in
directia atingerii obiectivelor prestabilite, in conditii de maxima eficacitate.
Strategiile didactice presupun imbinarea tuturor elementelor procesului
instructiv-educativ in conditii concrete. Strategia a fost definita ca un mod de
combinare si organizare cronologica a ansamblului de metode si mijloace alese
pentru a atinge anumite obiective. Strategia de predare-invatare (strategie
didactica) este expresia unitatii organice a metodelor, procedeelor, mijloacelor
de invatamant si modurilor de organizare a invatarii (frontal, pe grupe si
individual), in derularea lor secventiala pentru atingerea obiectivelor instructiv-
educative.
Strategia didactica este un termen unificator, integrator, ce reuneste
sarcinile de invatare cu situatiile de invatare, reprezentand un sistem complex si
coerent de mijloace, metode, materiale, si alte resurse educationale care vizeaza
atingerea unor obiective. Ea este necesara in orice act pedagogic, ocupand un
loc central in cadrul activitatii didactice, deoarece proiectarea si organizarea
lectiei se realizeaza in functie de decizia strategica a profesorului. Ea este
conceputa ca un scenariu didactic complex, in care sunt implicati actorii
predarii-invatarii, conditiile realizarii, obiectivele si metodele vizate. Astfel,
strategia prefigureaza traseul metodic cel mai potrivit, cel mai logic si eficient
pentru abordarea unei situatii concrete de predare si invatare. In acest fel, prin
proiectarea strategica, se pot preveni erorile, riscurile si evenimentele
nedoritedin activitatea didactica. Strategiile didactice presupun combinarea
tuturor elementelor procesului instructiv-educativ, in conditii concrete. In
calitate de elemente faptice, metodele sunt cosubstantiale strategiilor. Cu alte
cuvinte, strategia nu se confunda cu metoda sau metodologia didactica,
deoarece acestea din urma vizeaza o activitate de predare-invatare-evaluare, in
timp ce strategia vizeaza procesul de instruire in ansamblu si nu o secventa de
instruire.
Principalele componente ale strategiei didactice sunt:
 Sistemul formelor de organizare si desfasurare a activitatii educationale;
 Sistemul metodologic, respectiv sistemul metodelor si procedeelor
didactice;
 Sistemul mijloacelor de invatamant, respectiv a resurelor utilizate;
 Sistemul obiectivelor operationale.
Strategia didactica are urmatoarele caracteristici:
 Il implica pe cel care invata in situatii specifice de invatare;
  Rationalizeaza si adecveaza continutul instruirii la particularitatile
psihoindividuale;
 Creeaza premise pentru manifestarea optima a interactiunilor dintre
celelalte componente ale procesului de instruire;
 Presupune combinarea contextuala, originala, unica a elementelor
procesului instructiv-educativ.
Pentru a face o alegere informata asupra strategiilor de invatare, pentru a
pregatit pentru proiectarea lectiilor, profesorul trebuie sa stie:
 ce metode de predare exista
 care sunt punctele tari si punctele slabe ale acestor metode
 ce scopuri deserveste ecare dintre acestea
 cum trebuie puse in aplicare
Alegerea activitatilor de invatare nu depinde in totalitate de scopurile
propuse. Este esential sa luam in considerare si elevii, mediul zic precum sala
de clasa, echipamentul disponibil si climatul afectiv. In urma unui studiu asupra
elevilor de 11-18 ani, cercetatorii au observat ca elevilor le place actiunea: sa
discute in grup, sa produca ceva, sa fie creativi.
Expunerea reprezinta comunicarea de catre profesor a unor cunostinte
noi, sistematic, in forma unei prezentari orale inchegata si sustinuta. Ea poate
lua trei forme: prelegerea, povestirea si explicatia. Dintre acestea, in
predarea matematicii se foloseste mai ales explicatia. Prezentam totusi
anumite caracteristici ale prelegerii, chiar daca ea se intalneste mai des in
liceu, deoarece sfaturile date in continuare pentru a ecientiza aceasta metoda
se pot aplica si perioadelor mai scurte in care profesorul explica elevilor
anumite notiuni sau expune o metoda de demonstratie. Prelegerea consta in
discursul profesorului in fata clasei si este una din cele mai putin folosite
metode in gimnaziu. Este o metoda centrata pe profesor.
Avantaje:
• este o metoda convenabila pentru a transmite explicatii;
• poate adaptata nivelului clasei;
• poate inspiratoare;
• necesita pregatire si resurse minime pentru profesorul cu experienta;
• este o metoda rapida de a prezenta un material;
• este o metoda de comunicare mai personala decat cele scrise.
Dezavantaje:
• nu exista feedback daca intelegerea s-a petrecut sau nu;
 • nivelul de memorare este foarte scazut, deci necesita si o alta forma
pentru asigurarea intelegerii si memorarii informatiei;
• profesorul merge in pas cu toata clasa deodata;
• profesorii fara experienta au tendinta de a prezenta materialul prea
repede;
• poate plictisitoare;
• nu exista implicare activa a elevului;
• perioada de concentrare a elevilor este mai scurta fata de alte metode de
invatare;
• porneste de la presupozitia ca elevii sunt implicati;
• elevilor nu li se da ocazia sa utilizeze ideile care li se predau.

Extrem de mult folosita in kinetoterapie, metoda conversatiei consta in

dialogul dintre profesor si elevi, in care profesorul este un partener care nu
doar intreaba dar si raspunde intrebarilor elevilor. Ea determina o participare
activa a elevilor. Este recomandabil a deprinde elevii sa adreseze intrebari
profesorului atunci cand nu inteleg ceva. Se obtine astfel un ritm de munca
in care sunt atrasi si elevii neatenti sau mai putin disciplinati.
Construirea strategiilor de instruire se face pornind de la politica
educatiei, de la nevoile de instruire ale elevilor si de dezvoltare profesionala
ale profesorului, iar aplicarea lor are un context specific: cultura scolii si
accesul la mijlocele comunicationale si informationale moderne. In
elaborarea si aplicarea strategiei de instruire se implica, ca in orice strategie
de altfel:
• Analiza strategica (context social si context scolar, asteptari ale
beneficiarilor la nivel local - elevi, parinti, angajatori - si resurse disponibile
in plan material, psihologic, de continut)
• Alegerea strategica (conditionata de oportunitati, evaluare, decizie) ;
• Implementarea strategica (ceea ce presupune planificare, organizare si
schimbare).
Strategiile de instruire se definesc si se adapteaza urmand optiunile
strategice de implementare a reformei curriculare, in sensul promovarii
politicii educationale la nivel de institutie scolara, dar si in raport de
conceptia metodologica a fiecarui profesor.
Caracteristicile strategiilor de instruire:
 • Caracter normativ (se bizuie pe precriptii si reguli care tin de predare-
invatare-evaluare);
• Reprezinta structurarea si inlantuirea situatiilor de invatare/instruire;
• Integralitatea (vizeaza ansamblul instruirii);
• Caracterul probabilistic, dinamic, perfectibil;
• Aspectul metacognitiv (profesorul este model si mediator al cunoasterii.
Strategiile de instruire sunt elemente complexe ale realitatii pedagogice.
Acestea se clasifica dupa diverse criterii:
 Dupa domeniul activitatilor instructionale predominante: cognitive,
psihomotorii, afectiv-motivationale, combinatorii;
 Dupa logica gandirii: inductive, deductive, analogice, transductive, mixte;
 Dupa gradul de structurarea a sarcinilor de instruire: algoritmice,
nealgoritmice, euristice.

Noţiunea de metodă, etimologic vorbind, provine din grecescul meta

(spre) şi odos (cale, drum), însemnând, deci, cale, drum de urmat în vederea
atingerii unui anumit scop, rezultat. Pentru creatorul praxiologiei, T.
Kotarbinski, metoda este o modalitate a acţiunii complexe în totalitatea
operaţiilor (procedeelor) ei, în vreme ce pentru P. Popescu-Neveanu este un
sistem de proceduri prin care se ajunge la un rezultat, structură de ordine,
program după care se reglează acţiunile practice şi intelectuale, în vederea
atingerii unui. La nivelul cunoaşterii comune ar putea fi gândită ca o manieră
concretă de lucru. Caracteristicile ei principale sunt finalitatea (ea urmăreşte
întotdeauna realizarea unui scop, a unui obiectiv), caracterul conştient,
normativitatea (ne arată "cum să facem", cum să acţionăm pentru a ne atinge
scopul propus), caracterul instrumental (este o modalitate practică de
informare, interpretare, acţiune). De reţinut că realizările şi cerinţele
didacticii cognitiviste moderne consideră ştiinţa însăşi ca metodă şi propun
asimilarea ştiinţei ca proces, în cadrul învăţării organizate şi
instituţionalizate. "Metoda este ştiinţă pentru că cere un efort de elaborare
ştiinţifică, este tehnică pentru că reprezintă un mod concret de acţiune şi este
artă pentru că are o mare putere de adaptabilitate la situaţia în care este
implicată (măiestrie pedagogica)".
Este o modalitate de activitate comună profesor-elev, prin care elevul îşi
însuşeşte atitudini, capacităţi, competenţe, deprinderi şi cunoştinţe, iar
profesorul îşi exercită şi îşi perfecţionează capacitatea de influenţare a
 elevilor, în perspectiva unor scopuri.Metodologia vizeaza modul in care se
construieste cunoasterea/invatarea si nu continutul concret al
cunoasterii/invatarii.

Eficienta invatarii in cadrul procesului de invatamant poate fi crescuta

printr-un management superior al activitatii de invatare. Managementul
invatarii se realizeaza de catre profesor si elev, acesta trecand treptat in
atributiile elevului. Daca, pana in prezent, managementul invatarii era centrat
doar pe aspectele cognitive ale invatarii, cercetarile psiho-pedagogice
demonstreaza din ce in ce mai mult necesitatea unui management complex:
al atitudinilor, motivatiei ,timpului, al tuturor fetelor psiho-educationale ale
elevului.

Bibliografie:
Ioan Nicola, Tratat de pedagogie scolara, Bucuresti. Editura Aramis, 2003,
p.441
Otilia Pacurari (coord.) Strategii didactice inovative, Bucuresti, Editura
Sigma, 2003, p.46.

Dan Potolea, Profesorul si strategiile conducerii invatarii, Bucuresti, Editura

Academiei, 1989, p.144
Ioan Cerghit, Sisteme de instruire alternative si complementare, Iasi, Ed.
Polirom, 2008, p.34
M. Anastasiei, Metodica predarii matematicii, Ed. Univ. AL. I. Cuza, Iasi,
1985;
H. Banea, Metodica predarii matematicii, Ed. Paralela 45, Pitesti, 1998;