ANDREI CARMEN-PAULA

MODULUL VI

Predarea – componentă operațională a procesului didactic

TEMA 3

Care sunt stilurile didactice promovate în procesul de învățământ?

Analizați eficiența stilurilor de predare în contextul aplicării

metodelor alternative!

Stilul de predare se referă la un set de strategii de predare, o constelație de

trăsături care circumscriu comportamentul profesorului în relațiile cu elevii.
Stilul de predare al profesorului asigură un caracter personal predării, o
orientează prin ,,trăsături” permanente, având o valoare metodologică,
operaţională pentru situaţiile problematice ale predării-învăţării.
Stilul cadrului didactic se concretizează prin alegerile potrivite cu situaţiile
de instruire, în alegerea metodelor şi formelor de lucru pedagogic prin care el
realizează un randament sau o performanţă pedagogică superioară.
Funcţiile de predare exercitate de cadrul didactic se realizează şi se exprimă prin
comportamente de predare specifice şi stiluri de predare.
Stilul de activitate didactică desemnează felul în care cadrul didactic
organizează şi conduce procesul de învăţământ presupunând anumite abilităţi,
îndemânări sau priceperi din partea acestuia. Stilul didactic este oarecum unic
pentru fiecare învăţător şi profesor. El devine o constanta a personalităţii lui,
reflectă concepţiile şi atitudinile pedagogice ale acestuia, competenţa şi capacitatea
lui profesională. Stilul este o formă de exprimare a originalităţii cadrului didactic şi
o sursă generatoare de noi practici didactice.
 Stilul educaţional, în raport cu dimensiunile personalităţii, evidenţiază ceea
ce este specific fiecărui profesor, nota sa personală în realizarea atribuţiilor, pe
care le implică propriul statut şi diferă de la profesor la profesor. Stilul
educaţional este un mod propriu de comportare, este atitudinea faţă de probleme,
obiective, acţiuni, factori, criterii de evaluare, o împletire specifică a însuşirilor,
capacităţilor, competenţelor ce alcătuiesc profilul său, dar manifestate acum în
acţiune.
Stilul profesorului se contureaza și se restructureaza continuu în
contextul a trei  determinari: pregătire, trăsături de personalitate si
experiență. În cele din urmă, stilul de învățământ se definește prin modul specific
al unui educator de a organiza și conduce procesul didactic. El se definește prin
câteva caracteristici:
-Este totdeauna personal, chiar daca multe dintre aspectele lui sunt comune
sau foarte apropiate cu ale altor profesori.
-Este relativ constant, în sensul ca se manifesta într-un mod specific, pe o
perioada data, dar e si susceptibil de schimbari.
-Este dinamic, perfectibil mai cu seama sub impactul experientei. Evolutia
stilului de predare, în sensul perfectionarii (ameliorării) lui este dependentă în mare
masură de atitudinea educatorului față de propria-i activitate, de capacitatea sa
autoevaluativă, de dorința sa de autoperfecționare , de schimbare și progres.
De reținut, stilul educațional este mai cuprinzător decât stilul de predare,
reprezentând totalitatea calităților comportamentale ale profesorului, atitudinea
sa față de valorile profesionale și față de disciplină”
Cercetările relevă o multitudine de stiluri/comportamente de conducere în
educaţie. Cadrele didactice eficiente şi-au elaborat întotdeauna propriile lor stiluri
de predare. În pedagogia de specialitate există numeroase ierarhizări și clasificări,
după cum urmează:
 Una din primele clasificări a fost realizat de N. Bennet, în 1976, care
considera că profesorii pot manifesta două tipri de comportamente:
-formal(promovează achiziția de deprinderi de bază în citit și calcul
matematic și atingera unui nivel informațional înalt)
-informal( accentează rolul creativității elevilor, al autoexprimării acestora,
al valorizării scopurilor sociale și emoționale, accentuează importanța plăcerii
de aveni la școală)”.
În funcție de situația educațională, aceștia trebuie să coopereze cu ambele
situații de predare.
Clasificarea stilurilor de predare are la bază rolurile și funcțiile pe care le
îndeplinește un cadru didactic: de îndrumare, control conducere, planificare și
evaluare. După D. Sălăvăstru,se pot,astfel, distinge:
-stiluri individuale( care dau identitatea fiecărui profesor)
-stiluri grupate( care grupează în aceeași categorie cadrele didactice cu
particularități stilistice asemănătoare)
-stiluri generalizate(reprezintă modalități generale de conducere
educațională, cu valoare de strategii )
Alte criterii în funcție de care putem clasifica stilurile de predare sunt:
-specificul stilului de învățare al profesorului
-caracteristicile cognitive ale predării:abstract, concret
-modul de comunicare: direct, indirect
-strategiile folosite:expozitiv, interogativ, aplicativ
-implicare și deontologie profesional:responsabil, neglijent, indiferent
-personalitatea cadrului didactic:proactiv, reactiv, ultrareactiv”
*Alte tipologii , după D. Potolea sunt relevante:
-tipul educațional centrat pe elev și tipul educațional centrat pe grup;
- stilul autoritarist și stilul liberalist (nondirectivist);
 - stilul punitiv (întemeiat pe constrângere și stimulare aversivă) și stilul
nepunitiv sau afectiv (întemeiat pe „căldura” sufletească );
- stilul normativ (preocupat de respectarea si aplicarea întocmai a normelor
sociale pedagogice) și stilul operațional concret (preocupat de rezolvarea unei
probleme educative în funcție de contextul situațional în care este plasata);
-stilul interogativ (centrat pe conversație)
- stilul expozitiv (centrat pe expunere si ascultare);
-stilul nomotetic( accentuează dimensiunea normativă a comportamentului
profesorului,orientat în direcția descoperirii acelor procedee care să răspundă cu
precădere asupra așteptărilor sociale și în mai mica măsură asupra celor
individ), stilul idiografic( se plasează la polul opus, accentul cade de data
aceasta pe cerințele copilului, pe trebuințele sale, urmărind ca fiecare să-și
descopere singur ceea ce are mai relevant) și stilul intermediar( se plasează
între ultimele două extreme,procesele din clasă pot fi „privite ca o tranzacție
între roluri și personalități”, de unde și denumirea de „stil tranzactional)
*Diferitele stiluri se pot constitui și în funcţie de câteva dominante sau
aspecte constante care pot să caracterizeze conduita cadrului didactic ca de
exemplu:
- deschidere spre inovaţie - înclinaţie spre rutină;
- centrare pe angajarea elevului - substituirea învăţării cu predarea.
- centrare pe conţinut - preocupare pentru dezvoltarea elevului;
- apropiat (afectiv) - distant (faţă de elevi);
- permisiv-autoritar (în relaţiile cu elevii);
- nivel înalt de exigenţă - exigenţă scăzută;
- prescripţie (dirijare riguroasă)- independenţă
 Un bun cadru didactic este acela care este capabil de o mare varietate
de stiluri didactice, având astfel posibilitatea să-şi adapteze munca sa
diferitelor circumstanţe, să confere predării flexibilitate şi mai multă eficienţă.

Stilul dominator se asociază stilului autoritar care accentuează sancţiunile

pozitive şi negative; predarea se suprapune unei stări de conflictuale care
generează devianţă comportamentală la elevi.
Stilul negociator - din perspectiva schimbului echitabil pe care doreşte să-l
stabilească cu elevii, profesorii pot opta pentru o negociere deschisă, explicită în
care profesorii şi elevii acţionează împreună pentru a ajunge la un consens,
demersul fiind unul de adaptare reciprocă succesivă şi permanentă.
-sunt folosite procedee care merg pe o negociere ascunsă, de consens tacit –
profesorii şi elevii acţionează independent, fără cooperare; o serie de
comportamente ale elevilor sunt interpretate ca deviante de către profesor şi în
consecinţă poate adopta o atitudine coercitivă sau poate opta pentru o atitudine
deschisă
Stilul fratern -se întâlneşte la profesorii foarte tineri care se consideră egali cu
elevii lor, -succesul la elevi este evident, dar după nişte ani profesorii abandonează
această strategie.
  Stilul ritualic -profesorii asigură un climat psihosocial stabil prin interventii
standardizate si uniformizate; -utilizat pe termen scurt și echilibrat poate da
rezultate bune (medii).
* Din perspectiva opţiunii pentru o anumită strategie de control a
interacţiunilor din clasă( după tipul de relaţii profesor – elevi) ,R. Lippitt, R.
White și K. Lewin au diferenţiat trei stiluri, cele mai cunoscute și aplicate:
democratic, autoritar, laissez-faire.
Stilul de conducere autoritar se caracterizează prin:
- selectarea şi promovarea tehnicilor, a procedeelor de învăţare, a modalităţilor de
lucru, a etapelor activităţii dirijată efectiv de către professor
-profesorul manifestă o atitudine impersonală în care spiritual de echipă este
anihilat
- structurează timpul, nu încurajează iniţiativele
-sancţionează atitudinile şi rezultatele instruirii elevilor
-menţine o anumită distanţă faţă de grup
-accentuează rolul educatorului în defavoarea celui educat
-profesotrul hotărăște colaboratorii cu care va desfășura activitatea
-presupune, din partea profesorului, impunere, hotărâre şi promovarea a unor
tehnici de predare şi relaţionare cu elevii.
-delimitarea timpului şi sarcinilor de învăţare pentru elevi
-limitează iniţiativa elevilor
-impune noile cunoștințe fără să lase elevilor timp și loc de gândire, să formuleze
întrebări
-anihilează afirmarea spontaneității, a gândirii , a imaginației și a creativității
-profesorul îşi asumă responsabilitatea totală în ce priveşte rezultatele acţiunilor
sale
-sancţionează (pozitiv sau negativ) fără echivoc, după criterii strict definite,
atitudinile şi rezultatele învăţării elevilor
-din punct de vedere afectiv, relaţia cu elevii e distantă şi rece
- oferă rezultate bune numai pe termen foarte scurt ,efecte: antipatizat de
elevi,
Stilul de conducere democratic:
-profesorul încurajează implicarea activă a elevilor în procesul învăţării, iniţiativa,
potenţialul lor creativ
-propune și negociază cu membrii grupului obiectivele activității, etapele de
desfășurare, mijloacele, sarcinile de realizare
-valorizează experienţa cognitivă a elevilor, cooperează şi conlucrează cu elevii în
organizarea situaţiei de învăţare
-elevii au posibilitatea să aleagă între mai multe situații de învățare, dar și cu cine
vor să se asocieze pentru a rezolva
-atmosferă de predare-învățare participativă, bazată pe colaborare, cooperare între
profesor-elev, ceea ce duce la productivitate
-prezintă criteriile comune de apreciere, de întărire pozitivă/negativă pe care le
respectă împreună cu elevii
- se comportă ca un membru al grupului, cunoscând punctele forte și punctele slabe
la nivel individual
-desfășurarea activităților este rezultatul unor decizii colective, repartizarea
sarcinilor este decisă de grup
-asigură un climat deschis, relaţii apropiate între membrii, atmosferă agreabilă
-este cel mai eficient, producând rezultate superioare, atât în plan
psihosocial, cât cât și în plan didactic

Stilul de conducere,,laissez-faire”:
- relevă rolul pasiv al educatorului, indiferenţa, minimalizarea fenomenelor
semnificative în procesul instruirii;
-exprimă un profesor care consideră că întotdeauna este suficient ce predă, cât
predă și ce predă, fiind sigur că elevii înțeleg( la cererea lor, oferă ajutor)
-se implică doar în recomandarea de mijloace și suport informațional
- acceptă deciziile elevilor, comune ori individuale; nu face evaluări la adresa
comportamentelor elevilor,
- manifestă un nivel scăzut al aspiraţiilor şi exigenţelor pedagogice ale predării;
-lasă demersul didactic să meargă de la sine;
-îndrumarea și evaluarea activităților grupului sunt deficitare, deseori fiind omise
-acceptă deciziile elevilor comune sau individuale
-manifestă un nivel scăzut al aspirațiilor și exigențelor pedagogice ale predării
- favorizează obţinerea de rezultate slabe ale elevilor la învăţătură şi manifestarea
conduitelor deviante.
- apelează la experienţa elevilor, însă nu face evaluări în ce priveşte
comportamentul elevilor şi nu primeşte feed-backuri pentru reglarea propriului
comportament
-favorizează obținerea de rezultate slabe ale elevilor la învășătură și manifestarea
conduitelor deviante
-este total neproductiv
Vorbim deseori de rolul de manager al clasei de elevi , pe care o conduce
învățătorul , apărând astfel stilul managerial pe care acesta trebuie să-l posede. În
raport cu dimensiunile personalităţii,acesta reprezintă”comportamentul concret al
managerului/liderului, modul în care se raportează la sarcini, derivate din
obiectivele organizaţionale, la indivizii şi grupurile care fac parte din organizaţie.

În opinia lui C. Zamfir, stilul managerial rezultă din combinarea

particularităţilor dimensiunilor conducerii:
-capacitatea profesională,
-capacităţi organizatorice ,menţinerea climatului favorabil eficienţei,
-modalităţi de motivare,
- atitudinea faţă de performanţă,
- delegarea autorităţii, practici de decizie,
-principialitate şi corectitudine,
-centrarea pe om, controlul a tot ce se întâmplă în clasa de elevi(C.Zamfir, 2001)
Pentru formarea profesorului – manager, prin cunoaşterea acestor stiluri şi
posibilităţi de combinare, absolut necesară practicii sale, acesta trebuie să
pornească de la cunoscut(stilurile educaţionale și stilurile de predare) la cele
intuite, mai puţin cunoscute şi abordate de către acesta(stiluri manageriale).
După parcurgerea diferitelor tipuri, ”profesorul – manager va recunoaşte:
-că are elemente din fiecare, unele aflate în prim-plan, altele nu(după situaţie);
-că unifică cele două categorii(educațional, managerial) chiar la nivelul unei
activităţi(lecţii) în diferitele ei secvenţe;
-că, mai mult sau mai puţin, le adaptează la particularităţile clasei şi activităţii”;
( P.Petrescu, L.Sirnian,1998, pag.23)
Se constată că, totuşi, între criteriile de ordonare a stilurilor educaţionale, se
regăsesc şi multe apropieri de specificul managerial. Dar nu rolul de conducător
general al profesorului este explicit, dominant, ci cel educaţional propriu-zis, cel
operaţional.
În concluzie, teoriile comportamentale reprezintă contribuţii valoroase
pentru studiul stilurilor manageriale. Acestea oferă variate clasificări ale stilurilor,
în funcţie de variate criterii şi dimensiuni. Cele mai multe dintre abordări
promovează ideea că stilul managerial poate fi caracterizat prin combinaţia a
două categorii de comportamente, una orientată pe sarcină (iniţiativă, grijă
pentru realizarea obiectivelor), iar cealaltă pe relaţiile umane (consideraţie,
grijă pentru oameni). Totuşi, o serie de critici şi conflicte de opinii există, motiv
pentru care adaptarea stilului de conducere la situaţia specifică este recomandată.
Cu toate acestea, nu există un stil managerial universal valabil pentru obţinerea
performanţelor, cu atât mai puţin pentru dezvoltarea şi menţinerea unui climat
organizaţional optim. Ca urmare, fiecare manager trebuie să rămână o minte
deschisă, să fie bine informat şi să se adapteze permanent situaţilor în schimbare.
 În literatura română specifică domeniului ştiinţelor educaţiei, Emil Păun şi
Elena Joiţa realizează o vastă analiză a stilurilor manageriale, prezentând variate
clasificări în funcţie de mai multe criterii: gradul de folosire a puterii de către
manager; relaţia dintre subordonaţi şi director; orientarea managerului în raport
cu interesele angajaţilor; caracteristicile situaţiei; raportul dintre autoritatea
managerului şi libertatea angajaţilor; comportamentul tipic al liderului;
centrarea pe sarcină sau pe relaţii umane etc.
O clasificare completă a stilurilor manageriale trebuie să se realizeze în
raport cu teoriile în cadrul cărora s-au dezvoltat. Fără îndoială că cea mai mare
parte a directorilor îşi desfăşoară activitatea combinând o parte dintre modelele ce
vor fi prezentate în continuare. Important este ca fiecare lider, dincolo de stilul
managerial care îi este specific şi care predomină în activităţile acestuia, să se
poată adapta diverselor cerinţe ale contextului situaţional, dar şi necesităţilor şi
intereselor resurselor umane. Este foarte important de menţionat faptul că stilul nu
reprezintă o activitate rigidă care îşi menţine parametrii indiferent de situaţiile reale
în care se manifestă. Deşi literatura de specialitate, cu precădere cea americană şi
franceză, oferă o gamă largă de clasificări şi abordări ale stilurilor manageriale,
totuşi, prezentarea lor în funcţie de apariţia temporală a teoriilor pe care le
reprezintă oferă o mai mare înţelegere a conţinutului acestora.
În ceea ce privește managerul învățător, nu este suficient să ştii ce să
comunici şi nici să cunoşti bine elevii. Un profesor bun se caracterizează prin
capacitatea de a sesiza şi înţelege nevoile şi problemele elevilor, de a se identifica
cu ei, adaptându-şi comportarea didactică şi afectivă la nevoile lor. Pentru a crea
relaţia de simpatie autentică între el şi elevi, profesorului îi sunt necesare unele
calităţi: interesul fată de copii şi dorinţa de a-i ajuta să se pregătească pentru viaţă,
pasiunea pentru meserie, echilibru sufletesc, sinceritate, competenţă profesională şi
o concepţie pedagogică modernă, disponibilitatea în fiecare clipă de acunoaște și
accepta ”altceva”, indiferent de vârsta pe care o are.
 Un învăţător ştie multe despre fiecare dintre elevii săi, dar descoperă
adevărata lor personalitate  numai atunci când îşi propune să se ocupe de fiecare,
organizat şi sistematizat. Nu trebuie uitată măiestria pedagogică a învăţătorului
concretizată în stilul său educaţional de predare, de comunicare, de relaţionare cu
elevii, stil aflat în dependenţă puternică cu personalitatea acestuia.