Sunteți pe pagina 1din 12

“O scrisoare pierduta”

de Ion Luca Caragiale


-tema si viziune-
Realismul este un curent literar care apare la sfarsitul secolului al XIX-lea in Franta, ca o reactie
impotriva romantismului, impotriva tendintei de evadare din real a romanticilor, promovand in
operele literare o viziune asupra vietii cat mai aproape de realitate.
I.L.Caragiale este un scriitor realist si moralizator, un observator atent al societatii din vremea
lui, pe care o prezinta in mod critic.
Piesa “O scrisoare pierduta” a avut avanpremiera in anul 1884, pe scena Teatrului National si a
fost publicat un an mai tarziu in revista “Convorbiri literare”.
Opera este o comedie realista, de moravuri politice, care are trasaturile specifice acestui curent:
autenticitatea, veridicitatea si obiectivitatea. Autenticitatea este sustinuta de faptul ca piesa este
inspirata din realitatea vremii autorului, respectiv organizarea alegerilor din anul 1883 si
revizuirea Constitutiei. Autorul prezinta in mod obiectiv si critic aceste realitati, iar faptele au un
caracter verosimil. Personajele piesei sunt rea-liste deoarece reprezinta categorii umane, iar tema
operei este, de asemenea, specifica acestui curent.
Comedia este o specie a genului dramatic, in versuri sau in proza, in care actiunea sa-tirizeaza
aspecte sociale, moravuri, defecte umane, cu scopul de a le indrepta, efectul comediei fiind rasul
moralizator. Intre personaje se nasc conflicte puternice care se solutioneaza, insa, in mod fericit.
Tema comediei este dorinta de parvenire a burgheziei, pe frontul campaniei electorale pentru
functia de deputat. In piesa se mai regasesc si tema iubirii si a familiei, satiri-zate, insa, prin
triunghiul conjugal.
Ca orice opera dramatica, comedia are o structura specifica, fiind alcatuita din patru acte si mai
multe scene. Modul predominant de expunere este dialogul, care se imple-teste cu monologul
dramatic. Autorul intervine in mod direct in didascalii, oferind informatii despre decor, dar mai
ales despre mimica, gesturile, tonul vocii personajelor. Indicatiile scenice devin astfel un mijloc
de caracterizare directa a personajelor, prin care autorul ilustreaza contrastul dintre aparenta si
esenta.
Relatiile temporale si spatiale sunt relativ definite, actiunea petrecandu-se “in capitala unui judet
de munte in zilele noastre”. Desi din piesa reiese ca este vorba despre anul 1883, autorul
relativizeaza timpul si spatiul, din dorinta de a sugera ca evenimentele sunt posibile oricand si
oriunde.
Actiunea comediei se concentreaza asupra unui singur conflict politic, dintre Opozitie si Putere
pentru functia de deputat, conflict dublat de cel din plan personal, declansat de pierderea scrisorii
de amor.
Din relatarea scenelor reiese ca opera are trasaturi specifice comediei, intrucat se con-centreaza
asupra unui conflict comic ce se rezolva in mod fericit. Totodata, actiunea piesei satirizeaza
aspecte sociale, moravuri precum: politica (prin toti politicienii corupti, inculti, demagogi din
piesa), familia (prin triunghiul conjugal), politia (prin Ghita Pristanda care fura din avutul
statului si slujea interesele politice), biserica (prin popa Pripici, care fuma, juca stos si discuta
politica), posta (prin cetateanul turmentat care nu respecta secretele corespondentei) si presa
(prin “Racnetul Carpatilor” si “Razboiul” care reprezinta presa de scandal, folosita in interese
politice).
O prima scena semnificativa pentru tematica operei este cea de la inceputul piesei, in care
Trahanache ii povesteste amicului sau, Tipatescu, modul in care fusese santajat de Nae
Catavencu, seful Opozitiei locale. Tipatescu isi exprima dispretul fata de lipsa de moralitate a lui
Catavencu: “Mizerabilul!”, cand el insusi e imoral, fiind amantul Zoei si inseland astfel
increderea prietenului sau. Trahanache ii spune ca Nae Catavencu se afla in posesia unei scrisori
de amor pe care Tipatescu o trimise Zoei. Acesta il anuntase ca o va publica in ziarul sau daca nu
va fi ales in functia de deputat. Reactiile lui Tipatescu sunt surprinse in didascalii, acesta este “in
culmea agitatiei”, iar in final iese “turbat” din scena, strigand dupa Ghita Pristanda. Spre
deosebire de Tipatescu, Trahanache este calm, stiind sa disimuleze. De aceea, considera ca
Tipatescu nu este tocmai potrivit pentru functia de prefect, intrucat “e iute”, “n-are cumpat”.
O a doua scena semnificativa este cea de la inceputul actului al doilea, in care se evidentiaza
coruptia politicienilor. Farfuridi, Branzovenescu si Trahanache falsifica listele electorale,
adaugand persoane fara drept de vot, nedetinand averea necesara. In epoca functiona votul
cenzitar care dadea drept electoral doar barbatilor cu un anumit statut social. Ei trec pe lista
persoane care nu au aceasta calitate, dar care erau simpatizantii partidului si care ar fi putut vota
candidatul puterii. Farfuridi si Branzovenescu profita de ocazie pentru a-i marturisi lui
Trahanache ca interesele partidului sunt inselate, dar acesta reactioneaza neasteptat de puternic.
Ei se grabesc sa se linisteasca, spunand ca nu pe el il banuiesc, ci pe Tipatescu, dar Trahanache
“este si mai indignat”. El ii ia apararea amicului Fanica, despre care spune ca i-a facut si ii face
“servicii” si ca “de 8 ani traim impreuna ca fratii”. Iese apoi din scena “foarte tulburat”, iar cei
doi, impresionati de reactia sa, il caracterizeaza in mod direct: “e tare, tare de tot…solid barbat”.
In concluzie, rasul provocat de actiunea comediei are un rol moralizator, ilustrand crezul
autorului ca “nimic nu-i arde pe ticalosi mai mult ca rasul”.

“O scrisoare pierduta”
de Ion Luca Caragiale
-caracterizare personaj-
Dramaturg si prozator, I.L.Caragiale este un scriitor realist si moralizator, un observator lucid al
societatii din vremea lui, pe care o prezinta in mod critic.
Piesa “O scrisoare pierduta” a avut avanpremiera in anul 1884, pe scena Teatrului National si a
fost publicat un an mai tarziu in revista “Convorbiri literare”.
Opera este o comedie realista, de moravuri politice, a carei tema ilustreaza dorinta de parvenire a
burgheziei, pe frontul campaniei electorale pentru functia de deputat. Te-me secundare sunt
iubirea si familia, satirizate, insa, prin triunghiul conjugal.
Actiunea comediei se concentreaza asupra unui singur conflict politic, dintre Opozitie si Putere
pentru functia de deputat, conflict dublat de cel din plan personal, declansat de pierderea scrisorii
de amor.
Zaharia Trahanache este caracterizat in mod direct, de autor in didascalii si de celelal-te
personaje, dar si in mod indirect prin vorbe, fapte, comportament, relatia cu celelalte personaje.
Social, Zaharia Trahanache are un statut privilegiat, fiind un reprezentat important al puterii
locale, presedinte a numeroase “comitete si comitii”. De aceea, pe plan local, el se bucura de
respect si autoritate, recunoscute chiar si de opozitie, asa cum reiese din afirmatia lui Catavencu:
“am tinut la dumneata ca la capul judetului nostru”. Tra-hanache este casatorit cu Zoe si are
dintr-o casatorie anterioara un fiu, care este student. Este bun prieten cu Stefan Tipatescu,
amantul Zoei, formand toti trei triunghiul conjugal, un mijloc de comic din piesa.
Moral, Zaharia este individualizat prin comicul onomastic, care ii sugereaza trasaturi-le
dominante de caracter. Astfel, prenumele deriva de la zahar, evidentiind ramolismentul
personajului, iar numele deriva de la trahana - coca moale, relevand maleabi-
litatea, faptul ca este usor de influentat de sefii de la centru, de propriul interes, dar mai ales de
Zoe.
Psihologic, nu este foarte bine individualizat, fiind privit din exterior, prin observarea
comportamentului. Astfel, se evidentiaza contrastul dintre aparenta si esenta, intrucat Trahanache
pare senil, naiv, dar devine puternic, agresiv, atunci cand este acuzat de tradare.
Pe plan familial, Trahanache este incornorat, dar pare ca ii convine triunghiul conjugal, care ii
asigura o viata linistita de familie. De aceea, el pastreaza falsa prietenie cu Tipatescu, despre care
spune ca i-a facut si ii face servicii si cu care traieste “de opt ani […] ca fratii”. O scena
semnificativa in acest sens este cea de la inceputul piesei, in care Trahanache ii relateaza lui
Tipatescu modul in care a fost santajat de Catavencu. Desi refuza sa considere scrisoarea altceva
decat o “plastografie”, Trahanache o reproduce din memorie, observand atent reactiile lui
Tipatescu. Il consoleaza chiar pe amantul sotiei, spunandu-i sa nu-si mai faca sange rau, insa
adauga: “Sa vezi imitatie de scrisoare! Sa zici si tu ca e a ta.”.
Ca politician, este diplomat si doar aparent naiv, fiind singurul care nu cedeaza santajului.
Pregateste contrasantajul si gaseste o polita falsificata de Nae Catavencu, prin care isi insusea
5000 lei de la societatea pe care o conducea. Maleabil, Trahanache se supune sefilor de la
“centru” si sustine candidatul pe care acestia il propun, constient ca functia sa depinde de ei.
Desi se lamenteaza de lipsa de moralitate a societatii: “A, ce corupta sotietate!”, Trahanache este
demagog deoarece el insusi este corupt, practicand inselaciunea. O scena semnificativa in acest
sens este cea in care, impreuna cu Farfuridi si Branzovenescu, falsifica listele electorale,
adaugand persoane fara drept de vot deoarece nu deti-neau averea necesara. Pasnicul Trahanache
reactioneaza brutal atunci cand este acu-zat de tradare, surprinzandu-i pe Farfuridi si
Branzovenescu. Acestia il caracterizeaza in mod direct: “E tare…tare de tot! Solid barbat!”.
Comicul de limbaj evidentiaza prin caracterizare indirecta incultura, intrucat Trahana-che repeta
mecanic truisme si cacofonii, pe care le citeaza din scrisorile fiului sau: “O sotietate fara
printipuri…va sa zica nu le are”. Ticul sau verbal, “Ai putintica rabda-re!”, sugereaza, pe de o
parte, lentoara, vocabularul limitat, dar pe de alta parte, poate fi si o abila arma politica de care el
se foloseste pentru a castiga timp de gandire.
In concluzie, Zaharia Trahanache ramane unul dintre cele mai importante personaje ale operei,
prin ambiguitatea sa, intrucat cititorul nu poate fi sigur pana la final daca personajul este fie
foarte naiv, astfel incat sa nu inteleaga adulterul sotiei, fie stie totul si accepta situatia din dorinta
de a-si pastra situatia conjugala si cea sociala.

“O scrisoare pierduta”
de Ion Luca Caragiale
-relatia dintre personaje-
Dramaturg si prozator, I.L.Caragiale este un scriitor realist si moralizator, un observator lucid al
societatii din vremea lui, pe care o prezinta in mod critic.
Piesa “O scrisoare pierduta” a avut avanpremiera in anul 1884, pe scena Teatrului National si a
fost publicat un an mai tarziu in revista “Convorbiri literare”.
Opera este o comedie realista, de moravuri politice, a carei tema ilustreaza dorinta de parvenire a
burgheziei, pe frontul campaniei electorale pentru functia de deputat. Co-media satirizeaza si
aspecte din viata familista a burgheziei de la sfarsitul secolului al XIX-lea.
Cele doua personaje, Zaharia Trahanache si Stefan Tipatescu, sunt individualizate prin
caracterizarea directa facuta de autor in didascalii si de celelalte personaje, precum si prin
caracterizare indirecta ce reiese din comportament, vorbe, fapte, relatia cu celelalte personaje.
Zaharia Trahanache si Stefan Tipatescu sunt reprezentanti importanti ai Puterii locale, avand un
statut social privilegiat. Trahanache este presedinte a numeroase “comitete si comitii”, iar
Tipatescu este prefectul judetului. Trahanache este casatorit cu Zoe si are dintr-o casatorie
anterioara un fiu student. Este bun prieten cu Tipatescu, amantul Zoei. Toti trei formeaza
triunghiul conjugal, un mijloc esential de comic din piesa.
Din punct de vedere moral, Zaharia Trahanache reprezinta tipul incornoratului simpa-tic, iar
Stefan Tipatescu este tipul amorezului. Trasaturile morale esentiale sunt evidentiate in mod
indirect, prin comicul onomastic. Prenumele lui Zaharia Trahanache deriva de la zahar si
sugereaza dulcegaria, ramolismentul personajului, iar numele provine de la trahana-coca moale,
relevand maleabilitatea, posibilitatea de a fi influentat. Prenumele lui Stefan Tipatescu are o
rezonanta istorica, dar este ridiculizat prin diminutivarea “Fanica”, iar numele deriva de la tip,
sugerand un barbat cuceritor.
Psihologic, ambele personaje sunt sumar conturate, fiind privite din exterior, prin observarea
comportamentului, a reactiilor. Se dovedeste astfel ca au firi total diferite. Trahanache este un
politician diplomat, abil, care stie sa disimuleze. Comportamentul lui evidentiaza contrastul
dintre aparenta si esenta deoarece pare naiv, dar se dovedes-te puternic atunci cand trebuie sa-si
apere interesul. Pe de alta parte, Tipatescu este impulsiv, nu se poate stapani si reactioneaza chiar
agresiv atunci cand se simte ame-nintat.
O prima scena semnificativa pentru relatia dintre cele doua personaje este cea de la inceputul
piesei, in care Trahanache ii povesteste amicului sau, Tipatescu, modul in care fusese santajat de
Nae Catavencu, seful Opozitiei locale. Tipatescu isi exprima dispretul fata de lipsa de moralitate
a lui Catavencu: “Mizerabilul!”, cand el insusi e imoral, fiind amantul Zoei si inseland astfel
increderea prietenului sau. Trahanache ii spune ca Nae Catavencu se afla in posesia unei scrisori
de amor pe care Tipatescu o trimise Zoei. Acesta il anuntase ca o va publica in ziarul sau daca nu
va fi ales in functia de deputat. Reactiile lui Tipatescu sunt surprinse in didascalii, prin
caracterizarea directa facuta de autor. Acesta este “turburat rau”, “in culmea agitatiei”, iar in
final iese “turbat” din scena, strigand dupa Ghita Pristanda. Spre deosebire de Tipa-tescu,
Trahanache este calm, stiind sa disimuleze deoarece crede ca aceasta este o ca-litate esentiala
pentru un om politic: “Intr-o sotietate fara moral si printip…trebuie sa ai si putintica diplomatie”.
De aceea, considera ca Tipatescu nu este tocmai potrivit pentru functia de prefect, intrucat “e
iute”, “n-are cumpat”.
Ca politicieni, amandoi sunt corupti. Zaharia Trahanache falsifica listele electorale impreuna cu
Farfuridi si Branzovenescu. Acestia trec pe liste persoane fara drept de vot, nemaiavand averea
necesara. Tipatescu se comporta abuziv ca prefect, acoperind furtisagurile politistului Ghita
Pristanda, pe care-l foloseste in serviciu personal. Astfel, ii cere sa perchezitioneze casa lui
Catavencu si sa-l aresteze, desi nu avea acest drept. Apoi incearca sa-l mituiasca, oferindu-i
multe functii in stat si chiar o mosie la marginea orasului, in schimbul scrisorii de amor.
Pe cat sunt de puternici ca politicieni, pe atat de usor sunt de manipulat de Zoe. O scena
semnificativa in acest sens este cea in care ii promite sprijinul politic lui Catavencu, desi nu avea
drept de vot: “te aleg eu si cu barbatul meu”. Iar apoi reuseste sa-l convinga si pe Tipatescu sa-i
cedeze santajului, sustinand candidatura lui Cata-vencu.
O ultima scena semnificativa pentru relatia celor doua personaje este cea de la finalul piesei, de
la banchetul popular dat in cinstea alegerilor. Catavencu inchina in cinstea “iubitului nostru
prefect”, iar Trahanache se ridica si afirma: “Eu n-am prefect! Eu am prietin!”. In didascalii,
autorul precizeaza ca “Saruta pe Fanica, apoi pe Zoe. Fanica saruta mana Zoii”. Gesturile
accentueaza imaginea triunghiului conjugal si evidentiaza comicul de situatie.
In concluzie, relatia dintre cele doua personaje este una de falsa prietenie, pe care o pastreaza din
interes. Tipatescu are nevoie de sustinerea politica a lui Trahanache, dar si de cea a Zoei.
Trahanache pare ca accepta situatia din dorinta de a-si pastra statutul social pe care-l are,
amandoi incercand sa salveze aparentele.

“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”


de Lucian Blaga
Modernismul este un curent literar sustinut in perioada interbelica prin activitatea lui Eugen
Lovinescu la revista si cenaclul “Sburatorul” (1919). In vederea modernizarii literaturii romane,
criticul recomanda: evolutia prozei de la liric la epic si a poeziei de la epic la liric, inspiratia din
mediul citadin si din dramele de constiinta ale intelec-tualului, valorificarea unor idei filosofice
profunde, crearea romanului obiectiv si a celui de analiza psihologica.
Lucian Blaga este unul dintre reprezentatii de seama ai modernismului romanesc, in a carui
opera se regasesc si influente expresioniste.
Poezia “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” deschide volumul de debut al lui Blaga:
“Poemele luminii” (1919) si este o arta poetica moderna deoarece exprima conceptia autorului
despre menirea sa si a artei sale, anticipand sistemul filosofic de mai tarziu.
Opera se incadreaza in modernism prin tematica filosofica a cunoasterii, dar si prin influentele
expresioniste: exacerbarea eului creator, aspiratia spre absolut.
Caracterul modern se evidentiaza si la nivel stilistic, respectiv prozodic. Astfel, se re-marca
numeroase metafore revelatorii, in special din campul semantic al misterului: “corola”, “vraja
nepatrunsului ascuns”, “largi fiori de sfant mister”, “taina noptii”, “nentelesul”. Compozitional,
poezia este alcatuita din 20 versuri libere, ce valorifica si tehnica ingambamentului, prin care este
redata frenezia sentimentelor.
Tema poeziei este cunoasterea, ideea poetica exprimand atitudinea poetului filosof de a proteja
misterele lumii, din iubire si prin iubire. In relatie cu textul poeziei, tema este ilustrata si prin
cele 2 metafore revelatorii: “lumina mea”, “lumina altora”, care sugereaza cele 2 tipuri de
cunoastere specifice sistemului filosofic blagian: cunoaste-rea luciferica - atitudinea poetica de
potentare a marilor taine ale universului si cu-noasterea paradisiaca - intentia de descifrare a
misterelor.
Titlul poeziei “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este o metafora revelatorie care exprima
crezul artistului, al poetului ca datoria sa este sa potenteze misterele universului: “corola de
minuni” si nu sa le lamureasca, sa le reduca: “nu strivesc”. Pronumele la persoana I “eu” este
expresia lirismului subiectiv ce caracterizeaza poezia, dar poate sugera si influentele
expresioniste (exacerbarea eului).
Incipitul reia titlul, accentuand ideea ca eul liric este adeptul cunoasterii luciferice. Verbul la
forma negativa: “nu strivesc” exprima refuzul cunoasterii de tip rational, iar metafora revelatorie:
“corola” intruchipeaza imaginea perfectiunii, a absolutului, prin simbolul cercului.
Determinantul: “de minuni” exprima revelatia eului liric in fata acestor frumuseti, mistere ale
lumii.
Aceeasi idee este accentuata in versul urmator prin verbul la forma negativa: “nu ucid/cu mintea”
ce potenteaza atitudinea poetica fata de tainele lumii. Verbul la forma negativa se asociaza
metaforei: “calea mea”, ce sugereaza destinul poetic asumat.
Enumeratia de metafore revelatorii din versul urmator evidentiaza cateva dintre teme-le creatiei
poetice, dar si unele dintre cele mai frumoase mistere: “flori”, ce reprezinta natura, viata,
frumosul, “ochi” - simbol al sufletului uman, al spiritualitatii, “buze” - cu dubla sa semnificatie
de sarut, iubire, dar si de cuvant, rostire poetica si “mormin-te”, ce semnifica moartea, care insa
in opera blagiana nu este sfarsitul dramatic, ci reprezinta “marea trecere” intr-o lume superioara.
Secventa urmatoare se constituie intr-o antiteza creata pe baza celor doua metafore: “lumina
mea”, “lumina altora”, ce devin semnificative pentru cele doua tipuri de cunoastere: cunoasterea
poetica, de tip intuitiv (luciferica) si cunoasterea rationala, de tip logic (paradisiaca). Apozitia
dintre cele doua sintagme poetice este potentata si de antiteza verbelor “sugruma” - “sporesc”,
respectiv de constructia adversativa “dar”.
Ampla comparatie separata prin linii de pauza functioneaza ca o explicatie a ideii exprimate
anterior. Astfel, cunoasterea pe care o aduce artistul in lume prin creatia sa este asemanata cu
lumina lunii, care nu desluseste misterul noptii, ci il potenteaza: “si-ntocmai cum cu razele ei
albe luna / nu micsoreaza, ci tremuratoare / mareste si mai tare taina noptii, / asa imbogatesc si
eu intunecata zare / cu largi fiori de sfant mister”.
Finalul poeziei are rol concluziv, evidentiind ca actul creatiei este un act de contemplatie: “si tot
ce-i nenteles / se schimba-n nentelesuri si mai mari / sub ochii mei” si de iubire: “caci eu iubesc /
si flori si ochi si buze si morminte”.
In concluzie, poezia “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga este o arta
poetica reprezentativa pentru modernismul romanesc, intrucat conceptia despre poezie
evidentiaza problematica filosofica a cunoasterii, iar interesul autorului se deplaseaza de la
tehnica poetica la relatia poet - lume si poet - creatie.

“Riga Crypto si Lapona Enigel”


de Ion Barbu
Ion Barbu este unul dintre poetii reprezentativi ai modernismului romanesc, Tudor Vianu
afirmand ca “nu exista un alt poet roman care sa spune mai mult in mai putine cuvinte”. Eugen
Lovinescu il incadreaza in cripta sa, in capitolul “Poezia cu tendinta spre ermetism”, evidentiind
astfel trasatura definitorie a stilului sau.
Poezia “Riga Crypto si Lapona Enigel” apare in anul 1924, fiind tarziu inclusa in volumul “Joc
secund”, publicat in anul 1930. Poezia se inscrie in etapa baladica si orientala a creatiei lui Ion
Barbu, etapa ce este caracterizata prin imbinarea dintre modernism si traditionalism.
Traditionalismul se evidentiaza in relatia cu natura si in influentele folclorice (mitul zburatorului,
incantatiile, descantecele). Caracterul mo-dern este dat de ermetism - tendinta de ascundere, de
incifrare a sensului poeziei, printr-o exprimare (vocabular, metafore, structuri gramaticale) ce
presupune un cititor initiat. Se remarca astfel limbajul bogat in simboluri incifrate (“sterp”,
“umbra”, “somn”, “roata”, “fantana”) si in figuri de stil inedite (“asteapta de te coace”, “La
soare, roata se mareste, / La umbra, numai carnea creste”).
Poezia este alcatuita din 27 strofe inegale, pe parcursul carora este valorificata si teh-nica
ingambamentului.
Poezia este o balada culta, specie epica in versuri, in care se relateaza o actiune cu caracter mitic,
iar personajele au insusiri deosebite. Dar poezia depaseste conceptul traditional, realizandu-se in
viziune moderna ca un poem alegoric. Caracterul modern este sustinut si de interferenta
genurilor, scenariul epic este dublat de caracterul dramatic si de lirismul de masti, personajele
avand o semnificatie simbolica.
Tema operei este eminesciana, iubirea ca atractie si cale de cunoastere intre fiinte apartinand
unor lumi diferite. Cea mai cunoscuta etichetare a baladei este cea de “<<Luceafar>> intors”
pentru ca la Barbu personajul feminin este cel superior si nu cel masculin ca in poezia
eminesciana.
Titlul baladei “Riga Crypto si Lapona Enigel” este semnificativ pentru tema operei, intrucat ii
prezinta pe cei doi protagonisti, trimitand cu gandul la marile povesti de dragoste din literatura
universala. La Ion Barbu, insa, membrii cuplului sunt antagonici. Personajul masculin este regele
ciupercilor (“riga”), iar numele lui evoca legatura cu regnul din care face parte (familia
criptogramelor), dar ii evidentiaza si caracte-rul ascuns, incifrat, trimitand la cuvantul grecesc
“cryptos”. Personajul feminin este o fiinta umana, ce vine din tinuturile nordice (“lapona”), iar
prenumele Enigel sugerea-za superioritatea, trimitand la cuvantul latinesc “angellus” - inger.
Incipitul operei prezinta cadrul povestirii, o nunta din timpuri neprecizate, cu parfum medieval.
Un menestrel este rugat sa spuna “stins, incetinel / La spartul nuntii” po-vestea despre Riga
Crypto si Lapona Enigel.
Poezia adopta tehnica povestirii in rama, povestea propriu-zisa incepand cu prezenta-rea
protagonistilor. Riga Crypto este simbolul principiului interior, metafora “inima ascunsa”
dezvaluindu-i esenta, caracterul incifrat. “Imparatia” sa este padurea umeda, lumea ciupercilor si
a muschilor. El pare a fi “la vecinic tron” deoarece “barfeau buretii” ca ar fi apelat la o vrajitorie
pentru a avea tinerete vesnica. Pretul platit este stagnarea intr-o conditie inferioara, prin refuzul
infloririi si al desavarsirii: “Sterp il faceau si naravas / Ca nu voia sa infloreasca”.
Daca ciuperca reprezinta pricipiul inferior asociat cu sudul, principiul superior este Lapona
Enigel, asociata cu nordul. Epitetul “linistita” ii evidentiaza conditia super-ioara, sugerand
calmul, echilibrul. Lapona se afla in plin proces de transhumanta, ducandu-si turmele de reni de
la nord la sud si poposeste chiar in poiana in care imparateste Riga Crypto. Intrucat apartin unor
lumi diferite, comunicarea dintre cei doi are loc in plan oniric, in visul fetei. Dialogul si
incantatia Rigai catre Enigel trimit la chemarea luceafarului de catre fata de imparat, dar intr-o
cheie ludica. Raspunsul Laponei: “Lasa. Asteapta de te coace” ilustreaza intr-un limbaj concret
ca Riga nu este pregatit inca pentru o astfel de experienta. Ideea este sustinuta si de epitetele
“bland”, “plapand”, semnificand neinitiat, imatur.
Aceasta secventa poetica a dialogului dintre cele doua personaje evidentiaza opozitia dintre cele
doua lumi. Astfel, Riga o invita pe Enigel in lumea sa, a increatiei, “in somn fraged si racoare”,
Lapona refuza insa aceasta existenta instinctuala, vegetativa: “Eu de umbra mult ma tem”, in
favoarea existentei spirituale: “Ma-nchin la soarele-ntelept / Ca sufletul e fantana-n piept / Si
roata alba mi-e stapana / Ce zace-n sufletul - fantana”. Simbolul rotii reprezinta semnul
initiatilor, al fiintelor superioare, dotate cu o constiinta, iar “fantana” este o trimitere la reflectare
si la profunzime. Aceste principii superioare, alaturi de simbolul soarelui, reprezinta eternitatea
si se opun “umbrei” din care face parte ciuperca, semnificand materialitatea: “Si somn e carnea,
se dezumfla / Dar vant si umbra iar o umfla…”.
“Nunta” la care aspira Crypto nu este posibila, soarele avand un efect distrugator asupra
fapturilor inferioare: “Si sucul dulce innacreste / Ascunsa-i inima plesneste”. In ultima secventa
lirica se accentueaza diferenta dintre cele doua lumi: “Ca-i greu cu mult soare sa-ndure /
Ciupearca cruda de padure / Ca sufletul nu e fantana / Decat la om, fiara batrana, / Iar la faptura
mai firava / Pahar e gandul cu otrava”. Prin urmare, intelepciunea o au doar fiintele superioare,
omul (“fiara batrana”), iar “faptura mai firava” cade victima indraznelii si neputintei de a-si
depasi limitele, de a incerca sa intre intr-o lume care este inaccesibla.
Finalul este trist, intrucat Riga Crypto se transforma intr-o ciuperca ucigatoare, fiind obligat sa
nunteasca alaturi de ipostaze degradate ale propriului regn: “Cu maselarita - mireasa / Sa-i tie de
imparateasa”.
In concluzie, desi abordeaza o tema romantica, poezia “Riga Crypto si Lapona Enigel” de Ion
Barbu este o opera moderna prin limbajul bogat in simboluri incifrate si in figuri de stil, imagini
artistice inedite.

“Ion”
de Liviu Rebreanu
-tema si viziune-
Liviu Rebreanu a fost considerat primul romancier obiectiv al vietii satului deoarece ofera o
perspectiva realista asupra problemelor cu care se confrunta taranii la sfarsitul secolului al XIX-
lea si inceputul secolului al XX-lea.
Publicat in anul 1920, in perioada interbelica, romanul “Ion” este o opera monografica, realista,
sociala. Romanul se incadreaza in realism prin valorificarea trasaturilor specifice curentului:
autenticitate, verosimil si obiectivitate. Autenticitatea reiese din oglindirea problemelor sociale
din Transilvania in perioada ocupatiei Austro-Ungare si din valorificarea unor surse de inspiratie
reale (scena sarutarii pamantului, numele personajului principal, povestea de viata a Anei).
Veridicitatea este data de caracterul verosimil al unor fapte si personaje, dar si de limbajul folosit
care este in acord cu universul descris. Autorul apeleaza la tehnica detaliului semnificativ atat in
descrierea personajelor, cat si a mediului in care acestea traiesc. Personajele sunt tipice,
reprezentative pentru o categorie sociala. Tematica operei este, de asemenea, realista.
Tema romanului este viata romanilor din Transilvania la inceputul secolului al XX-lea, dar pe
parcurs se evidentiaza si alte teme precum patima pentru pamant, iubirea, familia, viata
intelectualilor in conditiile dominatiei austro-ungare.
Compozitional, romanul este alcatuit din doua parti cu titluri semnificative: “Glasul pamantului”
si “Glasul iubirii”, avand 6, respectiv 7 capitole fiecare.
Perspectiva narativa este obiectiva, naratiunea fiind relatata la persoana a III-a de un narator
omniscient.
Relatiile temporale si spatiale sunt definite, actiunea petrecandu-se in satul ardelenesc Pripas, la
inceputul secolului al XX-lea.
Incipitul romanului descrie drumul care intra in satul Pripas si care are semnificatia simbolica a
destinului uman, dar si a unei rame ce separa lumea reala de cea fictiva.
O prima scena semnificativa este cea a horei care are loc intr-o zi de duminica in curtea vaduvei
lui Maxim Oprea. Scena este un pretext pentru narator de a prezenta traditiile specifice,
personajele si relatiile dintre ele. Fruntasii satului si taranii instariti discuta separat de cei mai
saraci ca Alexandru Pop Glanetasu, care sta “ca un caine la usa bucatariei”, neindraznind sa intre
in vorba cu cei mai bogati. Ion incalca legile nescrise ale comunitatii si o invita la dans pe Ana,
fiica lui Vasile Baciu, un taran instarit. Hotararea lui Ion de-a o lua pe Ana la joc, desi o iubeste
pe Florica, marcheaza inceputul conflictului, intrucat Florica era “mai saraca decat dansul”, pe
cand Ana avea “lotru si case si vite multe”. Gestul sau de a o invita pe Ana la dans, dar si
intalnirea cu ea intr-un loc mai retras starnesc furia lui Baciu, care il caracterizeaza in mod direct,
numindu-l “hot”, “sarantoc”, “pleandura”, “talhar”. Ion resimte dureros umilinta, “schimba fete-
fete”, trezindu-se in el dorinta de razbunare. Confruntarea verbala cu Vasile Baciu marcheaza
inceputul conflictului exterior dintre cei doi, conflict dublat de cel interior, din sufletul
personajului principal care oscileaza intre dragostea fata de Florica, fata cu care fusese pana
atunci si pe care o iubea si dorinta de a avea pamant, care se putea implini prin Ana.
Dorind sa-si schimbe statutul social, Ion renunta la dragostea Floricai si o curteaza pe Ana.
Reuseste sa o seduca si sa o lase insarcinata, determinandu-l astfel pe Vasile Baciu sa i-o dea de
sotie.
O a doua scena este cea a nuntii lui Ion cu Ana deoarece devine prilej pentru narator pentru a
prezenta obiceiurile specifice acestui eveniment in lumea satului (ospatul dureaza 3 zile,
starostele vorbeste in versuri, tinerii chiuie si trag cu pistoalele), dar si de a evidentia, inca o data,
conflictul interior al personajului. Pentru ca Ana are o sarcina inaintata, drusca, Florica, ii tine
locul. Ion se gandeste o clipa sa fuga in lume si sa scape “de uratenia asta”, dar imediat ii revin in
minte pamanturile si adauga in sine cu dispret: “Si sa raman tot calic pentru o muiere?”. Ion
danseaza mai mult cu Florica, imaginandu-si ca ea “era mireasa lui”. Nu se poate abtine si ii
marturiseste ca doar ea ii era draga pe lume, dar este auzit de Ana care “tresari ca muscata de
vipera”. Atunci realizeaza ca toate sperantele ei de fericire se risipesc si incepe sa planga, insa
Ion este nepasator fata de suferinta ei si se intreaba oare cati bani s-or fi strans la nunta.
Odata implinita patima pentru pamant, celalalt glas, al iubirii, pune stapanire pe sufletul lui Ion.
Acest lucru are insa consecinte dramatice deoarece Ion se face vinovat moral de moartea Anei,
care se sinucide din cauza atitudinii lui reci, distante. La scurta vreme moare si copilul, dar nici
acest eveniment nu trezeste in Ion sentimentul vinovatiei. Se gandeste tot mai des la Florica,
maritata intre timp cu George. Pentru ca tulbura linistea acestei familii, dar si intregii comunitati,
Ion este ucis de George cu o unealta a pamantului, sapa.
In concluzie, prin romanul “Ion” de Liviu Rebreanu se realizeaza o adevarata monografie a
societatii transilvanene de la inceputul secolului al XX-lea, intrucat descrie topografia satului,
institutiile (scoala, biserica, judecatoria, notariatul), obiceiurile si traditiile (hora, hramul
bisericii, tocmeala zestrii, inmormantarea), dar urmareste si destinele individuale ale taranilor
despre care George Calinescu a afirmat: “nu sunt indivizi cu viata unica, ci exponenti ai clasei si
ai generatiei”.

“Ion”
de Liviu Rebreanu
-caracterizare personaj-
Prin scrierile lui Liviu Rebreanu, literatura romaneasca dobandeste primul romancier obiectiv al
vietii satului. Publicat in anul 1920, in perioada interbelica, romanul “Ion” ofera o viziune
veridica asupra vietii romanilor din Transilvania de la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul
secolului al XX-lea.
Pe langa tema rurala, in roman sunt prezente si tema iubirii, a familiei, problematica pamantului,
dar si viata intelectualilor in conditiile dominatiei austro-ungare.
Titlul romanului este chiar numele personajului principal si eponim, un nume reprezentativ
pentru taranul roman, anticipand ca in centrul actiunii sta destinul acestuia.
Romanul este structurat pe doua parti, “Glasul pamantului” si “Glasul iubirii”, ce reprezinta si
cele doua voci interioare intre care oscileaza personajul principal.
Personajul principal, Ion, este portretizat prin caracterizare directa facuta de narator si de
celelalte personaje si prin caracterizare indirecta, reiesind din fapte, actiuni, comportament,
relatiile cu celelalte personaje, ganduri (prin monologul interior).
Personajul eponim al romanului apartine clasei taranilor saraci, “sarantocilor” satului, resimtind
dureros distanta de “bocotanii” care la hora traditionala “se tin mai departe” si discuta “treburile
obstei”, in timp ce Alexandru Glanetasu, tatal lui, trage cu urechea “ca un caine la usa
bucatariei”, sfiindu-se totusi sa intre in vorba cu cei bogati. Ion sufera din cauza saraciei si
incearca initial sa obtina pamantul prin munca cinstita, dar dupa o vara de truda pe la bogati abia
strange cativa zloti. Confruntandu-se cu ierarhizarea valorilor umane pe baza averii, Ion incearca
sa-si schimbe statutul social prin obtinerea pamantului, singurul mod prin care dobandea respect
si demnitate in comunitate.
Din punct de vedere moral, Ion este tipul taranului insetat de pamant, ilustrand conditia tragica a
taranului ardelean din primele decenii ale secolului XX. Naratorul il ca-racterizeaza in mod
direct, evidentiindu-i calitatile: “era iute si harnic”, “unde punea el mana, punea si Dumnezeu
mila”. Muncitor fiind, “nici o brazda de mosie nu s-a mai instrainat de cand s-a facut dansul
stalpul casei”. Dar Ion intelege ca toate calita-tile sale nu sunt suficiente pentru a-si schimba
statutul. De aceea, este nevoit sa-si ignore sentimentele si sa incalce si normele moralei pentru a-
si atinge scopul. Folosindu-se de casatorie ca mijloc de a parveni, Ion se apropie de tipologia
arivistului.
Personaj arivist, Ion are si o psihologie bine individualizata, ce reiese mai ales din monologul sau
interior si din urmarirea conflictului interior dintre iubirea fata de Florica si dorinta de a avea
pamant, care se putea implini prin Ana. Conflictul este evidentiat inca de la inceputul romanului,
in scena horei, prin caracterizare directa facuta de narator. Ion o urmareste pe Ana cu “ceva
straniu in privire” si cu “un viclesug neprefacut”, in timp ce Florica i se pare “mai frumoasa ca
oricand”.
Trasatura dominanta a personajului este iubirea pamantului, in care Ion vede si posibilitatea de a-
si schimba statutul social. Aceasta trasatura este evidentiata de narator prin caracterizare directa,
precizand ca “iubirea pamantului l-a stapanit de mic copil” si ca “de pe atunci pamantul i-a fost
mai drag ca o mama”.
O prima scena semnificativa in individualizarea personajului este cea a horei, cand Ion incalca
regulile nescrise ale satului si o invita la dans pe Ana a lui Vasile Baciu, unul dintre taranii
instariti. Naratorul ii surprinde reactiile prin caracterizare directa, observand ca Ion urmareste pe
Ana cu “ceva straniu in privire” si cu “un viclesug neprefacut”. Tot atunci o zareste si pe Florica,
fata care ii fusese iubita si care i se pare “mai frumoasa ca oricand”. Se evidentiaza astfel
conflictul interior al personajului, care decide sa renunte la dragostea Floricai pentru ca “era mai
saraca decat dansul” si sa o curteze pe Ana a lui Vasile care “avea locuri si case si vite multe”.
Gestul sau trezeste furia lui Baciu, care il umileste in fata intregului sat, numindu-l “hot”,
“sarantoc”, “talhar”. Ion resimte dureros batjocura, “schimba fete-fete” si se trezeste in el dorinta
de a-si depasi conditia.
Fiind dominat de dorinta de a fi respectat in sat, hotarat si perseverent, Ion isi urmareste cu
meticulozitate planul seducerii Anei. Dupa ce reuseste sa o lase insarcinata si il determina pe
Vasile sa i-o dea de sotie, primeste si pamanturile mult dorite.
O a doua scena semnificativa devine cea in care naratorul prezinta reactia lui Ion atunci cand
acesta devine stapan al tuturor pamanturilor. Imbracat “in straie de sarbatoare”, intr-o zi de luni,
Ion merge sa isi vada pamantul si “sufletul ii era patruns de fericire”. I se pare ca pamantul se
inchina in fata lui si, cuprins de patima, ingenun-cheaza si saruta cu voluptate pamanturile. Se
ridica apoi “rusinat” si se uita in jur sa nu-l fi vazut cineva, fata insa ii zambea de o fericire
nesfarsita. Se simtea acum “mare si puternic ca un urias din basme care a biruit […] o ceata de
balauri ingrozitori”.
Odata implinita patima pentru pamant, celalalt glas, al iubirii, pune stapanire pe sufletul
personajului. Acest lucru are insa consecinte dramatice deoarece Ion se face vinovat moral de
moartea Anei, care se sinucide din cauza atitudinii lui reci, distante si chiar agresive. La scurta
vreme moare si copilul, dar nici acest eveniment nu trezeste in Ion sentimentul vinovatiei sau
remuscarilor. Se gandeste tot mai des la Florica, maritata intre timp cu George. Pentru ca tulbura
linistea acestei familii, dar si intregii comunitati, Ion este ucis de George cu o unealta a
pamantului, sapa.
In concluzie, Ion este unul dintre cele mai complexe personaje din literatura romana atat prin
individualizarea, cat si prin reactiile contradictorii pe care le starneste cititorilor. Pe de o parte
este apreciat pentru calitatile sale si pentru dorinta de a iesi din sa-racia in care se zbatea, dar pe
de alta parte este condamnat pentru mijloacele la care apeleaza in atingerea scopului propus.
Patima pentru pamant il dezumanizeaza, personajul facandu-se vinovat de propriul sau destin.

“Ion”
de Liviu Rebreanu
-relatia dintre personaje-
Publicat in anul 1920, in perioada interbelica, romanul “Ion” de Liviu Rebreanu este considerat
primul roman obiectiv realist al vietii satului din perioada antebelica.
Pe langa tema rurala, in roman sunt prezente si tema iubirii, a familiei, problematica pamantului,
dar si viata intelectualilor in conditiile dominatiei austro-ungare.
Titlul romanului este semnificativ deoarece reprezinta numele personajului principal si eponim,
un nume reprezentativ pentru taranul roman.
Compozitional, romanul este structurat pe doua parti, “Glasul pamantului” si “Glasul iubirii”, ce
reprezinta si cele doua voci interioare intre care oscileaza personajul principal.
Cele doua personaje, Ion si Ana, sunt caracterizate in mod direct de catre narator si celelalte
personaje si in mod indirect prin vorbe, fapte, comportament, relatiile cu celelalte personaje.
Din punct de vedere social cei doi reprezinta clase diferite, intrucat Ion este fiul lui Alexandru
Pop Glanetasu, unul dintre cei mai saraci tarani din sat, in timp ce Ana e fiica lui Vasile Baciu,
un taran instarit. Tatal lui Ion vanduse pamantul bucata cu bucata, in timp ce Vasile Baciu
muncise si isi sporise averea. Ion sufera cumplit din cauza saraciei, incercand initial sa obtina
pamant prin munca cinstita, dar dupa o vara de truda la bogati abia strange cativa zloti. De aceea,
ii incolteste in minte ideea seducerii Anei pentru a obtine pamant, singurul mod in care obtinea
respect si demnitate in comunitate.
Intrucat se foloseste de casatorie pentru a parveni, se apropie de tipologia morala a arivistului.
Calitatile sale sunt evidentiate de narator prin caracterizare directa: “era harnic si iute”, “unde
punea el mana, punea si Dumnezeu mila”. Muncitor fiind, nicio bucata de mosie nu se mai
instrainase de cand devenise el stalpul casei. Este, de asemenea, si inteligent deoarece fusese
elevul preferat al profesorului Herdelea. Dar Ion intelege ca toate calitatile sale nu sunt suficiente
pentru a fi respectat si, de aceea, este nevoit sa incalce legile moralei pentru a-si schimba
statutul.
Ana este caracterizata in mod direct de catre narator, care afirma ca este “o fire tacuta si oropsita,
menita parca sa cunoasca numai suferinta in viata”. Pentru ca mama ii murise de mica, iar tatal ei
era deseori agresiv cu ea, crescuse “lipsita de o dragoste parinteasca mangaietoare”.
De aceea, din punct de vedere psihologic Ana este o fire introvertita, melancolica, sensibila,
vulnerabila, care gaseste in Ion “tot ceea ce-i dorea inima”.
Ion este bine individualizat prin monologul interior si caracterizarea directa facuta de narator,
care ii observa atent reactiile. Astfel, se evidentiaza inca de la inceput conflictul sau interior:
dragostea fata de Florica, fata pe care o iubise pana atunci, si do-rinta de a avea pamant, care se
putea implini prin Ana.
O prima scena semnificativa in evolutia relatiei celor doi este cea a horei cand Ion incalca legile
nescrise ale satului si o invita la dans pe Ana a lui Vasile Baciu, unul dintre taranii instariti.
Naratorul ii surprinde reactiile prin caracterizare directa, observand ca Ion urmareste pe Ana “cu
ceva straniu in privire” si “un viclesug neprefacut”. Tot atunci o zareste pe Florica, fata care ii
fusese iubita si care i se pare “mai frumoa-sa ca oricand”. Se evidentiaza astfel conflictul interior
al personajului, care decide sa renunte la dragostea Floricai pentru ca “era mai saraca decat
dansul” si sa o curteze pe Ana a lui Vasile Baciu, care “avea locuri si case si vite multe”. Gestul
sau trezeste furia lui Baciu, care il umileste in fata intregului sat, numindu-l “hot”, “sarantoc”,
“talhar”. Ion resimte dureror batjocura, “schimba fete-fete” si se trezeste in el dorinta de a-si
depasi conditia.
Fiind dominat de dorinta de a fi respectat in sat, hotarat si perseverent, Ion isi urma-reste cu
meticulozitate planul seducerii Anei. Dupa ce reuseste sa o lase insarcinata si il determina pe
Vasile Baciu sa i-o dea de sotie, primeste si pamanturile mult dorite.
Dupa casatorie, atitudinea lui Ion fata de Ana devine rece, distanta si chiar agresiva atunci cand
constata ca Vasile Baciu nu mai voia sa-i dea restul de pamanturi promi-se. Nici nasterea
copilului Petrisor nu-i schimba atitudinea, iar Ana este din ce in ce mai disperata, gandul mortii
incepand sa i se para ademenitor.
O ultima scena semnificativa pentru relatia lor este cea de la nunta Floricai si a lui George la care
amandoi sunt invitati. Ana observa ca “Ion nu-si lua ochii de la mireasa” si intelege ca tot pe ea o
mai iubea. Daca altadata “ea s-ar fi prapadit de durere”, acum numai o rusine crancena ii ardea
sufletul: ca toti oaspetii o vad batjocorita. La plecarea de la nunta ea il avertizeaza pe Ion: “am sa
ma omor”, dar el ii raspunde nepasator: “ca poate asa am sa scap de tine”.
Ana isi duce la capat amenintarea, spanzurandu-se, iar la scurta vreme moare si copilul.
Evenimentele nu trezesc lui Ion sentimente de vinovatie sau remuscari, el gandindu-se cum s-o
recucereasca pe Florica. Aceasta il duce insa la destinul sau tragic deoarece este ucis de George,
care il surprinde venind noaptea la sotia sa.
In concluzie, relatia dintre Ion si Ana este reprezentativa pentru lumea satului traditional, in care
casatoriile se faceau in functie de zestre si dupa voia parintilor. Relatia celor doua personaje se
degradeaza deoarece nu se bazeaza pe o dragoste reciproca, Ion vazand in Ana doar posibilitatea
de a-si schimba statutul social. Patima pentru pamant il dezumanizeaza, facandu-se vinovat
moral de moartea Anei si a copilului sau si, de aceea, este, la randul sau, aspru sanctionat.