1

GEOPOLITICA EUROPEI CENTRAL- RĂSĂRITENE ÎN

PERIOADA COMUNISTĂ ŞI POSTCOMUNISTĂ.

Sfârşitul celui de-al doilea război mondial a adus omenirii nu numai pacea, dar şi speranţa că
vechile practici şi instrumente care au guvernat relaţiile internaţionale în perioada interbelică au
dispărut din strategia şi diplomaţia statelor. Acest optimism a fost alimentat şi de declaraţiile liderilor
marilor puteri ale Coaliţiei Naţiunilor Unite.
În realitate, viaţa politică internaţională a evoluat, după 1945, sub semnul materializării
proiectelor geopolitice elaborate la Moscova şi Washington. Lumea a intrat în era unei
confruntări pe care n-o mai cunoscuse şi care generic a fost denumită "război rece".
Teza încercuirii "lagărului socialist", în principal a imperiului sovietic, a fost reluată şi dezvoltată de
fostul ambasador american la Moscova, George Kennan.
În prima parte a derulării conflictului sovieto-american (1946-1947), Stalin a acţionat cu
prudenţă evitând un conflict major în Europa, urmărind comunizarea sferei sale de influenţă în
trepte, pentru a nu pierde ajutorul economic din partea vestului. Imediat după război, Uniunea
Sovietică avea nevoie disperată de sprijinul extern occidental pentru a se reface după
incalculabilele distrugeri suferite în timpul războiului.
Pe de altă parte, abilul lider de la Kremlin nu a dezminţit speculaţiile apărute într-o serie de
studii şi analize geopolitice, care puneau în evidenţă intenţia Uniunii Sovietice de a avansa spre
Atlantic şi Mediterana. A ales varianta amestecului în Grecia şi Turcia. Replica americană a venit
prin intermediul lansării "doctrinei Truman", în plan politic şi al "planului Marshall", în cel
economic.
URSS a accelerat ritmul instalării unui socialism de tip stalinist pentru a obţine controlul
total în ţările central şi sud-est europene. Modelul sovietic a fost impus de Moscova în statele din
sfera sa de influenţă cu brutalitate, fără ca Stalin să mai ţină cont, în vreun fel, de opinia
"blocului imperialist". Europa centrală şi de răsărit devenită, prin forţa înţelegerilor cu Marile
Puteri Occidentale, sfera de interes a Uniunii Sovietice, a urmat o traiectorie istorică în
conformitate cu scenariile elaborate de Kremlin, dar şi particulară, în raport cu evoluţia Europei
Occidentale.
Moartea lui Stalin, în 1953, a marcat evident acţiunea URSS în câmpul geopolitic. Noul
conducător, N.S. Hrusciov, a elaborat o strategie care, în esenţă, prevedea creşterea potenţialului
militar al Uniunii Sovietice, dinamizarea economiei sovietice pentru a fi atractivă ca model de
dezvoltare pentru ţările lumii a treia şi ajutorarea luptei de eliberare de sub "jugul colonial şi
imperialist". În paralel, a iniţiat o serie de acţiuni propagandistice şi s-a asociat la unele demersuri
politico-diplomatice ale ţărilor occidentale, care vizau destinderea pentru a masca scopul
strategic la scenariul prin care se urmărea impunerea "sistemului mondial al socialismului".
În 1955 Uniunea Sovietică a semnat Tratatul de Pace cu Austria şi şi-a retras trupele de
ocupaţie ce staţionau în această ţară din 1945. În acelaşi an, Moscova a participat la Conferinţa
de la Geneva, prima întrunire postbelică la vârf, organizată între cei Patru Mari. Delegaţia sovietică
alcătuită din N. S. Hruşciov şi M. Bulganin s-a întâlnit cu preşedintele D. Eisenhower şi cu primii
miniştri francez şi britanic. Cu acest prilej, M. Bulganin a invocat dorinţa Uniunii Sovietice pentru
 2

rezolvarea marilor probleme internaţionale şi de a se încheia războiul rece. Toate acestea au

pregătit strategia coexistenţei paşnice, lansată de URSS.
În raportul secret prezentat la cel de-al XX-lea Congres al PCUS din anul 1956, N.S.
Hruşciov a declarat că o confruntare între lumea capitalistă şi cea socialistă nu era o necesitate,
aşa cum a proclamat-o Lenin în perioada de început a construcţiei socialiste.
Confruntarea dintre superputeri a continuat şi nu a putut să fie împiedicată de războiul
propagandistic şi al declaraţiilor de presă, deoarece în noile scenarii geopolitice şi geostrategice
elaborate la începutul deceniului şase al veacului al XX-lea deveniseră, între timp, elemente ale
"câmpului de luptă" dintre competitorii la supremaţia mondială. Criza rachetelor sovietice din
Cuba a fost un vârf al confruntării într-un scenariu geostrategic caracteristic perioadei de început a
războiului rece dar, şi un element al noului scenariu deoarece cele două superputeri "s-au înţeles", în cele
din urmă, în ceea ce priveşte respectarea zonelor de influenţă..
După consumarea crizei rachetelor din Cuba, SUA şi Uniunea Sovietică au acţionat în aşa
fel din punct de vedere geopolitic, încât au evitat situaţia de a se afla faţă în faţă în spaţiul unde
îşi dispuneau interesele. Umilită în confruntarea cu SUA, URSS, după înlăturarea lui N.S.
Hruşciov, şi-a concentrat toate forţele şi mijloacele într-o cursă epuizantă de înarmare terestră,
aeriană şi navală. În următorii 8-10 ani, ruşii au ajuns la paritate nucleară cu SUA.
În deceniul şapte, URSS a devenit nu numai o mare putere continentală, ci, şi una
maritimă. Uniunea Sovietică a creat o flotă capabilă să înfrunte marina SUA în apele planetare
considerate de cele două superputeri ca fiind de interes pentru a-şi proteja fiecare propria zonă de
influenţă. Armata sa terestră depăşea numeric forţele militare occidentale. Prin flota maritimă şi
forţele sale aeriene, inclusiv cele din spaţiul cosmic, URSS a anulat avantajul geostrategic al SUA,
care era oferit de vecinătatea Oceanelor Atlantic şi Indian.

Balanţa puterii s-a înclinat, la un moment dat, în favoarea URSS atât din punct de vedere al
mărimii arsenalului militar clasic şi nuclear, cât şi al controlului pe care aceasta îl avea în diferite
puncte strategice de pe glob. Forţe militare şi "specialişti" sovietici erau prezenţi în Africa, Asia şi
America de Sud pe uscat în Oceanul Atlantic, Pacific, Indian, dar şi în Marea Mediterană, punct
strategic cheie în asigurarea căilor de comunicaţie ce leagă Orientul de Occident. URSS, în temeiul
confirmării zonelor de influenţă, a obţinut dreptul de a-şi instala baze navale în Marea Adriatică,
cu ieşire la Marea Mediterană, în schimbul unei mai largi mişcări a SUA în Orientul Mijlociu.
Doctrina Nixon lansată în Congresul SUA, la 18 februarie 1970, a permis Uniunii Sovietice
o ofensivă globală în plan geopolitic la mijlocul deceniului opt. Nemaifiind descurajaţi de
puterea strategică americană, sovieticii şi-au amplasat trupe în Vietnam, Etiopia, Yemen, Orientul
Mijlociu, Mozambic, Angola şi în alte puncte strategice care ameninţau direct interesele americane.
În Europa, politica sovietică dusă sub lozinca "Europa până la Urali" a încercat să creeze premizele
îndepărtării SUA de pe continent. În fapt, şi în această fază de destindere în plan geopolitic şi
geostrategic (sfârşitul deceniului şase şi deceniul şapte), Europa a continuat să se găsească la
periferia deciziei în sfera problemelor globale.
Transformarea Uniunii Sovietice în putere planetară a atins punctul de creştere maximă în
perioada Brejnev. Analiştii politici şi geopoliticienii americani au căutat noi soluţii pentru a
reechilibra balanţa geostrategică şi geopolitică în raporturile SUA. - URSS.
Din multitudinea de soluţii, două s-au detaşat prin originalitatea elementelor care le alcătuiau, ca
şi prin scopurile urmărite. Henry Kissinger, fost consilier al preşedintelui R. Nixon pentru
probleme de securitate şi apoi secretar de stat al SUA, a elaborat un scenariu geopolitic ce avea
la bază modelul Păcii din Westfalia. Potrivit acestei soluţii, fiecare dintre superputeri urma să-şi
 3

păstreze sferele de interes. Situaţia urma să se stabilizeze prin încetinirea cursei înarmării de
către URSS, ca urmare a unor acorduri şi înţelegeri bilaterale.
După invazieîn Cehoslovacia, din august 1968, Moscova îşi ajustează scenariul geopolitic
prin care controla spaţiul său de influenţă din Europa, lansând "Doctrina Brejnev" a suveranităţii
limitate. ". În noiembrie 1969, Brejnev a reiterat ideile de bază ale doctrinei suveranităţii limitate
într-un discurs ţinut în capitala Poloniei. În opinia liderului sovietic, toate ţările socialiste
trebuiau să se supună legilor generale ale marxism-leninismului. Orice abatere de la dogmă era
considerată o trădare a principiilor marxiste şi sovieticii se considerau îndreptăţiţi de a o corecta
prin toate mijloacele, inclusiv forţa. Această reacţie dură a Moscovei faţă de încercarea liderilor
comunişti din Cehoslovacia de a reforma regimul, ca şi lansarea "Doctrinei Brejnev", care întărea
controlul sovietic asupra unei jumătăţi din Europa, n-au influențat convingerea administraţiei
SUA că este posibilă încă o politică de destindere între Est şi Vest.
Începând cu anii '70, atât SUA, cât şi Uniunea Sovietică au adaptat la mijloacele lor de
lovire cu destinaţie strategică, dispozitive purtătoare de încărcături nucleare multiple,
independent dirijabile, apărându-şi astfel fiecare, considerabilul potenţial nuclear. Dacă până la
apariţia acestor mijloace o rachetă balistică intercontinentală putea transporta la ţintă o singură
încărcătură nucleară pentru a distruge un singur obiectiv militar, ulterior aceeaşi rachetă, dotată
cu componente nucleare multiple, putea să lovească simultan 2-14 obiective situate la distanţe
diferite. Tocmai această tehnologie a făcut posibilă începerea negocierilor şi semnarea tratatelor
SALT 1 şi SALT 2, care prevedeau reducerea de către cele două superputeri a numărului de
rachete şi avioane cu rază de acţiune strategică. O singură rachetă de tip nou înlocuia patrusprezece
din cele vechi, imprecise şi cu o singură componentă nucleară de luptă.
Competiţia tehnologică dintre superputeri privind modernizarea armamentului nuclear, ca şi lupta
în planul dezinformării şi imagologiei nu puteau să nu aibă urmări asupra derulării scenariilor
geopolitice potrivit cărora acestea, ca şi alte state cu interes de mare putere, acţionau în relaţiile
internaţionale. S-a constatat, la mijlocul deceniului şapte, că ultrasofisticarea vectorilor de transport
la ţintă a încărcăturilor nucleare a devalorizat pur şi simplu elementele considerate până atunci cheie
într-un scenariu geopolitic: poziţia pe glob - terestră sau maritimă; dimensiunea teritoriului şi
mărimea populaţiei. Avantajul insularităţii pe care l-au avut de secole unele ţări, ca de exemplu
Anglia, a fost anulat de rachetele balistice intercontinentale care pot acţiona de oriunde - fundul
oceanelor, silozuri subterane, rampe mobile terestre sau din cosmos - în doar câteva minute.
Perfecţionarea arsenalului militar nuclear şi clasic, dar şi avantajele pe care le-a creat pentru
cele două superputeri bipolarismul au făcut ca acestea să nu se confrunte direct. De aceea, chiar dacă
se ajungea la conflucte ele erau transferate la periferie (Coreea, Cuba, Vietnam, Afganistan etc.) şi
primejdia unui război mondial a fost dacă nu exclusă, cel puţin extrem de redusă.
Aceste arme cu efecte apocaliptice i-au descurajat pe cei doi protagonişti ai epocii
bipolarismului să declanşeze un conflict de proporţii mondiale. Acest fapt i-a determinat pe unii
analişti să afirme că "bombei atomice ar fi trebuit să i se confere premiul Nobel pentru pace".
În Europa, superputerile s-au menajat reciproc, însă s-au confruntat direct în spaţiile
extraeuropene. La 24 decembrie 1979 trupele sovietice au intervenit în Afganistan, declanşând o
gravă criză în relaţiile Moscova-Washington, cu implicaţii şi consecinţe mai mari decât războiul
din Vietnam.
Uniunea Sovietică atingea astfel un obiectiv geostrategic şi geopolitic urmărit de
conducerea de la Moscova, indiferent de natura regimului politic, încă de la sfârşitul secolului al
IX-lea. Ruşii au înţeles, ca de altfel şi americanii, importanţa geopolitică a spaţiului "islamo-
 4

petrolier". Controlul acestui spaţiu a devenit un câmp de confruntare acerbă pentru supremaţie în
lume.
Reacţia americană la "săritura de broască" a sovieticilor peste "digul încercuirii" în
Afganistan a fost promptă şi n-a mai semănat cu cea din perioada crizelor din Ungaria (1956) sau
Cehoslovacia, aşa cum s-au aşteptat sovieticii. La 3 ianuarie 1980, J. Carter s-a adresat Congresului.
Au fost suspendate dezbaterile privind acordul SALT II şi de asemenea au fost anulate o serie de
acorduri sovieto-americane. La sfârşitul lunii ianuarie a fost lansată "Doctrina Carter" care
prevedea, în esenţă, intervenţia SUA în orice regiune a lumii dacă interesele ei erau ameninţate în
acel loc.
Administraţia Carter nu numai că a sprijinit rezistenţa afgană împotriva sovieticilor, dar a
şi lărgit "coaliţia" de state care au sprijinit direct pe mujahedini. Amploarea şi calitatea ajutorului
a crescut în anii următori, astfel că SUA a reuşit să înfunde URSS în "mlaştina" a ceea ce a fost
echivalentul unui alt Vietnam. Foarte important pentru deznodământul confruntării Est-Vest a fost şi
faptul că SUA şi-au convins partenerii din Europa Occidentală să accepte staţionarea, începând
cu 1983, a unui număr de 372 de rachete perfecţionate.
Reluarea relaţiilor diplomatice cu China, în ianuarie 1979, au permis Washingtonului să
amplifice colaborarea cu Pekinul. Din 1980 cooperarea americano-chineză a atins o dimensiune
strategică mai clară, consemnând acţiuni sesizabile nu numai în legătură cu Afganistanul, ci şi cu
alte probleme. În felul acesta URSS s-a văzut confruntată cu ameninţarea geopolitică tot mai
serioasă a unei contra-încercuiri.
Deceniul opt a adus schimbări radicale în logica şi paradigma scenariilor geopolitice pe care
analiştii americani le-au elaborat. A rezultat şi un nou comportament al SUA în relaţiile
internaţionale, un nou mod de a vedea şi a trata "lupta" cu sistemul comunist. Administraţia SUA
a părăsit în acest moment strategia CONTEINMENT-ului care a avut drept paradigmă
încercuirea URSS-ului.
Scenariul geopolitic care a adus Occidentului victoria în confruntarea cu Estul şi a pus
capăt războiului rece, a avut la bază o accelerare a cursei înarmărilor pentru dezechilibrarea raportului de
putere, o modificare a doctrinei militare a SUA şi un element nou: ofensiva, în plan ideologic şi
imagologic. În partea a doua a anilor '70, preşedintele Carter a declanşat campania sa pentru
drepturile omului. Mai intâi în Europa de Est şi apoi în Uniunea Sovietică.
La mijlocul anilor '80, a fost lansat un scenariu geopolitic care a fundamentat acţiunea
SUA în planul relaţiilor internaţionale în conformitate cu o ierarhizare a intereselor sale şi
schimbarea centrului de greutate în ceea ce priveşte instrumentele pentru a obţine controlul asupra
Euroasiei. Din punct de vedere al intereselor americane, aceste priorităţi urmăresc: întărirea
economică şi militară a Europei Occidentale; promovarea unor relaţii strategice în formele care să
ducă la o cooperare între SUA, China şi Japonia; întărirea militară a statelor din Asia de sud-est
şi în flancul sudic al URSS; provocarea şi menţinerea unor "presiuni" interne în statele din
Europa Centrală şi de Est, ca şi în interiorul URSS în direcţia obţinerii unei stări de toleranţă
politică şi realizării unei diversităţi politice mai mari.
Administraţiile Reagan şi Bush au înţeles perfect concluziile la care au ajuns analiştii şi
teoreticienii în domeniul relaţiilor internaţionale şi al războiului.
Din această perspectivă, nici atitudinea şi nici comportamentul SUA în anii '80, în plan geopolitic
nu s-au mai încadrat în tipare clasice. Centrul de greutate al acţiunilor a fost mutat de pe câmpul
confruntărilor militare pe cel al luptei pentru drepturile omului şi al înfăptuirii democraţiei pluraliste.
Prin urmare, arma principală în confruntarea capitalism-socialism a devenit imaginea şi cuvântul. La
sfârşitul deceniului nouă, remarca Z. Brzezinski, baza puterii americane este, în cea mai mare
 5

parte, dominaţia pe piaţa mondială a comunicaţiilor. 80 % din cuvintele şi imaginile care circulă în
lume provin din SUA.
Conducerea sovietică n-a reacţionat adecvat la schimbările petrecute în scenariile geopolitice
americane atât din cauza dogmatismului marxist, care şi-a pus în mod evident amprenta pe
studiul fenomenului politic contemporan, cât şi datorită unor calcule eronate în politica internă.
Judecând greşit situaţia internaţională în deceniile opt şi nouă, a forţat ofensiva dincolo de
limitele acceptabile chiar şi pentru cei mai toleranţi dintre occidentali. La acestea s-au adăugat şi
erorile liderilor sovietici în politica internă, care au condus la încetinirea dezvoltării economice şi
la creşterea excesivă a birocraţiei şi corupţiei în toate domeniile societăţii. Consumul
incontrolabil al resurselor a făcut ca URSS să intre într-o fază de evoluţie a imperiilor, pe care
Paul Kenedy a numit-o supraextindere. Fostul lider sovietic Mihail Gorbaciov aprecia, în
memoriile sale, că atunci când a ajuns în fruntea partidului comunist şi a statului sovietic, "ţara
se găsea în mod evident la capătul puterilor. Mecanismele economice funcţionau din ce în ce
mai rău. Randamentul producţiei era în scădere. Cuceririle gândirii ştiinţifice şi tehnice erau
anulate de o economie birocratică".
Epuizarea treptată a potenţialului economic pentru a ţine pasul cu americanii în ceea ce
priveşte cantitatea, dar mai ales calitatea în competiţia înarmărilor a influenţat hotărâtor
raporturile de putere dintre SUA şi URSS. Creşterea preţului plătit de sovietici pentru a menţine
URSS-ul în fruntea ecuaţiei de putere a dus la epuizare economică şi la o alunecare a ei către
zona "lumii a treia"

La mijlocul anilor '80, în Uniunea Sovietică a venit la putere o nouă conducere care a
înţeles că mecanismul socialist a dus statul, în plan intern cât şi extern, la faliment politic,
economic şi social.
Mihail Gorbaciov a declanşat un amplu proces de reforme şi mai ales reaşezări, care au vizat
reorganizarea sistemului politic prin limitarea prerogativelor partidului comunist, diminuarea puterii
aparatului represiv şi apariţia unui stat de drept cu un sistem de reglări şi echilibre.
Reformele interne incluse în sistemul politic din Uniunea Sovietică n-au condus, aşa cum
s-au aşteptat iniţiatorii lor, la revitalizarea, ci la o prăbuşire a sa.
Disponibilitatea lui Gorbaciov de a tolera apariţia mişcărilor reformatoare în unele ţări din
blocul sovietic - Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria - a condus la dispariţia sentimentului de teamă
de pericolul intervenţiei "fratelui mai mare". O jumătate de secol, teama de intervenţia sovietică a fost
principalul obstacol în apariţia mişcărilor de mase care să ducă la răsturnarea regimului. Deoarece
sovieticii şi-au făcut publice noile principii care guvernau, după 1985, relaţia Moscova - sateliţi,
obstacolul fricii a dispărut din ţările blocului sovietic.
Unda de şoc a "glasnostului" şi a "perestroicii" a inflamat opoziţia politică în toate ţările
est-europene, iar declaraţia liderului sovietic M. Gorbaciov făcută la Strasbourg, în vara anului
1989, prin care condamna doctrina suveranităţii limitate şi intervenţionismul, a dat undă verde
reformatorilor din Europa de Est în eforturile lor de a ajunge la un sistem multipartidic şi la o
 6

economie de piaţă. Dogma ireversibilităţii trecerii către comunism se prăbuşise fără ca imensul arsenal
militar sovietic să poată salva sistemul. Confuntarea geopolitică şi geostrategică dintre Est şi Vest se
încheia cu victoria celui din urmă.
Imperiul sovietic, în profundă criză politică şi economică, îşi retrage trupele din ţările
satelit deoarece costurile bazelor militare externe au devenit o povară greu de suportat pentru
Moscova şi nu mai exista nici o raţiune pentru continuarea protecţiei birocraţiilor comuniste
împotriva mişcărilor social-politice care doreau schimbarea.
Speranţele echipei Gorbaciov de a menţine ţările est-europene în sfera de interes a Moscovei s-au
năruit pe măsură ce acestea s-au desprins de URSS, care în final ea însăşi a dispărut. Scenariile
geopolitice şi geostrategice conform cărora Occidentul a câştigat războiul rece în confruntarea cu
estul comunist au fost mai realiste şi eficiente decât ale Moscovei.

Naşterea Europei unite este unul dintre cele mai revoluţionare evenimente ale epocii noastre.
Destinul Europei şi al lumii va depinde de aptitudinea polilor de putere de a coopera eficient în
problemele globale cu care se confruntă societatea, cât şi de capacitatea de armonizare a intereselor
pe diferite spaţii. O eliminare a intereselor unuia sau a mai multor centre de putere va conduce la eşecul
viitoarei arhitecturi de securitate pe continent indiferent de cât de generos ar părea scenariul
geopolitic pe care aceasta s-a edificat.Nu considerente geopolitice rezultate din teama istorică a
europenilor de posibila renaştere a imperialismului rusesc şi formule de respingere a cooperării
cu SUA trebuie să alcătuiască fermentul unificării europene.
Analiştii susţin că, pentru Europa, cel puţin trei "viziuni" sau formule de organizare au fost
lansate şi sunt mai mult sau mai puţin în competiţie
Fostul lider comunist de la Kremlin, Mihail Gorbaciov, a lansat la sfârşitul anilor '90 un
proiect geopolitic al unei Case Comune Europene.
Cu prilejul unui miting desfăşurat la Praga, în ziua de 10 aprilie 1987, M. Gorbaciov definea
conceptul în acord cu realităţile din perioada de sfârşit al războiului rece: " Noţiunea casă
europeană comună înseamnă în primul rând, cunoaşterea unei anumite integralităţi, cu toate că
este vorba despre state ce aparţin unor sisteme sociale diferite şi fac parte din blocuri militar-
politice opuse". Cu toate că Mihail Gorbaciov a revenit asupra conceptului, n-a definit în termeni
clari în ce constă această arhitectură de securitate pentru Europa. Nu putem şti cît de mult va fi
fost influenţat liderul de la Kremlin de ideile renăscutului proiect geopolitic al eurasianismului
dar multe din ideile lansate pe piaţa politică de Mihail Gorbaciov se pliază pe principalele teze
ale eurasianismului
Gorbaciov avea un imens capital de simpatie în Occident în perioada în care a permis
popoarelor din fostul imperiu sovietic să se emancipeze şi apoi să se elibereze de dominaţia
comunistă. Din această perspectivă nu surprinde faptul că ideea unei Case Comune Europene din
care să facă parte şi spaţiul fost sovietic n-a fost respinsă de unii oameni politici din Vest.
Primul ministru britanic la acea dată,Margaret Thatcher, de exemplu, în convorbirile pe
care le-a purtat la Moscova, în aprilie 1987, cu liderul sovietic Mihail Gorbaciov, credea că un
"cămin general-european" poate fi edificat dacă se continuă şi amplifică procesul început la
Helsinki în 1975. Fostul preşedinte francez Francois Mitterand era, la rândul lui, convins că "dacă
ai imaginaţie, curaj intelectual, nu este greu să-ţi închipui continentul european, toate ţările aflate pe el
 7

ca o nouă comunitate legată prin relaţii noi, în cadrul căreia fiecare rămâne el însuşi, dar toţi
colaborează în numele unor ţeluri care coincid".
De asemenea omul politic german, Willi Brandt vedea posibile, în aprilie 1988, o integrare
europeană în domeniul economic şi o deschidere a Europei Occidentale către Europa Răsăriteană.
Manfred Brunner, fost şef de cabinet al comisarului german pe lângă Comunitatea Europeană,
referindu-se la realizarea unei Uniuni Europene, afirma: "Uniunea Europeană creată pe baza
tratatului de la Maastricht nu va putea deveni un stat nici centralizat, nici federal. Uniunea
Europeană nu poate fi decât o confederaţie de state europene suverane"
Zbigniew Brzezinski, fost consilier pe probleme de politică externă pentru Europa de Est al
preşedintelui John F. Kennedy şi apoi şef al Consiliului Securităţii Naţionale în timpul administraţiei
Carter, a făcut o amplă analiză scenariului geopolitic generic intitulat "Cămin european comun" în
cadrul unei conferinţe sovieto-americane pe tema "Schimbarea Europei: atitudinea americană şi
cea sovietică", desfăşurate la Moscova, în perioada 24-31 octombrie 1989
El a arătat că, în Europa, şansa unei astfel de arhitecturi este reală numai dacă se va accepta
ideea "că de acum înainte există interese geopolitice comune, dar nu şi o ortodoxie ideologică
comună". Z. Brzezinski era convins că un Cămin european comun nu poate să fie realizat fără
participarea SUA şi URSS, deoarece "Europa nu este o realitate geografică, ci - în primul rând -
o realitate filozofică şi culturală, ori Europa din această perspectivă include SUA şi Uniunea
Sovietică, în măsura în care ambele ţări împărtăşesc valori culturale şi filozofice ce ţin de civilizaţia
europeană, de tradiţia creştină".
Renumitul politolog american arăta că, fără un efort minim de a se instituţionaliza aceste
principii, şansa de a se realiza structura şi arhitectura Căminului european este ratată. Ori aici au
început dificultăţile care au condus, în cele din urmă, la abandonarea acestui proiect. Cele mai
serioase dificultăţi au fost cele economice, datorită decalajului mare în ceea ce priveşte
dezvoltarea Europei în Vestul şi Estul ei, cât şi a procesului de tranziţie către economia de piaţă,
declanşat în fostele ţări socialiste după prăbuşirea regimurilor totalitare.
Nu lipsită de importanţă în nerealizarea proiectului geopolitic amintit a fost apariţia unei crize a
echilibrului de putere în cadrul Europei Occidentale prin reunificarea germană şi implozia fostului
imperiu sovietic După unificare, Germania nu s-a repliat asupra ei însăşi şi nu s-a "retras" din
politica europeană, ci a declanşat o "ofensivă" politică în spaţiul Europei Centrale, ceea ce a
condus la schimbarea centrului de greutate al Comunităţii şi împingerea lui către centrul
continentului În opinia lui Nicolae Anghel, "ofensiva germană conturează limpede un spaţiu
geopolitic de influenţă şi control germane" deoarece "s-a implicat politic, diplomatic şi (indirect)
militar în sprijinul Croaţiei şi Sloveniei în războiul de secesiune din Iugoslavia". De asemenea,
statul german a preluat şi "s-a inserat în fluxurile economice ale fostei RDG cu fostele ţări
socialiste, în special cu Ungaria şi Republica Cehoslovacă". Prăbuşirea Uniunii Sovietice şi
încheierea războiului rece au determinat schimbări de atitudine faţă de Rusia în ecuaţia de putere.
Rusia nu mai este un adversar. Care ar fi locul ei în acest Cămin european ? Al unui aliat, protejat
sau duşman învins ?
În ciuda unei contraofensive ruseşti pe direcţii strategice importante ea n-a convins marile
puteri occidentale că poate să încapă în "Căminul comun european". Analiştii politici şi experţii
ruşi în relaţiile internaţionale constatau, într-un raport elaborat în anul 1994 accentuarea
procesului scoaterii Rusiei din Europa şi formarea între Rusia şi Europa a unei zone de state
independente, multe dintre ele nutrind sentimente nu dintre cele mai bune faţă de Federaţia Rusă
 8

Se mai constata, pe lângă faptul că Rusia nu intra în "calculele" unui Cămin comun
european, că s-a înrăutăţit, după 1989, şi accesul ei la mările "calde" deschise. Pentru a ieşi la
aceste mări, statul rus a făcut eforturi deosebite de-a lungul istoriei sale. Această luptă a avut
baze geopolitice clare şi definite: toate fluviile principale ale Rusiei se varsă fie în Oceanul
Îngheţat de Nord, fie în Fundătura Caspicii. Fără ieşiri la "mările calde", Rusia se sufocă în vastele
spaţii continentale
Analiştii ruşi considerau, în acele zile, că apariţia formelor instituţionalizate de scoatere a
Federaţiei Ruse din Europa este o enormă greşeală din punct de vedere geopolitic, deoarece ea a
ocupat din cele mai vechi timpuri "zona pivot". Stăpânirea "zonei pivot" n-a însemnat, în opinia
acestora, că Rusia a dominat asupra lumii, ci "înainte de toate a făcut-o pentru propria securitate
şi îndeplinind totodată, în mod intuitiv parcă rolul predestinat de a fi factor de echilibru în
lumea noastră instabilă din punct de vedere geopolitic" Aserţiunea ar putea fi relevantă pentru
secolul al XIX-lea cînd asemenea idei aveau o largă audienţă şi cînd oamenii credeau că
stăpînirea unei anumite regiuni geografice îţi aduce un avantaj geostrategic. Analistul american
Christopher J. Fettweis are dreptate cînd afirmă că "... a crede astăzi că asemenea aserţiuni mai
pot opera în altă parte decît în cadrul discursului ideologic sau naţionalist este o pură fantezie.
Mai rău ea poate să să ne încurce în a vedea calea corectă în stabilirea politicii externe"
Problema care se pune astăzi pentru Europa este aceeaşi care este rolul Federaţiei Ruse în
viitorul continentului şi cum va influienţa ea evoluţia cu ţările din fostul spaţiu sovietic pe care
ruşii continuă să-l perceapă ca pe un teritoriu de interes strategic.
Europa este o realitate fizică o realitate teritorială, o realitate în mişcare. Concepţia
frontierelor este depăşită de proiectul politic al unei Uniuni fondate pe valori comune. Lărgirea
Uniunii Europene este de asemenea în concurenţă cu cea a Alianţei Atlantice, Europa
neasigurând tot timpul singură securitatea frontierelor, un dezechilibru persistând în relaţiile cu
SUA.

Prăbuşirea Uniunii Sovietice a antrenat în zona Caspică şi Caucaziană procese

geoplitice şi geostrategice care au căpătat, mai ales în ultimii ani ai secolului XX o
amploare fără precedent în istoria relaţiilor internaţionale. Regiunea a devenit o zonă de
interes pentru “jucătorii” geostrategici ai mediului internaţional contemporan nu numai
pentru că aici au apărut crize de tot felul care au pus în pericol pacea şi stabilitatea
regională aşa cum au fost recentele crize din Kîrghistan şi Uzbechistan ci şi pentru că, în
ultimii ani, in regiune s-au produs importante mutaţii geopolitice. In primul rînd ,după
2001, Asia Centrală a devenit o zonă tampon şi o bază de susţinere a luptei împotriva
terorismului internaţional. În al doilea rînd zona este considerată de mulţi specialişti şi
analişti ca fiind principalul rezervor de materii prime, în special de resurse energetice,
pentru următoarele decenii şi prin urmare şi principalul “poligon” al luptei pentru controlul
atît al zăcămintelor cît şi al “magistralelor” de transport spre principalii consumatorii. Nu în
ultimul rînd este o zonă de interferenţă a unor “blocuri” de cultură şi civilizaţie datorate
actorilor care au stăpînit zona de-a lungul istoriei şi care astăzi îşi pun puternic amprenta
asupra mentalului colectic şi individual şi practic influenţează comportamentul politic în
relaţiile internaţionale ale acestor actori.
Dispariţia hegemoniei sovietice a făcut posibil, după multe secole, ca populatia din
sudul Caucaziului şi Asia Centrală să aibă propriul stat,insă , pe o bază ideologică şi un tip
de modelare instituţională greu de definit. Orientarea Georgiei spre democraţia occidentală
a constituit un exemplu pentru largi straturi ale populaţiei din ţările vecine ei dar nu sînt de
 9

neglijat reacţiile celor care identifică Occidentul cu răul sau “îngrijorările” Moscovei care
îşi vede astfel ameninţat un spaţiu considerat ca aparţinîndu-i prin tradiţie.Regiunea se
caracterizează printr-un accentuat deficit de securitate, instabilitate economică,şomaj şi
sărăcie, instituţii politice şi ale societăţii civile în curs de formare, încălcări frecvente ale
drepturilor omului, corupţie şi radicalism islamic.
Evoluţiile politice şi geopolitice sînt de multe ori imprevizibile în această parte
alumii şi au luat prin surprindere chiar şi pe cei mai valoroşi analişti politici şi diplomaţi.
Tranziţia spre o nouă societate în ţările din Asia Centrală este încorsetată de faptul că
acestora le lipseşte o solidă experienţă în materie de statalitate.Şocul prăbuşirii URSS le-a
găsit nepregătite. Valorile democraţiei fie că nu sunt cunoscute fie că sunt viciate prin
modul cum se aplică deşi se abuzează în discursul politic de aceste noţiuni Nici din punct
de vedere religios regiunea nu are o situaţie mai bună. După obţinerea independenţei
refacerea instituţiilor religioase a fost o prioritate pentru toate cele cinci state. In
Turkmenistan, de exemplu, erau înainte de 1980 doar patru moschei. In 1994 numărul lor
crescuse la 181 iar altele 100 erau în curs de finalizare.În Uzbekistan erau înainte de 1989
doar 300 de moschei iar în 1993 cifra crescuse la peste 5000. Aceeaşi tentinţă o întîlnim şi
în celălalte state din zonă
Problema nu este creşterea numărului de instituţii religioase ci intensificarea
propagandei politice pe suport religios. Lipsa unei ideologii nationale în efortul de
construcţie statală pentru aceste ţări a fost înlocuită cu ideologia islamică şi de aici riscul
creşterii fundamentalismului islamic generator de crize şi conflicte intercomunitare.Acest
lucru este posibil datorită particularităţii istorice în care au evoluat aceste ţări. Inainte de
secolul al XX-lea ideea de naţionalitate şi etnicitate a lipsit în regiune iar după această dată
a avut traiectorii diferite faţă de Europa datorită apartenenţei la imperiul rus.Conştiinţa că
liderii lor politici trebuie să aparţină majorităţii era străină comunităţilor din regiune.Prin
tradiţie hanatele erau conduse de elite minoritare care stabileau regulile de conducere bazate
pe forţă. Şi tot tradiţia arată că aceste elite aparţineau ,de regulă, triburilor care invadau o
zonă sau alta din Asia Centrală.
Din raţiuni politice sovieticii au creat identităţi etnice distincte trasînd astfel si graniţe
care în mare parte există şi astăzi. A opera cu etnicitatea şi conştiinţa naţională ca elemente
de măsurare a gradului de solidaritate a membrilor din comunităţile din zonă este o eroare.
Oliver Roy analizînd situaţia din aceste ţări propune un indicator de solidaritate rezultat din
cercetarea etno-culturală a acestor comunităţi—qawms care este împrumutat din denumirea
unui tip de organizare la nivel local. El apreciază că aceste “naţiuni” par a fi fabricate în
sovietism fără să aibă multe în comun cu naţiunea care a apărut şi evoluat în civilizaţia
occidentală.
Reputatul analist Robert M. Cutler crede că pentru a înţelege bine această regiune
studiul şi analiza ar trebui să parcurgă şapte trepte. Cea mai des folosită este analiza la nivel
statal. Fiecare ţară are o identitate politică bine definită în sistemul relaţiilor internaţionale
şi îşi promovează propriile interese. Nivelul regional este uzitat mai ales cînd se analizează
evoluţiile politice, economice sau de securitate. Cele cinci ţări au trăsături comune din
punct de vedere geopolitic şi geostrategic.Resursele naturale şi într-o oarecare măsură şi
geografia acestor state fac posibilă tratarea acestui spaţiu ca o regiune distinctă. Sint
importante şi cercetările pentru această zonă din perspectivă metaregională sau chiar
globală. Evoluţiile de orice natură din Asia Centrală nu pot fi corect apreciate dacă nu se
iau în calcul natura relatiilor pe care tările din zonă le au/promovează cu vecinii, mai ales
 10

cu Federaţia Rusă , Turcia sau chiar Iranul care au propriile lor interese geoplitice şi
geostrategice în această parte a lumii. După atentatele din 11 aeptembrie 2001 şi
declanşarea războiului contra terorismului prezenţa marilor actori ai lumii contemporane în
acest spaţiu este de necontestat. Evoluţiile din această parte a lumii sînt urmărite cu interes
deoarece evenimentele politice, economice sau militare au urmari cu caracter global în ceea
ce priveşte securitatea si stabilitatea în sistemul relaţiilor internationale contemporane

La doar cîtiva ani de la încheierea războiului rece, analistul Zbigniew Brzezinski atrăgea
atenţia că disputa pentru supremaţie se va muta în Asia Centrală.
Evenimentele care au avut loc în spaţiul caspic şi caucazian în ultimii ani ca si cele mai
recente, care au ţinut mult timp prima pagină a principaleleor cotidiene din lume-disputa
energetică ruso-ucraineană-- , par sa confirme faptul că rivalităţile geopolitice sînt astăzi, tot mai
mult, legate de controlul şi transportul resurselor energetice spre marii consumatoridar dar şi
faptul că aceste rivalităţi nu se vor mai tranşa prin conflicte caracteristice paradigmei
claussewitziene. Avantajele şi cîştigurile strategice nu vor mai fi cu necesitate, ca în secolele
anterioare, rezultatul confruntărilor militare după cum nici pierderile de poziţii strategice în
spaţii considerate vitale pentru diferite puteri nu le vor determina pe acestea să recurgă la război
pentru a le cîştiga.
Extinderea UE şi a Alianţei Nord Atlantice au fost percepute de Moscova drept pierderi
majore în ceea ce priveşte spaţiile de interes. Analiştii au apreciat că pentru Moscova, "revolutia
portocalie" ucraineană a reprezentat o prima manifestare dintr-o serie de evenimente - o nota
discordantă, depasită ca importantă numai de dizolvarea Uniunii Sovietice in decembrie 1991.
Rusii au considerat prabusirea URSS drept momentul in care si-au pierdut imperiul si se tem ca
"revolutia portocalie" ar putea ramîne in istorie drept momentul in care Rusia si-a pierdut in mod
iremediabil imaginea de mare putere.
Ucraina este percepută de elita politică de la Kremlin, indiferent de culoarea sa politică,
importanta pentru apărarea pe termen lung si supravietuirea statului rus. Nu este văzută ca o
problema de apropiere etnica, desi partea de est a Ucrainei adaposteste cea mai mare comunitate
ruseasca din lume ci una geostrategică. Astăzi, nu numai ca reprezinta nodul de tranzit al gazelor
naturale rusesti catre Europa, ci si un punct de legatură pentru aproape toată infrastructura
acesteia dintre Est si Vest. Se estimează că 93% din exportul de petrol şi gaze al Rusiei către
Occident trece pe teritoriul ucrainean. Ucraina are, aşa cum aprecia Peter Zeihan un prestigios
analist de la Stratfor, o centralitate care îi conferă un atuu important în disputa cu Moscova. Pe
de altă parte trebuie menţionat faptul că această ţară dispune de a doua infrastructură de transport
a gazelor, ca mărime , din Europa: 35 300 km de reţea cu o capacitate de transport de 29 de
miliarde metri cubi de gaz.
Disputa din domeniul energetic ce a atins un maxim în primele zile ale noului an a avut
în opinia celor mai mulţi analişti o miză politică foarte importantă. Kievul, considera Moscova,
trebuie pedepsit pentru "glorioasa revolutie portocalie", dar mai ales pentru apropierea de
Occident in care s-a lansat in ultimul an. Armele cu care s-a desfăşurat acest război n-au fost cele
clasice dar nu se poate spune că intensitatea confruntării a fost una mică sau medie deoarece
miza nu a fost mică. Cu Ucraina pe orbita sa, Rusia isi mentine coerenta strategica si consideră
că are o şansă de a-si recăpăta, in cele din urma, statutul de superputere. In absenta Ucrainei,
statutul Rusiei in calitate de putere regională riscă sa devină precar, iar perspectiva dezintegrarii
Rusiei poate părăsi tărîmul ridicolului pentru a intra în cel al posibilului.
 11

“Atacul” lansat de la Kremlin s-a tradus in cererea ultimativă adresată nonşalant, dar nu
mai putin amenintator, ca Ucraina să plătească de aproape cinci ori mai mult gazele pe care le
importă.Presa occidentală a sesizat prompt caracterul politic al acestui război. Cotidianul “The
Times” de exemplu, sublinia în una din esiţiile sale că în acest context gazele naturale reprezinta
"arma politica" a Moscovei in cadrul "noului Razboi rece", iar BBC aprecia că o putere
crescindă a Gazprom-ului care poate fi comandată politic de la Kremlin inseamnă o creştere a
influenţei geopolitice a Rusiei iar aceasta are deja o bogată experienţă din perioada războiului
rece cînd a folosit cu succes această armă asupra blocului comunist Est european.
Această confruntare s-a purtat aparent în logica strategiilor de negogiere economică.
Miza geopolitică şi impactul asupra arhitecturii relaţiilor de putere pe continentul european şi nu
numai a fost dată de reacţiile geostrategice ale marilor actori consumatori de energie care au fost
tot aparent pe fundalul disputei. Acelaşi analist de la Stratfor Peter Zeihan, ilustrează acest
aspect cu impactul pe care îl poate avea această dispută asupra Germaniei. “In Germania,
apreciază analistul amintit, mai mult decat in orice alt stat european, puterea se bazeaza pe
pozitionarea geografica si pe forta economica. Avand in vedere forma mai putin buna in care se
afla principalul mecanism aprobat pentru indeplinirea ambitiilor germane - Uniunea Europeana,
Berlinul nu dispune de alte variante pentru a-si atinge interesele. In absenta resurselor energetice
necesare avansarii economiei, Germania isi va mentine statutul de putere geopolitica lipsita de
vigoare de la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial.
În termenii jocului politic şi al jocului de imagine părţile implicate în dispută s-au
declarat, fiecare ăn parte, nu numai cîştigătoare ci şi au afirmat că au tras învătămintele de
rigoare. Premierul ucrainean Iuri Ehanurov a declarat de exemplu, că Ucraina a tras invătăminte
din criza avută cu Moscova si că de acum inainte isi va reduce "intr-o maniera drastică consumul
sau de gaze naturale". "Concluzia este ca o reala independenta a Ucrainei nu este posibila decat
in conditiile unei independente energetice", a subliniat seful Guvernului de la Kiev in cadrul unei
conferinte de presă.
Conflictele din fostul spaţiu iugoslav își au rădăcinile într-o multitudine de factori, atât
externi, cât şi interni, a căror acţiune s-a conjugat în perioada 1989-1991. Ele s-au produs însă
efectiv, odată cu enunţarea declaraţiilor de independenţă ale Sloveniei şi Croaţiei, făcute la 25
iunie 1991, şi care au deschis tristul orizont al secesiunii.
Conflictele armate între fostele republici iugoslave au cunoscut, din punct de vedere

cronologic, mai multe faze de evoluţie. O primă fază este aceea care a opus, ca actori principali,

armata federală şi forţele armate ale Sloveniei (pentru scurt timp), Croaţiei, şi ulterior, ale

Bosniei-Herţegovina.

Această etapă, încheiată în luna mai 1992 odată cu retragerea trupelor federale de pe

teritoriul celor două state, a fost urmată de o alta, în care minorităţile sârbe din republicile

secesioniste, organizându-se în trupe paramilitare, s-au opus armat guvernelor nou proclamate şi

autorităţilor statale proaspăt înfiinţate.

 12

A treia fază a conflictului aduce faţă în faţă armata de eliberare a albanezilor din Kossovo
şi armata federală iugoslavă, peste care se suprapun intervenţiile forţelor ONU şi NATO în
intenţia de a înăbuşi focarele de conflict şi a stabiliza situaţia.
Dar, etapa cea mai importantă şi totodată cea care a adus o anumită finalitate - chiar şi
parţială - în acest conflict regional, îl constituie intervenţia militară a forţelor NATO asupra
Serbiei, începută la 24 martie 1999, intervenţie ce nu s-a bucurat de consensul ONU şi care s-a
încheiat pe 10 iunie acelaşi an.
Analizând prima etapă a conflictelor, şi anume intervenţia armatei federale în Slovenia pentru
a stabiliza situaţia, constatăm că, ceea ce trebuia să fie o adevărată demonstraţie de forţă, a
fost de fapt un fiasco, militarii federali întâmpinând o rezistenţă acerbă. Formându-se
ideologic ca şi o armată de eliberare, ea s-a dovedit a fi percepută însă ca o forţă de ocupaţie,
expusă total unui corp de armată sloven bine ales, motivat şi pregătit să întindă curse.
În acest caz, armata federală a cedat rapid, decizia de retragere a trupelor fiind făcută
unilateral de către Serbia, aceasta urmând să-şi retragă forţele şi echipamentele de pe teritoriul
sloven în termen de 3 luni de zile.
O astfel de rezolvare a conflictului, prin abandonarea Sloveniei, se explică prin faptul că
această provincie iugoslavă a fost, cu excepţia provinciei Kossovo, cea mai omogenă formaţiune
statală din punct de vedere etnic de pe teritoriul fostei Iugoslavii, slovenii constituind 90% din
populaţia totală; totodată, minoritatea sârbă a beneficiat de un bun tratament din partea
majorităţii slovene. Şi, bineînţeles, închiderea conflictului sloven era determinată în mare măsură
de dorinţa Serbiei de a deschide un nou front, cu Croaţia.
Cu totul altfel stăteau lucrurile în Croaţia, unde exista o puternică minoritate sârbă
compact dispusă în Slavonia de Est şi Krajna. Zonele locuite de sârbi îşi proclamă autonomia şi,
ulterior, independenţa, cu sprijinul armatei federale.
Confruntărilor militare de pe teritoriul croat li se adaugă cele ce izbucnesc în aprilie
1992, în Bosnia-Herţegovina, la o lună după ce această fostă republică iugoslavă îşi proclamase
independenţa.
Între timp, proclamarea independenţei Macedoniei a acutizat problemele sârbeşti,
determinând pecetluirea destrămării statului iugoslav. Retragerea militarilor bosniaci şi
macedonieni din armata federală a avut drept consecinţă ,,sârbizarea” armatei iugoslave, în ciuda
faptului că acest proces nu era nici liniar, nici scontat, după cum au confirmat schimbările
succesive şi repetate impuse de Belgrad liderilor militari.
În luna mai a anului 1992, trupele federale iugoslave încep să se retragă sub presiunea
comunităţii internaţionale. Conflictele deja în desfăşurare în Bosnia-Herţegovina au continuat
însă, forţelor militare musulmane şi croate opunându-li-se cele ale etnicilor sârbi de pe teritoriul
fostelor republici iugoslave. Ele se vor prelungi, alternând perioadelor de stagnare, altele de
confruntare violentă, până în anul 1995.
Naţionaliştii sârbi (susţinuţi de rămăşiţele armatei federale, înfrântă pe poziţiile sale) au
impus oraşului Sarajevo un foarte lung asediu, care a durat până la finele anului 1995. Au
construit lagăre de concentrare, au procedat la masacre sistematice şi la expulzarea populaţiei
civile din locurile de reşedinţă, au recurs la violuri în masă şi la atrocităţi de nereprodus, cu
scopul de a teroriza populaţia şi a face ireversibil procesul de purificare etnică astfel început.
Lumea a fost cutremurată de oroare, dar guvernele occidentale au rămas neputincioase - singura
manifestare demnă de menţionat a fost valul generos de solidaritate şi ajutoare umanitare din
partea asociaţiilor de voluntari.
 13

Reacţia comunităţii internaţionale faţă de conflictul izbucnit între componentele fostului

stat iugoslav a fost ezitantă şi contradictorie. După luni de zile de apeluri la calm şi la negocieri,
ONU a impus embargoul asupra importului de arme către statele ex-iugoslave abia în septembrie
1991. A urmat în luna noiembrie a aceluiaşi an, impunerea de sancţiuni din partea ONU şi UE
împotriva Serbiei şi Muntenegrului, considerate drept agresoare în acest conflict.
Ulterior, în luna martie 1993, ONU autoriza folosirea forţei în impunerea zonei de
excludere aeriană din Bosnia-Herţegovina, trimiţând în regiune forţe de menţinere a păcii.
Alături de ONU, un rol important în zona iugoslavă l-a jucat (şi încă îl mai joacă) NATO, - prin
misiunile sale de dezangajare şi menţinere a păcii, IFOR şi SFOR - KFOR, desfăşurate pe
teritoriul fost iugoslav.
Intervenţia militară a ONU şi NATO au făcut ca războiul să devină şi mai violent, de data
aceasta opunându-i pe croaţi musulmanilor. Ea a fost determinată în principal de riscul unei
extinderi a conflictului înspre Marea Egee, eveniment care ar putea să afecteze NATO, implicând
Grecia în conflict. Geopolitica sud-estului european era pe cale să altereze echilibrele, prin
ajustări succesive, ce păreau să urmeze un traseu prin bazinul Mării Egee, bazinul Mării Negre -
până în Caucaz.
În acest context, SUA şi-a stabilit iniţial, o prezenţă modestă în Macedonia şi Albania. A
început apoi pătrunderea în Croaţia, ajutând-o pe aceasta din urmă să îşi modernizeze forţele
militare. Substituindu-se ONU, SUA a relansat ,,concertul marilor puteri” din secolul trecut şi a
constituit aşa-numitul ,,Grup de contact”, cu Franţa, Germania, Rusia şi Marea Britanie.
Împreună au propus un fel de împărţire a Bosniei care încredinţa sârbilor 49% din teritorii şi lăsa
51% croaţilor bosniaci, propunere însă inacceptabilă, deoarece mima supremaţia etnică croată.
De aceea, sârbii bosniaci au decis să intensifice operaţiunile militare, convinşi că Occidentul le
este ostil, doar Rusia manifestându-şi solidaritatea vis-à-vis de acţiunile acestora şi luând
atitudini favorabile lor.
Profitând de o operaţiune militară eşuată a trupelor musulmane de eliberare a oraşului
Sarajevo aflat sub asediu, sârbii bosniaci au întreprins, în iunie 1995, un atac-fulger în enclavele
protejate, impunând un nou val de crime şi de purificare etnică. Acest episod au determinat
Croaţia să intervină în Krajna şi Slavonia Orientală, pe care în scurt timp, le-a cucerit. Armata
croată, prin mobilizări succesive, a început să-şi întărească poziţiile, cucerind localitate după
localitate şi obligând populaţia sârbă să se refugieze. Ofensiva croată a afectat atât dispozitivul,
cât şi efectivele ONU, fiind distruse 98 de posturi de observare şi fiind înregistraţi 3 morţi şi 16
răniţi din rândurile ,,peacekeeperilor”. Ca urmare a insecurităţii, se solicită sprijinul aerian al
NATO.
Situaţia a devenit şi mai incendiară o dată cu producerea unui nou atentat atribuit sârbilor
bosniaci, într-o piaţă din Sarajevo, care a determinat NATO să intervină prin bombardamente
masive asupra asediatorilor. Trupele musulmane, alături de cele ale Croaţiei şi a Bosniei-
Herţegovina, au dezlănţuit o ofensivă în urma căreia forţele sârbilor bosniaci au fost obligate să
se retragă din Sarajevo şi din Bosnia Centrală
Aproape întrega populaţie sârbească din regiune şi-a început exodul înspre Serbia
(150.000 de oameni) şi spre Bosnia-Herţegovina (15.000 de oameni).
În urma acestor evenimente, situaţia militară a favorizat intervenţia politică a SUA,
sprijinită nemijlocit de către Germania, dar şi de restul statelor occidentale, - astfel încât,
conducătorii Croaţiei, Bosniei şi Serbiei au fost constrânşi să semneze la baza militară americană
Dayton (statul Ohio), un tratat de încetare a ostilităţilor. Acest tratat a fost ratificat în mod solemn
la Paris, pe 14 decembrie 1995.
 14

S-a convenit ca Bosnia să rămână un stat unitar, constituit din două entităţi, Federaţia
Bosnia-Herţegovina (croato-musulmană) şi Republica Sârbă (Srpska), având o puternică
autonomie şi o constituţie proprie, cât şi posibilitatea de a stabili raporturi privilegiate, prima cu
Croaţia şi a doua cu Serbia.
Presa mondială a salutat cu entuziasm evenimentul, ca pe o reîntoarcere a păcii în Balcani
şi ca pe sfârşitul unui conflict care, numai în Bosnia, pare că a provocat 200.000 de morţi, un
număr greu de calculat de răniţi şi peste 3.000.000 de refugiaţi.
Dar, această pace era totuşi departe, situaţia în zonă rămânând deosebit de inflamabilă.
Violenţele au reînceput în provincia Kosovo în noaptea de 20/21 aprilie 1996, când, un student,
Armed Daci, a fost ucis de un sârb. A urmat o manifestaţie spontană de protest, dictată de
exasperarea unei populaţii supuse ani la rând represiunii sârbe.
După câteva ore au avut loc atentate teroriste împotriva civililor şi militarilor sârbi. A
început atunci o strategie de război, promovată de UCK (Armata de Eliberare din Kossovo) -
care a lovit fără discernământ, victime căzând atât etnicii sârbi, cât şi albanezii suspectaţi de
atitudine nu îndeajuns de antisârbă.
Pe fondul crizei politice şi sociale, în Kosovo intră multe arme, iar acţiunile UCK se
înmulţesc. Deasemenea, ia amploare şi represiunea sârbă, preşedintele acestei ţări, Slobodan
Miloşevici, fiind acuzat şi făcut răspunzător de situaţia creată. Intervenţia unei forţe de impunere
a păcii devine singura soluţie pentru instaurarea liniştii în zonă, iar stabilitatea ajunge să fie
considerată drept un obiectiv pe termen lung. Actualmente problema iugoslava este departe de a
fi rezolvată.

STOP-CADRU ZONAL

BULGARIA

Eșecul Axei în 1945 și intrarea Bulgariei în orbita comunismului sovietic au anulat orice proiect
de extindere teritorială a țării. Comunismul bulgar a fost unul cenușiu, de maximă obediență față
de Moscova, Todor Jivkov fiind recunoscut ca un fel de vicerege al Moscovei la Sofia. Economia
bulgară a fost mai mereu una preponderent agrară, pentru că și sub apect sociologic, Bulgaria a
fost un stat aproape țărănesc, alcătuit din familii cu gospodării individuale, grupate în comunități
 15

de un conservatorism predominant. Până și Sofia a avut multe decenii aspectul unui mare sat. Nu
e de mirare, așadar, că un asemenea grad de ruralizare avea să-și pună pecetea asupra
caracterului și comportamentului bulgarilor, mai mereu predispus la calcule pas cu pas, evitând
asumarea marilor riscuri.
Existența unor importante minorități turcă și rromă a conferit țării un vag aer exotic, dar și
neliniștitor. O statistică din anul 1985 preciza că în Bulgaria trăiau atunci un număr de 1.338.000
turci, reprezentând 15% din populația țării, respectiv- 577.000 de țigani- echivalentul a 6,55%
din numărul total al locuitorilor1. Autoritățile de la Sofia au cultivat o politică de bulgarizare
intensă a minorității turce, fapt care a condus la părăsirea în masă a țării de către etnicii turci.
Mulți au decriptat în această atitudine, o dorință secretă de răzbunare, după veacurile de împilare
din trecut. După căderea regimului comunist, politica externă a Bulgariei a cunoscut un anumit
pragmatism prudent, fie și dacă ne gândim la faptul că, în pofida nepărăsirii interesului pentru
zona Balcanilor, a optat pentru integrarea în Uniunea Europeană, recunoscând statul
macedonean, fără a admite și existența unei națiuni macedonene.
Din multe puncte de vedere, fundamentul psihologic al poporului bulgar a rămas
unul de sorginte țărănească, cu întreg eșafodajul de frustrări și reprezentări care decurg de aici. O
societate rurală mefientă față de schimbările bruște, agreând mai curând o evoluție graduală, fără
seisme. Există un paradox, în sensul că, istoricii bulgari vorbesc cu mândrie despre perioada în
care Imperiul bulgar și cel vlaho-bulgar amenințau poziția geopolitică a Bizanțului, dar senzația
pe care o ai când lecturezi asemenea texte, este aceea de parcurgere a unor pasaje din ”1001 de
nopți„. Veacurile de stăpânire otomană au aruncat țara într-o adâncă letargie spirituală, cu efecte
vizibile chiar și astăzi, în pofida faptului că multe dintre mănăstirile și bisericile Bulgariei datând
din perioada medievală, păstrează picturi de o excepțională valoare artistică, adevărate bijuterii
ale unui timp revolut. Revenirea în țară a fostului suveran Simeon I, devenit ulterior premier al
Bulgariei, a reprezentat un experiment interesant, care a suscitat mari speranțe colective. Sub
administrația sa, vizibilitatea internațională a țării a crescut, dar cu prețul pierderii susținerii
populare, reflectată în rezultatele alegerilor din 2009. Chiar și așa, prezența celui care (se pare)
nu a renunțat în subsidiar la ideea restaurării monarhiei, poate fi considerată una benefică pentru
destinul Bulgariei. Simeon era un copil atunci când a fost nevoit să-și părăsească țara natală și a
trăit decenii la rând cu gândul de a reveni, fiind educat sub semnul unei indisolubile comuniuni
sufletești cu patria sa natală. Indiferent de evoluțiile politice viitoare, interesele geopolitice ale
Bulgariei vor gravita mereu către zona macedo-greco-egeeană. Scurtele momente de glorie din
trecut vor reprezenta în continuare, referențialul fără de care, frustrările prezentului nu vor putea
fi depășite cu ușurință. Chiar dacă s-a conturat pentru cei mai mulți, imaginea-standard a
bulgarului grădinar, iubitor de legume și trandafiri, uneori, din ceața unui îndepărtat trecut, se
mai ivesc imaginile marilor cuceritori care îngrozeau Bizanțul, dar și efigia regelui Boris al-III-
lea, liderul contemporan care a reușit pentru scurtă vreme și fără vărsare de sânge, să profite de o
conjunctură internațională favorabilă, pentru a readuce între hotarele țării- pămînturile pe care
bulgarii le-au considerat întotdeauna ale lor.

În anul 1993, Bulgaria a devenit stat asociat Uniunii Europene. Negocierile de aderare la
Uniunea Europeană au început în anul 1999, la Consiliul European dela Helsinki, alături de
Letonia, Lituania, Malta, România și Slovacia. La Consiliul European dela Bruxelles din
decembrie 2004, Bulgaria închide și oficial negocierile de aderare, alături de România. Împreună
cu aceasta și cu statele membre ale UE, Bulgaria a semnat Tratatul de Aderare la UE în aprilie
1
 16

2005. După încheierea procesului de ratificare a acestui tratat, Bulgaria a devenit, alături de
România, membru al UE, începînd dela 1 ianuarie 2007. Cele mai importante probleme
întâmpinate de Bulgaria în cursul negocierilor de aderare au fost legate de crima organizată,
corupție și tratamentul minorităților (în special rome și turce). Pentru a le rezolva, Bulgaria a fost
nevoită să opereze ample reforme în sistemul judiciar și în administrație. O altă condiție
prevăzută în cadrul acordului cu UE a fost închiderea până în 2006, a două reactoare nucleare de
fabricație sovietică dela centrala atomoelectrică dela Kozlodui. Cererea a fost foarte greu de
acceptat, în special pentru că respectiva centrală furniza aproape jumătate din necesarul de
energie electrică a țării. În plus, exportul energiei produse la Kozlodui aducea milioane de euro
economiei bulgare. În vederea accelerării volumului investițiilor străine, Bulgaria a anunțat
introducerea cotei unice de impozitare de 10%, începând cu anul 2008. Aceasta a reprezentat cea
mai mică cotă de impozitare din UE.
Vechile state membre ale UE s-au plâns, încă dela ultimul val de aderare, că nou-
venitele le fac o concurență fiscală incorectă. Germania și Franța, care mențin cotele de
impozitare la nivel ridicat, au început să resimtă dumpingul fiscal practicat de noile state
membre. Bulgaria continuă să fie monitorizată de Comisia Europeană din cauza marilor
probleme legate de combaterea corupției și a criminalității organizate. Comisia Europeană a
refuzat, totodată, să acorde companiilor aeriene bulgare acces deplin pe piețele aviatice
europene, din cauza temerilor legate de standardele de securitate.

CEHIA

Cehia, țară fostă comunistă, a fost o candidată de succes la aderare în Uniunea

Europeană. Ea a beneficiat de progresele rapide în reformarea economiei și instituirea unui regim
democratic stabil. Politicile macroeconomice prudente ale regimului comunist din Cehoslovacia,
înainte de 1989, au favorizat reformele ulterioare. Cehia s-a integrat relativ ușor în spațiul
economic al UE, dat fiind nivelul relativ ridicat de dezvoltare. “Miracolul ceh” s-a caracterizat
prin reforme economice rapide, transfer de proprietate către sfera privată, șomaj redus și absența
hiperinflației. Cehia s-a bucurat de parteneriatul solid cu Germania și de legăturile economice
puternice cu aceasta. Președintele Vaclav Havel- unul dintre cei mai influenți susținători ai
integrării europene a Cehiei, a beneficiat de un imens capital de popularitate în rândul opiniei
publice europene.
Cehia și-a depus candidatura pentru aderarea la UE, la 17 ianuarie 1996.
Premierul ceh de atunci- Vaclav Klaus, și-a exprimat deseori poziția critică față de sistemul
birocratic dela Bruxelles. Referendumul pentru aderarea Cehiei la UE a evidențiat un optimism
moderat al opiniei publice. Cehia a rămas un adversar al proiectului constituțional european și a
adoptat o atitudine eurosceptică față de adâncirea procesului de integrare europeană, autoritățile
dela Praga declarându-se mai degrabă adeptele unei Europe cu două viteze. Un avantaj pentru
integrarea relativ ușoară a Cehiei în UE l-a reprezentat faptul că agricultura joacă un rol relativ
modest comparativ cu industriile tradiționale (inginerie, mașini). În perioada 1997-1999, Cehia a
 17

cunoscut o perioadă de recesiune cauzată de criza balanței de plăți. În pofida acestor probleme,
ea a devenit în scurt timp, cel mai important beneficiar central-european de investiții străine
directe, o serie de mari companii din industria automobilului, optând să-și plaseze centrele de
producție aici. În aceste condiții, începând din anul 2000, economia cehă și-a reluat creșterea. În
ciuda reușitelor economice, Comisia Europeană a criticat Cehia pentru depășirea limitei
deficitului bugetar de 3% din PIB. Aderarea la UE (la 1 mai 2004) a Cehiei a avut loc pe fondul
criticilor UE față de politicile guvernului ceh referitoare la minoritatea romă (300.000 persoane),
care este afectată de niveluri disproporționate de sărăcie, analfabetism și șomaj. O altă problemă
a fost decizia de inaugurare (2000) a centralei atomice dela Temelin, la granița cu Austria, în
pofida protestelor acesteia din urmă. Cehia a stârnit nemulțumirea Austriei, Germaniei și
Ungariei, în momentul în care a refuzat revocarea decretelor Benes, care au condus la expulzarea
a 2,5 milioane de etnici germani și maghiari la sfârșitul celui de-la Doilea Război Mondial.
Germania a fost surprinsă de decizia unanimă a Parlamentului ceh de a respinge revocarea
decretului, în 2002. Aplicarea lui ar fi deschis posibilitatea restituirii proprietăților pentru
germanii expatriați (care reprezentau 25% din populația Cehoslovaciei în anul 1938). Cancelarul
german și-a amânat o vizită la Praga și la un moment dat au existat chiar temeri că aderarea
Cehiei la UE ar putea fi serios amenințată, ceea ce nu s-a întâmplat. Împreună cu Olanda, Cehia a
obținut în cadrul negocierilor din iunie 2007, introducerea în proiectul de reformă constituțională
europeană prevederea privind necesitatea întăririi rolului parlamentelor naționale în procesul
decizional din UE. Alături de Polonia, Cehia s-a declarat în favoarea intenției americane de
amplasare a scutului antirachetă pe teritoriul ei, proiect care a stârnit nemulțumirea Rusiei.

CROAȚIA

Iugoslavia epocii Iosip Broz Tito a fost receptată iniţial de către unii observatori ,
ca fiind o prelungire ( într-un cu totul alt context) a dominaţiei politice sârbe. În mişcarea
de partizani a lui Tito, etnicii sârbi originari din Bosnia şi Croaţia reprezentaseră coloana
vertebrală şi fuseseră protagoniştii unor episoade de o remarcabilă temeritate. După 1945,
Serbia îşi conservase principala poziție în cadrul federaţiei, fie şi pentru că Belgradul
continua să fie capitala Iugoslaviei, ( aici aflându-se sediul băncii centrale şi a altor
instituţii ale administraţiei centrale), în vreme ce în cadrul celorlalte republici , sârbii
deţineau mai multe poziţii influente, în special în rândurile partidului comunist şi a
armatei.
La cel de-al şaptelea congres al comuniştilor din Iugoslavia (care a avut loc în anul 1958),
aşa-numiţii radicali sârbi au propus chiar desfiinţarea republicilor componente ale Iugoslaviei,
ţara urmând a fi redesenată administrativ, în sensul unui iugoslavism omogenizator. Era firesc în
aceste condiţii, ca ideea de iugoslavism ca atare (susținută în mod constant de către Tito) să fie
considerată de către o parte a nesârbilor, o formă mascată a naţionalismului sârb resurgent.
Croaţia şi Slovenia erau republicile considerate drept cele mai dezvoltate din
punct de vedere economic ale federaţiei iugoslave şi o parte a elitei lor politico-economice se
 18

simţea frustrată pentru că trebuia să contribuie (fie şi indirect) la subvenţionarea celorlalte

regiuni cu un standard economic inferior. Forţele de securitate ale Iugoslaviei titoiste aveau în
posturile-cheie etnici sârbi, iar faptul că din 1945 ministrul de interne al Iugoslaviei era sârbul
Alexander Rankovic- era interpretată ca o personificare a dominaţiei sârbilor asupra celorlalte
etnii. Iritările s-au amplificat în 1964, când lui Rankovic i s-a creat postul de vicepreşedinte al
Iugoslaviei, considerându-se că Tito îl desemnase deja succesor neoficial. Însă doi ani mai târziu,
el şi-a pierdut poziţia politică, o parte a elitei politico-militare sârbe, fiind de această dată, cea
care s-a simţit abandonată/trădată de către Tito.
Tito îşi propunea să modeleze mentalitatea popoarelor Iugoslaviei, în sensul
realizării unei echivalenţe între federalism şi iugoslavism. A fost o personalitate extrem de
puternică, biografia sa (de factură aproape cinematografică) neîncetând să fascineze, chiar și
astăzi. Originile sale croato-slovene, viața personală aventuroasă, capacitatea de a se adapta celor
mai imprevizibile situații, curajul fizic exemplar, cinismul, viclenia, cruzimea, însușirile de
strateg militar, spiritul organizatoric, charisma excepțională- îl recomandaseră încă de foarte
tânăr, ca pe un potențial lider de mare perspectivă. După 1966 (anul căderii în dizgraţie a lui
Rankovic) unele măsuri ale guvernului dela Belgrad au fost receptate cu totul negativ de către
naţionaliştii sârbi. Amendamentul constituţional care-i conferea provinciei Kosovo un statut
juridic egal cu acela al Voivodinei (ca element component al federaţiei iugoslave) a reprezentat
un adevărat şoc, la fel ca şi renunţarea la cea de-a doua denumire a provinciei Kosovo
(„Metohia”), termen sârbesc, pe care Tito a decis să-l elimine din denumirea oficială, pentru a
menaja sensibilităţile identitare ale etnicilor albanezi din zonă.
Belgradul a investit (mai ales, începînd din anul 1971) fonduri importante în provincia
Kosovo, cu scopul de a reduce înapoierea acesteia faţă de restul Iugoslaviei şi de a le oferi
etnicilor albanezi, senzaţia că nu sunt trataţi în mod discriminatoriu.
Unii observatori au remarcat faptul că graniţele republicilor componente ale
Iugoslaviei postbelice au fost trasate în aşa fel, încât să avantajeze elementele non-sârbe ,
prevenind astfel expansiunea factorului sârb. Zone unde etnicii sârbi erau majoritari au fost
incluse în Croaţia şi Bosnia, nebeneficiind de autonomii similare celor de care se bucurau
Kosovo sau Voivodina. 40% dintre etnicii sârbi s-au aflat în afara graniţelor Serbiei propriu-zise,
în perioada Iugoslaviei titoiste. Se va contura astfel, treptat, (în mentalitatea multor sârbi),
impresia frustrantă a abandonării de către autorităţi, sau, faptul că fuseseră realmente trădaţi.
Aşa cum observa istoricul Noel Malcolm, deşi iniţial sârbii şi muntenegrenii erau
majoritari în cadrul structurilor de partid din Kosovo, iar atitudinea lor faţă de albanezii din zonă
era una de superioritate, comportamentul ulterior al lui Tito faţă de Kosovo a modificat percepţia
albanezilor faţă de el, în sensul că, amintirea lui e conservată chiar și azi, cu o anumită afecţiune,
de către mulţi etnici albanezi din fosta Iugoslavie. Aceştia văd în el pe omul care a oprit (sau
respins) politicile regimurilor anterioare: programul de colonizare și interzicerea folosirii limbii
albaneze, iar nu în ultimul rând- pe omul politic care a oferit provinciei Kosovo, o autonomie,
care, din anul 1970 a atins aproape, standardele de egalitate cu ale celorlalte unităţi componente
ale statului federal iugoslav.
În acest context, naţionalismul (o vreme latent) al sârbilor va cunoaşte un nou start,
imediat după moartea lui Tito, perioada 1980-1990 fiind denumită de către unii analişti ai
fenomenului iugoslav drept una a „redeşteptării naţionalismului sârb postbelic”.
Îndeosebi în plan cultural, acest aspect a fost vizibil, fie şi dacă ne gândim la
maniera în care istoria Iugoslaviei urma a fi scrisă și prezentată în literatura de specialitate (dar
nu numai), renunţându-se la unele stereotipuri reducţioniste privind unele figuri controversate,
 19

însă exagerându-se în celălalt sens, al luminării până aproape de mitizare a imaginii acestora.
Exemple semnificative: unele dintre scrierile cu subiecte istorice ale influentului prozator sârb
Dobrica Cosic, sau, prezentarea liderului cetnicilor Draza Mihailovic (într-o lucrare ştiinţifică
apărută în anul 1983), drept un erou al istoriei contemporane sârbe şi nu ca un colaboraţionist al
Puterilor Axei, precum era catalogat în perioada titoistă.
Deși a înregistrat progrese economice constante în perioada titoistă, Croația nu a
renunțat niciodată la veleitățile sale secesioniste. Contextul internațional i-a fost încă o dată,
favorabil, după 1989, iar elita politică nu a ezitat să-l valorifice în mod prompt. Pe 19 mai 1991,
94% dintre croații prezenți la urne în cadrul unui referendum s-au pronunțat pentru suveranitatea
țării, următorul pas fiind proclamarea independenței, pe data de 25 iunie 1991. În ianuarie 1992,
independența Croației a fost recunoscută de către statele membre ale Uniunii Europene. Pe 22
mai 1992, țara va fi admisă în cadrul ONU. Ieșirea Croației din cadrul Federației Iugoslave nu s-
a realizat în mod pașnic, Belgradul reacționînd militar. Au avut loc ciocniri armate violente,
trupele croate fiind susținute din punct de vedere logistic de către Germania, Ungaria, Austria și
Italia.
Un rol important în procesul politic de emancipare și independență croat i-a
revenit lui Franjo Tudjman (1922-2000), primul președinte al Croației din era post-iugoslavă,
care a dominat efectiv viața politică a țării în perioada 1990-2000. Aderarea Croației la Uniunea
Europeană (1 iulie 2013) finalizează un proces amplu, pe care societatea croată l-a parcurs cu
succes, fără a întâmpina unele dificultăți. Principalul atu economic al țării îl reprezintă, în
continuare- turismul, care deși a fost puternic afectat de către confruntările militare ce au prefațat
obținerea independenței, s-a redresat rapid, beneficiind și de importante investiții străine. Croația
posedă un patrimoniu turistic de excepție, care reprezintă nu doar o multitudine de peisaje
geografice remarcabile, ci și numeroase monumente istorice sau arhitectonice.
Chestiunile de ordin etnic nu au dispărut, având oarecare influență și din
perspectivă geopolitică. În perioada Iugoslaviei lui Tito, Croația a atras un număr important de
etnici sârbi, care au preferat să se stabilească în această republică, pentru a beneficia de un
standard de viață mai ridicat. Primele state care au recunoscut independența Croației au fost
Germania și Vatican, ambele făcând-o simultan- ceea ce i-a determinat pe analiștii politici să
decripteze în acest gest, reactivarea unor legături istorice tradiționale.
Există etnici croați și pe tertoriul Bosniei-Herțegovina, ceea ce a determinat o preocupare
efectivă a Zagrebului de a include sub controlul statului croat și părți din această fostă republică
iugoslavă. Amintirea celor cinci ani de confruntări militare croato-sârbe (1991-1995) nu s-au
șters din subconștientul colectiv al poporului croat și probabil că acest lucru va mai dura, o lungă
perioadă de timp. Actualmente, cele două națiuni par a se ignora reciproc, menținându-și între ele
o atmosferă de rezervă glacială.
Din punct de vedere geopolitic și istoric se poate afirma faptul că independența
Croației a readus această țară în sfera de influență germană, reconexând-o spațiului economico-
spiritual propriu Europei Centrale, acolo unde a gravitat mai mereu de-a lungul secolelor, grație
și confesiunii romano-catolice. Se poate afirma că romano-catolicismul (ca și în cazul Ungariei)
a reprezentat un adevărat sigiliu identitar în sens modern și european pentru croați, popor cu
certe calități militare și lucrative, pașnic prin structura sa, în pofida sângeroaselor episoade pe
care istoria sa le-a consemnat. Croația pare a-și repudia mental orice legătură cu zona Balcanilor
și cu mixtura de civilizație islamico-ortodoxă, afirmându-și în mod vocal apartenența la
catolicism și Occident. Susținerea nord-americană de care Zagrebul a beneficiat constant după
 20

obținerea independenței a oferit un atu suplimentar, unei politici în care prioritatea națională e o
constantă.
Croația a aderat în anul 2013 la Uniunea Europeană, după ce a trebuit să suporte o vreme un
cvasi-boicot, legat de evenimentele legate de războiul din fosta Iugoslavie, dar și de unele
atitudini și declarații oficiale ale guvernelor sale, vis a vis de problematica amplă a minorităților
naționale.

ESTONIA

Estonia a aderat la UE în anul 2004. Economia sa a reprezentat unul dintre atuurile cele
mai importante pe parcursul negocierilor de aderare la Uniunea Europeană (UE). Restructurarea
inițiată la începutul anilor 90’ a condus repede la stabilitate economică și curând și la
performanțe în domeniu.
Cel mai important volum de investiții străine în Estonia provine din Finlanda și
Suedia. Reforma fiscală (după model irlandez) a încurajat investițiile, iar normele care reglează
economia estoniană sunt considerate cele mai liberale și mai deschise dintre toate țările baltice.
Estonia a încurajat dezvoltarea sectorului tehnologiei de vârf, cu foarte bune rezultate. Ea se
bucură de o relație privilegiată cu Finlanda, o relație bazată atât pe cultura comună, cât și pe
importantele investiții economice ale companiilor finlandeze în această țară. Finlanda s-a
numărat printre cei mai activi susținători ai Estoniei pentru aderarea la UE. Estonia sprijină
inițiativa creării așa-numitei Dimensiuni Nordice a UE (cuprinzând celelalte țări baltice, țările
scandinave, Polonia și Finlanda). În cadrul acesteia, o preocupare importantă pentru Estonia o
reprezintă îmbunătățirea condițiilor de mediu din Marea Baltică și din zonele învecinate. Este,
 21

totodată, preocupată de vecinătatea cu Rusia și de rezolvarea unor probleme pentru cooperarea

transfrontalieră, controlul vamal și aspecte legate de crima organizată. O problemă delicată o
reprezintă cei 25% etnici ruși trăitori pe teritoriul Estoniei. Pentru dobândirea cetățeniei
estoniene, aceștia trebuie să treacă un test de limbă, măsură primită cu reacții de ostilitate. Din
acest motiv, 12% din populația țării nu deține niciun fel de cetățenie. Tensiunile dintre etnicii
ruși și oficialități s-au manifestat în mod constant, acest lucru conducând la o precaritate a
relațiilor diplomatice dintre Estonia și Rusia.

LETONIA

Deoarece piața internă este redusă, pentru Letonia, găsirea unor piețe externe este vitală
sub aspect economic. Uniunea Europeană oferă această piață. În 2001 exporturile către UE
reprezentau 63% din totalul exporturilor Letoniei. La fel ca și în cazul Estoniei, cele mai
importante investiții străine în Letonia au venit din spațiul scandinav, în special din Suedia și
Finlanda. Relațiile cu Rusia sunt dificile, importanta minoritate rusă existentă între granițele
Letoniei constituind un factor de tensiuni, amplificate radical din anul 2004, când guvernul leton
a introdus o serie de reforme care restricționează folosirea limbii ruse în școli. Pe de altă parte,
spațiul ex-sovietic continuă a reprezenta un partener comercial notabil pentru Letonia. Țara
rămâne un important punct de tranzit pentru hidrocarburile provenind din Rusia. În anul 2007,
Letonia s-a alăturat altor 5 noi state membre ale UE, inițiind o acțiune legală împotriva Comisiei
Europene, față de plafoanele de emisii de carbon impuse de către Bruxelles. Letonia consideră că
 22

aceste limitări excesive afectează capacitatea economiei sale de a recupera distanța față de
economiile vechilor state membre.

  LITUANIA

Cea mai mare dintre cele trei țări baltice, Lituania a fost prima dintre acestea care și-a
declarat independența. Are multe interese comune cu Polonia, de care o leagă istoria și cultura.
Țară majoritar catolică (spre deosebire de Letonia și Estonia- preponderent protestante), Lituania
consideră că identitatea sa religioasă, determină mentalitatea prpeonderentă, relativ mai
conservatoare, a națiunii lituaniene. În cadrul UE, Lituania este un aliat constant al Poloniei,
adoptând o poziție critică față de Rusia. Cu ajutorul Poloniei, Lituania a reușit să obțină
includerea, în proiectul de reformă de tratat instituțional al UE, a unei clauze de solidaritate în
cazul unei crize, în furnizarea de energie. Reformele economice în Lituania au fost adoptate cu
prudență și au fost mai lente decât în celelalte state baltice, dar în 2004 a înregistrat cea mai mare
creștere economică la nivelul UE, îndeplinind criteriile economice dela Maastricht. A fost primul
stat al UE care a ratificat proiectul de Constituție Europeană, în 2006. Este al doilea dintre
statele nou primite în UE care găzduiește o instituție europeană. Din 2007, la Vilnius
funcționează Institutul European privind Egalitatea de Gen.

POLONIA

Prima țară din Europa de Est care a înlăturat regimul comunist. Cea mai mare
dintre țările care au aderat la UE în anul 2004, a avut în Spania un susținător constant,
confesiunea comună romano-catolică fiind un avantaj în această privință. Unul dintre cei mai
dificili parteneri de negocieri în cadrul UE, apărându-și interesele particulare în mod insistent.
25% din populația țării trăiește din agricultură, în ferme mici, care contribuie cu mai puțin de 5%
la PIB. Prin intrarea Poloniei în UE a crescut povara financiară a Uniunii în privința
subvenționării agriculturii, apărând temerea că se vor diminua fondurile destinate fermierilor din
vechile state membre. Treptat, economia poloneză a cunoscut progrese incontestabile. E un critic
al politicii externe a Rusiei și încearcă să-și crească vizibilitatea pe plan internațional, relațiile
excelente cu SUA fiind un atu în acest sens. Influența Bisericii Romano-Catolice este extrem de
puternică la nivelul societății poloneze, ceea ce explică unele dintre atitudinile extrem de critice
la adresa UE și a stilului de viață contemporan, în general.
 23

ROMÂNIA

Odată cu intrarea totală în sfera de influență sovietică (prin schimbarea regimului politic)
România nu a contat o lungă perioadă de timp, sub aspectul inițiativelor de politică externă, pe
eșichierul geopolitic zonal și internațional. După 1954 România începe să-și contureze însă tot
mai clar, propria sa manieră de exprimare diplomatică, în pofida faptului că nu se punea nici un
moment sub semnul întrebării modelul socialist/comunist. Distanțarea treptată față de Moscova
(chiar dacă insesizabilă sau mult prea timidă, pentru unii observatori) a avut inițial o motivație de
natură economică, în sensul că, partea română a refuzat să admită punctul de vedere al URSS,
referitor la ”diviziunea internațională socialistă a muncii”, în sensul că, unele state din blocul
ideologic dominat de URSS, să-și specializeze economiile, fie pe industrie, fie pe agricultură.
România ar fi urmat să devină un fel de economie preponderent agrară, ceea ce a nemulțumit
profund Bucureștii, doritori a-și cristalizat o industrie (cu precădere grea), care să confere țării o
nouă dimensiune socială.
În fapt, România n-ar fi făcut altceva, decât să folosească argumentele ideologice și
economice staliniste, conform cărora, industria grea ar fi reprezentat chintesența progresului
comunist.
După expresia istoricului Florin Constantiniu, ”campionul” noii doctrine românești de
independență economică a fost Alexandru Bârlădeanu, reprezentantul României la CAER,
susținut în mod evident de către Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Un șoc pentru liderii de la București l-a reprezentat publicarea în revista Universității din
Moscova , a unui studiu semnat de către E.B.Valev, care propunea crearea unui complex
economic internațional (format din România, Bulgaria și URSS), care urma să aibă o suprafață
de 150.000 kilometri pătrați și o populație de 12 milioane de locuitori. În cadrul acestui ciudat
conglomerat, ar fi fost inclusă și 42% din suprafața României, cu 54% din producția de mașini ,
51% din producția chimică și 86% din producția de petrol a țării noastre. Replica Bucureștilor a
fost promptă, în sensul că, în revista ”Viața economică”, așa-numitul ”Plan Valev” a fost aspru
criticat, fiind considerat un atentat la independența și integritatea teritorială a statului român.
Vizita din mai 1956 în Franța, a ministrului român al Comerțului exterior Marcel
Popescu, a reprezentat primul contact oficial de după război, al unui membru al guvernului
român, cu membrii guvernului francez.
În octombrie 1957, o delegație a Marii Adunări Naționale din Republica Populară
Română, condusă de Gheorghe Vasilichi a vizitat Franța.
În perioada 20 iunie-14 august 1959, o delegație economică guvernamentală română
condusă de Alexandru Bârlădeanu- vicepremier și prim-delegatul Republicii Populare Române la
CAER, Gheorghe Gaston Marin- președintele Comisiei de Stat al Planificării, Mihai Florescu-
ministrul Industriei Chimice și Petroliere și Mihai Petri- ministrul adjunct al Comerțului
 24

Exterior- au întreprins o vizită neoficială în Franța, Marea Britanie, Italia, Elveția, Belgia și
Olanda.
La 17 decembrie 1963, România și Franța au ridicat reprezentanțele lor diplomatice la
nivel de ambasadă.
În perioada 27-31 iulie 1964, Ion Gheorghe Maurer, președintele Consiliului de Miniștri
al României efectuează o vizită oficială în Franța, unde are convorbiri cu președintele Charles de
Gaulle. Cu această ocazie se convine pregătirea discuțiilor pentru încheierea unui nou Acord
comun, a unui Acord cultural și a unei Convenții Consulare. Miniștrii de Externe român-
Corneliu Mănescu și francez- Couve de Murville semnează un Aranjament de colaborare
tehnico-științifică.
Primele contacte bilaterale româno-britanice (după cel de-al Doilea Război Mondial) au
început la Londra în anul 1956, pentru reglementarea unor probleme privind dezvoltarea
colaborării între România și Anglia, mai ales acelea legate de arieratele finan ciare.
Cu ocazia vizitei delegației guvernamentale române în Marea Britanie (1959) s-au semnat
o serie de contracte, în valoare de 7,5 milioane lire sterline cu concernul anglo-american
”Rustyfa”, pentru o fabrică de anvelope auto-tractor la Popești-Leordeni, precum și pentru
fabricile de polietilenă de joasă și înaltă presiune de la Ploiești. La 30 martie 1960 a fost înființat
grupul parlamentar anglo-român. Pe 10 noiembrie 1960 a fost semnat un Acord Comercial și un
Acord Financiar anglo-român.
La 1 decembrie 1963, România și Marea Britanie au anunțat ridicarea la rang de
ambasadă a reprezentanței lor diplomatice.
Un prim pas către normalizarea relațiilor româno-americane după cel de-al Doilea Război
Mondial a fost reprezentat de vizita efectuată în SUA (27 noiembrie-27 decembrie 1955), de
către o delegație agricolă română, condusă de doctor Virgil Gligor- ministru adjunct al
Agriculturii, din care mai făceau parte profesorul Grigore Obrejanu și Silviu Brucan. Numirea
lui Silviu Brucan în calitate de ministru plenipotențiar la Washington (și primirea de către acesta
a acceptului Departamentului de Stat- februarie 1956) a reprezentat una dintre măsurile luate de
București în vederea îmbunătățirii relațiilor româno-americane.
Plenara CC al PMR (26-28 octombrie 1958) a anunțat schimbări extrem de importante
sub aspectul dezvoltării economice a României în perspectivă, Gheorghe Gheorghiu-Dej
afirmând că urma să aibă loc o orientare semnificativă a comerțului românesc dinspre blocul
comunist, către Occident și SUA.
Pe 30 martie 1960 s-a semnat la Washington Acordul financiar dintre România și SUA,
prin care se reglementa efectiv aproape totalitatea pretențiilor reciproce ale celor două țări.
La 9 decembrie 1960, la Washington era încheiat Acordul cultural, de către Foy Kohler,
secretarul adjunct de stat pentru Afaceri Europene din cadrul Departamentului de Stat și George
Macovescu, ministrul plenipotențiar al României, acesta fiind primul aranjament postbelic în
domeniul culturii, învățământului și științei între România și SUA.
La 1 iunie 1964 reprezentanțele diplomatice dintre SUA și România erau ridicate la nivel
de ambasadă.
Un moment extrem de important din perspectiva trasării liniilor-directoare ale politicii
externe a României comuniste l-a reprezentat adoptarea așa-numitei ”Declarații cu privire la
poziția Partidului Muncitoresc Român în problemele mișcării comuniste și muncitorești
internaționale”, cunoscută neoficial și sub numele ”Declarația de independență”. Pornind de
la încercările de mediere ale Partidului Muncitoresc Român în conflictul ideologic declanșat între
URSS și China, documentul afirma dreptul la independență al fiecărui partid comunist
 25

(muncitoresc), egalitatea în drepturi a acestor partide și neamestecul în afacerile interne, ca

principii de bază ale relațiilor din cadrul mișcării comuniste și muncitorești internaționale.
Documentul reprezenta expresia politicii inițiate după moartea lui Stalin (1953) și ilustra
temelia strategiei politice a Partidului Comunist Român (denumirea partidului din 1965), atât în
relațiile cu sovieticii și celelalte partide comuniste, cât și cu statele capitaliste sau nealiniate..
Istoricul Florin Constantiniu considera că motivul principal al schimbării cursului
politicii externe al României ar fi fost dorința lui Gheorghiu-Dej și a echipei sale, de a rezista
noului curs ideologic al destalinizării imprimat de către Hrușciov. Era nevoie de o susținere cât
mai largă sub aspect internațional și în consecință, trebuia făcută o mișcare spectaculoasă. Nu-i
mai puțin adevărat însă că argumentele economice nu puteau fi în nici un caz ignorate, interesul
diriguitorilor de la București fiind acela al creșterii standardului de viață al populației, în același
scop al solidificării bazei de susținere a politicii dejiste. Apărea aproape ca neverosimilă, noua
atmosferă ideologică pe care conducătorii comuniști români încercau s-o cristalizeze atunci când
se refereau la relațiile româno-sovietice/ruse, în sensul că, fără a pune nici o clipă sub semnul
întrebării validitatea dogmei comuniste, era criticată imixtiunea brutală a URSS în politica
internă a României, insistându-se mai cu seamă asupra prezenței sovietice de după 23 august
1944. O atare prezență apăsătoare și descurajantă (la toate nivelurile) n-ar fi avut nimic de-a face
cu raportuile normale dintre două state socialiste, care ar fi trebuit în acest sens să cultive
sentimentul deplinei încrederi reciproce. Care ar fi fost, atunci, diferența dintre URSS și
mentalitatea dintotdeauna a Rusiei țariste, se întrebau retoric, propagandiștii de la București....
Deschiderea către Occident și SUA inițiată de către echipa lui Gheorghe Gheorghiu-Dej
și echipa sa este continuată și amplificată o vreme de către Nicolae Ceaușescu. Menținerea
relațiilor diplomatice cu Israelul, nealinierea față de Moscova într-o multitudine de chestiuni
ideologice, tactice și diplomatice, cultivarea unor bune relații cu China- influența tot mai
importantă jucată de România în zone din Orientul Mijlociu (prin rolul de mediator recunoscut și
respectat), conferă politicii externe a Bucureștilor un rol greu de anticipat în anul 1945.
Multitudinea vizitelor pe care cuplul Nicolae și Elena Ceaușescu le-a efectuat în
țări din Africa și Asia (dincolo de rolul propagandistic, de încercarea de a găsi noi alternative
economice) s-au concretizat (fie și în parte) printr-o serie de acorduri economice concretizate
ulterior. Dacă Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost mai curând un tactician , Nicolae Ceaușescu a fost
un ambițios strateg, care a dorit (fie și parțial) să repete în planul relațiilor internaționale,
experiența Iugoslaviei titoiste, țară care a jucat la un moment dat, un rol diplomatic cu mult mai
important, decât ponderea sa reală, economico-militară. În pofida eșecului absolut al regimului
său, Ceaușescu s-a bucurat mulți ani de respectabilitate în percepția cancelariilor occidentale și
americane, aspect explicabil și prin faptul că regimul politic din URSS (deși oarecum flexibilizat
după 1953) cunoștea rigidități incontestabile. Efectele ”războiului rece” și pragmatice simulări
geopolitice, au transformat o vreme România, într-un subiect interesant de analiză pentru
geopoliticienii capitaliști, care au apreciat mai ales gesturile de frondă ale Bucureștilor față de
Moscova. Nu în ultimul rând, prestația reprezentanților României în cadrul organismelor
internaționale (ONU de pildă) a fost (în marea majoritate a situațiilor) caracterizată prin
profesionalism, seriozitate și ingeniozitate, în sensul că, unele dintre inițiativele românești au fost
concretizate ulterior în rezoluții oficiale. Insistența cu care Bucureștii clamau tema neamestecului
în treburile interne, renunțarea la folosirea forței și la amenințarea cu forța în soluționarea
chestiunilor internațiomale interstatale- constituie repere ale diplomației românești și contribuții
incontestabile ale României în cadrul gândirii politico-juridice internaționale. Se observă faptul
 26

că diplomația românească (în mod special după 1958) încerca să recupereze o parte din
moștenirea titulesciană, conferindu-i un alt impuls, în noul context istoric mondial existent.
Vizita lui Charles de Gaulle în România (14-18 mai 1968) a reprezentat un incontestabil
spor de prestigiu internațional pentru Nicolae Ceaușescu și implicit pentru România, dar
momentul poate cel mai important al popularității sale internaționale a fost ilustrat de celebra
cuvântare din 21 august 1968, prilejuită de invadarea Cehoslovaciei de către URSS, Polonia,
Bulgaria și Ungaria.
A fost un moment extrem de dificil în plan geopolitic, riscul invadării României de către
sovietici fiind unul real, iar maniera în care Nicolae Ceaușescu și echipa sa au știut să
reacționeze atunci- a contribuit la o neașteptată creștere a simpatiei lor în rândurile românilor. O
vreme, diplomația românească obține un credit tot mai mare în percepția cancelariilor lumii. În
acest sens, Florin Constantiniu- scria:
”În planul politicii externe, Ceaușescu înregistrează numeroase succese. Până la venirea
administrației Carter, relațiile cu SUA cunosc un curs ascendent, care culminează cu acordarea
clauzei națiunii celei mai favorizate României, în 1974. Deși de caracter economic, hotărârea
Washingtonului are o profundă semnificație politică: SUA răsplătesc politica de autonomie a
României în Pactul de la Varșovia și conferă lui Ceaușescu- maverick al blocului sovietic- o
statură internațională cum puțini oameni politici români au avut.
Nicolae Ceaușescu ține piept Kremlinului, șicanează Pactul de la Varșovia, mediază în
conflictul din Orientul Mijlociu, Golda Meir, premierul Israelului, îl găsește ”atrăgător și
energic”, cancelarul Willy Brandt îl consideră un interlocutor vrednic de interes, prin alergia pe
care o manifestă față de diviziunea Europei în blocuri militare, președinții SUA Richard Nixon și
Gerald Ford, vizitează România sau îl invită la Casa Albă pe Ceaușescu.
Istorici și analiști străini se apleacă asupra fenomenului. Pentru Hugh Seton-Watson, în
1967, politica externă a României reprezintă cel mai important eveniment din istoria Europei de
Sud-Est de la moartea lui Stalin. În 1983, Helene Carrere d”Encausse va scrie că singura țară
din Pactul de la Varșovia care a izbutit să iasă din situația de satelit sovietic pentru a deveni
independentă este România”.
Nu vom mai insista din punct de vedere factologic asupra regresului regimului
Ceaușescu. Evenimentele din decembrie 1989 au consemnat intrarea României într-un nou timp
istoric, care inițial părea că echivala cu o extraordinară șansă de regenerare. Ulterior însă,
tranziția către o economie de piață funcțională și spre o societate comparabilă cu cele occidentale
performante, s-a dovedit un proces neînchipuit de dificil, explicațiile fiind atât de ordin istoric,
cât și psihologico-inerțial. Chiar aderarea efectivă a țării (1 ianuarie 2007) în structurile Uniunii
Europene, nu a însemnat și o spectaculoasă îmbunătățire a nivelului de trai, în pofida faptului că
unele progrese au existat. Rămâne încă prezent un anumit decalaj între regiuni, atât în ceea ce
privește dinamica dezvoltării, cât și mentalitatea efectivă a oamenilor, în condițiile în care,
Transilvania și Banatul par a fi mai apte pentru dura competiție economică de pe continent, în
vreme ce părțile estice se mențin la un nivel inferior de dezvoltare. Partidele politice derulate la
guvernare (începând din 1990) au dezamăgit (în imensa majoritate a cazurilor), iar maiorescianul
fenomen al ”formelor fără fond” își reconfirmă astăzi, parcă mai mult decât oricând-viabilitatea.
În ultima vreme, pe fundalul falimentului aproape total al clasei politice, pare a se cristaliza un
discurs autohtonist, cu accente din ce în ce mai critice la adresa instituțiilor Uniunii Europene.
Este (deocamdată) doar o formă neorganizată, aparținătoare mai curând zonelor de nișă ale
societății, dar ipoteza organizării sale într-o formulă politică eficientă, nu poate fi nicidecum
exclusă.
 27

Paralel cu scăderea ponderii agriculturii, industriei și construcțiilor în PIB se constată o

creștere continuă a ponderii serviciilor (comerț, transport, poștă și telecomunicații, turism) care
se menține însă la o valoare mult sub nivelul țărilor dezvoltate. Infrastructura căilor de
comunicație este rămasă în urmă, fiind în curs de realizare- cu sprijin financiar și tehnic extern-
programe de modernizare a căilor rutiere și feroviare care vor înscrie România în rețeaua de
magistrale de transport ale Europei unite. Principalii investitori provin din Austria, Italia, Olanda
și Germania (peste 50% din total) urmați de cei din Cipru, Franța, SUA, Marea Britanie.
Mecanismele deficitare de eligibilitate a fondurilor europene, slaba absorbție a acestora,
corupția ,slaba performanță a administrației- reprezintă principalele probleme cu care se
confruntă România în cadrul UE.

SLOVACIA

În perioada comunistă a Cehoslovaciei (caracterizată printr-un comunism ceva mai ”soft” decât
în restul statelor membre ale Tratatului de la Varșovia), aparentul liberalism s-a combionat cu
menținerea controlului represiv al autortităților. . Anul 1968 a resuscitat speranțele la un moment
dat, dar intervenția trupelor militare ale țărilor ”frățești” (mai puțin România) a arătat faptul că
totul nu fusese decât o iluzie. Slovacia a rămas iarăși în umbră, decenii la rând, pânâ când, după
1989, șansa i-a surâs din nou, pe fondul unui context politico-internațional complex și mai ales
complicat. Să precizăm doar, că personalitatea care a ilustrat la începutul anilor 90”, dorința de
secesiune a slovacilor a fost Vladimir Meciar, un fost activist comunist obscur, care (asemenea
lui Slobodan Miloșevici în Serbia) a descoperit în discursul naționalist, un posibil model
îmbrățișat și de către cea mai mare parte a compatrioților săi. Partidul lui Meciar (intitulat
Mișcarea pentru o Slovacie Democrată) era de fapt un grupuscul naționalist autentic, cu accente
populiste incontestabile, care exprima în acel moment, așteptările unei părți importante a
cetățenilor slovaci. Alegerile derulate pe 6 iunie 1992 au fost câștigate de către Meciar și partidul
său, iar de aici și până la proclamarea unei noi independențe a Slovaciei, n-a mai fost decât un
parcurs al formalităților juridice. Meritul elitelor politice din fosta Cehoslovacie a constat în
 28

faptul că această secesiune s-a derulat într-o manieră pașnică, așa-numitul ”divorț de catifea”,
fiind des invocat în literatura politico-istorică de specialitate. Pe 1 ianuarie 1993, Slovacia s-a
proclamat republică independentă, iar bătrînii supraviețuitori ai perioadei Tiso credeau că trăiesc
un vis, martori ai unui film greu de crezut anterior a fi fost posibil. Nu este de mirare faptul că în
cadrul ceremoniilor derulate în acele zile și care au marcat ziua independenței, printre mulțimile
care își manifestau emoția și bucuria se puteau vedea și grupuri de oameni care agitau (pe lângă
vechiul steag slovac) și portrete ale lui Jozef Tiso, imaginea sa de burghez bonom, robust și
calm, revenind în prim—plan, ca un adevărat simbol al unei națiuni, care își redescoperise
bucuria de a trăi și dreptul la a spera.
Revenită din nou subiect de drept internațional, Slovacia se prezenta ca o națiune
relativ omogenă din punct de vedere etnic, în sensul că 86% din totalul locuitorilor săi erau de
origine slovacă, dar poseda, în același timp, un important grup etnic maghiar, al cărui procent era
de 11%. Concentrarea acestuia cu preponderență în zona de graniță cu Ungaria, amintea,
oarecum, de situația germanilor sudeți din fosta Cehoslovacie, grupați în mod omogen în
apopierea graniței cu Germania. Deși în anul 1995 a fost semnat un Tratat de bună vecinătate
dintre Slovacia și Ungaria (ratificat de către Parlamentul slovac în anul 1996) era evident că
problema minorității maghiare din Slovacia urma să reprezinte în viitor una dintre posibilele
chestiuni delicate în economia relațiilor slovaco-maghiare. Moștenirea istorică nu era atât de ușor
de eradicat, iar ecourile sale continuau să rămână relativ vii la nivelul mentalului colectiv, mai
ales în ceea ce-i privește pe maghiari. Ungaria nu putea uita faptul că secole la rând, Slovacia
fusese parte componentă a Coroanei Sfântului Ștefan, fiind denumită în acest sens- ”Ungaria de
Sus”, iar Bratislava sau Kosice reprezentau orașe cu o încărcătură simbolică excepțională pentru
spirituailitatea maghiară. Minele de fier, aur, argint sau plumb ale Slovaciei- alimentaseră masiv
economia Ungariei, încă din perioada medievală, iar unități ale armatei maghiare avuseseră în
componența lor și luptători slovaci, oameni ai muntelui, scumpi la vorbă, cu priviri uneori
mohorâte, dârji, rezistenți, de o pietate catolică remarcabilă. Slovacii îi priveau pe maghiari cu
un amestec de inferioritate, ciudă și admirație. Budapesta respira grandoare și teamă, ură și
fascinație. Meciar le vorbise de nenumătate ori în discursurile sale despre nevoia Slovaciei de a-
și redescoperi identitatea națională, pentru că fără ea, națiunea s-ar fi transformat în timp, într-un
fel de turmă fără fizionomie, o aglomerare de indivizi gregari, preocupați doar de a supraviețui
de azi pe mâine. Comunismul ridicase o serie de obiective industriale importante, iar economia
Cehoslovaciei lui Husak fusese una dintre cele mai avansate din rândul fostelor state ale Blocului
dominat de către URSS. Kosice (de pildă) un oraș cu o certă fizionomie arhitectural-culturală
maghiară decenii la rând, fusese blagoslovit cu cartiere-standard alcătuite din blocuri cenușii, ce
respirau un aer apăsător, iar industria grea care i se atașase în timp, contribuia în mod paradoxal,
nu la creșterea standardelor sale de atractivitate, ci, la un soi de reducere până la nivelul unui loc
comun.
Meciar le reamintea compatrioților săi, despre scurta perioadă în care Slovacia
fusese independentă, în anii grei ai războiului, sub controlul strict al Germaniei, răstimp în care
economia și infrastructura țării cunoscuseră o dezvoltare neașteptată și se năștea imediat
întrebarea, dacă nu cumva cei care le contestau slovacilor capacitatea de a se autoadministra, nu
o făceau doar din considerente propagandistice, sau pentru a-și masca planul ocult de a-i menține
în permanență într-un soi de inferioritate....
Și iarăși era amintit monseniorul Tiso, omul care fusese acuzat de cele mai mari
crime și păcate, devenit acum, încet-încet, un părinte iubitor al slovacilor, un adevărat om de stat
 29

care făcuse tot ceea ce fusese posibil în acele vremuri complicate, pentru ca poporul său să
supraviețuiască, să reziste, să prospere.......
Vladimir Meciar părea că preluase ceva din tradiționalismul catolic al lui Tiso, pe
fondul unui discurs populisto-naționalist din ce în ce mai pronunțat, care va fi însă, receptat din
ce în ce mai prost la nivelul cancelariilor europene. Figură impunătoare, degajând în egală
măsură forță și un soi de vag primitivism de tip ”macho”, Meciar a dominat categoric viața
politică slovacă în perioada 1993-1998, până când conflictul cu președintele Michal Kovac va
dezvălui autoritarismul personalității sale. Meciar va părăsi prim-planul vieții politice din
Slovacia, după ce va fi învins în finala alegerilor prezidențiale din anul 1999, contracandidatul
său- Rudolf Schuster, impunându-se cu un procentaj de 57,2% din totalul voturilor valabil
exprimate. Imaginea lui Meciar se erodase treptat, o explicație în acest sens fiind și discursul său
devenit din ce în ce mai populist, cu atacturi la adresa minorităților naționale din Slovacia
(maghiari și țigani- cu precădere), dar și din cauza poziționării tot mai critice față de organismele
europene, aspecte care (deși apreciate inițial de către mulți slovaci) au devenit tot mai repetitive
și nu au mai putut atenua efectele dificultăților economice pe care societatea slovacă le resimțea,
în urma etapelor de transformări pe calea către o economie de piață performantă și a unei
societăți cu adevărat pluraliste. Deși cu ocazia alegerilor prezidențiale din anul 2002 va reuși să
se califice din nou în finală, Vladimir Meciar va suferi o nouă înfrângere, în pofida faptului că
aproape 40% dintre electori îl vor vota. Integrată în Uniunea Europeană, Slovacia va opta ulterior
pentru moneda euro și va obține o serie de succese economice remarcabile, în sensul atragerii
unor importanți investitori străini, care vor aprecia regimul fiscal extrem de permisiv în această
privință. Pe de altă parte, chestiunea sensibilă care va genera mereu discuții în plan diplomatic va
fi aceea a relațiilor cu Ungaria, moștenirea istorică fiind, (încă) greu de depășit. Politica
guvernului de la Budapesta, în sensul acordării cetățeniei maghiare tuturor ungurilor din afara
hotarelor Ungariei va fi respinsă de oficialii de la Bratislava, care au considerat-o drept o
ingerință periculoasă în afacerile interne ale statului slovac. Ca o contramăsură în acest sens,
Parlamentul slovac a decis ca orice cetățean slovac care ar urma să dobândească o a doua
cetățenie, o va pierde automat pe aceea slovacă și în consecință, își va pierde și toate drepturile
politico-administrative care ar decurge din aceasta. Guvernele de la Bratislava au rămas
inflexibile în privința atitudinii lor ferme față de orice demonstrație de imagine a Budapestei, un
alt exemplu în această privință fiind reprezentat și de interzicerea prezenței pe teritoriul Slovaciei
a însuși președintelui Ungariei, care fusese invitat la ceremonia dezvelirii unei statui a unui rege
maghiar, în orașul Komarno. O parte a mass-media din Europa continuă să critice presupusa
atitudine naționalistă a autorităților slovace, dar o analiză atentă a acestui simptom nu se poate
rezuma doar la elemente ale corectitudinii politice, sau la o superficială lectură a unor
comunicate de presă, ci, trebuie să aibă în vedere, straturile mult mai profunde ale
interdependențelor istorice slovaco-maghiare, fără de care, nu poate fi înțeleasă mefiența slovacă
față de Budapesta. Mai mult decât atât, scurtele perioade de independență din istoria Slovaciei
(avem aici în vedere relațiile slovaco-cehe și slovaco-germane, dar și cele slovaco-austriece)
explică din punct de vedere psihologic, aceste puseuri naționaliste ale Bratislavei. Naționalismul
trebuie înțeles ca un element fără de care, corpul etnic al unui popor ar rămâne pentru totdeauna
imobil și în consecință, a ne grăbi să-l repudiem, considerându-l un indiciu al primitivismului
mental este o eroare. Nu toate națiunile au aceleași evoluții/experiențe istorice și în consecință,
nu le putem așeza pe toate, pe același Pat al lui Procust, trăgând de aici o concluzie unică.
Slovacia are argumentele sale, care încă mai au ecouri din punct de vedere psihologic, la nivelul
mentalității colective autohtone. Desigur, aceste asperități se vor anihila în viitor (și recursul la
 30

exemplul franco-german este deja clasic), dar va mai trebui să treacă o anumită perioadă de timp,
ținând cont, totodată- și de atitudinea Budapestei, care, deocamdată, nu pare a oferi prea multe
temeiuri de liniște Bratislavei.
Imperiul austro-ungar a fost considerat multă vreme, drept un element de
echilibru european și un adevărat stat-baraj în calea expansionismului slav, iar nu puține voci l-
au privit și ca pe o sursă de inspirație pentru o posibilă federație europeană, capabilă a oferi
statelor sale membre- acea prosperitate, la care toate statele, visează de fapt. Unele reușite
economice părea că îndreptățesc acest scenariu, numai că, maniera în care partea maghiară a
Imperiului și-a derulat politicile asimilaționiste față de celelalte naționalități, a anulat complet
orice variantă optimistă a unei asemenea construcții politice. Era firesc, așadar, ca acele
naționalități (precum slovacii) care au cunoscut în mod direct efectele politicii de maghiarizare,
să-și mențină reticențele și să reacționeze cu o sporită sensibilitate, față de orice tentativă actuală
a Ungariei, de a repune pe tapet presupusa injustiție la care e supusă minoritatea maghiară din
statele succesoare Regatului Ungariei Sfântului Ștefan.

După aderarea la UE, Slovacia s-a bucurat de avantaje privind competitivitatea costurilor de
producție, în comparație cu celelalte state noi membre ale Uniunii Europene, dublată de
proximitatea față de centrul Europei. Din această cauză ea a devenit o destinație preferată pentru
investițiile străine, în special în ce privește construcția de automobile. Un obstacol în calea
aderării la UE l-a reprezentat și situația minorității rome. Slovacia este prima țară din Europa
Centrală și de Est care a introdus o cotă unică de impozitare, menținând și un nivel competitiv al
costului forței de muncă. Acest fapt a atras criticile vechilor state ale UE, care au acuzat Slovacia
de practicarea dumpingului social și fiscal. A fost, totodată, prima țară care a declanșat acțiunea
legală împotriva Comisiei Europene pentru impunerea unor limite a emisiilor de dioxid de
carbon pe care aceasta le considera discriminatorii și cu un efect negativ asupra recuperării
distanței dintre nivelul său de dezvoltare și cel al vechilor state membre. Relațiile Slovaciei cu
Ungaria continuă să fie tensionate, chestiunea statutului minorității maghiare din Slovacia fiind
un motiv de controverse între cele două state .

SLOVENIA

Aderând la UE în anul 2004, Slovenia venea cu avantajele unei relative omogenități

etnice și al unui nivel relativ dezvoltat al economiei, fiind cea mai prosperă dintre republicile
fostei Iugoslavii. PIB-ul său atinsese, încă înainte de aderare (2002), o cotă de 70% din media
 31

europeană, un procent dublu față de media celorlalte țări candidate. A adoptat o abordare
graduală a reformelor într-o serie de sectoare economice. Turismul joacă un rol important în
economia slovenă, iar integrarea europeană este privită ca o oportunitate pentru acest sector. Are
relații excelente cu Austria și Germania, aceste două state fiind printre principalii săi susținători
politici. Cea mai liberală dintre fostele republici iugoslave, a înregistrat o tranziție relativ ușoară,
spre economia de tip capitalist. Susține extinderea UE în spațiul fost iugoslav, principala vizată
fiind Macedonia. A condiționat susținerea aderării Croației la UE, de soluționarea disputelor
teritoriale dintre cele două țări și a problemei drepturilor de pescuit. Din anul 2007 a adoptat
moneda euro.

UNGARIA

. Proiectul geopolitic al ”Ungariei Mari” a fost întrerupt în perioada regimului comunist,

atâta vreme cât, odată devenită parte componentă a blocului sovietic, Ungaria ajunsese un fel de
reflexie a intereselor geopolitice ale URSS. Un moment remarcabil din istoria comunistă a
Ungariei l-a reprezntat revoluția din 1956, o tentativă disperată și eroică (dar ineficientă) pe care
comuniștii maghiari moderați au inițiat-o, cu scopul de a ieși de sub influența Moscovei, în
sensul transformării Ungariei într-un stat neutru. URSS nu putea accepta însă, o asemenea
”defecțiune”, iar reacția sa militară a fost devastatoare, cu consecințe iarăși tragice pentru
colectivitatea națională maghiară. Aproximativ 300.000 de unguri au părăsit țara în urma
anihilării revoluției de către armatele sovietice, iar Ungaria a reintrat sub control sovietic și
implicit, ideologia comunistă nu a mai fost contestată din interiorul țării.
Imre Nagy a fost cel care a dorit o ieșire a Ungariei din cadrele tot mai rigide ale
blocului sovietic, dar interesele geopolitice inflexibile ale Moscovei l-au condamnat, în cele din
 32

urmă la moarte2. Pe de altă parte, deși tentativa Budapestei de a ieși de sub controlul sovietic a
fost anihilată, s-a ajuns la un fel de compromis geopolitic, în sensul că, URSS a permis noilor
autorități maghiare să relaxeze situația economico-socială internă a Ungariei, cu condiția ca
Budapesta să adopte o politică externă obedientă față de Moscova, care să nu mai fie receptată de
către liderii de la Kremlin ca fiind una imprevizibilă, sau periculoase pentru interesele sovietice.
Așa se explică faptul că programele economice inițiate în perioada regimului lui Janos Kadar s-
au caracterizat printr-un anumit liberalism, cu totul neobișnuit în peisajul economiilor țărilor
comuniste, după cum, anumite facilități de ordin socio-economic de care cetățenii maghiari au
beneficiat în aceeași perioadă, contrastau cu situațiile analoage ale locuitorilor celorlalte țări
comuniste din regiune.
În cele din urmă, relațiile comuniștilor maghiari cu omologii lor sovietici au devenit mai
mult decât cordiale, iar integrarea ideologică a Ungariei în cadrul blocului comunist părea fără de
fisură, în sensul că, spre deosebire de România, Moscova considera Budapesta un aliat cu
adevărat fidel, care nu ar mai fi pus niciodată probleme dispozitivului geopolitic sovietic.
URSS a profitat la rândul său, de sensibilitatea Ungariei față de chestiunea
conaționalilor săi trăitori în afara granițelor , pentru a-și consolida controlul asupra Budapestei.
Compensația istorică s-a produs la începutul anilor 90”, atunci când Ungaria și-a deschis
frontierele pentru etnicii germani proveniți din fosta RDG, care după ce străbăteau Cehoslovacia,
încercau să penetreze teritoriul ungar, în tentativa lor de a ajunge pe teritoriul Germaniei
federale. Vechile legături istorico-politico-economico ungaro-germane s-au relansat, în vreme ce
relația Budapestei cu Moscova s-a răcit considerabil, fără însă a cunoaște momente de tensiune.
Eliberarea de comunism a pus în fața oficialităților maghiare marea problemă a
proiectului general de țară, pentru care Ungaria trebuia să opteze, respectiv- o încercare de a-și
reface structura teritorială a ”Ungariei Mari”, sau o repoziționare, în sensul începerii
demersurilor pentru integrarea țării în Uniunea Europeană. În cele din urmă, realismul politic și
pragmatismul economic au fost cele care au triumfat, considerându-se că ideea refacerii Ungariei
istorice, ar fi fost cu totul utopică în noul context geopolitic european și ar fi echivalat, oricum,
cu o amplificare a frustrărilor colective. Tratatele de la Trianon (1920) și Paris (1947) păreau că
statuaseră pentru totdeauna situația configurației frontierelor Ungariei, iar a te crampona de ceva
care devenise mai curând un fel de obsesie istorică, echivala din ce în ce mai mult, cu un fel de
patologie, ale cărei efecte ar fi fost greu de prevăzut și de controlat. Alternativa integrării țării
într-un organism european capabil a oferi multiple beneficii economice și de flexibilizare a
frontierelor, se arăta a fi unica soluție inteligentă și la îndemână. Astfel s-ar fi menținut o legătură
permanentă a Budapestei cu minoritățile maghiare trăitoare în celelalte state europene, iar
mecanismele de colaborare specifice ar fi putut compensa (fie și parțial) trauma absenței
regiunilor vizate dintre frontierele Ungariei.
Integrarea Ungariei în cadrul Uniunii Europene poate fi echivalată cu un nou ciclu
ăn evoluția geopoliticii sale, în sensul că, țara și-a regăsit locul de unde comunizarea o expulzase,
respectiv- ca un pivot al limitelor central-europene, în fața lumii slavo-bizantine și a celei
otomane de altădată.
În același timp, însă, nici un guvern de la Budapesta nu a neglijat situația maselor de
maghiari trăitori dincolo de hotarele Ungariei, iar energiile naționaliste par că s-au relansat mai
ales în ultimii ani, odată cu noul mandat al ambițiosului premier Viktor Orban, omul de numele
căruia se leagă câteva măsuri cu caracter economico-politic și de imagine care au suscitat critici
tot mai vehemente ale statelor membre ale Uniunii Europene, în sensul că, Ungaria actuală pare
2
 33

că s-a repoziționat pe vechile sale aliniamente de inspirație revizionistă, în orice caz- coloratura
naționalistă, cu pusee de respingere a unora dintre normativele Bruxelles-ului fiind din ce în ce
mai accentuată.
După integrarea în Uniunea Europeană, Ungaria a beneficiat de masive investiții străine,
Germania și Austria fiind principalii săi parteneri comerciali, dar și susținători politici constanți.
În cadrul politicilor UE, Ungaria acordă o preocupare specială problemei minorităților naționale
maghiare din afara granițelor sale. Din această cauză, politica privind minoritățile naționale este
un element important în diplomația europeană a Ungariei. Minoritatea romă din Ungaria este
discriminată în mod constant, atât pe piața muncii, cât și în învățământ, aspect care a suscitat
constante critici din partea Comisiei Europene. Problemele economico-financiare ale Ungariei
s-au acutizat, eșuând în tentativa sa de reducere a deficitului.

BIBLIOGRAFIE ORIENTATIVĂ :

1. Bădescu, Ilie, Geopolitică, globalizare, integrare, Ed.Mica Valahie, București, 2003

2. Bodocan, V, Geografie politică, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1997.

3. Chauprade, Americ, Thual, Francois, Dicționar de geopolitică, București, Ed.

Corint, București, 2003.

4. Claval, Paul, Geopolitică și geostrategie, Ed.Corint, București, 2001.

5. Duroselle, Jean, Baptiste, Kaspi, Andre”, Istoria relațiilor internaționale. 1948-

până în zilele noastre, vol.II, Ed.Științelor Sociale și Politice, București, 2006.

6. dr. Frunzetti, Teodor, dr. Zodian, Vladimir, (coordonatori), Lumea de azi, 2013.
Enciclopedie politică și militară (studii strategice și de securitate), Ed.RAO,
București, 2013.

7. dr. Frunzetti, Teodor, dr. Zodian, Vladimir, (coordonatori), Lumea de azi, 2015.
Enciclopedie politică și militară (studii strategice și de securitate), Ed.Rao.
București, 2015.
 34

8. Dan Dungaciu, Moldova ante portas, Ed, Tritonic, București, 2005.

CONF.DR. CRISTIAN SANDACHE