UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” GALAŢI

FACULTATEA DE ISTORIE, FILOSOFIE ŞI TEOLOGIE

TEMA REFERATULUI:

Copii instituţionalizaţi victimele societăţii.

Profesor: Masterant:
Lect.dr. Valerica Celmare Maria Mirabela Tăbăcaru
 Familia reprezintă mediul cel mai prielnic pentru dezvoltarea copilului ,totuşi
există situaţi când copii trebuie să fie încredinţaţi instituţiilor de ocrotire.

În România, politica pronatalistă dusă în timpul regimului comunist care

încuraja natalitatea fără a avea un suport economic bine definit alături de absenţa
mijloacelor contraceptive a dus la creşterea numărului de copii într-un timp relativ
scurt. Intervenţia statului a constat în promisiunea de suport a familiilor cu mulţi copii
care nu-şi puteau şă-şi asume responsabilitatea acestora, şi asfel îi plasau în aşa
numitele „orfelinate”, prin urmare s-a creat un sistem de instituţii, cu un personal
angajat care din punct de vedere numeric era deficitar, cu atât mai puţin specializat.

Plasarea în familia extinsă a fost omisă ca şi menţinerea fraţilor în aceiaşi

instituţie. În leagănele erau plasaţi copii până împlineau vârsta de 3 ani, iar după
ajungeau în alte instiituţii doar pe criteriul vârstei fără a ţine cont de individualitatea lor
până împlineau 18 ani.

Începând cu ani 1990 s-au făcut multe efortuei la nivel central şi local pentru a
dezvolta servicii comunitare alternative instituţionalizării. Asfel s-au dezvoltat forme şi
tipuri moderne de servicii sociale pentru familiile cu copii în situaţii de risc mai ales de
către organizaţiile neguvernamentale şi autorităţile locale cu asistenţă financiară şi
tehnică a unor organisme şi instituţii internaţionale.

Însă când vine vorba de abandon, acesta este o ploblemă la nivel mondial.
Indifrent care sunt motivele ce desparte o mamă de copilul ei abandonul, reprezintă o
urgenţă deoarece în prima perioadă mama poate fi reântoarsă la copilul ei fiind
cunoscut faptul că starea psihoafectivă a acestuia poate cunoaşte cu trecerea timpului
tulburări ireversibile.

De multe ori copii abandonaţi în matenitate nu primesc nici un nume nici o

cetăţenie, pe de altă parte sunt instituţi care pot oferi mâncare, adăpost dar în nici un
caz afecţiunea şi dragostea unui părinte. Copii instituţionalizaţi la vârste foarte fragete
pot avea întârzieri în dezvoltarea abilităţilor sociale, fizice şi emoţionale, asta datorită
faptului că încă de la vârsta de 3 ani copilul începe să conştientizeze faptul că este al
nimănui, ceea ce pentru el poate fi dureros. Neglijarea unui copil în primii ani de viaţă îi
afectează iremediabil dezvoltarea creierului. Copii neglijaţi care n-au beneficiat de
atenţie şi de afecţiune de la cel puţin un adult dedicat, au un IQ mult mai scăzut şi
dezvoltă probleme psihice de discernământ şi de control al impulsurilor. Dacă un copil
a depăşit termenul de 2-3 ani este posibil ca aceste probleme să se menţină. Aşadar la
uni dintre asfel de copii le lipseste capacitatea de a defini mai bine cuvintele uzuale şi
capacitatea de a reţine mai bine informaţia de care are nevoie pentru şcoală. De
asemenea este vorba de o capacitate mai redusă de a forma relaţii de subsistenţă cu
colegi, de a-şi regla emoţiile atunci când devine tulburat sau agitat.

În cele mai multe cazuri se întânplă ca acesti copii frecventind şcolile publice să
fie etichtaţi drept „orfani” şi trataţi ca şi cum ar avea un handicap social. Acest
comportament le crează comportamente de apărare de tipul retragerii, evitării sau
agresivităţii relaţionare. Uneori îşi construieste un univers idilic, imaginar care-l rupe
de realitate, iar acest lucru îi ajută să supraveţuiască, dar care poate avea consecinţe
defavorabile pe planul dezvoltării fizice şi intelectuale.

În rândul copiilor instituţionalizaţi se pot observa cu uşurinţă dizabilităţi fizice şi

de învăţare, acestea survin atunci când întârzierele severe de dezvoltare nu sunt sezizate
şi salvate la timp.

Asfel sindromul copilului abandonat presupune modificări serioase de dispoziţie,

frică, depresie alteori sunt rezervaţi şi reci au sentimente de culpabilitate, considerând
ca ei sunt cauza principală a abandonului lor.

Copii instituţionalizaţi întâmpină multe probleme, majoritatea apărute din cauza

despărţirii de familie. Tânarul care trăieşte experienţa instituţionalizări suferă o serie de
transformări progreşive al personalitaţii modificându-şi simultan sentimentul propriei
indentităţi şi modul de ai percepe pe celălanţi. Atât timp cât tânărul se află în faţa
membrilor unei colectiviităţi reprezintă o persoană obişnuită, normală însă infomaţia că
este de la „casa de copii”, atrage discreditarea, fiind indentificat cu diverse atribute:
slăbiciune, handicap afectiv, lipsă de responsabilitate, mergându-se până la ideia de
personalitate infracţională înăscută. Aceşti tineri care părăsesc instituţiile, au probleme
în a deveni adulţi independenţi, şi sunt de multe ori expuşi abuzuriilor, exploaatări,
traficului sau comportamentului anti social.
 De obicei cele mai multe probleme care apar la copii din centrele de plasament
sunt de adaptibilitate, de autocontrol. Adaptibilitatea lor socială este redusă, din cauza
mediului închis în care trăiesc şi există o anumită rigiditate în relaţiile sociale.

La asfel de copii se întânlesc frecvent comportamente antisociale. Numărul mare

de copii din centrele de plasament îi afectează pentru că limitează posibilitatea copilului
de a se relaxa şi de a se angaja în activităţi independente. În cele mai multe cazuri ei
simt că li se încalcă intimitatea iar copilul are o percepţie diferită asupra modului în care
este privit de către celălanţi. Frica de a-şi depăşi condiţia, frica de un imaginar stigmat
social, neâncrederea în sine pot conduce la subapreciere. Asfel este evident că viaţa în
instituţii dă nastere unor frustări la nivelul personalităţii individuale a copilului,
frustrări care vor da naştere unor suferinţe profunde ca urmare a separări de familie şi
care pot genera comportamente deviate.

Instituţionalizarea are efecte importante, severe şi de durată asupra copiilor în

special în cazul copiilor instituţionalitaţi la o vârstă foarte fragedă sunt cel mai mare
pericol. Cele mai semnificative efecte sunt legate de lipsa unui ataşament corespunzător.
Totuşi pe lângă acestea apare o întârziere severă de dezvoltare, copii care nu ajung la
obişnuitele stadii de dezvoltare datorită lipsei de stimulare şi afecţiune.

În anul 2000 în România aproape 100.000 de copii trăiau în instituţii de tip

vechi de protecţie a copilului. În anul 2018 aproximativ 6.000 de copii erau încă
instituţionalizaţi .Traumele şi consecinţele devastatoare ale instituţionalizări copiilor
sunt printre cele mai dure forme de abuz şi violenţă.

În fiecare an, aproximativ 3.000 de tineri cu vârstele cuprinse între 18-27 de ani
părăsesc sistemul de protecţie a copilului, fără a fi pregătiţi pentru o viaţă independentă,
iar personalul care interacţionează cu ei este rare ori instruit să-i ajute în acest sens.
Nepregătiţi şi ajunşi pe cont propriu după o viaţă petrecuţi în instituţie, ei nu sunt
capabili să facă faţă sarcinilor de zi cu zi.
 Comform studiilor efectuate în ţara noastra vizând efectele instituţionalizări au
constatat că există un decalaj la nivel de dezvoltare psiho-motrică şi socio-afectivă a
copilului din instituţiile de ocrotire faţă de copii crescţi în familie.

GEORGE NEAMŢU -Enciclopedia asistenţii sociale 2016

De Alois Gheguţ –Sinteza de psihologie specială 2005, Ed Polirom

https://observator.tv/social/traumele-unui-copil-abandonat-sindromul-copilului-presupune-frica-si-
depresie-200361.htm

https://www.ziuaconstanta.ro/rubrici/social/efectele-institutionalizarii-asupra-copiilor-din-centrele-de-
plasament.html

Macavei Elena-Familia şi casa de copii, Ed Litera ,Bucureşti 1989

Dumitrana 1998

https://pressone.ro/copiii-care-au-trait-primii-doi-ani-in-orfelinat-nu-mai-pot-avea-o-viata-normala

https://www.hopeandhomes.ro/home/ce-facem