2.9.1.

Iehoviştii şi mormonii, expresie a sincretismului gnostic modern

Introducere. În vremurile de astăzi se poate constata că din rădăcina gnosticismului şi a

antitrinitarismului primelor secole încep să reapară diverse ramificaţii eretice. Chiar dacă există
unele mişcări religioase care citează frecvent texte ale Sfintei Scripturi, s-a constatat că acestea sunt
revizuite dintr-o perspectivă străină creştinismului autentic. Modificarea textelor biblice reprezintă
o ameninţare serioasă la identitatea dogmatică, deoarece se alterează Revelaţia, se reinterpretează
Scriptura dintr-o perspectivă filosofico-gnostică, se diluează adevărul, dar mai ales se deformează
identitatea Persoanelor Treimice, care reprezintă baza întregii învăţături creştine. Deşi se vorbeşte
de un număr redus al membrilor Martorilor lui Iehova şi al mormonilor, nu trebuie ascuns faptul că
dezvoltarea lor continuă este un indicator că evoluţia este una dinamică, de aceea nu trebuie
minimalizate riscurile pe care le reprezintă pentru integritatea creştinismului, în general. Având
diverşi întemeietori şi lideri, doctrina este confuză, sincretistă şi obscură. Sincretismul 1 nu este un
fenomen nou şi nicio apariţie a timpurilor moderne, ci trebuie căutat în vechile mişcări religioase.
Sincretismul este o realitate a noilor vremuri, însă îşi are rădăcinile în elenism, va fi preluat de
gnosticismul antic, apoi de cel al Evului Mediu şi revine în forţă după aproape două mii de ani, dar
într-un cadru religios şi cultural specific2. Patria sincretismului a fost considerată India. În Occident
au apărut cugetători şi admiratori ai gândirii filosofice orientale şi promotori ai unor forme ale
sincretismului ca: Schopenhauer, Hartman şi filosoful german Neyserling, acesta din urmă afirma:
„Religiile sunt relative, iar religia adevărată este cea utilă“ 3. Cel ce a contribuit în mod substanţial la
răspândirea sincretismului religios în Occident a fost psihiatrul elveţian Carl Gustav Jung, prin
elaborarea teoriei despre „arhetipuri“.
Secte sincretiste pot fi numite acele mişcări pseudo religioase care suprapun învăţăturilor
Sfintei Scripturi doctrine care sunt străine adevărurilor revelate ale creştinismului. Ele formează un
grup aparte, exclusivist, situându-se în afara curentelor evanghelice sau penticostale.
De exemplu, nota specific sincretistă a Martorilor lui Iehova este aceea că şi-au însuşit
practici mozaice, musulmane, iar din Noul Testament au menţinut anumite învăţături ale lui Hristos,
însă au înlăturat divinitatea lui Iisus Hristos şi cultul divin creştin4.

1
Diac. prof. Emilian Vasilescu, Sincretismul religios în vremea noastră, în „Studii teologice“, (XIX), nr. 3-4, Bucureşti,
1967, p. 145. În vocabularul teologic adesea întâlnim termenul sincretism, care vine din grecescul ,
cuvânt ce indica în vremea lui Plutarh unire. În limbaj teologic înseamnă reunire, amestecare a unor idei filosofice sau
religioase de origine diferită. Din punct de vedere istoric, sincretismul a cunoscut cea mai mare înflorire în perioada
elenistă şi romană (de la Alexandru cel Mare la Fericitul Augustin) când religiile se amestecau între ele. Reapare în
secolul al XVIII-lea, când scriitori de mare valoare, ca: J. J. Rousseau, Goethe, Holderlin au încercat să pună bazele
unei „religii naturale“
2
H. Johans, op. cit., p. 33.
3
Ibidem, p. 149.
4
Diac. P. I. David, Invazia…, op. cit., p. 223.
 O problemă serioasă pe care o ridică această mişcare din punct de vedere creştin este Sfânta
Scriptură, pentru că este vorba de o îndrăzneaţă adaptare a textului sfânt la o doctrină înainte creată,
pentru a putea avea un suport biblic la toate afirmaţiile pe care-şi argumentează învăţătura. Textul
biblic a fost schimbat de sute şi sute de ori de Turnul de veghe, principala lor publicaţie, de aceea
Biblia tradusă nu mai este Cuvântul lui Dumnezeu, nu mai este Biblia creştină, ci un pseudo text pe
care îl numesc „Textul Bibliei“. Falsificarea Bibliei este o problemă serioasă, pentru că înseamnă
amăgirea propriilor credincioşi, înseamnă alterarea învăţăturii creştine şi a istoriei sale bimilenare.
Istoric. Martorii lui Iehova au împrumutat prin fondatorii săi elemente doctrinare din
iudaism, creştinism, gnosticism, din antitrinitarismul eretic creştin şi din milenarism,
autointitulându-se calculatori serioşi ai „mileniului“. Fără a putea vorbi de continuitate istorică, şi-
au construit în mod artificial originile pe tradiţii eretice ale fabulaţiilor gnostice, pe
subordinaţionismul profesat de Tertulian, de Origen şi demonetizat de Arie. Susţin că sunt singurii
deţinători ai adevărurilor religioase (teorie gnostică), adevăruri deformate, potrivit învăţăturii lor, de
sacerdoţiul creştin tradiţional. Obsesia mişcării este de a restabili învăţăturile Mântuitorului şi
creştinismul primar îndepărtat.
Ideea permanent reiterată este aceea că puterea satanică stăpâneşte societatea de astăzi, iar
apariţia unei „puteri dumnezeieşti“ pentru restabilirea adevărurilor divine este inevitabilă. În ochii
Martorilor lui Iehova, cuvântul religie nu poate fi decât un fals şi nu poate avea nicio legătură cu
adevăratul Dumnezeu, pentru că întrebuinţarea cuvintelor religie, religii şi cult sunt noţiuni care vin
de la anticul şarpe, care a sedus-o pe Eva.
Bazele istorice ale mişcării, iniţial mileniste, au fost puse de Charles Russell (1852-1916),
un american de origine germană. După moartea lui Russell, conducerea sectei a fost preluată de
judecătorul I. F. Rutherford (1869-1942). Mileniştii de nuanţă iehovistă l-au declarat pe Ch. Russell
„eretic“, fiind unul din singurele cazuri din istoria mişcărilor eretice ce acuză o persoană de erezie5.

5
Ibidem, p. 219.