Sunteți pe pagina 1din 408

CRISIA

2001
Orice corespondenţă se va adresa MUZEUL ŢĂRII
CRIŞURILOR
410464 ORADEA
Toute correspondance sera envoyee
â l'adresse: Bui. Dacia nr. 1-3
ROMÂNIA
Telefon/Fax: 0259/479918
Please send any mail to the
following address:

Richten Sie bitte jedwelche


Korrespondenz an die Adresse:

APARE SUB ÎNGRIJIREA COLECTIVULUI COORDONATOR:

SORIN BULZAN
IUDITA CĂLUŞER
LUCIA CORNEA
CĂLIN GHEMIŞ
DORU MARTA
BLAGA MIHOC
GABRIEL MOISA - secretar de redacţie

T6TH JĂNOS

Punctele de vedere exprimate în materialele publicate aparţin


în exclusivitate autorilor

REDACTOR RESPONSABIL AL PUBLICAŢIILOR


MUZEULUI ŢĂRII CRIŞURILOR: DR. AUREL CHIRIAC

ISSN - 1016 - 2798


FONDATOR: SEVER DUMITRAŞCU (1971)

© Copyright by Muzeul Ţării Crişurilor


'
MUZEUL ŢĂRII CRIŞURILOR

CRISIA
XXX

ORADEA, 2001
Pe copertă: Monedă de aur transformatăîn medalion (Vâlcele, corn.
Suplacu de Barcău, jud. Bihor), secol IV p. Chr.
SUMAR

SOMMAIRE - SUMMARY - INHALT

STUDII ŞI ARTICOLE

D. Ignat, Arta neolitică în nord-vestul României (I), L 'art neollthique


en nord-ouest de la Roumanie (I). La sculpture ....................... .... 9
C. Ghemiş, G. Fazecaş, Piese de aramă recent descoperite în judeţul
Bihor, Newly descovered Copper Pinds from Bihor County.... .. .. 23
S. Dumitraşcu, Turme şi păşuni în Dacia, Flocks and pastorelands in
Dacia........................................................................................... 35
Lakatos A, Medalionul din epoca romană târzie de la Vâlcelele, Late
Roman Gold Medallionfrom Vâlcelele (Bihor County) .............. 41
S. Stanciu, Observaţii antropologice asupra resturilor osoase umane
găsite la Salonta în august 2001, Remarques anthropologiques
sur Ies vestiges osseux humains trouves aSalonta en aout 2001 .... 53
I. Crişan, Zuh I., Cercetări arheologice de salvare de la Salonta
(judeţul Bihor), Les recherches archeologiquesde sauvetage de
Salonta (dep. de Bihor)................................................................ 57
D. Marta, Un cimitir medieval descoperit la Sălard (judeţul Bihor),
Un cimetiere medieval decouvert aSă/ard (dep. de Bihor) ......... 65
M. Georgiţă, Asediul cetăţii Oradea ( 1691-1692), Belagerung der
FestungGrossvardein (1691-1692) ............................................ 71
B. Mihoc, Istoria vieţii religioase a românilor din Comitatul Bihor
(1692-1750), Religious Life History ofRomaniansfrom Bihor
County 1692-1750 ...................................................................... 101
Toth J. Fundaţia de caritate „Csesztivo" din Oradea, Charity
Foundation„ Csesztivo "/rom Oradea ........................................ 165
I. Căluşer, B. Dulgău, Familia Gojdu. Repere genealogice,
Emanoil Gojdu. Reperes genealogiques .................................... 183
L. Cornea, Vechi ateliere fotografice. Fekete Sândor-primul artist
fotograf din Oradea, Anciens photographes. Sandor Fekete -Le
premier artiste photographe d 'Oradea........................................ 207
6 Sumar

N. Mihu, Procesul de „democratizare" a structurilor militare, între


deziderat şi realitate 1944-1947, Der Proze/3 von „ Demokratiesie-
rung" der Militiirstrukturen zwischen Forderung un Realitiit
1944-1947 ................................................................................... 219
I. Zainea, Imaginea opoziţiei în presa „de luptă democratică" a anilor
1945-1946. Cazul cotidianului „ Viaţă Nouă - Crişana", The
Image ofThe Oppozition in the Pressfor „Democratic Fight"
of 1945-1946. The Case ofthe Daily Newspaper „ Viaţa Nouă-
Crişana "...................................................................................... 229
A. Ţărău, Pruncuciderea - o reacţie extremă la politica demografică
comunistă, Childkilling- an extreme reaction to the demographic
comunist politic............................................................................ 245
G. Moisa, Schiţă pentru o istoriografie a Bihorului de la iluminism la
sfârşitul secolului XX, An Outline ofan Bihor Historiography s
from /Iluminism to the End oJ~h Century ................................. 255

NOTE

R. Milian, Din istoria învăţământului: programa şcolară a învăţătorului


Ioan Vancu (1894), De l 'histoire de l 'enseignement de l 'enseignement
de l 'instituteur Ioan Vancu (1894) ....... .. ... .. .. ..... ....... .............. ... .. 313
A. Faur, Un document francez despre alegerile din anul 1946 în judeţul
Cluj, Un documentfram;ais concernant Ies elections de 1946 an
departament de Cluj ....... .... .. ... ..... .. .. .. ... .. .. .. .. ..... ....... ... ..... ....... .. . 321
Hochhauser R., Obiective industriale bihorene de odinioară. Fabrica de
Bere Oradea- Seleuş, Industrial Sites from the Past ofBihor County.
The Beer Factory Oradea - Seleuş ........................................... .. 327
O. Mureşan, Conservarea preventivă a inventarului arheologic mobil,
Conservation on excavation ........................................................ 339

BIBLIOGRAFII

Lakatos A., Index „Crisia" 1991-2000 ............................................... 343

ANIVERSĂRI

S. Dumitraşcu, Mihai Brudiu- a împlinit 70 de ani ............................ 373


Sumar 7

RECENZII

Felix Nadar, Cînd eram fotograf, Traducere de Gabriela Ciubuc.


Colecţia „Artă şi Meserie", Editura Compania, Bucureşti, 2001,
224 p. (Lucia Cornea) .................................................................. 379
Al. V. Matei, I. Stanciu, Vestigii de epoca romană (sec. II-IV p. Chr.)
în spaţiul nord-vestic al României, Editura Porolissum, Zalău­
Cluj-Napoca, 2000, 131 p., 44 fig., 357 pl., 19 anexe
(Sorin Bulzan) ............................................................................. 381
Zeno-Karl Pinter, Spada şi sabia medievală în Transilvania şi Banat
(secolele IX-XIV), Editura Banatica, Reşiţa, 1999, 273 p. (Doru
Marta) .......................................................................................... 383
Iudita Căluşer, Episcopia greco-catolică de Oradea. Contribuţii mono-
grafice, Editura Logos "94, Oradea, 2000, 428 p.
(Corneliu Crăciun)....................................................................... 385
***, ,,Hadak. Utjăn" (Konferenciakătet), A Wosinsky Mor Muzeum
Evkănyve, 23 (2001), (Szekszard, 2001), 405 p. (Lak.atosAttila) .... 388
Suttner, Christoph Ernest, Relaţia alternantă dintre Bisericile
răsăritului şi apusului de-a lungul istoriei bisericeşti, Iaşi, Editura
Ars Longa, 1998, 158 p. (Corina Maghear) ................................ 393
STUDII ŞI ARTICOLE
ARTA NEOLITICĂ ÎN NORD-VESTUL ROMÂNIEI (I)*

de

Doina Ignat

Zona geografică la care ne referim este situată la vest de graniţa cu


Ungaria, la est de aliniamentul dintre localităţile Ciucea şi Zalău, la nord
de râul Someş şi la sud-sud-vest de limita dintre judeţele Bihor şi Sălaj
(I.O.Berindei, Gr.P.Pop, 1972).
Între aceste limite se desfăşoară trei unităţi geografice importante:
Câmpia de Vest, Dealurile Vestice şi o parte a Munţilor Apuseni Nordici.
De-a lungul văilor principale, cum sunt Barcăul, Crişul Repede şi
Crişul Negru, există şapte nivele de terase cu o altitudine care scade pe
măsură ce se apropie de Câmpia Crişurilor.
Primele trei terase vor trece, prin scufundare, în planul general al
suprafeţei câmpiei. În valea Barcăului şi a Crişului Repede ele au o dez-
voltare mai mare pe partea stângă a văilor, în timp ce în valea Crişului
Negru această dezvoltare este pe partea dreaptă.
Bogăţiile naturale al subsolului au fost cunoscute şi utilizate încă din
preistorie.
Variatele roci: grandiorite, gresii, riolite, granite, andezite, porfire,
şisturi, s.a. au fost exploatate şi prelucrate în numeroase aşezări neolitice
din jud. Bihor. Zăcămintele bituminoase de la Dema şi Suplacu de Barcău
au fost, deasemenea, cunoscute şi utilizate de comunităţile neolitice nu
numai pentru utilităţi casnice (iluminat, încălzit) dar şi pentru pictarea
ceramicu.
Flora şi fauna specifice acestui relief divers au asigurat încă din
antichitate condiţii propice de viaţă comunităţilor umane.
Pentru înţelegerea fenomenului de artă neolitică pe care ne propu-
nem să-l abordăm în prezentul studiu, se impun câteva precizări.
Domeniile de referinţă le constituie sculptura şi pictura. singurele
dovezi ale unei aşa zise manifestări de artă care s-au păstrat în timp. Ne
vor rămâne necunoscute multe obiective lucrate din materiale perisabile,

* Prezentul studiu a fost predat spre tipar, în limba maghiară, anuarului muzeului Deri
din Debreţin.
10 Doina Ignat

lemn, ţesături, care, prin formă, ornamente şi colorit, puteau constitui obiecte
de artă. (Dumitrescu, 1968).
Reprezentările plastice - antropomorfe sau zoomorfe, atât de răspân­
dite în culturile neolitice, prin grija cu care au fost executate, prin decorul
cu care sunt împodobite, pot fi considerate ca manifestări de artă (E.Comşa,
1987). În cazul unor piese antropomorfe, reprezentând figurine feminine,
decorul oferă uneori detalii de coafură, vestimentaţie şi chiar podoabe.
Pentru cei care le-au făurit, însă, aveau un caracter funcţional, cu semnificaţie
magico-religioasă.
Analizând această perioadă, Mircea Eliade arată că "Propagarea ce-
realiculturii vehiculează ritualuri, mituri şi idei religioase specifice". Com-
plexul pe care Marija Gimbutas îl defineşte ca fiind "Civilizaţia europeană
arhaică", se manifestă prin originalitate, simultan pe coastele Greciei şi
Italiei, în Creta şi Anatolia meridională, în Siria şi Plastina . . . Oricare ar fi
originea sa, "civilizaţia europeană arhaică" s-a dezvoltat într-o direcţie
originală care o distinge atât de culturile Orientului Apropiat cât şi de cele
ale Europei Centrale şi septentrionale. Un număr de obiecte (sigilii, figuri
umane şi animale ... ) indică activităţi rituale". (Eliade, 1981 ).
Vom trece în revistă, pe scurt, culturile neolitice care au evoluat, în
epoca neolitică, în spaţiul geografic la care ne referim, în vederea unei mai
bune înţelegeri a materialelor prezentate.
I. Cele mai vechi descoperiri arheologice atribuite epocii neolitice pe
teritoriul judeţului Bihor aparţin neoliticului vechi, respectiv culturii
Stareevo - Criş, cultură cu un caracter agricol primitiv, cu o arie de răspân­
dire care cuprinde aproape întreg teritoriul României. (Ignat, 1978).
Acest complex cultural cuprinde şi zone din Ungaria, Bulgaria şi
Nordul Greciei, alături de România şi Iugoslavia (Lazarovici, 1984).
Tipul aşezărilor, forma şi decorul ceramicii, ritul de înmormântare şi
plastica cu destinaţie cultică ale complexului cultural Criş - Koros - Stareevo
denotă legături directe, strânse, cu populaţiile Karanovo I şi II din Bulgaria
şi cu populaţiile culturii Sesklo din Grecia.
Purtătorii acestei culturi ocupă atât zona de câmpie (Oradea, Sântan-
drei, Sânicolau Român, Santău Mic, Biharea, Valea lui Mihai) cât ş1 zona
deluroasă (Mişca, Suplacu de Barcău, Râpa).
Aşezările sunt stabilite pe terase cu panta nu prea înaltă (Suplacu de
Barcău, Râpa, Biharea, Mişca) sau chiar pe malul apelor, uneori distruse
parţial de acestea (Fughiu, Sântandrei).
Sunt folosite şi peşterile ca adăposturi temporare (Vadu Crişului,
Câmpani).
Săpături arheologice sistematice s-au efectuat doar în trei dintre
aceste staţiuni: Râpa (Dumitraşcu, 1972), Suplacu de Barcău (Ignat, 1978,
1983) şi Fughiu (Ignat, 1979).
Arta neolitică în nord-vestul României 11

Toate aşezările au un singur nivel de înlocuire şi îşi încep evoluţia


în faza a III-a (Lazarovici, 1979).
Locuinţele descoperite în aceste aşezări sunt de trei tipuri: bordeie,
semibordeie şi locuinţe de suprafaţă (Ignat, 1983 b). Aceste tipuri de
locuinţe nu reprezintă, cronologic sau evolutiv, faze diferite ale marelui
complex cultural, ele fiind prezente în aceleaşi aşezări şi în acelaşi nivel.
II. În nord-vestul României fondul local al dezvoltării neoliticului
mijlociu îl constituie complexul Stareevo - Criş.
Cercetările arheologice atestă, .pentru această perioadă, existenţa unei
civilizaţii cu ceramică pictată, răspândită pe un larg areal în Transilvania.
(Ignat, 1987 a)
Datorită zonei vaste pe care o ocupă, această civilizaţie, incomplet
cunoscută încă, formează grupe zonale pe arii mai restrânse din punct de
vedere geografic, influenţate la rândul lor de grupele sau culturile cu care
se învecinează.
În stadiul actual al cercetărilor, în zona geografică la care ne referim
s-au identificat trei grupe zonale cu ceramică pictată. (Ignat, 1987 b)
I. Grupul Sântandrei - Oradea - Ioşia, Săcuieni, Vărzari, în vestul,
nordul şi estul Crişanei, care cuprinde ca relief atât zona de câmpie cât şi
cea deluroasă (Ignat, 1977, 1987 c), (Comşa-Nănăssi, 1971, 1972).
Acest grup cultural face legătura cu grupurile cu ceramică pictată din
Transilvania, dar prin formele ceramice şi pasta acestora atestă o dez-
voltare locală. Ceramica pictată de la Vărzari (Ignat, 1982) face legătura
cu grupul Pişcolt din nord-vestul ţării. (Lazarovici, Nemeti, 1983)
2. Grupul din Defileul Crişul Repede - Peştiş - situat în Munţii Apu-
seni - este cunoscut prin materiale descoperite în Peştera "Devenţ",
menţionate adesea în literatura de specialitate, dar fără context stratigrafic,
şi prin săpăturile de la Peştiş "Piatra Jurcoaiei" (Ignat, 1973 a). Acest grup
cultural face legătura cu marele complex cultural Cluj - Cheile Turzii -
Lumea Nouă - Iclod.
În stadiul actual al cercetărilor, pentru ambele grupuri ritul de în-
mormântare este inhumaţia în poziţia chircită, cu inventar ceramic. Se
cunosc două morminte la Săcuieni (E. Comşa, Z. Nănăssi), 1971 b) şi unul
la Peştiş (Ignat, 1973 b), toate aparţinând unor copii.
3. Grupul Oradea - Salca (Herpaly) identificat prin descoperirile de
la marginea estică a oraşului Oradea, pe terasa superioară a Crişului Re-
pede (Vlassa, 1970, Ignat, 1987), unde au fost cercetate marile aşezări cu
ceramică pictată. El se individualizează prin motive decorative proprii,
alături de cele tipice Herpaly. Locuinţele sunt atât de suprafaţă, cât şi
bordeie adâncite în pământ.
12 Doina Ignat

Trăsăturile comune ale acestor grupuri cu ceramică pictată sunt se-


sizabile în materia primă cu care se execută pictarea vaselor, o substanţă
neagră, bituminoasă, exploatată şi în zilele noastre la Dema şi Suplacu de
Barcău. Ele stau la baza naşterii Grupului Suplac, care evoluează în
neoliticul târziu.
III. Neoliticul târziu este reprezentat de Grupul cultural Suplacu de
Barcău, care se dezvoltă, după cum s-a precizat, pe fondul neolitic local,
cu ceramică pictată, constituind, la rândul său, fondul genetic al eneoliticul,
din acest areal geografic (Ignat, 1998 a).
Locuinţele cercetate sunt de tip bordei, în primul nivel şi de suprafaţă
- cu trei variante - în nivelele următoare.
Aşezarea eponimă de la Suplacu de Barcău este, în stadiul actual al
cercetărilor, prima aşezare neolitică de pe teritoriul României, dar şi din
zonele învecinate, specializată în prelucrarea uneltelor de piatră şlefuită
(Ignat, 1981-1982) destinate nu numai necesităţilor comunităţii, dar şi
schimbului cu alte aşezări învecinate, care. au fost identificate pe parcursul
cercetărilor noastre. (Ignat, 1987 d)
Ceramica pictată, foarte numeroasă, se individualizează faţă de cea
a grupurilor din neoliticul mijlociu, atât prin motivele decorative, cât şi
prin forma vaselor pe care a fost aplicată.
Inciziile, folosite deasemenea ca element de decor, provin din marele
complex cultural care gravitează în jurul Munţilor Apuseni, cunoscut sub
denumirea de Cluj - Cheile Turzii - Lumea Nouă - Iclod (CCTLNI), având
analogii şi în cultura Tisa. Elementele "Tisoide" se întâlnesc, în general, pe
forme de vase patrulatere lucrate din pastă poroasă, amestecată cu nisip şi
resturi organice, specifice culturii Tisa, în faza târzie. În cronologia zonală,
Grupul Suplac se încadrează în faza I C a culturii Tisa.
Sfărşitul acestui grup este grăbit de pătrunderea elementelor culturii
Petreşti, care produc mişcări culturale pe spaţii largi şi care se vor încheia
cu geneza culturii Tiszapolgar.
În aşezările aparţinând Grupului Suplac au fost descoperite primele
morminte de incineraţie datând din epoca neolitică pe teritoriul României.
(Ignat, 1985)
Încheierea evoluţiei culturilor neolitice cu ceramica pictată de pe
teritoriul Transilvaniei coincide cu cristalizarea culturii, cu cea mai fru-
moasă ceramică pictată din Carpaţii Orientali şi Moldova, cultura Cucuteni.
(Niţu, 1987)
I. Pentru neoliticul timpuriu din nord-vestul României cele mai răspân­
dite reprezentări plastice sunt cele femenine, legate, în general, de cultul
fecundităţii (Pl. I, 1-4 ). Din cele patru exemplare cunoscute, păstrate în
stare fragmentară, un număr de trei piese provin din aşezarea de la Suplacu
Arta neolitică în nord-vestul Romăniei 13

de Barcău, pct. "Lapiş" (Pl. I, 1, 2, 4) şi o piesă a fost descoperită la Râpa


(Pl. I, 3). Două piese au marcaţi sânii şi braţele întinse lateral (Pl. I, 2, 3)
un exemplar (PI. I, 4) are corpul alungit, cu detalii anatomice mai precise,
cu picioarele despărţite plastic şi sexual marcat printr-o incizie adâncă.
Uneori, pe spate, incizii fine sugerează părul (PI. I, 1).
Aceşti idoli care redau o figură femenină sunt răspândiţi în întregul
areal al complexului Stareevo - Criş. Exemplarele prezentate îşi găsesc
analogii în Moldova la Perieni (Mircea Petrescu Dâmboviţa, 19 ... , fig. 8/
I) şi Trestiana (Eugenia Popuşoi, 1980) în Maramureş la Homorodul de
Sus (Bader, 1966, fig. 3) în Banat la Ostrovu Golu şi Beşenova (Lazarov-
ici, 1989, fig. 1117-1 O; fig. 10/3 ), Transilvania la Zăuan (lazarovici - Lak6,
1981, 26) iar pe spaţiile mai largi în cele din Transdanubia: Kalicz, 1978,
1/2-3).
-- Într-un amplu studiu despre neoliticul timpuriu din România (Laza-
rovici, 1984, 77) cercetătorul Gh. Lazarovici sintetizează principalele tipuri
de idoli antropomorfi, plasând descoperirile prezentate într-o etapă târzie,
în concordanţă cu datarea aşezărilor din care provin, respectiva faza III B.
Din aşezarea de la Suplacu de Barcău provine o plăcuţă de lut (Pl.
III, 2) romboidală, perforată pe două din laturile pentru atârnare, având
excizate, pe una din feţe, trei romburi înscrise, folosită, probabil ca piesă
de podoabă cu rol de talisman. Asemănătoare ca formă este piesa de la
Glăvăneşti Vechi (Comşa, 1978, 28-29, 26/1) sau cea de la Trestiana,
ornamentată cu incizii meandrice (informaţie Eugenia Popoşoi). Nu este
exclusă însă nici analogia cu pintaderele atât de răspândite în mediul
Stareevo - Criş (Lazarovici, 1984, a, 76, vezi aici şi bibliografia).
Cu toate că reprezentările zoomorfe sunt mai rare în neoliticul tim-
puriu, din locuinţa - bordei nr. 4 de la Suplacu de Barcău provine o piesă
unică în stadiul actual al cercetărilor, reprezentând un picior de animal,
modelat aparte. (PI. II, 1, fig. 2, l)(lgnat, 1980), având, desigur, un caracter
cultic. Cea mai apropiată analogie o constituie o piesă din neoliticul dez-
voltat, (Vizdal 1973, 74, 114, obiect C, 1971) căreia autorul îi atribuie,
deasemenea, o utilizare cultică.
O altă piesă, deasemenea singulară, provine din locuinţa nr. 5 din
aceiaşi staţiune. (PI. II, 3, Fig. 2,2)(1gnat, 1983). Piesa reprezintă o pasăre
în poziţie şezândă, perforările din partea superioară permiţând "împodobi-
rea" ei cu pene, ceea ce i-ar conferi o mai sugestivă reprezentare aviană.
Pe teritoriul României nu au fost descoperite - până la această dată - piese
similare. În schimb, pe teritoriul Ungariei, în mediu Criş, sunt cunoscute
piese cu trăsături aviene. Este vorba de piesele publicate de Csalog J.,
(Csalog, 1959, nr. I, p.5-9), denumite sugestiv "Venus de la Ocsod" şi
"Venus de la Gorzsa". Deşi au forma de vas, prin modelare şi ţinută ele
14 Doina Ignat

indică forma de pasăre. Şi în acest caz perforările cu care sunt prevăzute


nu pot servi pentru atârnare, nefiind corespunzătoare acestui scop. Ele
constituie deasemenea orificii în care se introduceau pene. Acelaşi cercetă­
tor afirmă că aceste figurine simbolizează ideea de "pasăre - suflet" sau
zeitate de "femeie - pasăre".
Toate piesele reprezentate au fost descoperite în locuinţe de tip bor-
dei (Ignat, 1978, p.). Se presupune că ele aveau rolul de a proteja locuinţa
şi implicit pe cei care o locuiau.
II. Din marile aşezări aparţinând neoliticului mijlociu de la Oradea -
Salca (Ignat, 1981) se păstrează în colecţia veche a Muzeului Ţării Crişurilor
câteva piese care se înscriu în problematica acestui studiu.
- Altăraş de cult, de formă patrulateră, decorat cu incizii adânci,
dispuse în unghiuri şi triunghiuri, inv. 1707, (Pl. III, 1)
- Fragmente de vase antropomorfe, cu picior uman .... (Pl. III, 2, 3)
- Idol zoomorf dublu, având două capete, inv. 1703 (Pl. III, 4)
- Idol zoomorf, cu picioarele modelate sumar, corpul terminat printr-
o coadă mică, inv. 1968 (Pl. III, 5)
- Idol zoomorf, păstrat în stare fragmentară, partea inferioară lipsă.
Corpul este modelat plastic, cu urechile în relief, gura marcată printr-o
tăietură, inv. 1697 (Pl. III, 6)
Încercând o încadrare culturală a acestor piese, se impun câteva
precizări:
Altăraşe cu patru picioare sunt cunoscute şi în cultura Stareevo -
Criş, dar şi în Cultura Vinea, în varianta transilvăneană Turdaş (Marton
Roska, Pl. XCVIII, 4-6) Pasta, forma şi decorul nu permit însă atribuirea
piesei culturii Stareevo - Criş.
Pornind de la această constatare putem lega piesa de grupul Szakăl­
hăt care pătrunde şi în Câmpia de Vest (Comşa, 1987). Din punct de
vedere stratigrafic precizăm că la Oradea - Salca au fost descoperite
aşezări aparţinând grupului cu ceramică pictată de tip Oradea - Salca,
culturii Tiszpolgar şi culturii Coţofeni. Ultimele două culturi se exclud,
deci piesa aparţine nivelului de locuire a grupului cu ceramică pictată, deşi
acesta nu este contemporan cu Grupul Szakălhăt, care este anterior. De-
altfel, de când ştim că între grupul Szakălhăt şi cel cu ceramică pictată de
tip Oradea - Salca se intercalează fenomenul care a fost numit Tisa I, ale
cărei elemente sunt sesizate şi la Oradea - Sale a (Rusu, 1971) distanţa
dintre ele este şi mai mare. În cadrul acestei aşezări o considerăm deci
proprie acestui grup, ca o piesă de moştenire care se leagă de neoliticul
vechi şi începutul neoliticului dezvoltat, iar ca ornamentică o putem con-
sidera ca o supravieţuitoare a grupului Szakălhăt.
Arta neolitică in nord-vestul României 15

Vasele cu picioare wnane, modelate plastic, sunt frecvent în cultura Tisa


I, ale cărei elemente sunt prezente, după cwn se arată, şi la Oradea - Salca.
Idolii zoomorfi pot fi deasemenea atribuiţi aceluiaş grup cu ceramică
pictată, cu bune analogii la Turdaş. Cu toate că materialele acestei colecţii
nu sunt stratigrafiate, ştim că ea cuprinde materiale încadrate cel puţin în
Vinea A 3 până la Vinea C inclusiv.
Ţinând cont de faptul că grupul cu ceramică pictată de tip Oradea -
Salca este înrudit cu complexul "Lumea Nouă" (Vlasa, 1971) ştiind că
elemente "Lumea Nouă" apar sigur în aşezările turdăşene la orizont Vinea
B2 (Lumea Nouă, Limba, Tărtăria) nu pare surprinzătoare apariţia unor
idoli de acest tip de la Turdaş la Oradea - Salca.
Acelaşi elemente (modelarea capului, indicarea gurii, picioare depăr­
tate) sunt comune în plastica turdăşeană - vinciană (Roska, Pl. CIV, 12) iar
idolul cu două capete este deasemenea cunoscut la Turdaş (Pl. CXLIII, 1-
8; 10-12). Idolul fragmentar (Pl. III, 5) este comun ca reprezentare tuturor
culturilor neolitice.
II. Din aşezarea de la Suplacu de Barcău, (pct. Corău I şi Corău II)
provin cele mai multe piese care se înscriu în problematica prezentului
studiu. Explicaţia ar putea constitui faptul că, pe de o parte, această aşezare
este singura cercetată exhaustiv, iar pe de altă parte, înmulţirii unor
reprezentări cultice, datorită cristalizării unor credinţe şi practici magico-
religioase (Ignat, 1998).
Alături de piese întregi sau fragmentare păstrate, trebuie să menţionăm
că în decursul cercetărilor au fost descoperite numeroase piese de dimen-
siuni mici, având forma cilindrică, cu extremităţile mai ascuţite, care erau
decorate cu mici împunsături fine. Atât forma cât şi puţinul decor păstrat
pledau pentru încadrarea acestor piese în categoria idolilor, cu toate că nu
se putea preciza nici forma, nici decorul complet. Pe măsura extinderii
cercetărilor au fost descoperite şi piese întregi sau aproape întregi, care
ne-au confirmat supoziţia, astfel încât numărul lor este cu mult mai mare
decât cele prezentate ca piese de referinţă. Menţionăm de asemenea faptul
că aceşti idoli au fost descoperiţi atât în stratul de cultură cât şi în locuinţe.
Piesele au în general dimensiuni mici şi sunt lucrate din aceeaşi pastă
ca şi olăria caracteristică grupului Suplac. Decorul aplicat pe majoritatea
pieselor constă din linii fine incizate, care delimitează spaţii umplute cu
mici împunsături.
Încercând o sistematizare a acestor reprezentări plastice, ele se pot
grupa astfel:
- Idoli antropomorfi, Fig. ( 1, 3, 4); Fig. 6 ( 1-8), Pl. IV ( 1-4); Pl. V
( ). Unele dintre aceste piese redau detalii de îmbrăcăminte (Fig. 4( 1) sau
Pl. IV(4).
16 Doina Ignat

Menţionăm de asemenea fragmente de piese care redau p1c10are


umane, care au aparţinut probabil unor vase cu picior, uneori sugerând
chiar încălţămintea. Fig. 6 (5).
Idoli zoomorfi - Fig. 5 (1-6)
- Reprezentările antropomorfe sau zoomorfe pe vase sau alte obiecte
din ceramică Fig. 4 (2,3,6) Pl. V (2).
Dacă prin formele ceramice specifice, grupul Suplac reprezintă tre-
cerea spre eneolitic, manifestările spirituale redate prin plastică rămân mai
conservatoare. Idolii prezentaţi mai păstrează anumite forme şi "canoane"
ale neoliticului mijlociu.
Analogii pentru aceste forme de idoli se întâlnesc în mediul culturii
Vinea, răspândită în Banat şi centrul Transilvaniei, prin acele "Kreutzband",
în unele exemplare aparţinând culturii Cucuteni decorate cu incizii, pre-
cum şi în cultura Petreşti prin decorul cu împunsături fine. Pe un spaţiu
vast, cuprinzând Banatul, Transilvania şi Moldova se răspândesc mani-
festări spirituale asemănătoare, de influenţă sudică, în medii culturale dife-
ri te, dar contemporane.
Am încercat, în prezentul studiu, o succintă sistematizare a
reprezentărilor plastice din epoca neolitică, din nord-vestul României.
Ideea că aceste reprezentări - antropomorfe sau zoomorfe - sunt
legate nemijlocit de anumite credinţe şi practici magico-religioase este
unanim acceptată de arheologi. Nu este însă rolul arheologului sa mcerce
explicarea acestor sisteme de credinţă sau practici religioase, ci doar acela
de a le consemna prezenţa şi coordonatele în contextul sitului arheologic
în care au fost descoperite. Din aceste observaţii se impune concluzia că
ele au fost situate protejării vieţii, fiind descoperite numai în locuinţe sau
în stratul de cultură din preajma acestora şi niciodată în morminte.
Materialele arheologice prezintă doar o viziune fragmentară a vieţii
şi gândirii religioase. Pentru a le înţelege adevăratul mesaj ele ar trebui
coroborate cu primeşte texte descoperite în Orientul Apropiat, dar şi cu
reminiscenţele care s-au păstrat în tradiţiile ţărăneşti (Eliade, 1981 ).

LISTA ILUSTRAŢIILOR

Planşa I. Suplacu de Barcău, pct. Lapiş, Râpa. Idol lucrat din pastă
fină, cenuşiu - cafenie cu nisip fin şi mică, faţa marcată de o proeminenţă
ovală, redând, probabil, nasul şi două puncte scobite, reprezentând ochii.
Pe spate, pornind din dreptul capului, linii fine, incizate redau părul, inv.
9974, Pl. I, fig. 1, (2); Idol femenin, pastă fină, cenuşie cu flecuri cafenii,
cu nisip, mică şi resturi vegetale tocate, capul modelat îngrijit, faţa redată
Arta neolitică în nord-vestul României 17

printr-o proeminenţă alungită reprezentând nasul, două linii incizate lateral


marchează ochii, o altă incizie dispusă sub nas - gura, sânii mici, modelaţi
plastic în acelaş plan cu braţele întinse lateral, sânul şi braţul drept, precum
şi partea inferioară, rupte. Pe spate, capul este marcat printr-un triunghi
incizat, inv. 9973, Pl. I (2) Fig. 1(1); Idol femenin, pastă dură, bine omoge-
nizată, culoare cafeniu-cenuşie în exterior, neagră în spărtură, degresată cu
nisip fin şi resturi vegetale tocate, acoperite cu slip, cojit pe alocuri, cu faţa
triunghiulară, gâtul alungit, sânii modelaţi plastic, braţele scurte întinse
lateral, partea inferioară ruptă. Râpa, inv. 8683, Pl. 1(3); Idol femenin,
pastă cărămizie cu tente cenuşii, cu nisip şi mică, cu corpul alungit, gâtul
scurt, capul rotund, faţa marcată de două linii oblice, sânii mici, rotunzi,
picioarele despărţite plastic sunt marcate de o incizie adâncă, spatele modelat
sumar are marcate fesele prin doi butoni, unul rupt şi o incizie care accen-
tuează separarea picioarelor, rupte din vechime, inv. 9975, Pl. I (4), fig.
I (3).
Planşa II (1), Fig. 2 (I) Suplacu de Barcău, pct. "Lapiş", picior de
animal lucrat din pastă de uz comun, brună cu flecuri cenuşii, cu amestec
de mică şi resturi vegetale, cu forma tronconică, cu laba scurtă şi talpa
oblică pe care sunt incizate patru linii paralele (probabil gheare), partea
superioară este rotunjită, interiorul perforat, bordei nr. 4, inv. 9976.
Planşa II (2). Plăcuţă, pastă cafeniu - roşcată având forma romboi-
dală, perforată pe două laturi cu câte două orificii, pe una din feţe sunt
excizate trei romburi mici, înscrise, cealaltă fiind plată, inv. 9974; figurină
reprezentând o pasăre stilizată, pastă semifină, cafeniu - gălbuie, cu nisip
fin şi resturi vegetale tocate, modelată sumar, de formă dreptunghiulară,
cu colţurile rotunjite, la una din extremităţile superioare o prelungire a
cărei terminaţii este ruptă din vechime, partea inferioară îngroşată şi apla-
tizată pentru stabilitate. În partea superioară au fost perforate transversal
şapte orificii, dispuse mai puţin ordonat, pe una din feţe observându-se
urmele de perforare prin străpungerea pastei moale cu un vârf ascuţit,
bordei nr. 5, inv. 11395, Pl. II (3), Fig. 2(2).
Neolitic mijlociu
Pl. III Oradea - Salca. Altăraş de cult de formă patrulateră lucrat din
pastă de culoare gălbui - roşcată amestecată cu mâl şi nisip fin, ornamentat
cu incizii adânci, dispuse în triunghi, inv. 1707 ( 1); fragmente de vase
antropomorfe - picioare umane -, pastă dură, culoare cafeniu - cenuşie,
reprezentând talpa unui picior având modelate sumar, degetele, inv. 14687,
14688, (2, 3) idol zoomorf, dublu, pastă cărămizie, cu flecuri cenuşii,
neagră în spărtură, nisipoasă, având corpul alungit, terminat în partea
superioară cu câte un cap, cu gâtul şi botul alungit, iar în partea inferioară
cu patru picioruşe, rupte din vechime, inv. 1703 (4); idol zoomorf, pastă
18 Doina Ignat

cărămizie, n1s1poasă, neagra m spărtură, având corpul cilindric, gâtul alun-


git, picioarele modelate sumar, rupte din vechime, corpul terminat printr-o
coadă mică, inv. 1798 (5) idol zoomorf, pastă cenuşiu - cafenie, nisipoasă,
bine arsă, având urme de angolă, păstrat fragmentar, partea inferioară lipsă,
capul modelat plastic, cu urechile în relief, gura marcată printr-o tăietură,
membrele anterioare păstrate au forma conică, depărtate între ele, inv.
1697.
Neolitic târziu
Fig. 3, Suplacu de Barcău, pct. Corău, tipologia idolilor
Fig. 4, Suplacu de Barcău, faza I. Figurină "cu şal" (broboadă) lu-
crată din pastă cărămizie, S9, 5, - 1,10 m, inv. 1241 (l); fragment de
strachină, pastă gălbuie, amestecată cu mâl, semifină, cu o protomă alveo-
lată, S 14,7 - 0,35 m, faza III, inv. 13333 (2), căpăcel de vas, din pastă
de culoare cafeniu deschis, cu nisip şi mică, având modelate în parte
superioară o figurină umană, S 10,2 - 1,35 m, faza I, inv. 12790 (3), Idol
antropomorf din pastă de culoare cafenie închisă, ardă cu pete, cu nisip şi
mică, cu faţa modelată sumar, S 8,3 - 0,87 m, faza II, inv. 12143 (4); Idol
antropomorf în poziţie şezândă, pastă fină, cărămizie cu flecuri negre,
decorat cu incizii fine şi împunsături, cu faţa foarte stilizată, S 17, 11 - 0,80
m, inv. 15705 (5) fragmentat de vas zoomorf cu picioare, pasta poroasă,
'degresată cu mâl, cu urme de slip, având o protomă stilizată, redând capul
unui animal, Corău II, inv. 8857 (6).
Fig. 5, Suplacu de Barcău, Idoli zoomorfi - faza II
Fragment de idol zoomorf, din pastă fină, de culoare cărămizie şi
urme de mică, S 9,3 - 0,80 m, inv. 12416 (l); fragment de idol zoomorf,
din pastă fină, gălbuie, bine arsă, decorat cu linii subţiri, incizate şi împun-
sături fine, S 8,3 - 0,85 m, inv. 12142 (2); fragment de idol, probabil
zoomorf, din pastă fină, cărămizie, decorat cu linii incizate şi împunsături,
din L. 13, inv. 12139 (3), faza II - III; idol zoomorf (?), pastă fină, gălbui­
roşcat, decorat cu linii subţiri, incizate, şi puncte fine, S 15,14 - 0,75 m,
inv. 13328 (4); fragment de vas zoomorf lucrat din pastă fină, de culoare
gălbuie, ale cărui picioare se termină în formă rozetă, inv. 13360 (6).
Fig. 6, Suplacu de Barcău. Fragment de picioare de idoli antropo-
morfi.
Fragment de picior de idol, pastă gălbuie, slab arsă, miezul negru,
ornamentat cu incizii, gen Cucuteni, S 14,3 - 0,40 m, faza III, inv. 13332
(1) fragment de picior de idol, inv. 13326 (2); laba unui picior uman (idol
sau vas ?) pastă de culoare cafenie, fină, bine arsă, inv. 5409 (3); laba unui
picior uman (idol ?), pastă cărămizie, conţinând cioburi pisate şi mâl,
decorat în spate cu două linii incizate, L. 15, inv. 14169, faza II - III (4);
laba unui picior, pastă de culoare brună, cu nisip, încălţată cu un gen de
Arta neolitică in nord-vestul României 19

opinci, marcate prin incizii mici, inv. 7587 (5); picior de idol, pastă cărămi­
zie, cu nisip şi mică, având marcate degetele şi musculatura, Loc. 15 faza
III, inv. 14166 (6); picior de idol, pastă gălbui - roşcată, ardere slabă,
decorat cu incizii fine şi împunsături, L. 12, faza III, inv. 12141 (7);
fragment de picior, pastă cafenie, bine arsă, având marcate plastic gleznele,
inv. 133340 (8).
Pl. IV - Suplacu de Barcău, faza II - III. Idol antropomorf lucrat din
pastă portocalie, conţinând nisip, având faţa triunghiulară, gura şi ochii
marcaţi prin scobituri, cu sânii modelaţi plastic, picioarele "legate" strâns
şi punctate cu incizii mici, fine inv. 11746 (l); idol antropomorf, purtând
pe cap un fel de glugă, creştetul capului de formă triunghiulară. Gura şi
ochii marcaţi prin împunsături, braţele scurte, întinse lateral, sexul marcat
prin împunsături, descoperit în L. 11. Este lucrată din pastă cărămizie, cu
flecuri cenuşii, amestecată cu nisip fin, inv. 12140 (2); idol antropomorf,
"orbul" cu faţa triunghiulară, nasul alungit, în relief, ochiul drept marcat
printr-o împunsătură, gura întredeschisă, pastă gălbuie cu flecuri negre,
degresată cu nisip şi mâl, Corău II, inv. 8860; partea superioară a unui idol
antropomorf, femenin, cu faţa stilizată, îmbrăcămintea cu decolteul în "V",
fusta cu "nasturi" în faţă, sânii marcaţi plastic, decoraţi cu împunsături,
pasta gălbuie, cu nisip şi mâl, inv. 12791 (4) - faza III (4).
Pl. V - Suplacu de Barcău, Faza III. Fragment de vas antropomorf,
lucrat din pastă cafeniu - gălbuie cu nisip şi hematină, reprezentând un
picior uman care susţinea vasul, având degetele separate prin mici tăieturi,
partea superioară decorată cu incizii adânci inv. 5745 ( l ); fragment de
lingură, pastă semifină, dură, cu nisip şi mică, de culoare cafeniu-gălbuie,
cu o figură umană stilizată pe coadă, prin două împunsături care sugerează
ochii şi gura marcată prin două linii oblice, incizate în formă de "X", L4,
inv. 14161; (a, b).
Fig. 7 - Suplacu de Barcău faza II /111 - III. Idol antropomorf lucrat
din pastă neagră cu flecuri brune, conţinând cuorţit pisat şi mică, decorat
cu incizii, S 16, L. 15, inv. 14116; ( l) fragment de picior (laba stângă), din
pastă fină, de culoare cărămizie, inv. 7588 (2); Idol antropomorf, foarte
stilizat, pastă cărămiziu-deschis, conţinând nisip şi mică, L. 12, inv. 13689
(3); Idol antropomorf, pasta bine arsă, culoare gălbui-roşcată, decorat cu
incizii şi puncte fine, S 15,16 - 0,75 m, faza II, inv. 13329 (4); fragment
de idol antropomorf - partea inferioară - pastă fină, cărămizie, decorat cu
linii subţiri incizate şi împunsături fine, L 15, inv. 14167 (5); suport de vas
miniatural lucrat din pastă cenuşie-albicioasă, arsă cu flecuri cărămizii,
Corău II, inv. 8858 (6); Idol cu cap mobil (?), pastă cărămizie cu flecuri
cenuşii, slip parţial căzut, degresată cu nisip fin, cu o perforaţie oblică
pentru fixarea capului, pe spate decorat cu două incizii oblic, inv. 8467 (7).
20 Doina Ignat

Lista prescurtărilor bibliografice

Bader 1968 - Tiberiu Bader, în Acta M.N., V, p. 382-388


I.O. Berindei - Gr.P.Pop, 1972, 1.O.Berindei-Gr.P.Pop - Judeţul Bihor
monografie, 1972, p.12-29
Comşa, 1978 - Eugen Comşa în Dacia N.S. 22, p. 9-36 ·
Comşa 1978 - Eugen Comşa, Neoliticul pe teritoriul României
Comşa - Natasi 1971 - Eugen Comşa - Zoltan Nanasi, în SCIV, 22,
4, p.633-636
Comşa - Nanasi 1972 - Eugen Cimşa - Zoltan Nanasim în SCIV, 23,
1, p.3-18
Csalog 1959 - Csalog Joszef, în Csongradmegyei Tanulmanyon nr.
1 p. 5-9
Dumitrescu 1968 - Vladimir Dumitrescu, Arta neolitică în România
Dumitraşcu 1972 - Sever Dumitraşcu în Lucrări ştiinţifice, Oradea,
p.50
Eliade 1983 - Mircea Eliade, istoria credinţelor şi ideilor religioase,
voi. I p. 51-52
Ignat 1973 - Doina Ignat, în Acta M.N. X, 1973, p. 490
Ignat 1978 - Doina Ignat, în Crisia, 1978, p. 9-26
Ignat 1979 - Doina Ignat, în Crisia, 1979, p. 721
Ignat 1980 - Doina Ignat, în Crisia, 1980, p. 523-531
Ignat 1981 - Doina Ignat, în Crisia, 1981, p. 41-59
Ignat 1981 - 1982 - Doina Ignat, în Studii şi Corn. Satu Mare 1981-
1982, p. 11-34
Ignat 1982 - Doina Ignat, în Crisia, 1982, p. 41-59
Ignat 1983 - Doina Ignat, în Crisia, 1983, p.420
Ignat 1985 - Doina Ignat, în Crisia, 1985, p. 275-178
Ignat 1987 - Doina Ignat, în Crisia, 1987, p. 12-20
Ignat 1987 - Doina Ignat, în La civilisation de Cucuteni en context
europeen, Iaşi, 1987, p.44
Ignat 1998 - Doina Ignat, Grupul cultural neolitic Suplacu de Barcău,
Timişoara, 1998
Lazarovici 1979 - Gheorghe Lazarovici, Neoliticul Banatului, 1979,
fig. 11 (7-1 O); fig. 10(3)
Lazarovici 1981 - Gheorghe Lazarovici - Eva Lako, în Acta M.N.,
18, 1981, p. 15-34
Lazarovici 1984 - Gheorghe Lazarovici, în Acta M.P., 1984, p. 48-
104
Niţu 1987 - Anton Niţu, în La civilisation de Cucuteni en context
europeen, Iaşi, 1987, p. 59-66
Arta neolitică în nord-vestul României 21

M. Petrescu Dâmboviţa 1957 - Mircea Petrescu Dâmboviţa, Materi-


ale şi cercetări
arh., voi. III 1957, p. 61-65
Popuşoi 1980 - Eugenia Popuşoi, în Materiale şi cercetări arheo-
logice XIV, p. 36-52
Roska 1944 - Mărton Roska, A. Torma Zsofia Gyiijtemeny, PL.
XCVIII, 4-6
Rusu 1971 - Mircea Rusu, în Banatica I, 1971, p. 78
Vizdal 1973 - Z. Vuzdal, Zemplin Vladsej dobe kammenel, Kosice
1973
Vlassa 1970 - Nicolae Vlassa, în Appulum IX, p. 30.

L'ART NEOLITHIQUE AU NORD-OUEST DE LA ROUMANIE (/).


LA SCULPTURE

Resume

L' ouvrage se propose une synthese des representations plastiques de


l'epoque neolithique decouvertes dans Ies sites neolithiques du departe-
ment de Bihor.
Dans cet espace geographique on a identifie et etudie des habitats
appartenant au neolithique inferieur, moyen et superieur.
Chaque etape a ses correspondances dans Ies representations plas-
tiques specifiques en relation avec Ies convictions et Ies pratiques ma-
giques-religieuses.
Pour le neolithique inferieur on mentionne Ies pieces de !'habitat de
Suplacu de Barcau, au lieu «Lapiş» et Râpa (PI. I; Fig. 1; Fig:2), pour le
neolithique moyen celles de Oradea-Salca (PI.II), pendant que Ies pieces
provenues de l'habitat de Suplacu de Barcau, au lieu «Corau», (PI. IV, V;
Fig. 3-7) sont attribuees au neolithique superieur.
N

Pl. I

~ u c;:tu)c:~~ u
co
-

O
·•
--=----,-
CQN

-~~
~ -
M

. <

Fig. 1
N

Pl. II

... -~
....
$ ~,--·· '

Fig. 2
Pl. III

00

~
....... Ol
~
'

\?
' I
-
G
Fig. 3
!i li

j j

~
~
,
I

Fig. 4

[
3

Fig. 5
Fig. 6

Pl. IV
Pl. V

~
Qj·.,·.:•:·
,· j ,;;yi
g

a:j- ] ~ ·
G_ed
Fig. 7
PIESE DE ARAMĂ RECENT DESCOPERITE
ÎN JU_DEŢUL BIHOR

de

Călin Ghemiş, Gruia Fazecaş

Metalurgia cuprului constituie un segment deosebit de important al


preistoriei Bihorului, piesele care dorim să le prezentăm mai jos au fost
descoperite în două zone distincte este vorba despre valea Crişului Repede
şi zona Beiuşului 1 , privite în general avem de-a face cu două zone destul
de puţin cercetate din punct de vedere arheologic, de aici şi importanţa
pieselor aici publicate.
Descrierea pieselor:
Târnăcop cu braţele dispuse în cruce, patina verzuie a fost pe alocuri
îndepărtată, piesa are muchiile arcuite, tăişul drept, secţiunea lamei este
concavă. Piesa este confecţionată din cupru şi a fost obţinută prin turnare.
Provenienţa ei este incertă, din datele pe care le deţinem rezultă că a fost
descoperită în zona Beiuşului, la o dată destul de recentă. Dimensiuni: L:
41,2 cm; l: 9,2 cm; H: 5 cm; diametrul găurii de înmănuşare: 3,1 cm.,
având o greutate de 3,678 kg.
Piesa aparţine tipului Mezokeresztes - tipul fiind considerat cel mai
masiv din seria târnăcoapelor din cupru. aria de difuziune a acestuia este
situată în vestul României şi estul Ungariei, fiind specific culturilor Bodrog-
keresztur şi Petreşti 2 , analogii pentru această piesă apar pe o arie foarte
întinsă 3 • Acest tip de tâmacop este adesea întâlnit în cadrul unor depozite
alături de tâmacoape de tipul Jaszladany, ca în cazul depozitelor de la
Josani, Sfâmaş şi Tarcea4 • Alături de alte descoperiri mai vechi piesa din
zona Beiuşului completează seria de descoperiri din acest areal, impunând
viitoarelor abordări identificarea în zonă a unei aşezări care să poată fi
corelată cu această descoperire.

1
Ne referim aici la cercetările arheologice privind epoca eneolitică.
2
Vulpe 1973. 229; idem 1975, 31.
3
Ugruţiu ( Vulpe 1975, Taf 7/59); Romita (ibidem, Taf 1017 /); Iclod (ibidem, Taf 7/58);
Meşcreac (ibidem, Taf 7158A); Tarcea (ibidem, Taf 9/66); Ciacova (ibidem, Taf 9/63); Stupini
(ibidem, Taf 9/62), Petreu (ibidem, Taf 8/ 59A -B); Sfâmaş (ibidem, Taf 29/60 - 6/); Tarcea
(ibidem, Ta/9165); Coldău (ibidem, Taf9/64); Ciubanca (ibidem, Taf 10/67); Glâmboaca (ibidem,
Taf 10/68)
4
Tudor /972, 22 - 25; Vulpe /973, 227 - nota 75 şi 229.
24 Călin Ghemiş, Gruia Fazecaş

Al. Vulpe discutând semnificaţia


unora dintre tâmacoapele de cupru
corelează apariţia frecventăa tipului Mezokeresztes mai ales în cadrul unor
depozite de folosirea lor ca semn de prestigiu ori presupune că ar fi fost
lingouri din care se realizau podoabe5

Cel de-a doua piesă pe care o prezentăm provine de la Bălnaca -


Dealul Simionului punct situat în partea opusă a Crişului Repede de situl
arheologic de la Şuncuiuş - Peştera Ungurul Mare. Ea a fost scoasă la
iveală în urma lucrărilor făcute în cariera de argilă 6 • Este un tâmacop
"miniatural" din cupru, având patina de oxid îndepărtată şi fiind puternic
uzat. Este corodat mai ales în zona găurii de înmănuşare şi în părţile active.
Piesa are următoarele dimensiuni: L: 10,5 cm.; 1: 2,9 cm.; H: 1,3 cm.;
diametrul găurii de înmănuşare este de 2, l cm. iar greutatea de 80 gr.
Din punct de vedere al caracteristicilor ea aparţine tipului Horto-
bagy7. Cele mai apropiate analogii sunt piesele de la Mâta8 şi de la Lo-
padea Veche 9 • Deşi M. Roska consideră că piesele de la Cucuteni, Ostro-
vul Corbului şi Ungaria 10 aparţin aceluiaşi tip, cercetările ulterioare au
condus la încadrarea lor în alte tipuri. Piesa din Ungaria cu gaura de
înmănuşare mai înălţată faţă de tipul Hortobagy poate fi considerată ca
formă de tranziţie către tipul Târgul Ocna 11 care se caracterizează prin
tubul de înmănuşare în partea inferioară.
Piesa descoperită la Bălnaca - Dealul Simionului prin prisma dimen-
siunilor sale miniaturale îşi găseşte analogii cu alte asfel de piese din cupru
descoperite la Cucuteni, Oradea şi Sărata Monteoru 12 •

5
Vulpe 1973, 233 - nota 95. Ipoteza lui Al. Vulpe potrivit căreia statutul pieselor este
acela de lingouuri din care se confecţionau podoabe este ilogică: din moment ce se puteau obţine
piese complicate precum tâmacoapele, puteau fi obţinute şi podoabe, mai ales că reperoriul
formelor lor este redus iar tehnica de execuţie simplă. Majoritatea sunt piese obţinute din tablă
sau sârmă de cupru.
6
Punctul a fost verificat în data de 16.09.2001 împreună cu Erika Posmoşanu. La faţa
locului nu au fost descoperite materiale sau indicii care să conducă la concluzia că avem de-a face
cu o aşezare. Înclinăm să credem că ne aflăm în faţa unei descoperiri izolate.
7
Roska 1942, 22 - 24; Vulpe 1975, 48.
8
Roska 1942, kep 19/ 1 - 2
9
Vulpe 1975, Taf 29: 218
10
Roska 1942, 24, kep. 20.
11
Vulpe 1975, 49sq.
12
Vulpe 1964, 461. Fenomenul de miniaturizare a unor piese metalice este rar întâlnit în
perioada eneolitică. El pare să fie un fenomen specific epocii finale a bronzului fiind frecvent
întâlnit în mediul culturii Lausitz sau în mediul cultural al diferitelor grupe formate la sfârşitul
epocii bronzului, pe fondul culturilor bronzului clasic. Nu putem fi de acord cu ipoteza avansată
de colegul C.I.Popa legată de utilitatea unor piese miniaturale în genul celei de la Cut (Popa,
1999). Ca argumente privind utilitatea pieselor miniaturale în sensul interpretării lor ca fiiind
pandantivi înzestraţi cu puteri magice, pot fi aduse descoperirile de la Sălacea - pumnal miniatural
(inedit, Muz. Ţării Crişurilor, Oradea), piesele descoperite la Oradea - Salca "Pepinieră" (Ghemiş,
Bulzan 1998), Pap (Mozsolics 1973, 168) sau Porolissum (Gudea 1989).
Piese de aramă recent descoperite în judeţul Bihor 25

Cea de-a treia piesă a fost descoperită în raza satului Girişul de Criş
şi a fost donată Muzeului Ţării Crişurilor în 1982 13 • În cea mai mare parte
a suprafeţei toporul are patina sărită, pe alocuri prezintă totuşi o patină
verzuie. Lungimea maximă a piesei este de 21 cm., lăţimea este de 6,5 cm.,
diametrul găurii de înmămuşare este de 3,5 cm. şi are o greutate de 1,412
kg. Pe faţa interioară piesa prezintă patru alveolări circulare cu diametru de
0,9 cm., dispuse echidistant în jurului manşonului de înmănuşare 14 •
Tipologic piesa aparţine topoarelor de tip Crestur şi sunt considerate ca fiind
specifice culturii Tiszapolgăr şi probabil debutului culturii Bodrogkeresztur15 •

*
* *
Cele trei piese pe care le-am prezentat evidenţiază două aspecte
importante ale preistoriei Bihorului. Piesa descoperită în zona Beiuşului
poate fi legată de exploatările de cupru din zona Băiţa - Bihor. Pe de altă
parte această piesă alături de piesa descoperită la Cotiglet şi o altă piesă
descoperită la Pocola 16 , aduce noi informaţii legate de practicarea metal-
urgiei cuprului în această zonă.
În legătură cu piesa descoperită la Bălnaca, chiar dacă nu poate fi
legată în stadiul actual al cercetărilor de alte descoperiri din zonă, o ipo-
teză de lucru privind proveninţa acesteia poate fi aceea că ea ajunge aici
datorită intensului comerţ practicat pe una dintre cele mai frecventate ar-
tere comerciale - valea Crişului Repede 17 • Producţia metalurgică eneolitică
înregistrează alături de alte inovaţii de ordin tehnic şi apariţia unor piese
de o execuţie complexă - tâmacopul cu braţele dispuse în cruce şi topoarele 18 •

*
* *
În depozitul Muzeului Ţării Crişurilor se află un manuscris privind
analiza metalografică a unor piese de cupru şi bronz aflate în colecţia
aceluiaşi muzeu. Aceste analize au fost efectuate de către S. Junghans şi
M Schroder de la Wiirttemberg, Landesmuseum Stuttgart. Au fost efectuate

n Muzeul Ţării Crişurilor, Oradea, nr. inv. 12297.


14
În privinţa rolului acestor alveolări vezi Emodi 2000, nota 8.
is Vulpe 1975, 25, Taf 3/33 - 35 şi Taf. 4/36; Emodi 2000, 443sq .. 446/Fig. 1.
16
Este vorba despre un fragment de la un tâmacop de aramă cu un singur tăiş de la
Coti glet şi un tâmacop cu braţe în cruce (Ignat 1997, 18).
17
Şi în Evul Mediu, aşa cum o demonstrază descoperirile, valea Crişului Repede con-
stituia un drum comercial frecvent utilizat (Marta, Ghemiş 1998, 197, 199sq.)
18
Vulpe 1973, 234; Gogâltan 1999, 8lsq.
26 Călin Ghemiş, Gruia Fazecaş

un număr de 40 de analize pe un număr de 28 piese provenind de la Adoni


(un tâmacop cu braţele în cruce), Beiuş (două târnacoape cu braţele în
cruce), Cotiglet (un topor-ciocan), Josani (6 tâmacoape cu braţele în cruce,
din care 4 provin sigur dintr-un depozit), Săcuieni (un topor-ciocan), Săla­
cea (un topor plat), Sârbi (un topor-ciocan), Şişterea (un tâmacop cu braţele
în cruce), Tarcea (5 târnacoape cu braţele în cruce provenind dintr-un
depozit), Tăuteu (3 topoare-ciocan provenind dintr-un depozit), Valea lui
Mihai (un topor plat). Alături de aceste piese provenind din actualul judeţ
Bihor mai avem analize provenind de la cinci piese descoperite pe actualul
teritoriu al Ungariei (comitatul Hajdu - Bihar), Hencida (trei tâmacoape
cu braţele în cruce) şi Mezosas (două topoare plate - ce provin probabil
dintr-un mormânt) 19 •
Ni s-a părut oportun să prezentăm rezultatele acestor date, având în
vedere informaţia redusă privind acest gen de date pentru zona de nord-
vest a României. Analizând datele observăm următoarele:
În ceea ce priveşte bismutul, aurul, zincul şi cobaltul nu au fost
sesizate în compoziţia acestor piese - ceea ce înseamnă că minereul din
care au fost reduse aceste piese nu conţinea aceste elemente. Toporul de
la Sălacea este singurul care prezintă urme detectabile de plumb, iar în
cazul arsenicului şi stibiului aceste elemente ating valori de 0,07% din
cantitatea piesei. Urme de fier au fost sesizate la două tâmacoape cu braţele
în cruce din depozitul de la Tarcea. Pentru ca în cazul toporului-ciocan de
la Cotiglet şi a celor două topoare-ciocan din depozitul de la Tăuteu să
observăm că fierul prezintă urme mai intense. În cazul pieselor de la Beiuş,
Cotiglet, Şişterea şi Tăuteu au fost sesizate urme de staniu.
Nichelul şi argintul sunt elementele chimice cel mai frecvent întâlnite
în componenţa acestor piese alături de cupru. Dacă în cazul argintului care
cu excepţia a două târnacoape cu braţele în cruce din depozitul de la
Tarcea a fost depistat în toate piesele analizate 20 , nichelul apare cu valori
relativ ridicate cuprinse între mai puţin de 0,01 % şi până la 0,3% (Beiuş,
Cotiglet, Sălacea şi Tăuteu).
Având în vedere că singura zonă cupriferă din zonă este cea de la
Băiţa - Bihor 21 considerăm că materia primă din care au fost realizate
aceste piese provenea tot de aici 22 .
19
vezi Anexa I. Marea majoritate a pieselor analizate provin din descoperiri circumscrise
unei arii comune - cursul mijlociu al Ierului.
20
Acest fapt ne conduce la ipoteza că materia primă folosită a fost extrasă din acelaşi loc.
Totuşi urmele de fier prezente în două piese din depozitul de la Tarcea, două topoare-ciocan din
depozitul de la Tăuteu şi piesa de la Cotiglet ne prezintă o compoziţie chimică neuniformă.
21
Stoici 1983.
22
Totuşi distanţa dintre punctele cu descoperiri şi locul efectiv de exploatare a minereului
este destul de mare. Este însă plauzibilă ipoteza potrivit căreia a existat unul sau mai multe ateliere
în acest areal.
Piese de aramă recent descoperite în judeţul Bihor 27

COPPER PIECES RECENTLY DISCOVERED IN BIHOR COUNTY

In this paper the authors present two copper pickaxes discovered in


Bihor County. First of them (Fig. 1) come from Beiuş area. lt has 41,2 cm.
length; 9,2 cm. width; 5 cm. height and 3,678 kg. weight. From tipologic
point of wiev it belongs to Mezokeresztes type (Vulpe 1975, 29 - 31). Also
we present analogies from Romania for this copper pickaxe.
The second pickaxe (Fig. 2) was discovered at Bălnaca - Dealul
Simionului next to the Şuncuiuş - Ungurul Mare cave (which is across of
Crişul Repede River). lt is a miniatural piece: 10,5 cm. length; 2,9 cm.
width; 1,3 cm. height and 80 gr. weight. This piece belongs to Hortobagy
type (Vulpe 1975, 48). This kind of pickaxe was discovered also at Mata
and Lopadea Veche (see PI. III: 1 - 2, 4). ·
In the case of the first copper pickaxe we consider that is not a
functional tool or weapon. Because of this it's more probable to see Mezo-
keresztes type pickaxe like a symbol of prestige or copper ingot.
Hortobagy tipe pickaxe from Bălnaca is more probably an ornament
artifact or an piece with symbolic meaning. This kind of miniatural tools
or weapons was also discovered at: Cut (Popa 2000), Oradea - Salca
"Pepinieră (Ghemiş, Bulzan 1998), Porolissum (Gudea 1989) and Sălacea
- all of this are belonging to Late Bronze Age.
Both of pickaxes are belonging to the Copper Age Bodrogkerestur
culture.
A third hammer-axe was found at Girişul de Criş (Fig. 3). lt bas 20,4 cm.
length, 6,2 cm. width and 1,412 kg weight. This piece belongs to Crestur
type and may be a product of the Tiszapolgăr culture or of the incipient
Bodrogkeresztur culture (Vulpe 1975, 25).
We present also 40 metalographic analyses, which was done by S.
Junghans and M Schroder from Wiirttemberg, Landesmuseum Stuttgart on
28 items (see Anexa 1).

Bibliografie / Literature:

Emodi 2000 - I. Emodi - Topoare de cupru din nordul Bihorului,


în Crisia 30, 2000, 443 - 446.
Ghemiş, Bulzan 1998 - C. Ghemiş, S. Bulzan - Un pandantiv din
bronz descoperit la Oradea - Pepinieră, în Crisia 28, 1998, 185 - 187.
Gogâltan 1999 - FI. Gogâltan - Bronzul timpuriu şi mijlociu în
Banatul românesc şi pe cursul mijlociu al Mureşului. Cronologia şi desco-
peririle de metal. Timişoara, 1999.
28 Călin Ghemiş, Gruia Fazecaş

Gudea 1989 - N. Gudea - Porolissum. Un complex daco-roman la


marginea de nord a Imperiului Roman, (voi. I), în Acta MP 13, 1989.
Ignat 1997 - D. Ignat - Depresiunea Beiuşului în preistorie, în
Crisia 26 - 27, 1997, 17 - 20.
Marta, Ghemiş 1998 - D. Marta, C. Ghemiş - Note privind Vama
Sării de la Vadu Crişului, în Crisia 28, 1998, 197 - 204.
Mozsolics 1973 - A. Mozsolics - Die Bronze- und Goldfunde des
Karpetenbeckens, Budapesta, 1973.
Popa 1999 - C.I. Popa - Un pumnal de tip răsăritean de la Cut, în
Carpica XXVlll, 1999, 17-30.
Roska 1942 - Roska M. - A rezcsakanyok, în Kozlemenyek II. 1,
1942, 15 - 77.
Rusu, Spoială, Galamb 1962 - M. Rusu, V. Spoală, L. Galamb -
Săpăturile arheologice de la Oradea-Salca,în M. CA. 8, 1962, 159 - 164.
Stoici 1983 - S.D.Stoici - Districtul metalogenetic Băiţa Bihorului,
Bucureşti, 1983.
Tudor 1972 - E. Tudor - Topoare de aramă eneolitice din colecţia
Muzeului Naţional de Antichităţi, în SC/V 23 ( 1), 1972, 19 - 30
Vulpe 1964 - Al. Vulpe - Cu privire la cronologia topoarelor de
aramă cu braţele "în cruce", în SC/V 15 (4), 1964, 457 - 466.
Vulpe 1973 - Al. Vulpe - Începuturile metalurgiei aramei în spaţiul
carpato - dunărean, în SC/V 24 (2), 1973, 217 - 237.
Vulpe 1975 - Al. Vulpe - Die Âxte und Beile in Rumanien II, PBF
IX, 5.
Piese de aramă recent descoperite în judeţul Bihor 29

Fig. 1 - Tâmacop de cupru de tip


Mezokeresztes descoperit în zona
o 2

---~-
J 4 5 rn1

Fig. 2 - Tâmacop de cupru de tip Hortobagy


descoperit la Bălnaca - Dealul Simionului.
Beiuşului. Mezokeresztes type copper Hortobagy type copper pick-axe from Bălnaca -
pick-axe from Beiuş area. Dealul Simionului.

Fig. 3 - Topor de cupru de tip Crestur descoperit la

~-
o 1 2 ltm
Girişul de Criş. Crestur type hammer-axe from
Girişul de Criş.
30 Călin Ghemiş, Gruia Fazecaş

Legendă:

1 - zona Beiuş

2- Bălnaca

3 - Girişul de Criş

JV

Scura:
O 10km.

PI. I - Harta cu descoperirile pieselor de cupru din Bihor prezentate în articol. Copper
descoveries map from Bihor county presented in this paper.
Anexa 1

Locul Nr. Nr. Elemente chimice


Piesa desco- inv. analizei Obs.
periril MŢC
Sn Pb As Sb Ag NI BI Au Zn Co Fe
Tâmacop 9215 o o o o o o o o o o urme Depozit. Tip Jâszladâny,
cu braţele Tarcea 1111 60/686A varianta Şincai. Vulpe
în cruce 9216 o o o o o o o o o o o 1975, 41/ 146, Taf.
19/146.
60/6868
Tâmacop 9217 o o o o o o o o o o o Depozit. Tip Jâszladâny,
cu braţele Tarcea 1110 60/687A varianta Şincai. Vulpe
în cruce 9218 o o o o o o o o o o o 1975, 41/ 147, Taf.
60/6878 20/147.
Tâmacop 9219 o o o o urme o o o o o o Depozit. Tip
cu braţele Tarcea 1109 60/688A Mezokeresztes. Vulpe
în cruce 9220 o o o o urme o o o o o o 1975, 30166, Taf. 9/66.
60/6888
Tâmacop 9221 o o o o urme o o o o o o Depozit. Tip
cu braţele Tarcea 1108 60/689A Mezokeresztes. Vulpe
în cruce 9222 o o o o o o o o o o urme 1975, 30/ 65, Taf. 9/65.
60/6898
Tâmacop 9223 o o o o urme o o o o o o Depozit. Tip Jâszladâny,
cu braţele Tarcea 1105 60/690A varianta Petreşti. Vulpe
în cruce 9224 o o o o o o o o o o o 1975, 421161, Taf.
60/6908 21/161.
Tâmacop 9225 Tip Jâszladâny, varianta
cu braţele Şişterea 1739 60/691 urme o o o urme o o o o o o Şincai. Vulpe /975, 41/
în cruce 143 Taf. 19/143.
Tâmacop 9226 Tip Jâszladâny, varianta
cu braţele Adoni 1106 60/692 o o o o urme o o o o o o Tâmăviţa. Vulpe 1975, 38/
în cruce 101 Taf. 13/101.
Târnacop 9227 Tip Jâszladâny, varianta
cu braţele Josani 1741 60/693 o o o o urme o o o o o o Tâmăviţa. Vulpe /975,
în cruce 38/96, Taf. 12/96.
Tâmacop 9228
cu braţele Hencida 1733 60/694 o o o o urme o o o o o o
în cruce
Tâmacop 9229 Depozit. Tip Jâszladâny,
cu braţele Josani 1724 60/695 o o o o urme o o o o o o varianta Tâmăviţa. Vulpe
în cruce 1975 38197 Taf. 12/97.
Tâmacop 9230
cu braţele Hencida 1731 60/696 o o o o urme o o o o o o
în cruce
Tâmacop 9231 o o o o urme o o o o o o Depozit. Tip Jâszladâny,
cu braţele Josani 1728 601697A varianta Oraviţa. Vulpe
în cruce 9232 o o o o urme o o o o o o 1975, 39/ l l l, Taf.
60/6978 14/111.
Tâmacop 9233 o o o o urme o o o o o o
cu braţele Hencida 1732 60/698A
în cruce 9234 o o o o urme o o o o o o
60/6988
Tâmacop 9235 o o o o urme o o o o o o Depozit. Tip Jâszladâny,
cu braţele Josani 1727 60/699A varianta Petreşti. Vulpe
în cruce 9236 o o o o urme o o o o o o 1975, 421160, Taf.
60/6998 21/160.
Tâmacop 9237 Depozit. Tip Jâszladâny,
cu braţele Josani 1726 601700 o o o o urme o o o o o o varianta Tâmăviţa. Vulpe
în cruce 1975, 38/ 98 Taf. 12/98.
Tâmacop Depozit?. Tip Jâszladâny,
cu braţele Beiuş 1729 9238 urme o o o urme urme o o o o o varianta Târnăviţa. Vulpe
în cruce 60/701 1975, 391110, Taf.
14/110.
Topor- Săcuieni 1734 9239 o o o o urme o o o o o o Tip Szekely şi Nădudvar.
ciocan 60/702 Vulpe 1975, 27139, Taf.
4/39.
Topor- Cotiglet? 1740 9240 urme o o o urme <0,01 o o o o ++ Tip Cotiglet. Vulpe 1975,
ciocan 60/703 21/ 20 Taf. 2/20.
Topor - 9241 o o o o o o o o o o o Depozit. Tip Plocnik.
ciocan Tăutcu 1736 601704A V11lpe 1975, 201 13, Taf.
9242 o o o o urme o o o o o o 1/13.
60/7048
Topor- 9243 urme o o o urme 0,03 o o o o ++ Depozit. Tip Plocnik.
ciocan Tăuteu 1738 601705A Vulpe 1975, 20/ 15, Taf.
9244 urme o o o urme 0,03 o o o o ++ 2/15.
60/7058
Topor- 9245 o o o o urme 0,03 o o o o ++ Depozit. Tip Plocnik.
ciocan Tăuteu 1737 601706A Vulpe 1975, 20/ 14, Taf.
9246 o o o o urme 0,02 o o o o ++ 2/14.
60/706B
Topor plat 9247 o o o o o o o o o o mormânt?
Mezosas 1742 60/707 urme cf. Doll! 1943 135 4/5
Topor plat Valea lui 1107 9248 o o o o urme o o o o o o Varianta Cucuteni. Vulpe
Mihai 601709 1975, 58/ 269, Taf.
33/269.
Topor plat 9249 mormânt?
Mezosas 1743 60/708 o o o o urme o o o o o o cf. Doh! I 943 135 4/7
Topor plat Sălacea 1116 9250 o urme 0,o7 0,o7 urme 0,3 o o o o o Varianta Sălacea. Vulpe
60/710 1975, 58/ 270, Taf.
33/270.
Târacop 9251 Depozit?. Tip Jăszladăny,
cu braţele Beiuş 1730 60/711 o o o o urme o o o o o o varianta Tâmăviţa. Vulpe
în cruce 1975 38/ 95, Taf. 12/95.
Târacop 9252 Depozit Tip Jăszladăny,
cu braţele Josani 1725 60/712 o o o o urme o o o o o o varianta Şincai. Vulpe
în cruce 1975, 411148, Taf.
20/148.
Topor- 9254 o o o o urme o o o o o o Tip Szekely şi Nâdudvar.
ciocan Sârbi? 1711 601714A Vulpe 1975, 27/ 40, Taf.
9255 o o o o urme o o o o o o 4/40.
60/714B
TURME ŞI PĂŞUNI ÎN DACIA

de

Sever Dumitraşcu

A.
Un cunoscut fragment din Criton (Joannes Lydos), comentat de
învăţatul francez J. Carcopino (în Dacia, I, 1924, p.283-284 şi idem, Points
de vue sur l 'imperialisme romain, Paris, 1935) aminteşte, pe lângă, aur şi
argint, şi alte prăzi luate de romanii lui Traian din Dacia captivă (cf C.
Daicoviciu, Dacia capta, în revista Klio, cu privire la inscripţia de la
Corint: UNIVERSA DACIA DEVICTA EST).
I. TURME
Redăm integral fragmentul din Criton-Lydos:
"După ce a cucerit-o (Sciţia) pentru prima oară, şi [l-a învins] pe
Decebal conducătorul geţilor, puternicul Traian a adus romanilor cinci
milioane de livre de aur, o cantitate dublă de argint, în afară de cupe şi
lucruri (scumpe ) depăşind orice preţuire, apoi TURME (s. n. S.D.) şi arme,
şi peste cinci sute de mii de bărbaţi cât se poate de potriviţi pentru luptă,
împreună cu armele lor, aşa cum a afirmat Criton, care a luat parte la
război" 1 •
Constatăm că după aur, argint, piese de orfevrerie, şi înainte de arme
şi bărbaţi cât se poate de potriviţi pentru luptă, sunt menţionate TUR-
MELE, una din marile bogăţii ale Daciei preromane, şi adăugăm noi ale
Daciei romane, romano-bizantine, din epoca românească veche, din evul
mediu românesc, până aproape după al doilea război mondial, deci una
din marile bogăţii perene ale pământului de la Dunăre şi Carpaţi şi a
locuitorilor săi.
2. PĂŞUNILE
Redăm din Dio Cassius două pasaje în care se indică indirect sau
direct problema PĂŞUNILOR din vestul şi nord-vestul Daciei:
a) "Dar când i s-a amintit că Decebal în multe privinţe nu respectă
tratatul, ci îşi pregăteşte arme, primeşte fugari, reface întăriturile, trimite

1
Criton, Geticele, I (p.931 ); Joannes Lydos, Despre magistraturile statului roman, II,
28 (p.83, 4-25); cf FHD, I, Buc., I 964, p.507, n. l şi FHD, II, Buc., 1970, p.493
36 Sever Dumitraşcu

soli la vecini şi aduce pagube celor ce mai înainte nu se înţelegeau cu el,


iar iazygilor le-a smuls UN ŢINUT (pe care, după aceea, deşi îl cereau,
TRAIAN NU-L MAI DĂDU ÎNAPOI 2 s. n. S.D);
b) Commodus a acordat pace burilor, care trimiseseră soli ... Dar
atunci, fiindcă ajunseseră sleiţi de puteri, trată cu aceştia, luă ostateci şi
prizonieri de la buri în mare număr, iar de la alţii (a/ani? cf FHD, I, p.705,
nr.195) mai primii cincisprezece mii de oameni. I-a silit să jure că niciodată
nu vor mai locui şi NU-ŞI VOR MAI PAŞTE VITELE LA EI ÎN ŢARĂ (s. n.
S.D.), pe un teritoriu de patruzeci de stadii de hotarele Daciei" 3 •

B.
1. Realitatea geomorfologică şi geografică a Daciei antice, ne
înfăţişează nucleul tare al Carpaţilor, deci a MUNŢILOR CARPAŢI, cu sâm-
burele PODIŞULUI TRANSILVANIEI (păşuni, păduri, acvifer excepţional),
înconjurat de perdeaua CODRULUI (dacic şi românesc), cu păduri de
foioase, în Câmpia ÎNALTĂ a Tisei în vest şi nord-vest, a codrilor VLASIE/,
din Ţara Românească, a SOROCII şi TIGHECIULUI, din Moldova. Zonă
de locuit şi propice - pe păşunile alpine şi nu numai, în perioada de
VĂRAT, a turmelor.
Paralel se poate lesne remarca că cele trei CÂMPII JOASE se înche-
iau cu trei imense zone mlăştinoase:
- a). Câmpia joasă a Tisei (numai de pe malul stâng al Tisei, malul
drept e faleză şi se continuă cu stepa, pusta ungară, nisipoasă dintre Tisa
şi Dunăre);
- b). Câmpia joasă a Dunării valache (numai de pe malul stâng al
Dunării, malul drept e faleză, şi se continuă cu zona bulgară, dintre Dunăre
şi Balcani); şi
- c). Câmpia joasă a Moldovei, din "Bugac", cu lacurile dunărene
(cu apă dulce) sau pontice (cu apă salmastră), mlaştina dintre Prut şi
Nistru.
Toate aceste zone mlaştinoase, de cîmpie joasă, de luncă, constituiau
zone de locuit şi propice - păşunatului, la IERNAT, pentru turmele care,
altfel, în Carpaţi, iama, ar fi pierit, din pricina lipsei de hrană.
Această REALITATE AGRO-PASTORALĂ A Daciei şi mai apoi a
României, a fost leagănul agricultorilor şi CRESCĂTORILOR DE VITE
din Carpaţi (VĂRAT), şi parţial din Balcani, şi de la Dunăre şi Marea
Neagră - Pontul stâng (pentru IERNAT).

2
Dio Cassius, Istoria romană, LXVIII, 10, 3; cf FHD, I, Buc., 1964, p.691
3
Dio Cassius, Istoria romană, LXXII, 3,2; cf FHD, I, Buc., 1964, p.705
Turme şi păşuni în Dacia 37

Aceasta REALITATE GEOMORFOLOGICĂ ŞI GEOGRAFICĂ, a


IMPUS (ne place sau nu!) O REALITATE AGRO-PASTORALĂ (într-o lume
ne-"industrială") şi mai târziu a modelat - pe baza intereselor VITALE
(deci de viaţă şi de moarte) şi REALITATEA GEO-POLITICĂ.
Dacii (şi ne-o spune Strabo în Geografia sa) s-au luptat în vest cu
celţii care le încălecaseră teritoriile din vest ( era zona vitală, pe malul
stâng al Tisei), pentru iernatul turmelor.
Romanii, pentru a descumpăni, a elimina şi a distruge această reali-
tate agro-pastorală au efectuat trei CURĂŢENII ETNICE la est şi la nord
de Danubius (Dunăre):
- a). În vremea lui Augustus (un general al său, comandant la Dunărea
de Jos) a mutat 50.000 de geţi, din nordul la sudul Dunării. Izvorului
epigrafie arhicunoscut i se adaugă cercetările lui B. Sultov 4 , la Butovo,
Pavlikeni şi Hotniţa (centre de olărit romane, dar unde au lucrat vase
dacii), lângă viitorul oraş traianeu Nicopolis ad Istrum, şi mai apoi, lângă
Târnovo (capitala ţaratului româno-bulgar, al Asăneştilor);
- b). Până în vremea lui Claudius alţi generali romani au transferat,
dintre Dunăre şi Tisa o parte din dacii de aici (Alfold), pe care i-au aşezat
la sud de Dunărea sârbească - zona Belgrad, unde arheologul sârb Draga
Arandjelovie-Garasanin, a descoperit, datând din sec. I A.O., necropolele
de tip Paraein. Peste dacii rămaşi în stepă-pustă au fost aduşi sarmaţii­
iazygi.
- c). În vremea lui Nero, armata romană a deportat din sudul Moldo-
vei (dintre Carpaţi şi Nistru) 100.000 de transdanubieni, pe care i-au aşezat
la sud de Dunăre.
Astfel păşunea, pentru IERNAT (mai ales) din stânga Tisei şi din
stânga Dunării, fără de care TURMELE dacilor (mari crescători de boi, dar
şi alte animale, de turmă) iarna piereau, a fost una din cauzele pentru care
dacii nu au putut accepta geo-strategic, deci vital - PAX ROMANA, pentru
care s-au luptat peste un secol, cel imperial de la Augustus la Traian.
Chiar în răgazul scurt dintre 102-105, Decebal le-a smuls iazygilor
partea estică a stăpânirii lor, respectiv partea vestică a Daciei, de mlaştină,
de păşunat iarna pentru turmele vărate în Carpaţi, regiune pe care nici
Traian, devenit stăpân în Dacia, unde armata romană avea nevoie de carne,
nu a mai înapoiat-o iazygilor. Păşunea era necesară turmelor din Carpaţi
(cele ne-duse în Imperiu! sau care se vor prăsi mai apoi).
Dacia romană, pentru turmele sale a prevăzut puncte de vamă (de
trecere) la Micia, pe Mureş, la Ilisua, pe Someş, dar şi la Sânpaul (eventual

' Cf şi 8. Soultov, Centres antiques de poteries en Mesie lnferieure, Sofia, 1976,


passim; dar şi publicaţiile anterioare cu ceşti şi vase borcane lucrate cu mâna, dacice.
38 Sever Dumitraşcu

la Porolissum, Slăveni pe Olt; Barboşi pe Siret), pentru trecerea turmelor


la vărat, în Munţii Maramureşului, Bucovina şi Depresiunea Ciucului sau
la iernat, în "deltă" de pe malul stâng al Tisei, în lunca Dunării muntene
sau în "bugeacul", în bălţile din sudul miraculos al Moldovei (Basarabia
de mai târziu). A EXPLICAT aceste realităţi într-un studiu scurt, dar epocal
pentru istoria Daciei, marele savant ieşean Nicolae Gostar ( Cf studiul
despre CONDUCTORES PASCUI ET SALINARUM). Noi nu vrem şi nu-l
putem uita. Fără concluziile sale nu putem înţelege "marele mister " al
romanizării şi paleo-creştinismului din Dacia romană şi post-romană.
În epoca romano-bizantină (275-602 A.O.) podul constantinian de la
Sucidava-Celei, edificat din motive strategico-militare, ale stăpânirii ro-
mane târzii în Dacia nord-dunăreană până departe, spre nord, în Banat,
sudul Crişanei, Transilvania centrală, sudul Moldovei (dintre Carpaţi şi
Nistru), şi desigur al Câmpiei române, a avut şi un rol economic şi social
(=cultural =religios): pe acest pod au trecut, spre PĂŞUNILE alpine (la
vărat) şi spre PĂŞUNILE de baltă de pe malul STÂNG al Dunării (la
iernat), turmele care asigurau carnea, probabil şi a Constantinopolului, dar
şi carnea armatei romane. Pe acest pod "au trecut" şi în continuare limba
latină (sec.III-VII), creştinii şi propovăduitorii săi, dar şi mereu turmele
realităţii agro-pastorale a Carpaţilor şi Dunării.
Când slavii sau trupele bizantine (în sec. VII-IX A.O.) au tăiat posibili-
tatea de iernare a turmelor romanicilor şi apoi românilor din Balcani (pe
malul stâng al Dunării, la iernatul din "baltă"), aceştia s-au îndreptat spre
M. Egee, în Thessalia şi apoi în Epir spre M. Adriatică, întărind în Munţii
Pindului şi la SUD de BALCANI, romanitatea păstrată acolo. Aceştia sunt
- cu toţii cei romanici = de limbă latină, românii sud-balcanici (nu cei din
Timoc, din Balcani - prispa nordică, din Dobrogea sau de pe malul drept
al Dunării) - megleno-românii; macedo-românii = aromânii şi istro-româ-
nii. Şi-au găsit păşuni de iernat pe malul Mării Egee sau în îndepărtata
peninsula Istria.
Încă în evul mediu - până în secolele XV-XVI, când intervine
monopolul turcesc, scria limpede istoricul P. P. Panaitescu, în Interpretări
româneşti, Ţara Românească şi Moldova au importat grâu din Transilvania
şi au exportat vite (turme), peşte şi miere.
Această realitate s-a întruchipat în ceea ce istoria medievală şi
modernă românească, cercetările etnografice, înţeleg prin TRANSHU-
MANT A la români, cea care explică unitatea şi frumuseţea "pastorală" a
limbii române şi naşterea naţiunii (natio) etnice româneşti dintre Balcani
(cu Timocul şi Dobrogea) la sud, Tisa, Nistru şi Carpaţii nordici.
Daci, daco-romani (mai ales păstorii daci sub romani) şi români şi-au
crescut turmele - la VĂRAT în Carpaţi şi la IERNAT în "bălţile" de pe
Turme şi păşuni în Dacia 39

malurile stângi ale Tisei şi Dunării. Au fost agricultori, dar şi mari crescă­
tori de vite (=producători de came), până în momentul în care CAP-urile
au distrus păşunatul în Carpaţi de vară, şi prin desecări, păşunatul în
câmpiile joase ale Tisei şi Dunării (numai pe malurile stângi).
Nu ne vom lamenta adăugând unde sunt iernile (ca marele poet
francez) şi nici unde sunt turmele de altădată din Carpaţi, de la Dunăre, ci
vom încheia că păşunile şi turmele (=vitele), fac bogăţia şi gloria Aus-
traliei, Argentinei, Texasului, Danemarcei şi Olandei.
Istoriceşte nu se poate, credem noi, trece, uita, marea bogăţie a
pământului Daciei - realitatea sa agro-pastorală, agricultura, cultivarea
plantelor, dar şi elementul său fundamental - complementar - creşterea
vitelor. Păşunile şi turmele Daciei, ale României au creat avuţia acestei
realităţi etno-culturale din zorii istoriei sale vechi şi până la anii utopiei din
urmă.
Păşuni şi turme - dacice, ale romanilor, ale romanicilor din Carpaţi
şi de pe amândouă malurile Dunării (NB: Dobrogea nu trebuie să ne
"încurce", deşi e la sud de Dunăre), ale românilor din evul mediu şi epoca
modernă. Este nu numai o istorie (=memorie a vieţii trăite), ci şi o limbă
(=forma mentis), o religie şi o cultură populară originală şi plină de farmec,
muzica populară a românilor, cea care i-a uimit pe compozitorul B. Bart6k
şi pe etno-muzicologul C. Brăiloiu, care au făcut-o nemuritoare prin
publicaţiile lor de la New-York şi prin Arhiva Naţională de Folklor de la
Bucureşti şi Arhiva Internaţională de Folklor de la Geneva.
Mereu vara la VĂRAT în cetatea Carpaţilor şi mereu iama la IER-
NAT în "balta" celor trei fluvii care brăzdează pământul acesta: Dunărea,
Tisa, Nistru.

FLOCKS AND PASTURELANDS IN DACIA


Summary

The author presents the flocks and the pasturelands of Dacia as a


resuit of an agro-pastoral reality of Dacia, in the Carpathians and on the
Danube and Tisa. The summering in the Carpathians and the wintering on
the left banks of the Danube and Tisa lead to the compulsion of a great
wealth of Dacia - its flocks (the cattle).
MEDALIONUL DE EPOCĂ ROMANĂ TÂRZIE
DE LA VÂLCELELE (JUD. BIHOR)

de

Lakatos Attila

În vara anului 2002, un colectiv format din arheologii Muzeului


Ţării Crişurilor din Oradea a efectuat săpături de salvare în hotarul comu-
nei Suplacul de Barcău, în locul unui lac de acumulare aflată în curs de
amenajare. În timpul campaniei membrii colectivului au primit informaţii
referitoare la existenţa unei monede de aur, care a fost găsită întâmplător
în satul Vâlcelele aparţinător comunei Suplacu de Barcău.
Deplasându-ne la faţa locului s-a constatat, că este vorba despre o
monedă romană de aur transformată în medalion, care a fost găsită la
suprafaţa solului cu ocazia unor lucrări agricole.
Moneda din care a fost lucrat medalionul este un solidus, care se
încadrează în tipul RIC 17b 1 •
Avers: Bustul drapat şi cuirasat al împăratului Valentinian I, cu capul
spre dreapta, purtând o diademă cu rozete. Legenda: DN VALENTINI-
ANVS PFAVG.
Revers: Cei doi împăraţi pe tron, ţinând în mână un glob. Între ei, în
spate o Victorie înaripată, jos o frunză de palmier. Legenda: VICTOR-IA
AVG. În exergă: TROBS.
D: 20 mm. G: 4.60 gr.
Moneda a fost emisă între 24 aug. 367 - 17 nov. 375 la Treveri
(Trier).
Pe monedă, deasupra bustului imperial a fost aplicată o toartă de aur,
de formă cilindrică, prevăzută cu o nervură mediană. În momentul desco-
peririi medalionul era întreg, toarta fiind ruptă ulterior de către persoana
care a descoperit-o, cu scopul de a se convinge că obiectul este din aur.
Locul de descoperire se află în nordul judeţului Bihor, la aproximativ
5 km de comuna Suplacu de Barcău, în valea pârâului Borumlaca, un
afluent al Barcăului. Moneda a fost descoperită pe teritoriul satului, pe a
treia terasă (cea mijlocie) a dealului, care formează latura sudică a văii

1
RIC, voi IX, p. 16.
42 lakatos Attila

pârâului Borumlaca, la cca. 50 m deasupra şirului de case de pe stânga


şoselei Suplac - Borumlaca. Cu ocazia unei cercetări de suprafaţă, efectuată
în vara anului 2002 în locul descoperirii au fost recoltate bucăţi de chirpic
şi un singur ciob dintr-un vas lucrat la roată, din pastă fină cenuşie.
Efectuarea unor săpături de sondaj la acea dată nu era posibilă din cauza
culturilor agricole, care acopereau locul de descoperire. Cercetările de
suprafaţă au fost reluate în toamna aceluiaşi an. Cu această ocazie, în
arătura proaspătă au fost descoperite - în afară de o cantitate considerabilă
de chirpici - doar fragmente ceramice aparţinând epocii neolitice. Existenţa
unei aşezări de epocă romană în locul de descoperire a medalionului rămâne
în aceste condiţii o ipoteză, care trebuie confirmată prin săpături arheo-
logice cu caracter de sondaj.
Cel mai recent studiu privind medalioanele de tipul celui de la Vâl-
celele descoperite în afara Imperiului roman a fost întocmit de numismatul
polonez Aleksander Bursche. 2 Catalogul descoperirilor pe care se bazează
lucrarea sa conţine un număr de 100 de medalioane, inclusiv o serie de
descoperiri din Transilvania, necunoscute în literatura română de speciali-
tate. 3 Concluziile formulate de Bursche fiind valabile în general şi în cazul
descoperirii de la Vâlcelele, considerăm utilă redarea sumară ale acestora
în cele ce urmează:
a. dintre descoperirile de medalioane din Barbaricum nu se găsesc
piese de argint sau bronz; fără excepţie au fost confecţionate din solidi sau
multipli ai acestora;
b. zona de răspândire ale acestora se suprapune cu aria de răspândire
a triburilor germanilor estici; din regiunile locuite de sarmaţi sau germani
vestici nu se cunoaşte nici o descoperire;
c. cele mai importante zone de răspândire sunt: estul Banatului şi
vestul Transilvaniei, Volhinia şi sud-vestul Scandinaviei;
d. cronologic descoperirile se încadrează în perioada dintre începutul
sec. III şi prima treime a sec. V, însă peste 85% dintre medalioane au fost
confecţionate din monedele dinastiilor Constantin şi Valentinian;
e. majoritatea pieselor provin din descoperiri izolate sau tezaure;
f. detaliile tehnice ale prelucrării denotă, că medalioanele au fost
purtate cu chipul imperial spre exterior, acesta având un rol esenţial în
obiceiul purtării medalioanelor în sânul comunităţilor germanice, fiind
probabil semn de prestigiu;
g. monedele de aur au fost prelucrate cel mai probabil în ateliere
barbare, care funcţionau lângă centrele de putere ale germanilor estici;

2
BURSCHE 1998; BURSCHE 2000.
3
În schimb autorul nu cunoaşte medalionul de la Diosig, una dintre descoperirile cele
mai apropiate din punct de vedere geografic de cea de la Vâlcelele (SĂŞIANU 1978).
Medalionul din epoca romană târzie de la Vâlcele 43

h. răspândirea medalioanelor de aur în Barbaricum se desfăşoară


concomitent cu introducerea sistemului de foedus, care înlocuia vechiul
sistem clientelar în relaţiile diplomatice dintre Imperiu şi regatele barbare;
astfel se poate presupune o oarecare legătură între cele două fenomene.

Acceptând rezultatele analizei lui A. Burche putem să interpretăm


medalionul de la Vâlcelele, ca un obiect cu semnificaţie simbolică privind
exercitarea puterii şi a relaţiilor de foederati cu imperiul roman în cadrul
unei comunităţi de germani estici. Limita cronologică inferioară a
confecţionării piesei este indicată de perioada emiterii monedei, între 367
şi 375. Având în vedere starea relativ bună de conservare a monedei putem
să presupunem, că transformarea sa în medalion s-a produs în scurt timp
după emiterea piesei, iar perioada de folosire nu putea fi foarte lungă.
Dacă acceptăm interpretarea lui A. Burche privind rolul de însemn al
puterii şi simbol al relaţiilor de foederati, nu este lipsit de o oarecare logică
să presupunem, că transformarea în medalion a monedei s-a produs încă
în timpul vieţii emitentului. Neavând nici o informaţie privind contextul
arheologic în care a fost descoperit medalionul, este imposibil să emitem
ipoteze privind perioada sau modul în care piesa a ajuns în pământ. Însă
faptul că a fost descoperită la suprafaţă, scoasă cel mai probabil de plug,
de la o adâncime relativ mică, fără alte descoperiri, ne face să credem că
nu este vorba despre un tezaur sau mormânt, deşi acest lucru trebuie
verificat prin sondaje arheologice. Rămâne ca o posibilă explicaţie pier-
derea medalionului sau existenţa în locul respectiv a unei aşezări contem-
porane, deşi nu avem în acest sens urme clare pe suprafaţă.
În ceea ce priveşte încadrarea culturală a descoperirii de la Vâlcelele
ne confruntăm cu probleme mult mai mari. Fără discuţie analogiile cele
mai apropiate în sens tipologic, geografic şi cronologic provin din tezaurul
de la Şimleu! Silvaniei. Locul de descoperire a tezaurului pe lângă faptul
că se află la mai puţin de 35 km de Vâlcelele, aparţine aceleiaşi regiuni
geomorfologice: cea a dealurilor aflate la nord de Muntele Şes şi la nord-
vest de Munţii Meseşului.
Diferenţele considerabile privind mărimea, exigenţa prelucrării şi
gradul de uzură între medalionul de la Vâlcelele şi cele de la Şimleu!
Silvaniei indică diferenţele în ceea ce priveşte statutul social al proprietari-
lor celor două descoperiri, perioada de folosire ale acestora, respectiv modul
în care acestea au ajuns în pământ. Totuşi, tezaurul de la Şimleu! Silvaniei
şi medalionul de la Vâlcelele împreună cu binecunoscutul tezaur de vase
romano-bizantine de la Tăuteni formează un orizont cultural şi într-o oare-
care măsură cronologic comun.
Încadrarea culturală şi cronologică a tezaurului de la Şimleul-Sil­
vaniei a reprezentat timp de mai mult de două secole, iar într-un mediu
44 Lakatos Attila

ştiinţific mai restrâns reprezintă până astăzi, subiectul unei controverse,


însă reproducerea istoricului acestei dispute nu îşi găseşte locul în cadrul
acestei lucrări. Una dintre cele mai recente analize cu caracter monografic
al tezaurului de la Şimleu! Silvaniei a fost efectuată de regretatul arheolog
şi germanist A. Kiss şi se bazează pe o serie de analize comparative priv-
ind anumite categorii de piese ale tezaurului, efectuate şi publicate de cei
mai de seamă cercetători ai epocii migraţilor din Europa. 4 Autorul discută
tezaurul în contextul existenţei unui centru de putere sau chiar sediu regal
gepidic în zona Şimleului, databil înaintea stabilirii hunilor în Câmpia
Tisei. Această interpretare în momentul de faţă este general acceptată în
literatura arheologică europeană şi îşi găseşte drum şi spre mediile ştiinţifice
româneşti. 5
Un alt tezaur bine cunoscut în literatura de specialitate, cel de la
Tăuteu (la mai putin de 13 km spre nord-est de Vîlcelele), deşi se plasează
între limite cronologice mai târzii decât tezaurul de la Şimleu si medalionul
care face obiectul acestei lucrări, se încadrează în acelaşi orizont cronolog-
ic şi cultural a cărui limită superioară este marcată de înfrângerea hunilor
de la Nedao şi formarea regatului gepidic independent. 6 În ceea ce priveşte
atribuirea culturală a tezaurului, acesta a reprezentat de la bun început şi
într-o oarecare măsură a rămas până astăzi o problemă deschisă. S.
Dumitraşcu în cadrul primei monografii a tezaurului oferă o listă bogată a
posibilelor atribuiri etnice fără să opteze în mod categoric pentru una
dintre posibilităţi, lăsând această datorie cercetărilor viitoare. Mai târziu
autorul şi-a modificat poziţia în sensul integrării tezaurului într-o teorie
privind existenţa unui orizont arheologic din nord-vestul României atribuit
herulilor. Cele mai recente studii cu caracter monografic privind perioada
timpurie a migraţilor, localizează cu ajutorul acestor tezaure centre de putere
ale unor regate barbare germanice, formând un orizont comun cu celelalte
descoperiri de acest gen de la Someşeni, Apahida, etc.
Analiza celorlalte categorii de descoperiri arheologice, cum ar fi
aşezările sau descoperirile cu caracter funerar , deşi majoritatea celor care
7

provin din regiunea aflată în discuţie au fost prelucrate şi publicate recent8 ,


oferă şi mai puţine indicii privind atribuirea culturală a acestui orizont

4
Kiss 1991.
5
Harhoiu 1999.
6
Harhoiu 1990.
7
Se exclud bineînteles descoperirile monetare şi alte categorii de piese izolate având în
vedere că acestea prezintă aceleaşi probleme de datare şi atribuire culturală.
8
Avem în vedere repertoriile descoperirilor din epoca romană în bazinul mijlociu al
Barcăului (lgnat-Bulzan 1997), bazinul râurilor Crasna şi Zalău (Pop 1997), şi bazinul inferior
al Someşului (Stanciu 1995), respectiv cel mai recent catalog al descoperirilor din epoca romană
din nord-vestul României (Matei-Stanciu 2000).
Medalionul din epoca romană târzie de la Vâlcele 45

arheologic. Din regiunea deluroasă care se întinde la poalele Muntelui Şes


şi a Munţilor Meseş se cunosc doar trei descoperiri funerare sigure. Cele
de la Badon-Doaşte şi Crasna-Valea Ratinului sunt morminte plane de
incineraţie a căror datare este discutată, însă aproape sigur sunt mai tim-
purii decât medalionul de la Vâlcelele. Din zona Şimleului Silvaniei provin
o serie de obiecte (umbo şi fragmente din mânerul unui scut, două vârfuri
de lance, un fragment de sabie şi o cataramă) semnalate în colecţia muzeu-
lui din Debrecen şi interpretate ca piese din inventarul unui mormânt. I.
Bona, cel care a semnalat pentru prima dată descoperirea în cadrul unui
studiu despre mormântul de la Ujhartyân, a încadrat mormântul în catego-
ria descoperirilor gepidice timpurii şi îl interpretează ca un mormânt de
inhumaţie cu cal. 9 În catalogul mormintelor cu scut de epocă romană din
Barbaricum, întocmită de Eszter lstvânovits şi Valeria Kulcsâr aceste piese
sunt prezentate în contextul unui mormânt plan de incineraţie. Celelalte
două descoperiri de acest gen, cel de la Badon-Doaşte şi cel de la Crasna-
Valea Ratinului deşi, inventarul ultimului s-a pierdut, erau morminte plane
de incineraţie, în mod sigur mai timpurii de ultima treime a sec. IV.
Aşezările de epocă romană cercetate arheologic sau identificate pe
teren până astăzi prezintă şi ele un întreg complex de probleme de datare
şi atribuire culturală. Una din recentele micromonografii privind descope-
ririle de epocă romană în bazinul mijlociu şi inferior al Şomeşului întoc-
mită de I. Stanciu subliniază limitele în ceea ce priveşte restrângerea datărilor
şi delimitarea grupărilor etnice. 10 Dintre cele aproape treizeci de puncte
cu descoperiri arheologice de epocă romană din bazinul mijlociu al Barcău­
lui, din nefericire doar câteva au fost sondate şi numai în două cazuri
(Zăuan-S6s, Nuşfalău-Togoiul lui Benedek 11 ) au fost efectuate săpături
sistematice. Pentru microzona care ne interesează există o serie de desco-
periri din care câteva, dacă nu toate, par să fie contemporane cu medalio-
nul de la Vâlcelele. Într-o rază de mai puţin de 3 km având ca centru
punctul Corău, în bazinul Barcăului, la marginea sudică a comunei Su-
placu de Barcău au fost identificate şi sondate un număr de 5 aşezări de
epocă romană târzie. Două aşezări din punctul Lapiş au fost cercetate în
anii '80 de către Doina Ignat. Limitele cronologice ale aşezării din punctul
Lapiş I au fost restrânse mai târziu între a doua jumătate a sec. IV şi prima
jumătate a sec. V. 12 Aşezarea de epocă romană de la Suplacu de Barcău­
Corău a fost identificată de asemenea de către cercetătoarea Doina. Ignat. 13

9
Bona 1961, p.199, fig. 7.
10
Stanciu 1995.
11
Pop 1997, p. 465/475, nr. 40; p. 462/472, nr. 26; Matei 1980, p. 238.
12
Ignat-Bulzan 1997, p.
13
lgnat-Bulzan 1997, p.
46 lakatos Alli/a

Săpăturile în această aşezare au fost reluate recent de colectivele de ar-


heologi ale Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă Zalău şi Muzeul Naţional de
Istorie a Transilvaniei. 14 Alte două aşezări din acelaşi areal geografic, cel
de la Suplacu de Barcău-Corău IV, respectiv Suplacu de Barcău-Szilvâs, au
fost identificate şi cercetate de colectivul Muzeului Ţării Crişurilor din
Oradea. Stadiul cercetărilor în aceste două aşezări ne permite o datare mai
largă în sec. III-IV. 15 Această concentrare de descoperiri indică o locuire
intensă în apropierea locului de descoperire a medalionului aflat în discuţie.
Trebuie să precizăm însă că toate aceste descoperiri se află în valea Barcău­
lui. În valea pârâului Borumlaca (afluent al Barcăului), pe a cărei terase
mijlocii a fost descoperit medalionul, lipsesc în totalitate descoperirile de
epocă romană. 16
Descoperirile monetare şi piesele izolate care provin din zona discu-
tată, având în vedere că ele prezintă acelaşi probleme de datare şi atribuire
culturală ca şi medalionul de la Vâlcelele, nu reprezintă subiectul analizei
noastre.
Între limitele stadiului actual cercetărilor privind epoca timpurie a
migraţiilor în nord-vestul României putem afirma, că descoperirea de la
Vâlcelele reprezintă un obiect cu caracter de însemn al puterii care de
regulă apare în mediul germanic oriental şi în acest caz aparţine cel mai
probabil, împreună cu tezaurele de la Şimleul Silvaniei şi Tăuteni, unui
orizont gepidic timpuriu.

BIBLIOGRAFIE

BURSCHE 1998 A. Bursche, Zlote medaliony rzymskie w Barbaricum.


Symbolika prestiiu i wlaczy spoleczenstw bar-
barzynskich u schylku staroiytnosci, Warszawa, 1998.
BURSCHE 2000 A. Bursche, Roman Gold Medalions in Barbaricum.
Szmbols of Power and Prestige of Germanic Elite in
Late Antiquity, In: XII. Internationaler Numismatischer
Kongress. Berlin 1997, voi. II, Berlin, 2000, 758-771.
CRONICA 2003 Cronica cercetărilor arheologice din România. Cam-
pania 2002, Bucureşti 2003.

14
Cronica 2003, p. 246-249, 305-309
15
Cronica 2003, p. 309-31 O
16
Trebuie subliniat faptul că în această zonă până în ultima vreme s-au făcut cercetări
perieghetice. Recentele cercetări ale colectivului MŢCO au dus la identificarea unor aşezări
preistorice şi medievale timpurii în împrejurimile satului Valea Cerului (aflat în valea Borumlăcii)
aparţinător comunei Suplacu de Barcău.
Medalionul din epoca romană târzie de la Vâlcele 47

HARHOIU 1990 R. Harhoiu, Chronologishe Fragen der Volkerwan-


derungszeit in Rumiinien. Dacia N.S. 34, p. 169-208.
HARHOIU 1999 R. Harhoiu, Friihvolkerwanderungszeitliche Gold- und
Silbergefiij3e aus Rumiinien, In: Transsilvanica.
Archiiologische Untersuchungen zur ii/teren Geschichte
des sudostlichen Mitteleuropa. Gedenkschrift for Kurt
Horedt (herausgegeben v. N. Boroffka und T. Soro-
ceanu), Rahden, 1999, p. 273-301.
IGNAT BULZAN 1997 D. Ignat, S. Bulzan, Roman Imperial Period
Discoveries in the Middle Basin of Barcău River
(Descoperiri de epocă romană în bazinul mijlociu al
râului Barcău, In: Romani şi barbari la frontierele Daciei
romane (Ramer und Barbaren an den Grenzen des
ramischen Dakiens), ActaMP, 21 (1997) p. 487-523.
KISS 1991 A. Kiss, Die Schatzfunde I un II von Szilagysomlyo
als Quellen der gepidischen Geschichte, Archaeologia
Austriaca, 75 (1991 ), p. 249-260.
MATEI 1980 A. Matei, Repertoriul aşezărilor aparţinând dacilor
liberi (sec. II-IV e. n.)descoperite pe teritoriul judeţului
Sălaj, ActaMP, 4 (1980), 229-243.
MATEI-STANCIU 2000 A. Matei, I.Stanciu, Vestigii din epoca ro-
mană (sec.II-IV p. Chr.) în spaţiul nord-vestic al
României, Zalău-Cluj-Napoca, 2000.
POP 1997 H. Pop, The Repertoire of Discoveries /rom the Roman
Age Beyond the Limes on the Territory of Sălaj Coun-
try (2 nd -4'h Centuries A.D.) (Repertoriul descoperiri-
lor de epocă romană din afara limesului pe teritoriul
judeţului Sălaj (secolele II-IV p. Ch.). In: Romani şi
barbari la frontierele Daciei romane (Ramer und Bar-
baren an den Grenzen des romischen Dakiens),
ActaMP, 21 ( 1997) p. 457-486.
RIC Roman Imperial Coinage (ed. Harold Mattingly), Lon-
don, 1968.
SĂŞIANU 1978 A. Săşianu, Medalionul roman de la Diosig, Crisia 8
(1978), p. 521-524.
STANCIU 1995 I. Stanciu, Contributii la cunoaşterea epocii romane în
bazinul mijlociu şi inferior al râului Someş, Ephemeris
Napocensis, 5 ( 1995), p.139-226.
48 Lakatos A Iii/a

LATE ROMAN GOLD MEDALLION FROM VÂLCELELE


(BIHOR COUNTY)
- Abstract -

During the archaeological campaign in Suplacu de Barcău (Bihor


county) in 2003 the research team of the Criş County Museum was in-
formed about the existence of a gold medallion discovered in the neigh-
bour village, Vâlcelele. The discovery proved to be a Roman solidus is-
sued between 367 and 375 a. D by the emperors Valentinian I and Valens
(RIC 17b). A small handle made of gold plate was attached to the upper
part of the coin, above the bust of the emperor and it was used as a
medallion. The piece was discovered during agricultural works, near Vâl-
celele, on the middle terrace in southem side of the valley of Borumlaca
brook (tributary of the Barcău river, in north-westem corner of Bihor
county).
The Polish scholar, A. Bursche in a paper conceming the Roman
gold medallions in Barbaricum (BURSCHE 1998, BURSCHE 2000) dem-
onstrated that this kind of artifacts, if discovered outside of the Empire,
appears only in regions populated by eastern Germanic tribes, and are
symbols of power and prestige of the Germanic elite. Mast of these gold
medallions appeared concentrated in three geographical areas: in western
and northwestern Romania, Volhynia and southwestern Scandinavia and
dates during the reign of the Valentinian and Constantine dynasties. Ac-
cording to Bursche it could be some kind of relation between the system
of foedus introduced in the 4•h century a. D. by the Roman Empire in its
relations with barbarie kingdoms and the gold medallions discovered in
these areas.
The Borumlaca valley, where the medallion of Vâlcelele was disco-
vered, is placed at the same distance (25-30 km) from two of the mast
important contemporary hoard finds in northwestern Romania: Şimleul
Silvaniei and Tăuteni. Both hoards indicate the existence of a powerful
politica! centre of an eastem Germanic people, probably gepids in the area
of Şimleul Silvaniei in the second half of the 4•h and the beginning of the
5th century. The gold medallion from Vâlcelele mast likely fits in the frame
of the same chronological limits and cultural milieu as the above men-
tioned hoards together with the few contemporary grave finds and exca-
vated settlements in the area.
Medalionul din epoca romană târzie de la Vâlcele 49

-------- '~-,
...

\. \.--
,
'

Scara:
O 10km.

PI. 1. Harta judeţului Bihor cu locul de descoperire a medalionului


50 Lakatos Attila

PI. 2. Locul de descoperire a medalionului


Medalionul din epoca romană târzie de la Vâlcele 51

o 1 2 3cm

O 2 3 cm
----==ii-Iii

PI. 3. Medalionul de aur de la Vâlcelele cu toarta aplicată


OBSERVAŢII
ANTROPOLOGICE
ASUPRA RESTURILOR OSOASE UMANE
GĂSITE LA SALONTA ÎN AUGUST 2001

de

Simona Stanciu

Cu ocazia lucrărilor efectuate de Societatea Romtelecom de intro-


ducere a unor cabluri telefonice subterane în oraşul Salonta, judeţul Bihor,
într-o zonă situată la 5 m spre vest de Biserica Reformată, au fost desco-
perite urme de civilizaţie şi resturi osoase umane. Săpăturile arheologice de
salvare s-au desfăşurat cu precădere pe sectorul de şanţ cu lungimea de 12
m şi lăţimea de 0,75 m (secţiunea S I), sector orientat în direcţia S-N, aflat
pe carosabilul unei străzi asfaltate. În adâncime s-a săpat până la stratul viu
aflat la 1, 50 m de la actualul nivel de călcare.
Materialul osos provine din dislocările lucrătorilor Romtelecom, re-
spectiv a fost scos la suprafaţă de arheologi. Săpăturile arheologice de
salvare s-a desfăşurat într-o perioadă extrem de redusă de timp, fapt ce a
permis doar observaţii antropologice extemporanee.
Starea de conservare a scheletelor este destul de precară, existând un
număr de peste 400 fragmente osoase. Nu au fost găsite schelete complete,
s-au păstrat mai intacte doar două cranii şi câteva oase lungi ale membre-
lor. Numărul mare de fragmente scheletale acoperă toate grupele de vârstă,
de la copii (grupa infans I şi II), tineri (grupa juvenilis), până la adulţi
(adultus) şi vârstnici (senescens).
Consemnarea arheologului care a condus lucrările de salvare, de
grupare a indivizilor pe morminte, precum şi prezenţa artefactelor: frag-
mente de lemn carbonizat şi cuie de fier provenind de la sicrie, reprezintă
indicii ale funcţionării unui cimitir pe locul respectiv, probabil în apropierea
unei biserici medievale. Fragmentele ceramice găsite în strat şi datate de
arheologi, plasează mormintele în a doua jumătate a secolului al XVI-iea.
Tehnica antropologică folosită a fost morfoscopia şi determinări
antropometrice. Din studiul fragmentelor osoase umane, care aşa cum am
amintit, sunt incomplete şi fragmentate pot fi trase câteva concluzii:
I .Mormintele au fost deranjate încă în vechime, fapt atestat de grăme­
zile de oase care nu se aflau în conexiune sau proximitate anatomică şi de
54 Simona Stanciu

asemenea, de semnele de grataj de pe suprafaţa a numeroase oase, precum


şi de fracturile şi secţionările post-mortem, cauzate de unelte transfixiante,
tăioase, probabil sape. Mormintele au fost dislocate în evul mediu pentru
a face loc probabil altor indivizi şi pe parcursul săpăturilor executate în
epoca modernă pentru demantelarea unor constructii mai vechi .
2. Studiul celor două cranii rămase relativ intacte: cel din mormântul
notat M 1, din groapa aflată între m 4-4,75 şi la adâncimea de 1,75 m şi cel
notat de noi M7 , dintre m 6-7,5 şi de la adâncimea 0,75-l m, prezintă un
aspect morfologic foarte asemănător.
Craniul din M 1, mai precis o ca/varia (doar neurocraniul intact) are
aspect dolicocran formă ovoidă în norma vertica/is ( după clasificarea lui
G. Sergi) şi prezintă sutura metopica, acesta din urmă un caracter conside-
rat a fi cu transmitere dominantă (cu o frecvenţă de 6,5% la populaţiile de
la noi). Indiciile secundarea de sex ale craniului şi forma rotunjită, prezenţa
suturilor craniene deschise, ne orientează spre un individ de sex feminin,
juvenil, de circa 20 de ani.
Craniul aparţinând M7 , tot o ca/varia, cu absenţa unei părţi a bazei
craniului şi a frontalului, precum şi cu scuama temporală dreaptă ruptă în
vechime, aparţine tot unei femei, adulte de 25-30 ani. Prezintă două oase
suturale (wormiene) în stânga şi dreapta, considerate a fi un caracter cu
transmitere genetică. Fragmentul de os zigomatic prezent este gracil, de tip
europoid.
Forma rotunjită a craniului, dolicocrania, acelaşi aspect ovoid în
norma vertica/is reprezintă asemănări cu craniul M 1• Nu se poate sustine
endo~amia, apartenenţa la aceeaşi familie a craniilor din M1_si..M1, însă se
poate sustine apartenenta la aceeaşi comunitate obştească.
3. Studiul fragmentelor de maxilar superior şi inferior, care au fost
găsite în morminte, arată următoarele: Fragmentele de mandibulă găsite în
grămezile de oase dintre m 6-7,50, la adâncimea de O, 75-l m, arată
apartenenţa lor la trei persoane: două adulte şi una vârstnică. Ultimul frag-
ment, aparţinând unei persoane de peste 60 de ani, este subţire, gracil,
prezentând resorbţie alveolară cu edentaţie intra-vitam. Numeroase frag-
mente de maxilar superior şi mandibulă provenite din secţiunea de la m
0,70-1,5, a căror localizare iniţială nu a putut fi precis determinată, aparţine
unor indivizi: infantili (un sugar, un copil de 20-25 luni, un copil de 7 ani,
unul de 13-16 ani) unui tânăr de 18-25 ani şi unui adult (ultimul având
gradul 2 de uzură al dinţilor de scara Martin). Au fost determinaţi 40 de
dinţi izolaţi, temporari şi definitivi, majoritatea celor definitivi cu gradul de
uzură 2-3, necariaţi. S-a constatat prezenţa unei malformaţii, unirea la
nivelul coroanelor a unui I şi PM rădăcinile fiind independente
(taurodonţie?). Din grămada de oase dintre m 6-6,5, scoase din şanţ de
Observaţii antropologice asupra resturilor osoase umane găsite la Salonta 55

lucrătorii Romtelecom se pot identifica după dantură 4 indivizi: un sugar,


un copil de 11-13 ani şi 3 adulţi (dinţii cu grad de uzură 2 şi 3 la ultimii).
Concluzia este prezenţa unor indivizi aparţinând tuturor grupelor de
vârstă, deci probabil morminte de familie, individuale şi colective.
Putem afirma relativa absenţă a cariilor (un singur dinte cariat din cei
examinaţi) surprinzătoare faţă de procentul de 15% pentru evul mediu
francez. Cerealele bogate în glucide sunt principalele responsabile de apariţia
cariilor. Totuşi, prezenţa edentaţiilor ne indică dinţi cariaţi, ştiindu-se că
aceştia cad mai uşor decât cei sănătoţi.
Gradul 2 de uzură dominant la adulti, precum şi robusteţea oaselor
scheletale postcraniene, absenta fracturilor intra-vitam, arată o populatie
relativ bine alimentată, posibil cu o dietă carnată, deci nu defavorizată
social.
4. Studiul scheletului postcranian al indivizilor din secţiune ne oferă
câteva date. Oasele lungi ale membrelor, extrem de fragmentate în toate
mormintele, nu au permis măsurători privind indicii, însă studiul liniilor
epifizare a confirmat prezenţa indivizilor de toate vârstele.
Individul din M 4, aflat în groapa dintre m 10,50-12 la adâncimea de
2,25 m, depus peste alţii, prezintă integre cele două femure, lucru care ne-
a permis (singurul caz!) estimarea staturii după formula pentru Europoizi
a lui Olivier şi colab. ( 1978). Mai este prezent în acest mormânt un frag-
ment din porţiunea proximală a tibiei drepte, cea stângă completă, şi un
fragment din porţiunea proximală a peroneului drept. Aceste oase lungi ale
membrelor inferioare sunt robuste, cu linii de inserţie musculare puternice,
optând pentru un adult de sex masculin. Lungimea "în poziţie" a femurului
stâng este 47,4 cm şi formula aplicată pentru acesta este: 2,4202 femur +
58,33 (±3,48). Talia individului se confirmă a fi înaltă: 1,83 m (±3,48 cm).
Inserţii musculare proeminente apar şi la nivelul tibiei - finea mus-
culi soiei. Exemple sunt: M6 (unul dintre mormintele suprapuse) unde sunt
prezente ambele tibii, precum şi la fragmentul de tibia dreaptă descoperită
între m 6-7,5. Aceasta poate însemna mers pe jos pe distanţe mari.
La nivelul humerusului, în principal la un individ provenind tot din
grămada dintre 6-7 ,5 m, constatăm tuberositas deltoidea proeminentă.
Humerusul stâng respectiv nu este complet (măsoară 26,5 cm). Prezenţa
spongioasei nealterate la nivelul colului anatomic şi chirurgical (metoda
Nemeskeri) ne indică un individ tânăr. Acesta a prestat o muncă fizică în
care căra greutăti.
Unul dintre indivizii aflaţi într-o groapă între m 1,50-1,60 prezintă la
nivelul unei vertebre toracale (Th 6) o hernie nucleară intraspongioasă
dovadă a fragmentării nucleului. Hernia discoidală a produs suferintă
purtătorului ei şi poate însemna efectuarea unor eforturi fizice (ridicare de
greutăţi), muncă fizică grea.
56 Simona Stanciu

În concluzie, putem spune că patologia osoasă întâlnită este foarte


săracă, în special remarcându-se absenţa calusurilor formate după frac-
turile din timpul vieţii„
Deci, se dovedeşte, în măsura existenţei unor materiale osteologice
grav amestecate şi deranjate mecanic, existenţa unui cimitir în care s-au
înmormântat indivizi de toate vârstele şi sexele, deci nu este un cimitir de
tip închis (mănăstire, etc.), ci un cimitir al unei aşezări de aspect rural.

REMARQUES ANTHROPOLOGIQUES SUR LES VESTIGES OSSEUX


HUMA/NS TROUVES A SALONTA EN AOUT 2001
Resume

Les vestiges anthropologiques trouves â l'occasion des fouilles de


sauvetage de Salonta ont ete dates, d'apres le materiei archeologique, au
deuxieme moitie du XVI° siecle, eventuellement au debut du XVUC siecle.
Le materiei osteologique, derange des l 'anciennete, consistant en
plus de 400 fragments osseux, indique l'existence d'un cimetiere de type
rural dans lequel ont ete enterres des individus de tout âge et sexe.
L'etude paleopatologique indique la possibilite que certains indivi-
dus eussent foumi un rude travail phisique (soulever des fardeaux).
CERCETĂRILE ARHEOLOGICE DE SALVARE
DE LA SALONTA
(JUDEŢUL BIHOR)

de

Ioan Crişan şi Imre Zuh

În luna august 200 l la Muzeul Ţării Crişurilor din Oradea a fost


primită din partea Primăriei oraşului Salonta sesizarea oficială că, pe par-
cursul lucrărilor de excavaţie executate de Direcţia de Telecomunicaţii
Bihor în vederea introducerii cablurilor telefonice subterane, în faţa bise-
ricii reformate au fost scoase la lumină oseminte omeneşti. Se preciza
totodată că în profunzime mai există material osteologic uman motiv pen-
tru care lucrările au fost sistate până la intervenţia unor specialişti în do-
meniu. În urma acelei înştiinţări ne-am deplasat la faţa locului unde veri-
dicitatea informaţiilor primite a fost confirmată de realitatea din teren. Am
constatat totodată că resturi de oseminte omeneşti au fost scoase la lumină
cu ocazia aceloraşi lucrări şi pe străzile C. Coposu, Şt. Bocskay şi L. Kossuth.
Pornind de la situaţia existentă am considerat necesare efectuarea
unor săpături ar_heologice de salvare în vederea eliberării terenului de sarcină
arheologică şi supravegherea în continuare a lucrărilor de excavaţie. Cer-
cetările s-au concentrat îndeosebi asupra sectorului de şanţ din faţa intrării
bisericii reformate. Acest sector în lungime de 12 m şi lăţime de 0,75 m
a devenit pentru noi secţiunea S-1. Situată la distanţă de 5 m spre vest de
edificiul bisericii pe carosabilul unei străzi asfaltate, secţiunea nu a putut
fi lărgită, îngustimea ei fiind unul din impedimentele care au stat în faţa
investigaţiei arheologice.
În profunzime s-a săpat până la stratul viu alcătuit din argila galbenă,
aflat la 1,50-1, 75 m de la suprafaţă. Primul strat începând de sus este
îmbrăcămintea asfaltică aşezată pe un pavaj din piatră cubică. Urmează un
strat gros de 1,25-1,50 m de pământ de umplutură care conţine depuneri
arheologice. Acestea constau din bucăţi de cărămizi şi de mortar, frag-
mente ceramice, lemn carbonizat, fragmente de oase şi oase omeneşti
disparate, cuie de fier, o lamă de cuarţit şi una de jasp (pl. III / 1,2). Pe
fundul secţiunii s-au conturat câteva pete de culoare închisă ce anunţau
existenţa unor complexe arheologice. Ele s-au dovedit a fi gropi de mor-
58 Ioan Crişan, lmre Zuh

~inte având adâncimi diferite. Cercetarea lor a fost senos afectată de


apariţia unor izvoare "freatice, săpăturile putând continua doar în măsura
evacuării apei cu ajutorul unor pompe.
O astfel de groapă a fost surprinsă între metrii 1,50-2,50. Ea se
prelungea în peretele de est al secţiunii. Apa freatică nu a permis contin-
uarea săpăturii în adâncime. De remarcat că deasupra gropii cu 0,50 m era
o grămadă de oase omeneşti.
În groapa dintre metrii 4-4,75 la adâncimea de 1,75 a fost identificat
un mormânt de adult (M- 1). În secţiune a fost prinsă doar partea sa supe-
rioară, bazinul şi membrele inferioare aflându-se în peretele de est. De-
functul a fost aşezat în decubit dorsal cu braţul drept întins pe lângă corp,
braţul stâng fiind uşor îndoit din cot iar palma pe bazin. Cuiele de fier
descoperite printre oasele scheletului şi bucăţile de lemn carbonizat provin
probabil de la sicriu. Capul era întors cu creştetul în jos, în dreapta sa
găsindu-se o bucată de cărămidă. Groapa continua să se adâncească, dar
din motivele amintite nu s-a putut verifica dacă se mai aflau şi alte mor-
minte dedesubt.
Între metrii 5,25-7,25 exista o alveolare ai cărei pereţi se adânceau
cu 0,25 m în stratul viu. Deasupra ei la adâncimea de O, 75 m de la
suprafaţa solului se aflau numeroase oseminte răvăşite. O parte din ele au
fost scoase la lumină de către lucrătorii Romtelecom. Printre oase au fost
găsite cuie de fier, fragmente de accesorii sau elemente de decor din fier
corodate, bucăţi de lemn carbonizat.
Un alt mormânt, notat de noi cu M-2, a fost identificat între metrii 9-9,50.
Mormântul a fost deranjat în vechime, craniul fiind zdrobit iar oasele corpului
mişcate de la loc. Membrele inferioare se aflau în peretele estic.
La capătul de nord al secţiunii între metrii 10,50-12 a apărut o groapă
care a putut fi cercetată până la bază, aflată la 2,25 m adâncime (O, 75 m
de la baza stratului). În această groapă au fost identificate patru morminte
(M- 3, M- 4, M- 5, M- 6) aşezate unul peste altul. La mormintele M- 3, M- 4 şi M-
6 în secţiune au fost prinse doar membrele inferioare iar la M 5 numai

oasele bazinului de la care în perete se prelungeau oasele picioarelor. De


remarcat că la acest mormânt capul, trunchiul şi membrele superioare lipseau.
În groapă se mai aflau numeroase oseminte răvăşite. Pământul din umplu-
tura gropii, până la fund, conţinea bucăţi şi sfărâmături de cărămizi şi de
mortar, câteva fragmente ceramice, pigment de cărbune şi un şnur din
material textil.
Între metrii 8-9 la 1,50 m adâncime au fost surprinse vestigiile unui
zid de cărămidă. Zidul, a cărei lăţime era de 0,80 m, avea grosimea de
0,25 m. Cărămizile cu dimensiunile de 27 x 13 x 6 cm au fost legate cu
mortar din nisip şi var. Zidul era, evident, mai înalt dar ulterior a fost
Cercetări arheologice de salvare de la Salonta 59

demolat, probabil în vederea recuperării cărămizilor. Se observă că zidul


urmează un traseu uşor oblic. La nivelul zidului au fost găsite fragmente
ceramice medievale târzii şi modeme.
Încercarea de datare şi interpretare a descoperirilor prezentate se
întemeiază pe situaţia stratigrafică, pe materialul găsit şi pe izvoarele scrise
care se referă la localitatea Salonta.
Mormintele cercetate şi materialul osos sunt suficiente indicii că pe
locul respectiv a funcţionat un cimitir în care înmormântările s-au făcut
după ritualul creştin cu morţii depuşi în sicrie ale căror scânduri au fost
prinse cu cuie de fier.
Ceramica descoperită în pământul de umplutură împreună cu osemin-
tele se prezintă numai în stare fragmentară. Ea datează din evul mediu
târziu şi din epoca modernă. Fragmentele ceramice medievale provin în
marea majoritate de la vase lucrate la roata rapidă din pastă nisipoasă care
după ardere a luat culoarea cărămizie. Ca forme, se disting oalele şi ca-
pacele de oală .Oalele aveau buza înaltă, uşor îngroşată şi, în exterior,
şenţuită. Marginea buzei era marcată în partea inferioară, spre gât, de un
prag. Pereţii unor vase erau decoraţi cu linii orizontale distanţate sau cu
motive pictate. Capacele aveau formă de pâlnie fiind prevăzute cu un
apucător d~ formă discoidală. Mai puţine sunt fragmentele rezultate de la
vase modelate în acelaşi fel din pastă nisipoasă fină care prezintă culoarea
cenuşie. Din această pastă se făceau de obicei vase cu toartă, căni, ulcioare
dar şi cahle Cahlele erau de tip oală cu gura în formă de pătrat şi buza
dreapţă (pl. III / 6). O altă categorie ceramică era cea reprezentată de un
număr extrem de redus de fragmente din pastă caolinoidă având suprafaţa
acoperită cu smalţ de culoare verde. Prin analogie datăm ceramica prezen-
tată mai sus în a doua jumătate a sec. XVI 1• Din această perioadă credem
că datează şi mormintele descoperite. Mormintele suprapuse ar fi putut
aparţine unei familii care şi-a înmormântat membrii în aceeaşi groapă.
Rămăşiţele zidului de cărămidă ar putea fi ale unei biserici medievale
ridicate anterior, în sec. XIV-XVI, sau ale anexelor sale. Înmormântările
s-au practicat în jurul edificiului bisericii şi în interiorul acesteia. În epoca
modernă zidurile bisericii sau ale anexelor au fost demolate. Pe parcursul
demolărilor au fost controlate, deranjate şi dislocate mormintele din apro-
piere iar materialul osos a fost astfel antrenat spre suprafaţă. Aşa se explică
concentrările de oase dintre metrii 1,50-2 şi 6-6, 70. Cei care au lucrat la
demolări au "recuperat" şi obiectele sau monedele care eventual se aflau

1
I. Crişan, Aşezări, monumente şi descoperiri feudale timpurii şi feudale din hotarele
comunelor Cefa, Nojorid şi Sântandrei (jud. Bihor), în Crisia, XX, 1990, pi. 11/8-1 O; pi. III/
2; pi. Vl/3-6, 15-17; pi. VIl/3-6, 9-14; pi. VIIl/7-9
60 Ioan Crişan, Jmre Zuh

în morminte. Tot atunci au ajuns în profunzime fragmente ceramice din


sec. XVIII-XIX.
Localitatea Salonta apare în documente începând cu anul 13322• Pe
raza sa au fost identificate, în mai multe puncte, vestigii care atestă o
locuire îndelungată începând din neolitic 3• Situată în vecinătatea târgului
Koleser, Salonta (villa Zalancha) era la data primei atestări documentare şi
în anii care au urmat o aşezare modestă. Acest fapt rezultă din valoarea
dijmelor papale pe care locuitorii lor le-au plătit între anii 1332-133 7 prin
preoţii Nicolae (1331-1335) şi Toma (1337). Acestea nu au depăşit nici
într-un an opt groşi, valoare apropiată de cele achitate de locuitorii din
Ciumeghiu sau Berechiu, cu mult în urma Koleserului şi a altor aşezări din
vecinătate ca Batăr, Cefa sau Tulca.
4

În secolul al XVI-lea Salonta se afla pe domeniul familiei Tholdi.


Potrivit conscrierii porţilor din comitatul Bihor întocmită în anul 1552 de
către autorităţile habsburgice temporar instaurate în Transilvania, Salonta
avea 13 ½ porţi din care 7 ½ reveneau lui Mihail Tholdi de Salonta iar restul
lui Nicolae Tholdi de Satu Mare (Nagyfalu, comit. Bihor) 5• Prin poartă se
înţelegea o unitate impozabilă după care se percepea impozitul cameral6 •
Acceptând că o poartă cuprindea două gospodării 7 înseamnă că Salonta
avea 27 gospodării. În acelaşi timp aşezările amintite mai sus aveau: Be-
rechiul 21 porţi 8 , Ciumeghiul 10 porţi9, Koleserul 117 porţi 10 , Cefa 24
porţi 11, Tulea 26 porţi 1 2, Batărul 51 ½ porţi 13 • Având în vedere numărul
porţilor, respectiv al gospodăriilor, Salonta continua să fie şi în secolul al
XVI-iea o aşezare cu un număr redus de locuitori. Aici îşi avea însă reşedinţa
Mihail Tholdi al cărui domeniu cuprindea mai multe sate. Potrivit tradiţiei
orale şi a părerii unor istorici şi cercetători ai istoriei locale ar fi vorba de
un castel 14 situat în centrul de astăzi al oraşului între Turnul ciunt şi biserica
ortodoxă 15 . Date mai precise despre acea fortificaţie nu se cunosc. Ştim

2
C. Suciu, Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, voi. II, Bucureşti, 1967, p. 94
3
Repertoriul monumentelor naturii, arheologice, istorice, etnografice, de arhitectură şi
artădin judeţul Bihor, Oradea, 1974 (în continuare R. Bihor), p. 60
4
Documente privind istoria Romîniei, veacul XIV, C, Transilvania, voi. III, 1954, doc. 56
5
L. Borcea, Conscrierea comitatului Bihor din I 552, în Crisia, XXIV, 1994, p. 280
6
V. Maxim, Contribuţii la geografia istorică a Bihorolui în a doua jumătate a secolului
al XVI-iea, în Crisia, V, 1975, p. 93
7
L. Borcea, op. cit., p.233
8
Ibidem, p. 250
9
Ibidem, p. 272
10
Ibidem, p. 271
11
Ibidem, p. 251
12
Ibidem, p. 280
11
Ibidem, p. 275
14
1. Karăcsonyi, A Toldyak nagy.falusi kastelya, în Biharvarad, I. Oradea, 1913, p. 32
15
E. Dănielisz, Csonkatorony nylik a .felhăbe, Oradea, 1999, p. 7-8, pi. I
Cercetări arheologice de salvare de la Salonta 61

însă că Tholdeştii mai aveau încă două fortificaţii: una la Batăr şi alta lângă
Sânnicolau Român la Satu Mare, localitate dispărută în secolul al XVII-iea.
Amplasamentul acelor fortificaţii se mai distinge încă pe teren şi se poate
spune că la Batăr era doar un turn-locuinţă iar la Satu Mare un mic castel 16•
Destinul familiei Tholdi se leagă de evenimentele din Bihor din a
doua jumătate a sec. XVI şi începutul sec. XVII în contextul răspândirii
reformei religioase şi a luptei principatului Transilvaniei pentru independenţă
în faţa Imperiilor Otoman şi Habsburgic. Familia Tholdi nu a îmbrăţişat
reforma religioasă rămânând mai departe catolică ceea ce a atras unele
persecuţii. Începând cu anul 1594 s-a ataşat politicii lui Sigismund Bâthory
care a intrat în alianţa creştină împotriva turcilor. Atitudinea Tholdeştilor a
provocat răzbunarea acestoar care, în toamna anului 1598 când au asediat
Oradea, au pustiit în mod deosebit zona Salontei cu târgul Koleser şi mai
multe sate 17 • Castelul din Salonta nu putea nici el să scape şi este de
presupus că a suferit, ca şi cel de la Satu Mare, serioase distrugeri 18 • Cei
cinci ani de lupte care au urmat au slăbit şi sărăcit familia Tholdi.
La 16 martie 1606 principele Transilvaniei Ştefan Bocskay emite o
diplomă 19 prin care 300 de haiduci 20 români şi unguri primesc cu drept de
folosinţă veşnică vatra pustie a târgului Koleser2 1• Locul fiind mai expus
incursiunilor turceşti ei se mută în acelaşi an, la 6 iunie la Salonta22 , loc
bine ocrotit de mlaştini şi de ape. Strâmtorat material Gheorghe Tholdy
închiriază haiducilor pentru 19 ani moşia sa23 • A luat astfel naştere târgul
haiducesc Salonta, data de 6 iunie devenind apoi ziua oraşului. Mai târziu
în 1625 orăşenii au cumpărat moşia 24 , stăpânul acesteia mutându-se în
Ardeal. În viaţa oraşului a urmat o perioadă de relativă linişte şi prospe-
ritate de circa 50 de ani. Acum a fost construită, aproximativ pe locul
fostului castel al familiei Tholdi, o cetate din piatră şi cărămidă recuperată

16
I. Karăcsonyi, op. cit., p. 32-36
17
L. Borcea, Contribuţii la istoria politică a Bihorului în epoca lui Mihai Viteazul, în
Crisia, V, 1975, p.107
18
I. Karăcsonyi, op.cit.
19
I. Szendrey, Hajduszabadsag levelek, Debreţin, 1971, p. 50
2
° Categorie socială specifică Bihorului şi altor comitate din vest în sec. XVI-XVII
haiducii (lat. haidones, magh. hajduk) erau la origine crescători de animale (vite şi, mai ales, porci)
pentru pieţele Transilvaniei şi ale Europei centrale. Termenul maghiar de hajdu provine de la hajto
(gonaci, hăitaş). Aceşti locuitori din zona de câmpie, înlăturaţi de la ocupaţia tradiţională odată
cu întemeierea paşalâcurilor şi a prezenţei turcilor, au devenit o importantă forţă antrenată în
acţiunile militare din Bihor din acel timp.
21
Gy. Rozvăny, Nagy Szalonta tortenelme, voi. I, Salonta, 1870, p.30-32; L. Borcea,
op. cit., 1975, p. 120
22
Gy. Rozvăny, op. cit., p. 33
23
Ibidem, p. 37
24
Ibidem, p.45-47
62 Ioan Crişan, lmre Zuh

din clădirile din localitate şi din vecinătate distruse de turci 25 • Turnul ciunt,
care domină şi astăzi oraşul era donjonul acelei cetăţi.
În anul 1658 locuitorii Salontei s-au confruntat din nou cu primejdia
turcească. În faţa armatelor turceşti în drum spre Oradea al cărei asediu l-au
început în acel an salontanii au adoptat tactica terenului pârjolit. Oraşul a
fost incendiat iar locuitorii au luat calea bejeniei. Cetatea cu donjonul său
a fost preluată de către turci care odată cu organizarea paşalâcului de
Oradea au instalat în ea o mică garnizoană. Locuitorii au revenit şi ei pe
vechea vatră încercând să se adapteze noilor condiţii, convieţuind cu turcii
până în 1692 când aceştia s-au retras definitiv din Bihor, locul lor fiind luat
de noile autorităţi habsburgice.
Despre edificiul bisericii din Salonta documentele medievale nu ne
dau informaţii. Actuala biserică reformată, cea mai veche din oraş, este o
construcţie modernă înălţată, după cwn stă scris în pomelnicul ei, între anii
1750-1755. Grav afectată de un incendiu în anul 1847 ea a fost reconstruită
între anii 1853-1854. V. Bunyitay în Istoria episcopiei catolice de Oradea
spune, fără să indice sursa, că în Salonta a existat o biserică gotică asemănă­
toare ca formă şi dimensiuni cu biserica din Sălard. Biserica era înconju-
rată de un gard masiv de cărămidă care la un colţ avea un turn de apărare 26 •
Cea care a sprijinit acest efort constructiv a fost, după părerea aceluiaşi
autor, ramura salontană a familiei Tholdi 27 • Această biserică a fost transfor-
mată şi extinsă apoi în epoca modernă în mai multe rânduri luând treptat
forma şi aspectul pe care le prezintă astăzi.
Gy. Rozvany în Istoria oraşului Salonta respinge afirmaţiile lui
Bunyitay pe motiv că Toldeştii, chiar dacă ar fi dorit, nu puteau construi
o biserică de zid la Salonta, stăpânirea lor asupra moşiilor din împrejurimi
fiind multă vreme nesigură. În timpul lor putea să existe doar o biserică de
lemn 28 • Nici după întemeierea târgului haiducesc nu s-a putut construi o
biserică masivă de zid întrucât eforturile orăşenilor s-au concentrat înspre
ridicarea fortificaţiei. A fost construită, şi de această dată, o biserică de
lemn ale cărei urme au dispărut nu numai de pe teren ci şi din amintirea
locuitorilor29 • Şi tradiţia locală spune că după plecarea turcilor, în anul
1693 a fost construită o biserică de lemn iar în jurul ei s-au practicat

25
R. Bihor, p. 23
26
V. Bunyitay, A varadi puspăkseg tărtenete, voi. III, Oradea, 1884, p. 385-386
27
Ibidem
28
Gy. Rozvăny, Nagy Sza/onta tărtene/me, voi. II, Salonta, 1889, p. 51; vezi şi E.
Dănielisz, Nagysza/onta varosismertetă, Salonta, 1998, p. 35.
29
Gy. Rozvăny, op.cit., voi. II, p. 51. După alte păreri haiducii stabiliţi la Salonta nu au
construit o biserică nouă ci au extins biserica din lemn existentă, ridicată înainte de instaurarea
stăpânirii otomane; E. Dănielisz, op. cit., 1998, p. 35
Cercetări arheologice de salvare de la Salonta 63

înmormântări 30 • Biserica şi cimitirul se aflau undeva pe actualele străzi


Corneliu Coposu şi Ştefan Bocskay. Devenind neîncăpătoare începând cu
anul 1738 s-au făcut donaţii pentru edificarea unei biserici spaţioase de
zid. Aceasta a fost construită, după Gy. Rozvany, între anii 1776-1777 din
cărămizi făcute de localnici şi din piatră adusă de la o carieră. În jurul
edificiului a fost înălţat un gard de zid 31 • Rozvany nu este de acord cu
afirmaţiile lui Bunyitay că actuala biserică s-ar fi ridicat peste un edificiu
mai vechi pentru că o biserică reformată nu putea fi construită în vremea
aceea pe locul unei biserici catolice sau peste fundaţia acesteia32 • Acelaşi
autor face însă o remarcă foarte interesantă şi anume că, deşi a fost con-
struită relativ recent, biserica „are un caracter mai vechi" 33 • Din descrierea
lui Rozvany aflăm care erau dimensiunile noului edificiu şi faptul că acesta
avea o absidă 34 . După incendiul din 1847 care a mistuit 80% din oraş,
biserica a suferit transformări şi adăugiri. În anii 1853-1854 s-a făcut legă­
tura între corpul bisericii şi turnul aflat la mica distanţă, iar gardul încon-
jurător a fost desfiinţat. În 1865 datorită unor fisuri absida a fost demolată,
iar peretele dinspre est a fost consolidat35 • De la localnici am aflat că la
ultima reparaţie din interior, executată cu puţin înaintea începerii cercetărilor
noastre, sub tencuială au fost sesizate porţiuni de ziduri mai vechi.
Prin coroborarea investigaţiilor arheologice cu sursele documentare
şi izvoarele istoriografice noi presupunem că la Salonta a existat în evul
mediu o biserică de zid ridicată în secolele XIV-XVI de către localnici cu
sprijinul familiei Tholdi. În jurul acestei biserici şi probabil în interiorul ei
s-au practicat înmormântări pe familii. În anul 1598 biserica a suferit se-
rioase avarii şi nu a mai putut fi reparată, rămânând mult timp în ruină. În
secolul al XVIII-iea când a început ridicarea unei biserici reformate de zid
s-a decis ca noul edificiu să fie construit pe amplasamentul vechii biserici
prin transformarea acesteia, fapt trecut sub tăcere 36 • Atunci, în secolul al
XVIII-iea, sau cu ocazia modificărilor şi adăugirilor din secolul următor, o
parte a zidurilor bisericii medievale şi zidul înconjurător au fost demolate.
De remarcat că dimensiunile cărămizilor din zidul descoperit de noi se
potrivesc cu cele ale unor cărămizi din pereţii Turnului ciunt care se ştie
că a fost construit din cărămizi recuperate de la clădiri mai vechi. Cu
ocazia demolărilor şi transformărilor suferite de vechea biserică în epoca
10
Gy., Rozvăny, op. cit., voi II, p. 52
11
Ibidem, p. 62-66, 70
12
Ibidem, p. 68
JJ Ibidem
14
Ibidem, p. 69
35
Ibidem, p.71-72
36
Transformarea unor edificii de cult catolice în biserici reformate a fost un fenomen
frecvent după răspândirea
Reformei în Crişana; A. A. Rusu, G. P. Hurezan, Biserici medievale
din judeţul Arad, Arad, 2000, p. 16
64 Ioan Crişan, Imre Zuh

modernă au fost atinse, controlate, dislocate, răvăşite, mormintele din sec-


olul al XVI-iea, iar osemintele antrenate spre suprafaţă.
Mormintele din secolul al XVI-iea descoperite în faţa intrării în
biserica reformată din Salonta fac parte dintr-un cimitir care s-a constituit
în jurul unei biserici medievale de zid databilă în secolele XIV-XVI. Ose-
mintele care au fost scoase la lumină în continuare pe străzile Corneliu
Coposu, Ştefan Bocskay şi Kossuth pot proveni şi ele din acest cimitir care
ocupa o suprafaţă mai mare sau din cimitirele din secolul al XVII-iea şi din
prima jumătate a secolului al XVIII-iea. Aceste cimitire mai târzii s-au
dezvoltat în jurul unor biserici de lemn situate undeva în apropiere. Tere-
nul ceva mai înalt, probabil un grind locuit încă în preistorie, a servit din
evul mediu până în epoca modernă ca necropolă pentru aşezare, putându-
se vorbi de fapt de un singur cimitir cu mai multe faze de înmormântări.
Pe baza celor de mai sus considerăm că prin cercetările arheologice
efectuate în centrul oraşului Salonta au fost scoase la lumină vestigii care
aruncă o nouă rază de lumină asupra trecutului localităţii. Având în vedere
amploarea redusă a săpăturilor arheologice, reconstituirile realizate de noi
au, evident, valoarea unor ipoteze care se vor confirma numai pe măsura
extinderii investigaţiilor pe o suprafaţă mai mare.

LES RECHERCHES ARCHEOLOGJQUES DE SAUVETAGE


DE SALONTA (DEP. DE BIHOR)
(Resume)

Les recherces archeologiques de sauvetage de Salonta ont ete occa-


sionne par Ies travaux d'excavation executes par Direction de Telecomu-
nications de Bihor en vue de l'introduction des câbles de telephonie au
cours de l'ete 2001. Au cours des travaux, pres de l'eglise reformee ont
ete mis au jour de nombreux ossements humains. Le secteur de la fosse
du câble situe en face de l'eglise est devenue la section S-1 ă une longueur
de 12 m et 0,75 m en largeur.Dans cette section ont ete trouves des
ossements humains et du materiei archeologique (en principal des frag-
ments ceramiques, des cloux). On a identific six tombes et un reste d'un
mur en briques. A l'aide du materiei ceramique et de la situation strati-
graphique, Ies tombes sont datees au XVI" siecle, le mur etant construit
anterieurement en rapport des tombes. A la suite de ces fouilles de sau-
vetage et des recherches de surface effectuees au centre de la ville de
Salonta on peut affirmer qu' autour de I' eglise reformee a existe un ci-
metiere dans lequel ont ete pratiques des enterrements durant le XVI"
siecle. Le reste du mur pouvait appartenir ă une eglise medievale, ă ses
annexes ou ă un mur qui entourait }'edifice. Les tombes et le mur ont ete
deranges ă I' epoque modeme ă I' occasion de la construction de I' actuelle
eglise reformee ou pendant Ies modifications subies ulterieurement par cet
edifice.
St, C.Cn u
o

PL. I SALONTA-BISERICA REFORMATĂ


2001

Planul săpăturilor
o 2m
:I:
---- - -- - - -
o 2m

LEGENDA

!iiiimil Asfalt
!l1ffl Pământ argilos de culoare brună-gălbuie ~ Bucăţi de mortar

I□□J Piatră cubică


I--=-\ Argilăgalbenă ~Nisip
~:~j Oseminte omeneşti
e Placă de beton I• I Cărămizi
[@ Sfărâmături de cărămizi
[ITIJ Pămînt negru de umplutură

PL. li SALONTA - BISERICA REFORMATĂ


2001

Secţiunea SI. Profilul peretelui vestic


r -
3

I
.
'' .

~
.
1t::\ .

</J}7 .

8
g
'
1
2
----·~ 3 4 Se,,,

PL. III SALONTA- BISERICA REFORMATĂ


2001

Secţiunea S-1

1- lamă de cuarţii; 2- lamă de jasp; 3-9 fragmente ceramice (sec. XVI)


UN CIMITIR MEDIEVAL DESCOPERIT LA SĂLARD
(JUD. BIHOR)

de

Doru Marta

În vara anului 1999 lucrările de reamenajare a digurilor râului Barcău


au scos la iveală, pe malul stâng al acestuia, la cca. 500 m. aval de comuna
Sălard, în punctul numit de localnici Mâdaraszkert (Grădina lui Madarâsz),
câteva schelete umane 1 • Presupunând că în zonă ar exista şi alte înhumări
a fost deschis un şantier arheologic de salvare, susţinut de o finanţare din
partea R.A. Apele Române, beneficiara investiţiei amintite. În arealul re-
spectiv au fost trasate următoarele secţiuni: S 1: I O x 2 m.; S 2: 30 x 2 m.;
S 3: 30 x 2 m.; S 5: 12,5 x 2,5 m. toate orientate pe direcţia est - vest,
S 4: 6 x 2 m.; S 6: 12,5 x 2 m., orientate nord - sud, precum şi caseta C
I: 8,5 x 5,5 m., orientată de asemenea nord - sud. Dispunerea secţiunilor,
la intervale relativ regulate, dublată şi de cercetări de suprafaţă au condus
la delimitarea cimitirului amintit, precum şi a unor fragmente de ziduri din
cărămidă, aflate în imediata apropiere.
Cimitirul, sesizat arheologic exclusiv în secţiunile S 2 şi S 3, trasate
paralel, la o distanţă de 0,50 m., cuprinde 78 de schelete, multe dintre ele
puternic deranjate de lama buldozerelor care au efectuat consolidarea digu-
rilor Barcăului. Astfel în secţiunea S 2 au fost cercetate 54 de schelete, din
care 14 întregi (M 1, 2, 3, 9, 20, 27, 32, 33, 34, 37, 38, 41, 50, 53), 8
fragmentare (M 10, 18, 19, 21, 28, 30, 43, 45) iar în 32 de cazuri au fost
descoperite doar câteva oase disparate (M 4, 5, 6, 7, 8, 11, 12, 13, 14, 15,
16, 17, 22, 23, 24, 25, 26, 29, 31, 35, 36, 39, 40, 42, 44, 46, 47, 48, 49,
51, 52, 54). În secţiunea S 3 au fost cercetate 3 schelete întregi (M 63, 75,
77), 5 fragmentare (M 61, 71, 72, 73, 76) şi 15 bucăţi (M 55, 56, 57, 58,
59, 60, 62, 64, 65, 66, 67, 68, 69, 70, 74). Un schelet izolat, păstrat
fragmentar, a fost cercetat în secţiunea S 5, fiind descoperit la o adâncime
de 0,90 m., neavând nici un inventar. În acest context, deşi am întâmpinat
reale dificultăţi în analiza scheletelor descoperite, anumite observaţii de
amănunt au putut fi totuşi efectuate.

1
Cercetarea arheologică s-a desfăşurat în intervalul 1.07 - 22.07. 1999, la ea participând
şicolegii Gruia Fazecaş, Lakatos Atilla şi Călin Ghemiş, de la Muzeul Ţării Crişurilor din Oradea,
cărora le mulţumesc şi pe această cale pentru ajutorul acordat.
66 Doru Marta

În primul rând surprinde adâncimea extrem de mică la care au fost


descoperite scheletele. Dacă excludem pe cele găsite la doar 5 cm. adân-
cime faţă de nivelul de călcare, majoritatea afectate de lucrările de îndi-
guire, observăm că adâncimea standard este de O, I O m, atât în cazul unor
schelete păstrate întregi, cât şi în cazul celor fragmentare. În câteva cazuri
adâncimea a atins 0,20 - 0,25 m. şi doar la M 24 şi 27 din secţiunea S 2
şi M 62, 63 şi 64 din secţiunea S 3 adâncimea a coborât la 0,40 m. La M
24 şi M 27 au fost delimitate şi gropile în care au fost depuse sicriele, fiind
de asemenea singurele cazuri în care înhumările s-au făcut astfel, dovadă
fiind duzina de cuie descoperite în preajmă. Cea mai plauzibilă explicaţie
pentru adâncimea extrem de mică la care au fost descoperite scheletele
este tocmai apropierea de cursul Barcăului, râu cu o curgere extrem de
sinuoasă care a provocat inundaţii permanent de-a lungul vremii. În cazul
nostru, spălarea continuă a zonei cu înhumări a diminuat continuu depune-
rile iniţiale de pământ. Celelalte schelete au fost învelite probabil în giulgiu.
Orientarea scheletelor este predominant est - vestică cu căteva
excepţii. Astfel în cazurile lui M 9, 42, 50 şi 53 din secţiunea S 2 şi M 63,
71 şi 73 din secţiunea S 3 se observă o pronunţată deviere spre sud iar în
cazul lui M 27 o uşoară deviere spre nord. Majoritatea scheletelor păstrate
întregi au braţele aliniate de-a lungul corpului. În cazurile înhumărilor M
2, 9, 38, 50, 53 şi 77 scheletele au antebraţele aşezate pe abdomen. La
scheletele păstrate întregi avem de-a face cu adulţi; doar în cazul lui M 1O
se pare că am descoperit osemintele unui copil 2 • În nici un caz nu am
descoperit morminte duble sau suprapuse.
Inventarul cimitirului este relativ sărac. Astfel în dreptul scheletului
M 27, în zona mediană a fost descoperit un capăt de curea din os. Lungimea
piesei este de 6,6 cm., lăţimea în partea mediană de 2,6 cm. grosimea fiind
de O, 7 cm. În partea inferioară piesa are o despicătură şi două mici orificii
care permiteau fixarea acesteia pe partea de piele a curelei sau cingătorii
propriu-zise. Intrândul măsoară 1,5 cm. Partea superioară a capătului de
curea este tratat într-un decupaj succesiv, alternând părţi de intrânduri
semicirculare cu părţi cruţate trilobate. Vârful piesei constă într-o acoladă
decupată prin mici semisfere. Exteriorul piesei este lis, neavând nici un fel
de decor. În preajma scheletului M 34 a fost descoperit un inel fragmentar.
Lucrat din argint dintr-o singură bară, i s-a păstrat doar partea superioară,
îngroşată, de formă octogonală, şlefuită, având ca decor un crin (?) stilizat.
Veriga inelului se conservă doar pe o mică porţiune. Datorită stării precare
de conservare este dificil de încadrat cronologic. În preajma mormintelor
M 37, 38, 39, 40 şi 41 au fost descoperite şi două piese numismatice
extrem de deteriorate. Dacă în cazul uneia nu putem decât emite o sugestie
2
Din păcate, datorită rapidităţii cu care am fost nevoiţi să eliberăm terenul de sarcină
arheologică nu am putut beneficia de ajutorul unui antropolog.
Un cimitir medieval descoperit la Să/ard 67

pentru datare, Ioan de Hunedoara, cealaltă, aflată într-un stadiu de degra-


dare mai puţin accentuat, o putem încadra în primii ani de domnie ai
regelui Ludovic cel Mare - 1345 - 134 7 3 • În arealul cercetat au fost
descoperite, alături de cuiele de sicriu, deja amintite şi fragmente ceramice
de uz comun aparţinând unor oale-borcan şi străchini, databile larg în
secolele XIII - XIV. Puţinele fragmente ceramice smălţuite sunt atipice,
fiind probabil purtate de apele râului Barcău. În secţiunile S 2, S 5 şi caseta
C 1 au fost delimitate fragmentele unei construcţii, alcătuite din ziduri de
cărămidă, legate cu un mortar de bună calitate. În secţiunea S 5 şi caseta
C 1 zidul s-a păstrat pe o lungime de aproximativ 7 m., ductul exact al acestuia
fiind imposibil de stabilit datorită distrugerilor şi demolărilor ulterioare.
La datarea cimitirului de la Sălard - Mâdaraszkert, dincolo de aju-
torul dat de moneda descoperită în secţiunea S 2, am putut folosi îndeosebi
analogiile oferite de capătul de curea. Astfel, lângă comuna Cefa (jud.
Bihor), aflată la sud-vest de Sălard, în cimitirul unei aşezări de lungă
durată, în mormântul M l 08, a fost descoperit un capăt de curea, extrem
de asemănător cu cel de la Mâdaraszkert. Deosebirea constă în decorul
incizat pe partea exterioară a piesei. Descoperitorul a datat-o larg în seco-
lele XIV - XV 4 • În Oradea, în Piaţa 1 Decembrie, în partea sa sudică, cu
ocazia săpării unor canale a fost descoperit un alt capăt de curea lucrat în
os. Şi în acest caz forma este identică cu cea de la Sălard. Partea superioară
a piesei este incizată cu linii drepte sau în formă de cruce. Tot aici avem şi
două nituri din bronz. Dimensiunile sunt de 7 cm. lungime, 2, 7 cm lăţime
şi O, 7 cm grosime. Autorul descoperirii datează piesa în secolele XIV - XV 5 •
În Ungaria au fost semnalate de asemenea astfel de descoperiri. Pe
şantierul autostrăzii M 3 din nord-estul ţării, în situl medieval de la Muhi-
Templomdomb a fost descoperit un capăt de curea din os decorat cu
incizii, având o formă aproape identică cu cea de la Sălard. Piesa este
prinsă cu două nituri din fier, dimensiunile fiind de 6,2 x 2,2 x 0,5 cm.
Datarea propusă a fost sfârşitul secolului al XIII -lea şi începutul celui
următor 6 • La Muzeul NaJional al Ungariei se păstrează de asemenea un
capăt de curea din os • In perioada interbelică a fost descoperită o piesă
7

identică în localitatea Tiszaujfalu, la sud-est de oraşul Kecskemet. 8 Dimen-

3
Cf. Gedai I. Magyar ura/kodok penzeiken, Budapest, 1991, p. 75
4
Mulţumim şi pe această cale colegului dr. Ioan Crişan, conducătorul şantierului arheo-
logic de la Cefa, pentru informaţia oferită.
s Em6di J. Kăzepkori csontszijveg a Nagypiacterrol, în Tărteneti adatok Nagyvarad
multjabo/, voi. I, Nagyvărad, 1999, p. 109, fig. I.
6
Loszlovszky J., Pusztâi T., Tomka G. Muhi Templomdomb. Kăzepkorifalu, mezăvaros
es ut a XI - XVII. szazadbol, în Utak a Multba. Az M 3 - as autopalya regeszeti /e/etmentesei,
Budapest, 1997, p. 148, fig. 153.
7
G. Sândor Măria Kăzepkori csontosovek a Magyar Nemzeti Muzeumbo/, în Foi. Arh.,
XI, 1959, pi. XI, fig. 9
8
Szabo K. Az a/fo/di magyar nep mitve/odes tărteneti em/ekei, Budapest, 1938, p.66, 69, fig. 353
68 Doru Marta

siunea capătului de curea este de 6,5 x 2,4 cm. În sfârşit, în Slovacia, în


localitatea Zbeny, lângă Nitra, alături de o limbă de fixare a curelei, din os,
a fost descoperit şi un capăt de curea, datat în secolul al XV-lea 9 • În acest
context, socotim că piesa de la Sălard este datată cel mai bine în secolul
al XIV-lea, eventual la începutul celui următor.
Analogiile cu cimitirul de la Sălard sunt relativ numeroase. Astfel
în comuna suburbană Sântion de lângă Oradea, pe malul Crişului Repede,
în zona denumită de localnici Dealul Mănăstirii a fost cercetat un cimitir
medieval, aparţinând unei mănăstiri benedictine 10 al cărui orizont târziu
marchează secolele XIV - XV 11 • Tot în arealul bihorean reamintim necropola
din localitatea Cefa, punctul La Pădure 12 ; o parte din înhumările descope-
rite în Cetatea Oradea 13 , alături de câteva morminte descoperite în cadrul
complexului de la Voivozi 14 . Cercetările arheologice din Banat au relevat
funcţionarea în secolele XIV - XV a unui număr însemnat de necropole,
majoritatea aflate în jurul unor biserici: Berzovia-Pătruieni 15 , Câmecea-
Dealul bisericii 16 , Mehadia-Ulici 17 , Sat Bătrân-Dealul bisericii 18 , Ilidia-
Obliţa19 şi Reşiţa-Moroasa 20 .
Mai greu de descifrat rămâne funcţiunea zidurilor descoperite în
secţiunile S 1, S 2 şi caseta C I. Ridicate din cărămidă de bună calitate şi
legate cu un mortar care s-a dovedit un bun liant, zidurile sunt practic de
neinterpretat arheologic datorită fragmentării excesive produse de spălarea
continuă de către apele Barcăului, dar şi a demolărilor sistematice. În acest
context putem opera doar cu anumite supoziţii bazate pe datele oferite de
documente. Astfel prima atestare documentară a localităţii Sălard datează
din anul 1291 21 . Localitatea a făcut parte din domeniul regal al cetăţii
Adrian, atestată din anul 128422 , aflată la cca. I km est de Sălard. Stăpânul

9
Al. Ruttkay Stredoveke umelecke remesle, Tatran, 1979, p. 79
10
A.A.Rusu (coord.) Dicţionarul mănăstirilor din Transilvania, Banat, Crişana şi
Maramureş, Cluj-Napoca, 2000, p. 231
11
Alexandrina D. Alexandrescu Săpăturile de salvare de la Sântion, în S.C./. V., VI, 1955,
n. 3 - 4, p. 493 - 494
12
Vezi supra nota nr. 4
13
A.A.Rusu (sub redacţia) Cetatea Oradea. Monografie arheologică.I. Zona palatului
episcopal, Oradea, 2002, p. 63-67.
14
R.Popa, D. Căpăţână, A. Lukacs Cercetările arheologice de la Voivozi. Contribuţii la
istoria Bihorului în secolele XII - XV, în Crisia, XVII, I 987, p. 72 - 73
15
D. Ţeicu Cercetări de arheologie medievală la Berzovia, în Banatica, IO, 1990, p. 269 - 272
16
Idem, Biserica medievală de la Cârnecea, în Arheologia satului medieval din Banat,
Reşiţa, 1996, p. 57 - 59
17
Idem, Necropole medievale (sec. X - XIV) din sudul Banatului, în Banatica, 12/1, 1993, p. 238
18
Ibidem, p. 245
19
Ibidem, p. 237
20
Ibidem, p. 240
21
C. Suciu Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, voi. II, Bucureşti, 1967, p. I 03
22
Oh.Gorun Contribuţia cetăţii Adrian la lupta pentn1 autonomia Transilvaniei, în
Crisia, VII, 1977, pa"1m
Un cimitir medieval descoperit la Să/ard 69

domenial era judele regal Paul Geregye 23 . În acest context o informaţie


extrem de preţioasă ne este oferită de eruditul canonic orădean Bunyitaiy
Vincze. În monografia sa dedicată episcopiei catolice de Oradea susţine că
la Sălard a funcţionat o primă biserică parohială încă din secolul al XIII-
lea; periegheza sa în locul denumit de localnici Madaraszkert a dus la
indentificarea unor oase umane, fragmente de cărămizi şi fragmente ce-
ramice, care confirmă funcţionarea în locul cercetat de către noi a primei
biserici parohiale a localităţii 24 • Mai târziu, probabil din cauza deselor
inundaţii pricinuite de către râul Barcău, Sălardul, a cărui importanţă a
crescut între timp, s-a mutat câteva sute de metri spre nord-est, pe un
platou mai înalt, loc pe care în secolul al XV-lea a fost ridicată de către
ordinul franciscan o impozantă mănăstire.
Cercetările arheologice de la Sălard au reuşit, din păcate doar parţial, să
delimiteze un cimitir medieval aferent, probabil, unei biserici parohiale, datat cu
ajutorul puţinelor materiale arheologice descoperite, în secolele XIV-XV.

UN CIMETIERE MEDIEVAL DECOUVERT Â SĂLARD


(LE DEPARTEMENT DE BIHOR)

Commencee comme une fouille archeologique de sauvetage, la decou-


verte du cimetiere medieval, trouve ă la limite de la commune Sălard (le depar-
tement de Bihor), â 30 km nord-est d'Oradea, a montre l'existence dans la zone
examinee de 77 squelettes, beacoup d 'entre eux deranges par les travaux
d' endiguements du ruisseau Barcău, trouve dans l' immediat voisinage.
L'orientation du squelette est dans la majorite des cas est-ouest; en
general il y en a beaucoup d'adultes. Le material archeologique a ete relative-
ment pauvre. On y a trouve un fragment de ceinture d'os, ayant des analogies
dans la zone de nord-ouest de la Roumanie (Oradea, Cefa), mais aussi en
Hongrie et en Slovaquie. Les auteurs des decouvertes <latent ce type de pieces
dans les XIV-XV-e siecles, avec une seule exception: un fragment de ceinture
trouve dans le site Maki-Templomdomb, du nord-est de l'Hongrie, qui est date
en XIIl-e siecle ou le commencement du XIV-e siecle. Un fragment
d' anneau et une monnaie provenus de Loius le Grand (1345-134 7), et
quelques fragments de ceramique atypiques completent les decouvertes.
Dans Ies sections tracees on a decouvert quelques fragments de murs
de brique, provenues, probablement de la premiere eglise paroissiale de
Sălard, atestee documentaire en 1291. Dans ce context, on croit que le
cimetiere cherche a appartenu â cette eglise, abandonnee en XV-e siecle
en faveur d'un grand ensemble de facture gothique.
21
Jak6 Zs. Biharmegye a tărăk pusztitas elătt, Budapest, 1940, p. 345
~• Bunyitay V. A varadi piispăkseg ti:irtenete alapitasat6l a Jelenkorig, voi. III, Nagyvărad,
1884, p. 307
70 Doru Marta

...

lf)
):>\ ....
V,

.., r
~3:
l> ii
,.., ~
z I
,..,
~
n
,..,□
N
6
C
:!1
t:
3
~
=◄
;ci

w
,,,'
(D
(D
'
ASEDIUL CETĂŢII ORADEA (1691-1692)

de

M. Georgiţă

I. ÎNCEPUTURILE ASEDIULUI
Înfrângerea zdrobitoare a trupelor otomane sub zidurile Vienei a
şocat Europa datorită amploarei acesteia fără termen de comparaţie în
istoria de până atunci a războaielor purtate cu turcii pe continent 1 •
Această victorie a oferit sugestia continuării planificate a contra ofen-
sivei menite să aducă în acelaşi timp şi mari avantaje. Franţa, aflată în
conflict cu Austria în apusul Europei, a fost o vreme neutralizată în urma
unui armistiţiu. Austria a încheiat cu Polonia şi Republica Veneţia o alianţă,
aşa numită "Liga Sf'antă" 2 • Astfel, habsburgii au renunţat la tentativele de
hegemonie în centrul şi apusul Europei şi şi-au concentrat forţele şi atenţia,
nestingheriţi, spre răsărit. Interesele Casei de Austria în această zonă au
primit sprijinul nedisimulat al Vaticanului 3 • Aşadar, a urmat o puternică
expansiune militară şi politică.
Urmărirea armatelor turceşti s-a făcut cu o intensitate şi o strategie
bine gândită pentru a nu permite Porţii să-şi refacă substanţial puterea
militară. Înaintarea în forţă a armatelor austriece şi pierderile suferite de
turci au fost favorizate, de asemenea, de "declanşarea unei anarhii gene-
rale în interiorul imperiului". Abuzurile administraţiei, urmate de o criză
economică şi de vexaţiunile tot mai grele, au declanşat masive mişcări ale
populaţiei. Locuitorii creştini, în special cei de la serhaturi, se revoltau
predând veneţienilor sau austriecilor sate, oraşe şi cetăţi şi înrolându-se
mulţi dintre ei în armata coaliţiei. "Perioada de după asediul Vienei - arată
Mustafa Ali Mehmed - se caracterizează prin nesfârşite revolte ostăşeşti şi
ţărăneşti, care au zdruncinat puternic Imperiul Otoman, contribuind într-o
măsură considerabilă la înfrângerile militare care , la rândul lor, adânceau
şi mai mult tulburările inteme" 4 •

1
Veniamin Ciobanu, Românii în politica Est-Central Europeană I 648-1711. Institutul
european, laşi, 1997, p. 133
2
Erich Zollner, Istoria Austriei, Editura Enciclopedică, voi. I, 1997, pag. 312
3
Veniamin Ciobanu, op. cit., p. 138.
4
Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1976, p. 237
72 M. Georgiţă

În acest context se explică înaintarea rapidă a trupelor imperiale,


urmate de pretenţiile politice şi teritoriale ale Coroanei. Banatul şi Parţium
erau împânzite de fortificaţii ocupate de trupe turceşti, care încercuiau
Transilvania. Principele Mihai Apaffyi spera ca această provincie să fie
ocolită de evenimente, dar s-a pomenit în toamna anului 1685 cu armatele
imperiale în Ardeal. În anul următor, Apaffyi consimţise deja ca Leopold
I să preia Transilvania sub protecţia sa în calitate de rege şi să instaleze
garnizoane în Cluj şi Deva. În schimb, el i-a cerut împăratului, în urma
tratatului secret, să-l recunoască ca principe şi să-i asigure urmaşului său
dreptul de succesiune 5 •
Acest fapt, conjugat cu neînţelegerile dintre Polonia şi Austria cu
privire la statutul Transilvaniei şi cel al Ţărilor Române 6 , au determinat
Curtea vieneză să-şi concentreze temporar forţele militare pe frontul din
Ungaria. În acest fel, Buda a fost eliberată la 2 septembrie 1686, după care
imperialii au înaintat cu succes de-a lungul Dunării. Victoria repurtată în
august 1687 lângă Nagyharsany, considerată a fi o a doua bătălie de la
Mohacs, a creat premise politice şi militare favorabile 7 Prin urmare, s-a dat
o nouă fundamentare de jure programului politic imperial, motivat şi de
aspiraţiile magnaţiilor maghiari privind dominaţia în spaţiul carpato-danu-
bian. Leopold I s-a angajat faţă de Dieta ungară (întrunită pentru încoro-
narea fiului său mai mare, Arhiducele Iosif, proclamat rege al Ungariei la
19 decembrie 1687) să readucă în graniţele regatului, pe lângă fostele
teritorii ale acestuia, aflate sub stăpânirea otomană, şi pe celelalte care au
depins, într-un fel oarecare, de Coroana Sfântului Ştefan sau asupra cărora
ea putea emite pretenţii. Erau vizate, fireşte, în primul rând Transilvania,
apoi Moldova şi Ţara Românească. A existat, se pare, şi ideea realizării
unui "regat al României", în fruntea căruia urma să ajungă regele Ungariei,
adică Casa de Austria 8 •
Aceste planuri măreţe începeau să se contureze, mai ales după ce
Emanuel Maximilian şi Ludwig von Baden au cucerit, în septembrie 1688,
cetatea puternică a Belgradului 9 • Însă, printr-o răsturnare spectaculoasă de
situaţie, Franţa a renunţat la armistiţiu. Probabil, pentru a veni în sprijinul
Porţii şi pentru a nu-şi pierde poziţiile din Europa de Vest, a deschis ostilităţile
militare cu habsburgii. În ideea că aceştia nu vor putea lupta pe două
fronturi, trupele franceze au invadat în aceeaşi lună (septembrie) Rena-

5
Bertenyi Ivan, Gyapay Gabor, Magyarorszag riivid ti:irtenete, Budapesta , 1992, p. 267
6
Veniamin Ciobanu, op. cit., p. 137-138
7
Erich Zollner, op. cit., p. 313-314; Bertenyi Ivan, Gyapay Gabor Op. cit., p. 266
8
Veniamin Ciobanu, op. cit., p. 140-141
9
Erich Zollner, op. cit., p. 314; Bertenyi Ivan, Gyapay Gabor, op. cit., p. 266
Asediul cetăţii Oradea (1691-/692) 73

nia 10 • Cu toate că austriecii au reuşit să formeze o ligă antifranceză, în mai


1689, în colaborare cu Spania, Olanda şi Savoia, cursul evenimentelor se
va desfăşura în dezavantajul lor 11 • Ei n-au mai avut aceeaşi dinamică în
ofensivă şi n-au mai dispus de resursele necesare purtării războiului pe
ambele fronturi. Mai mult, vor cunoaşte o serie de înfrângeri care i-au silit
chiar să bată în retragere. Numirea lui Kopriilu-zade Mustafa Paşa ca mare
vizir (1689-1691), care a luat o serie de măsuri privind stabilitatea eco-
nomică şi politică, a condus apoi la întărirea frontului otoman. El era
convins de renaşterea puterii turceşti, de aceea a pregătit o mare campanie
în Ungaria pentru anul 1690 12 • Victoriile francezilor pe frontul de vest au
fost însoţite de cele ale otomanilor în Balcani. Cad, rând pe rând, în mâna
turcilor o serie de cetăţi importante (Vidin, Rissa, Orşova, Semendria).
Reocuparea Belgradului a reprezentat cea mai mare victorie, imperialii au
suferit o înfrângere zdrobitoare (der Verlust war ein ungeheurer). Toate
succesele de până acum erau puse astfel sub semnul întrebării 13 • Tot aici
poate fi amintită şi înfrângerea trupelor imperiale, conduse de generalul
Heissler, în 1690 la Zămeşti • Numai din perspectiva încetinirii ofensivei
14

austriece, care, se făcea cu pierderi considerabile de oameni şi resurse, se


poate înţelege modul în care s-a desfăşurat ocuparea Bihorului şi asediul
cetăţii Oradea.
Primele încercări de eliberare de sub turci au avut loc cu prilejul
campaniei de la sfârşitul anului 1685 şi începutul lui 1686. În zilele de 9
-11 februarie 1686, generalul Antonio Carafa a recucerit cetate Sâniob.
Aici au murit 40 de soldaţi turci, iar celorlalţi, aproximativ 500 de oameni
adăpostiţi în cetate li s-a permis să se retragă la Oradea 15 , aşa cum se va
proceda după cucerirea fiecărei fortăreţe 16 • Deplasarea grosului armatelor
pe alineamentul Dunării a lăsat doar posibilitatea unor încercări timide
pentru dobândirea comitatului şi a Oradiei, cea mai importantă cetate din
vestul Transilvaniei la acea dată. Trupele rămase să asigure· paza la Sâniob,
aşteptau şi urmăreau evenimentele militare din această zonă. În 1686,
generalul Heissler s-a gândit să asedieze cetatea, dar lipsa unor forţe mili-
tare suficiente l-a făcut să abandoneze orice iniţiativă. În schimb, generalul
Nigrelli, numit la comanda trupelor de aici, l-a însărcinat pe contele locote-

10
Veniamin Ciobanu, Op. cit., p. 141.
11
Ibidem.
12
Mustafa Ali Mehmed, Op. cit., p.238.
13
Allgemeine Geschichte (III, 7). Deutsche Geschichte vom westfalischen Frieden bis
zum Regierungsantritt Fridrich 's des Grossen 1648-1740, voi 2, Berlin, 1893, p. 30-31.
14
Mustafa Ali Mehmed, Op. cit., p. 238.
15
Scholtz Bela, Nagy-Varad varanak tărtenete,Nagyvărad, 1907, p.184.
16
Bertenyi Ivan, Gyapay Găbor, op. cit., p.266
74 M. Georgi/ă

nent-colonel Corbelli să atace periferia oraşului Oradea. Cu un corp de


cavaleri format din 500 de germani şi 600 de maghiari a incendiat în 16
august 1686 o parte a oraşului. O altă încercare a avut loc în octombrie al
aceluiaşi an. În timp ce Corbelli ataca Olosigul, maiorul Strozzi executa,
lângă o pădure, o ambuscadă asupra unei formaţiuni de soldaţi turci, care
ieşise din oraş cu intenţia de a ajunge la Salonta pentru a încasa dările. Dar
acest dublu atac nu a avut nici un rezultat, fiind respins cu uşurinţă. Pe
parcursul anilor 1687-1688 sunt consemnate numai simple hărţuiri 17 • În
primăvara lui 1689, un detaşament maghiar din armata austriacă a primit
misiunea de a întrerupe comunicaţiile dintre Oradea şi Gyula 18 • Între
aceste localităţi se aflau cetăţile Salonta, Batăr şi Ineu. Dintre acestea,
cetatea Batărului, aflată puţin mai la sud de Salonta, pe Crişul Negru, era
cea mai mică şi mai vulnerabilă. Înainte de a ocupa turcii Bihorul, ea
fusese proprietatea familiei nobiliare Toldi. Acum se afla aici o garnizoană
turcească formată din câteva sute de soldaţi. Acţiunea corpului maghiar de
cavalerie a fost facilitată şi de absenţa unei părţi dintre soldaţi, plecaţi să
adune dările din împrejurimi, precum şi a comandantului lor, aflat în Ineu
la o serbare. Aşadar, a fost o pradă relativ uşoară în mâinile celor 150 de
soldaţi unguri 19 • Acest eveniment nu a fost fără importanţă, deoarece a
favorizat înaintarea armatelor imperiale spre sudul comitatului şi blocarea
legăturilor dintre garnizoanelor turceşti din Gyula şi Ineu cu cea din Ora-
dea. Astfel devenea posibilă încercuirea cetăţii. În comitat, singura legătură
mai apropiată de fortificaţie a rămas doar cetatea Beiuşului şi aceasta tre-
buia lichidată în vederea unei optime desfăşurări de forţe împotriva Ora-
diei. În acest sens, colonelul Corbelli, aflând că paşa din Oradea aşteaptă
un transport important din Beiuş, la 16 iunie 1689, a atacat şi incendiat
acest târg, care se va preda pe 30 iulie. Garnizoanei, formată din 150 de
soldaţi turci, i s-a permis, conform uzanţei, să se retragă pe 13 august la
Gyula. În acest timp, Corbelli a fost trimis pe frontul din sudul Ungariei
şi comanda a fost transferată generalului Schlick Leopold 20 . Acesta din
urmă trebuia să pregătească condiţiile pentru un asediu decisiv. În faţa
manevrelor, garnizoana turcească din Oradea nu a putut rămâne pasivă.
Într-o atare situaţie, Tunyogi Samuel, comandantul trupelor maghiare din
armata imperială cu tabăra lângă Oradea, a început să sape cu toţi oamenii
săi tranşee până lângă cetate, pe 3 iulie a aceluiaşi an, bazându-se probabil
pe zvonul că unele efective turceşti se apropiau. Dar, printr-o mişcare
17
Scholtz Bela, op. cit.. p. 185-186
18
Ibidem, p.187
19
Bunyitay Vincze,Nagyvarad. A tărăk-foglalas korabon 1660-1662, Budapesta, 1892,
p. 64-65
20
Scholtz Bela, op. cit.. p. 188
Asediul cetăţii Oradea (1691--/692) 75

rapidă l-au luat prin surprindere 1200 de soldaţi turci din cetate. Atacul a
fost aproape instantaneu, încât tabăra formată din soldaţi austrieci a inter-
venit în zadar. După estimări, aici au murit Tunyogi Samuel şi alţi 5
locotenenţi de-ai săi, precum şi 66 de soldaţi. Pierderi mari au fost şi de
partea turcilor'. Eşecul a indus o mai mare prudenţă şi îndârjire celor care
pregăteau asediul. Încercuirea oraşului şi cetăţii a sporit neliniştea în gar-
nizoana turcească din oraş şi cetate, până când a sosit vestea îmbucură­
toare a victoriei lui Thokoly Imre la Zărneşti, în august, asupra generalului
Donath Heissler, şi a hotărârii Dietei transilvane de a-l proclama principe.
Bucuria n-a durat prea mult, întrucât el va suferi aici, o serie de eşecuri în
înfruntările cu imperialii 22 • Turcii din garnizoană şi-au recăpătat curajul, în
ajunul Crăciunului lui 1690, când, prinţul Galga, fiul hanului tătar, în
fruntea a 40.000 de tătari, ajunge la Oradea prin nord-vestul Ungariei,
sparge încercuirea şi aprovizionează trupele cu alimente. După mai multe
jafuri şi pustiiri se retrage spre Cluj 23 • În acest mod, soldaţii şi locuitorii
din cetate şi oraş au mai putut să reziste o vreme. Rezistenţa se datora pe
de o parte sistemului de fortificaţie al cetăţii Oradea, aproape inexpugnabil
la acea vreme, iar pe de altă parte garnizoanei dotate cu multe tunuri, care
puteau ţine la distanţă orice atac; între aceste tunuri erau şi cele care "la
o singură lovitură aruncau 7 ghiulele o dată" (mely egy lovesre het goly6t
ropitett ki) 24 •
Asediul unei astfel de cetăţi se putea face numai cu o forţă militară
considerabilă, în special cu trupe de artilerie şi cu o tehnică militară avan-
sată. De aceea, în timpul ofensivei alerte a armatelor habsburgice, multe
cetăţi au fost lăsate în urmă. Iniţial au fost izolate şi încercuite, ulterior
fiind asediate şi cucerite una după alta: 1687 Eger, 1688 Szekesfehervâr şi
Lipova, 1689 Szigetvâr, 1692 Kanisza, 1695 Gyula 25 . Momentul unui asediu
decisiv al Oradiei se preconiza pentru anul 1691, dar nu înainte de a tranşa
situaţia teatrului de război din Ungaria de Sud, unde contraofensiva oto-
mană câştiga teren. Victoria urişă pe care otomanii au obţinut-o la Belgrad
în anul precedent a deschis frontul spre Ungaria interioară şi a sporit astfel
încrederea ambiţiosului vizir Kopriilu. El pregătea recuperarea tuturor teri-
toriilor pierdute. Curtea vieneză, acum mai realistă, era conştientă de peri-
col. De aceea, cea mai mare parte a trupelor imperiale de la frontul de pe
Rin au fost trimise în Ungaria. În fruntea armatelor de aici fusese numit
tânărul feldmareşal marcgraful Ludwig von Baden. Din Transilvania a venit

21
Ibidem, p. I 87. Bunyitay Vincze, op. cit. 85-86
22
Bertenyi Ivan, Gyapay Găbor, op. cit., p.267
23
Scholtz Bela, op. cit., p. 188
24
Bunyitay Vincze, op. cit., p. 63-64
25
Bertenyi Ivăn, Gyapay Găbor, op. cit., p. 266
76 M. Georgiţă

cu 12000 de oameni generalul Veterani, iar din Brandenburg un corp de


6000 de soldaţi sub comanda generalului Hans Albreht von Barfuss, pe
lângă alte trupe din imperiu, aşa încât în iulie 1691, Ludwig von Baden
dispunea de peste 40.000 de oameni pentru o confruntare cu oastea lui
Kopriilu, mai numeroasă cu o treime şi ajutată de ofiţeri francezi genişti şi
artilerişti. Cu toate că se afla în dezavantaj, armata habsburgică era nevoită
să-şi păstreze succesele obţinute până atunci. Oştile au ajuns faţă în faţă pe
19 august 1691 Ia Salankemen, pe o peninsulă situată între Dunăre, Dava
şi Sava. Lupta este socotită una dintre cele mai sângeroase ale secolului
(eine der blutigsten des Jahrhunderts) 26 • Numai curajul şi priceperea lui
Ludwig von Baden au transformat o înfrâgere în victorie. El a trecut în
fruntea cavaleriei şi profitând de un moment în care oastea turcească era
dezorientată, a reuşit să schimbe soarta luptei. Nu a fost o victorie zdro-
bitoare cum s-a afirmat27 . Pierderile au fost considerabile de ambele părţi 28 ,
însă cea mai importantă dintre ele, înregistrată de turci, a fost moartea
ambiţiosului vizir Mustafa Kopriilu, căzut pe câmpul de bătălie. O dată cu
dispariţia acestuia de pe scena politică şi militară, a scăzut treptat avântul
contraofensivei otomane. Era de aşteptat, în aceste condiţii, o acţiune
energică a austriecilor. Însă, aşa cum au observat unii specialişti, după o
puternică încordare de forţe, specifică războaielor din acea vreme, creează
doar temporar un ascendent de partea învingătorilor, urmat apoi de o epuizare
aproape totală şi de acţiuni anemice, incapabile să prelungească efectele
unei victorii 29 •
Cu încredrea recăpătată, după izbânda de la Salankemen, dar cu
efectivele reduse serios, Ludwig von Baden avea ca obiectiv imediat cuce-
rirea cetăţii Oradea. Într-un document din 9 septembrie 1691, se arăta că
trupele imperiale se îndreptau deja către cetate, cerându-se asigurarea
proviziilor din această zonă 30 . În fruntea unei armate de 14.000 de oa-
meni, el porneşte marşul spre Oradea. La 10 septembrie era deja în oraşul
Szolnok, unde aşteaptă sosirea tunurilor şi muniţiei din Ungaria Superioară
(Slovacia) necesare pentru asediul unei asemenea fortificaţii 31 • Aici a ră­
mas trei săptămâni şi datorită unei boli care a izbucnit în tabără 32 . Din
Szolnok marcgraful Ludwig von Baden adresează pe 23 septembrie o
26
Allgemeine Geschichte, p. 32-33
27
Bunyitay Vincze, op. cit., p. 67; T6th Szabo Pal, Nagyvarad as erdeZvi fejedelmek es
a tiiriik ura/om karabon, Oradea, I 904, p. I 25
2
" Bertenyi Ivan, Gyapay Gabor, op. cit., p. 267; Allgemeine Geschichte p. 33
29
Allgemeine Geschichte, op. cit., p. 33
10
Arhivele Naţionale Istorice Centrale Bucureşti, (în continuare ANICB), fond Colecţia
microfilme Austria, (în continuare Austria), rola 226, cadrul 82
li Scholtz Bela, op. cit., p. I 9 I
12
Bunyitay Vincze, op. cit., p. 67
Asediul cetăţii Oradea (I 69 /-/ 692) 77

scrisoare împăratului în care îl informează ca, m linii mari, pregătirile


pentru asediu sunt făcute şi că va putea cuceri încă înainte de venirea iernii
cele două fortificaţii din Olosig şi Oraşul Nou. Într-o altă epistolă, din 30
septembrie, îl înştiinţează că pe data de 27 a traversat Tisa şi că în 9 sau
1O octombrie va ajunge lângă Oradea, pe care speră să o cucerească în
cursul iernii. Deci, entuziasmul îl părăsea încet şi era convins că asediul
cetăţii nu va fi uşor, cu toate că îl asigura pe împărat ca se va strădui să
ocupe şi cetăţile Ineu şi Gyula. Lângă scrisoare a anexat o situaţie privind
efectivele armatei sale: 7527 infanterişti; 6714 cavaleri, despre artilerie nu
se amintea încă nimic 33 • Unităţile de infanterie ajung pe 2 octombrie la
apele Hortobâgy, unde au rămas o zi pentru a construi un pod peste care
să poată trece şi artileria. În 5-6 octombrie s-au cantonat la Bogos. Aici a
sosit vestea că generalul Heissler, făcut prizonier la Zărneşti, a fost eliberat
şi se îndreaptă cu un corp de cavaleri spre Oradea. La 8 octombrie sosesc
la Pacsoy (Pocei), prin Leta Mare, pe malul drept al Barcăului. După ce au
trecut râul peste un alt pod, pe care iarăşi au fost nevoiţi să-l ridice, au
făcut joncţiunea cu două unităţi de cavalerie, conduse de generalul Donath
Heissler şi respectiv, Schlick Leopold 34 • În acest fel, pe 1O octombrie
cavaleria se găsea la Biharea, la numai un kilometru de Oradea. Cea mai
mare parte a ei a rămas în această localitate să aştepte din urmă infanteria
şi artileria, iar Ludwig von Baden, cu circa I OOO de călăreţi 35 , a pornit să
inspecteze locul în care îşi va instala tabăra şi unde se va desfăşura asediul.
Garnizoana se afla deja pe poziţii. De mai bine de o lună, Besir Aga,
cunoscând probabil intenţiile lui Baden, a trecut prin Gyula, Ineu şi Oradea
să se asigure că acestea vor rezista unui eventual asediu 36 • Mai întâi, turcii
au deschis focul cu tunurile, apoi au atacat cu o formaţiune de spahii, dar
acţiunea s-a încheiat fără pierderi de vieţi omeneşti.
În aceeaşi zi a sosit la Biharea prinţul Vaudernont cu artileria grea,
formată din I OOO de cavaleri 37 . Astfel, cu un efectiv cifrat la 15.000 de
oameni şi I 04 tunuri, la 12 octombrie, Ludwig von Baden se îndreaptă
spre Oradea şi declanşează fără întârziere operaţiunile militare.
Pentru început au fost instalate tunurile pe dealurile de pe malul
drept al Crişului (Dealul Viilor), de unde s-a tras aupra Olosigului şi cetăţii.
De asemenea, din cetate se răspundea cu focuri de tunuri, lovind doar nişte
căpiţe de fân 38 •

n Scholtz Bela, op. cit., p. 191-192


34
Bunyitai Vincze, op. cit., p. 68
35
Scholtz Bela, op. cit., p. 193
36
Cronici turceşti despre Ţările Române, voi.II, secolul VII începutul secolului VIII,
Extrase, Bucureşti, 1974, p.400. (în continuare Cronici turceşti)
17
T6th, - Szabo Păi, op. cit., p. 126
18
Scholtz Bela, op. cit., p. 193
78 M. Georgiţă

De acţiunile
artileriei, în această primă fază se leagă şi numele
călugărului franciscan Tiizes Gabriel, renumit pirotehnist, căruia I s-a dat
comanda acestei baterii. El a inventat un material inflamabil care nu putea
să fie stins, utilizat atât la asediul Budei cât şi la cel al Estergomului şi
acum adus la Oradea pentru incendierea cetăţii. Prin faptele sale, călugărul
a rămas în memoria colectivă, până la sfârşituk secolului al XIX-iea, sub
denumirea "de cel de foc" (Tiizcs) 39 . În ajutorul acestuia au fost trimişi, pe
26 septembrie, de la cartierul general din Viena, 21 de artificieri, care,
după mărturisirea lor, au participat la acţiuni până pe 13 noiembrie, când
din ordinul generalului Werner, s-a încheiat această serie a ostilităţilor la
Oradea şi au fost rechemaţi în capitală40 .
Infanteria, formată din 12 companii puse sub comanda generalilor
Barfuss si Maximilian, s-a instalat în cele două văi de lângă Olosig, lânga
dealul Calvaria. Au lucrat la tranşee şi la un canal de scurgere 1500 de
soldaţi. Pe acest deal a fost amplasată o baterie cu 1O tunuri şi două pive
(mortiere), iar pe partea dreaptă a drumului dinspre Olosig o redută cu 7
tunuri. Un drum înlesnea comunicarea dintre acestea 41 .
Prima dată a fost vizată Palanca Olosig. După relatarea lui Baden,
palanca ce împrejmuia acest cartier, era un perete de scânduri înalt şi întărit
cu pământ. Acestui sistem de fortificaţii i se adăuga un şant cu apă, care-l
înconjura. Având în vedere că Olosigul era situat mai sus de nivelul Crişului,
el se umplea doar pe timpul furtunilor. O astfel de fortificaţie nu a reprezen-
tat o dificultate în faţa asediatorilor42 . Cu 6 tunuri de mare calibru, în 13
octombrie, s-a început tirul asupra parapetului; întreţinut toată ziua de
artilerie, nu însă fără riposta asediatorilor. În ziua următoare, bombarda-
mentul a continuat cu aceeaşi intensitate. Tot acum a sosit vestea cuceririi
cetăţii Finiş de lângă Beiuş de către haiducii colonelului Molnăr. Succesele
armatei imperiale erau evidente, astfel încât, în noaptea dinspre 14 spre 15
octombrie se afla foarte aproape de Palancă. Peste zi, o unitate de mortiere
şi-a intensificat tirul asupra cartierului, datorită căruia casele au fost incen-
diate, iar poarta târgului s-a dărâmat. Noaptea le-a dat răgaz turcilor să-şi
refacă principalele stricăciuni, în timp ce austriecii pregăteau un atac
decisiv asupra târgului, punând pe picior de luptă încă o baterie de tunuri
din direcţia opusă. În acest mod, pe 16 octombrie, după bombardarea
continuă a Olosigului, generalii Barfuss şi Stahrenberg au ordonat asaltul
infanteriei. Cu ajutorul scărilor, infanteriştii au trecut palanca şi au pătruns
39
Bunyitay Vincze, op. cit., p. 69
40
ANICB-Austria, rola 226, cadrul 730
41
Scholtz Bela, op. cit., p. 193-194. Bunyitay Vincze, p.70. Istoria Oraşului Oradea,
p. 156
42
Bunyitay Vincze, Op. cit., p. 63.; T6th-Szab6 Păi, op. cit., p. 126
Asediul cetăţii Oradea (/691-1692) 79

în Olosig, împingându-i pe turci peste Criş, spre centrul oraşului. Ca ur-


mare în acest cartier au fost instalate trei batalioane de infanterie, sub
comanda colonelului Arienzaga43 • În zilele de 17 şi 18, Ludwig von Baden
a traversat cu restul armatei Crişul şi Peţa pe partea sudică a oraşului, unde
şi-a aşezat tabăra. De aici a iniţiat operaţiunea de încercuire pe flancuri a
Oraşului Nou (Belvâros). Aproape 1500 de genişti au pregătit tranşeele şi
terenul pentru artilerie. După aceasta, tunurile au fost amplasate pe ambele
părţi ale Crişului. Între timp şi turcii de la cetăţile din apropiere au încercat
să riposteze şi să hărţuiască armata imperială. În 18 octombrie un corp de
spahii de la cetatea Gyula s-au apropiat de oraş, reuşind doar să ia nişte
vite. Find prinşi de husarii maghiari, o parte dintre ei, împreună cu coman-
dantul au fost ucişi, 13 capturaţi, iar prada recuperată. În ziua următoare
câteva sute de turci au încercat să împiedice construirea canalelor şi
tranşeelor, însă fără succes. Atacul s-a repetat şi a doua zi (20 octombrie).
Pe la 9 dimineaţa câteva sute de călăreţi tătari şi turci, aliaţi lui Tokoly,
s-au năpustit asupra taberei dar au respinşi cu uşurinţă, pierzând atât pri-
zonierii cât şi caii furaţi 44 • Aceste hărţuieli n-au putut zădărnici planurile
asediatorilor, care, după cum se arată într-un raport înaintat la Consiliul de
Război din Viena, în 20 şi 21 octombrie, au pus în funcţiune două baterii
de tunuri, fiecare formată din 11 piese. În 22 octombrie au venit din
Transilvania 2000 de sârbi pedestri şi călări, iar pe 24, aşa cum arată
acelaşi raport, a sosit şi generalul Heissler în tabără. Soldaţii sârbi amintiţi,
fiind atacaţi de turci, au reuşit să-i alunge cu ajutorul trupelor germane
Turcii însă doreau cu orice preţ să stabilească legătura cu garnizoana din
cetate, de aceea au recurs la o modalitate de care se vor mai folosi şi
anume; să pătrundă în cetate câţiva turci deghizaţi în uniformă germană.
Aceştia au trecut pe lângă gărzile austriece fără să fie descoperiţi şi au
intrat în cetate. În acest timp, un efectiv de aproape 700 de tătari - după
estimările din raport - au atacat unităţile de artilerie, reuşind să distrugă
peste 100 de tunuri, să alunge aproape 2000 de cai şi să ia boii de la
afeturi. În acelaşi raport, care cuprindea sinteza evenimentelor pe o pe-
rioadă de patru zile, se menţionează că în 23, a aceleaşi luni, asediatori au
bombardat neîncetat oraşul, producând mai multe breşe în zidul care în-
conjura Oraşul Nou, aflat pe punctul de a se prăbuşi. În această situaţie,
turcii şi cei care-l apărau au incendiat suburbia şi s-au retras în tranşeele
din faţa cetăţii. Până să intre trupele austriece în oraş, totul era pustiit. Au
fost salvaţi câteva sute de sârbi (poate ortodocşi - numele generic dat
acestora o perioadă), care locuiau în acest cartier (etliche hundert daselbst

43
Ibidem, p. 70; Scholtz Bela, op. cit., p.194; Istoria oraşului Oradea, p.156
44
Scholtz Bela, op. cit., p.194-195
80 M. Georgiţă

wohnhafft geweste Rătzen) 45 . Tonul atacului asupra Belvaroş-ului fusese


dat de bateria de tunuri instalate în palanca de la Olosig, încă din 21
octombrie 46 . Prin urmare, se trece la o a treia etapă a asediului, cea a
fortificaţiei (Festung.). Asediatorii au înaintat astfel până în apropierea
şanţului cetăţii. 47 • În 26 octombrie se făceau pregătiri cu febrilitate: un
drum care să facă legătura între Olosig şi centrul fostului cartier Belvaroş
şi instalarea artileriei. În acea noapte, în timp ce maiorul Lowenstein in-
specta posturile de supraveghere, a fost rănit grav de un glonte tras din
cetate, de unde se încerca orice formă de ripostă 48 • Informaţii despre ur-
mătoarea fază a acţiunilor privind asediul ne sunt fumizate de un raport
înaintat de Ludwig von Baden împăratului. Vremea era încă frumoasă şi
prielnică pentru asediul fortificaţiei până în 28 octombrie, când s-a întoc-
mit raportul. Dacă până în 27 s-au folosit pentru atac doar tunuri grele de
campanie şi foarte puţin s-a apelat la infanterie, după această dată, o dată
cu instalarea bombardelor şi aducerea mortierelor, a început bombarda-
mentul cu material incendiar (mit Bomben zu stellen und Feuer einzuwer-
fen worden). Atacul a avut un mare efect (ein zimlich grosses Efekt),
deoarece nu numai că s-a auzit un mare urlet în cetate (ein grosse Geschrei
in der Festung), dar au şi fost văzuţi oameni aruncându-se peste bastioane.
Intenţiile marcgrafului erau să continue ofensiva din 29 cu două baterii de
tunuri, fără încetare, şi cu infanteria grea să simuleze un atac pentru a-i
constrânge pe duşmani să cedeze. În situaţia unei nereuşite, şi datorită
iernii care se anunţa foarte grea, intenţiona să instaleze blocada. Se poate
vedea din cele relatate de Ludwig von Baden, că nu prea era încrezător
într-o izbândă imediată, dar încerca să-l convingă pe împăratul Leopold de
rezultatele îmbucurătoare de până acum şi să-l asigure de reuşita ocupării
cetăţii. Astfel, i-a transmis că nu numai Palanca Olosig şi celelalte oraşe
sunt distruse total şi pârjolite, ci şi clădirile îngrădite din zona duşmanului,
iar castelul este aproape pus la pământ, aşa încât duşmanul nu va rezista
prea mult ,iar răniţii nu vor putea trece iarna. Despre o oaste turcească, a
"duşmanului" (este vorba de Tokoly şi aliaţii săi), care era pregătită la
Gyula, el credea că nu va face decât nişte încercări, deoarece ţinutul pustiit
de aici nu le permite să ducă o luptă susţinută. Pentru blocadă, în schimb,
ar mai fi surse suficiente. La comanda operaţiunilor blocadei se cerea să
fie numiţi generalii Herbeville şi Auerspeg, sau măcar unul dintre ei 49 • În
data de 29, bombardamentul a început în forţă, astfel încât, incendiul
45
ANICB-Austria, rola 26, cadrele 763-764
46
Bunyitay Vincze, op. cit., p.73; Scholtz Bela, op. cit., p. 195
47
T6th-Szab6 Păi, op. cit., p. 127
4
" Bunyitay Vincze, op. cit., p.74
49
ANICB-Austria, rola 26, cadrei 825-832
Asediul cetăţii Oradea (1691-1692) 81

produs în cetate a putut fi stins numai după şase ore. De asemenea, în


multe locuri cetatea era avariată. Ludwig von Baden, a cerut asediaţilor să
predea cetatea. Aceştia din urmă au refuzat categoric, deoarece erau convinşi
că vor primi ajutoare. Convingerea lor era întreţinută şi de prezenţa trupe-
lor tătare şi otomane care hărţuiau tabăra lui Baden, aşa cum s-a întâmplat
şi pe 31 octombrie 50 . În acest mod, încrederea marcgrafului că va cuceri
cetatea, în acest sfârşit de toamnă, se diminua de la o zi la alta; sentiment
care conjugat cu lipsa de entuziasm şi epuizarea pricinuită de lungul război
a condus în cele din urmă la soluţia blocadei. Aşadar, un atac decisiv n-a
mai avut loc, deşi avantajele (o armată numeroasă, dotare, tehnică militară,
poziţiile ocupate, cetatea puternic avariată) erau de partea tânărului
feldmareşal. Scholtz Bela şi Bunyitay Vincze pun acest fapt pe seama
nepriceperii lui în acţiunile de asediere, el excelând doar la bătălie pe câmp
deschis. Autorii au afirmat aceasta având în vedere probabil victoria de la
Salankemen, care i s-a datorat. Suntem de părere însă, că acest fapt s-ar
datora grosso modo pierderii entuziasmului, întrucât Ludwig von Baden
era secondat de generali cu experienţă în asediul multor cetăţi care împân-
zeau la acea vreme Europa. Mai mult, cum se arată întrun studiu recent -
"îndelungatele asedii reprezentau partea principală a operaţiunilor militare
din epoca barocă" 51 • Ezitarea marcgrafului von Baden se poate înţelege
datorită faptului că trupele sale de asediu erau periodic hărţuite de aliaţii
Tokoly şi aliaţii săi tătari, precum şi zvonului referitor la o armată tur-
cească pornită în ajutorul aliaţilor de la Oradea. Pentru a-şi asigura spatele,
el a trimis pe 1 noiembrie pe locotenent-colonelul La Porta în fruntea unui
grup de şase sute de călăreţi din regimentul Heissler să inspecteze zona şi
să culeagă ştiri despre mişcările oamenilor lui Tokoly. A ajuns până în
Satul Nou fără să afle nimic. Se ştia că Tokoly a trecut la 19 octombrie
Mureşul pe lângă cetatea Lipova, dar nu a avut curaj să atace trupele
austriece de aici, întrucât şi oastea sa era epuizată fizic din cauza atâtor
lupte şi a hranei insuficiente. De aici au venit apoi şi şi-au ridicat tabăra
între Ineu şi Gyula, de unde au făcut incursiuni mai mult de pradă la
Oradea. Proviziile neîndestulătoare şi gerul I-au determinat să se îndrepte,
la 28 octombrie, spre Şiria. Dar Ludwig von Baden avea prudenţa să se
aştepte, în orice moment, la un atac din partea inamicului 52 . Speranţa
marcgrafului era să-i poată constrânge pe asediaţi să se predea, ei do-
vedindu-se consecvenţi în rezistenţă. Într-o epistolă adresată împăratului
într-un ton optimist, la 5 noiembrie, din tabăra de la Oradea, comandantul

50
Scholtz Bela, Op. cit. , p. 198; Bunyitay Vincze, Op. cit., p. 75
51
Rosario Villari, Omul baroc, Polirom, laşi, 2000, p.50
52
Scholtz Bela, op. cit., p. 198; Bunyitay Vincze, Op. cit., p. 76
82 M. Georgiţă

asediatorilor şi-a dezvăluit planurile. El prezenta, fireşte, rezultatele asediu-


lui: "bombardamentele noastre au fost continuate până la această dată cu
mare efort - (Unsere Bombardierung ist bis data mit grossen Effekt con-
tinuiert worden) - şi nu poate fi descris cum arată această localitate dis-
trusă. Contraatacul lor este foarte slab, şi nu cred că avem mai mult de 50
sau 60 de morţi şi răniţi, iar bolile nu mai bântuie la această dată (die
Krankheiten grossieren auch demalen nicht mehr) şi mulţumită •lui
Dumnezeu nu este nici o lipsă în tabără, potrivit informaţiilor din misiunile
de recunoaştere armata inamică, care a încercat la un succes aici, a trebuit
să se retragă, pe scurt (in summa) Multstimate, se arată mari facilităţi
pentru cucerirea acestei fortificaţii, deoarece însă acum timpul în an este
foarte pretenţios şi nimic decât vremea rea numai să aştepte, pentru a avea
gloria dorită". Părerea sa era însă, că "o luptă nu ţine de destin ci de
oportunitate". De aceea, în puţinul răgaz pe care-l mai avea până la ve-
nirea iernii, intenţiona ca printr-un canal deja început, să scoată apa din
şanţul din jurul fortificaţiei şi printr-un atac formal să-i constrângă pe
asediaţi să se predea. Dar îl înştiinţa, în acelaşi timp, pe împărat, că nu
există nici o certitudine în acest sens, atât datorită timpului nefavorabil, cât
şi a rezistenţei inamicului şi că acţiunile ar putea fi încă mult prelungite.
În schimb, cea mai sigură i se părea varianta unei blocade. Pentru aceasta
trebuia să se facă tranşee în faţa porţii, să închidă orice ieşire şi să continue
bombardamentele pe timpul iernii până ce inamicul va fi forţat să cedeze.
În calitate de comandant al armatei de pe frontul din Ungaria, van Baden
credea că otomanii nu vor fi dispuşi să încheie pace, motiv pentru care
sugera împăratului finanţarea unei armate considerabile şi trimiterea unei
flote pe Dunăre. 53
În pofida continuării tirului asupra cetăţii, potrivit planului, asediaţii
nu se dădeau înfrânţi. Cam aşa îşi începe raportul, generalui Barfuss, către
prinţul elector al Brandemburgului, întocmit pe 9 noiembrie. Acesta no-
tează în continuare că nu au reuşit să evacueze apa din şanţul cetăţii şi
"deoarece de câteva zile vremea este aici aşa de urâtă şi înverşunată cu
ploi şi căderi de zăpadă, l-a constrâns pe Marcgraf să transforme acest atac
în blocadă". De aceea el intenţiona să retragă trupele pentru ca în termen
de 8 zile să fie încartiruite pentru iarnă, la încercuirea cetăţii urmând să
rămână doar I OOO de infanterişti şi 500 de cavalerişti, alături de 1200 de
husari şi haiduci unguri. În ce priveşte oastea prinţului, trimisă sub coman-
da lui Barfuss la Salankemen şi apoi la Oradea, generalul raporta că deja
din ziua precedentă, artileria, instalaţiile de luptă şi efectele au plecat din
tabără la locul de încartiruire, însoţite de colonelul Schoning. De aseme-

n ANICB-Austria, rola 26, cadrele 817-820


Asediul cetăţii Oradea (1691-1692) 83

nea, i-a ordonat acestui colonel să preia toţi răniţii şi bolnavii răspândiţi
prin sate (la Erlauh). Celor aflaţi în carantină li s-a interzis să plece ca să
nu infecteze şi pe alţi soldaţi. Pentru îngrijirea acestora s-au alocat 1OOO de
coroane 54 •
Ludwig von Baden se simţea dator să dea explicaţii împăratului, de
aceea la un interval de numai 5 zile, a expediat din tabăra de lângă cetate
o altă scrisoare, redactată în 1O noiembrie. El îşi exprima, în acest mod,
consternarea că asediaţii încă mai rezistă, în ciuda pierderilor foarte mari
pe care le-au înregistrat. Dar era sigur că nu vor mai suporta situaţia "pe
aceste friguri care au izbucnit în forţa" (bei diesen mit Gewalt eingeris-
senen Kalten), dacă se va aproba menţinerea blocadei. Ea consta într-o
încercuire a fortăreţei cu tranşee "eine grosse Schantz" la aproximativ 500
sau 600 de metri de poarta cetăţii. Aici trebuiau să se instaleze 1OOO de
infanterişti şi cei 500 de călăreţi, cei care au şi săpat tranşeele. Sub coman-
da colonelului maghiar Molnar, 1200 până la 1500 de husari şi haiduci, cu
tabăra în Olosig, trebuiau să întărească blocada. Cea mai mare parte a
trupelor imperiale vor fi încartiruite la Debreţin şi în jurul lui. Restul miliţiei
maghiare s-a cantonat în apropierea Oradiei, iar cea sârbească în câteva
sate şi puste dintre Oradea şi Gyula, încât acestea să poată interveni în
orice moment în sprijinul blocadei. Pericolul ca vreo oaste duşmană să-şi
ridice tabăra în această zonă nu exista, deoarece "de câţiva ani aproape
totul a fost distrus şi pustiit" (von etlichen Jahren her fast alles verderbt
und zu Grund gerichtet worden), iar Tokoly şi tătarii încă se aflau peste
Mureş. Astfel, Marcgraful îl sfătuieşte pe împărat să-şi concentreze mai
degrabă atenţia asupra operaţiunilor militare de la Lipova, Lugoj, Caran-
sebeş şi de pe Dunăre 55 .
În consecinţă, la ultima soluţie, cea a blocadei, s-a ajuns şi din cauza
lipsei de entuziasm a trupelor imperiale, şi datorită dârzeniei apărătorilor,
nu în ultimul rând a unui puternic sistem de fortificaţie. De asemenea, se
adăugau clima şi relieful, Oradea şi partea de cîmpie a Bihorului aflându-se
într-o zonă predominant mlăştinoasă 56 , care pe o vreme ploioasă era adesea
inundată. Pe această din urmă caracteristică mizau şi comandanţii oştilor
turceşti, chemaţi să se sfătuiască în cortul serdarului Halif, după ce pe 12
noiembrie a sosit vestea intenţiei austriecilor de a organiza blocada. Aga
ienicerilor Ekindi Mehmed paşa, cu această ocazie ar fi spu11: "Cetăţile
Oradea, Ineu şi Gyula, fiind aşezate în mijlocul unor mlaştini, ele au posibili-

54
Ibidem. cadrele 810-812
55
Ibidem, cadrele 799-81 O
56
Barbu Ştefănescu, Lumea rurală din Crişana între ev mediu şi modern, Oradea , 1998,
p. 64
84 M. Georgiţă

tatea să reziste câtva timp". Le rămânea, astfel, să asigure hrana garnizoa-


nei turceşti de la Timişoara şi să întărească această poziţie. Aici vestea s-a
confirmat, însă marşul unei oştiri" otomane spre Oradea era aproape im-
posibil, ca fiind vremea când apele cresc ( ... ) şi trecerea peste ape este cu
neputinţă, fără construirea unor poduri solide". În scrisoarea adusă de un
emisar din cetatea Oradiei la tabăra din Timişoara, se arată marile dificultăţi
prin care trecea garnizoana din cetate din cauza lipsei de provizii, solici-
tând un ajutor neîntârziat "la primăvară, altfel cetatea era ameninţată" 57 .
Într-adevăr, condiţiile climaterice şi de relief dădeau bătaie de cap nu
numai otomanilor pregătiţi să vină în ajutorul asediaţilor, ci a condus şi la
suspendarea operaţiunilor trupelor imperiale din tabăra de la Oradea. Era
în perioada în care "mica eră glaciară" se manifesta, în această zonă, destul
de puternic; ierni foarte grele şi un regim ploios activ 58 .
lată cum descrie acest fenomen generalul Barfuss într-o scrisoare
semnată la 13 noiembrie şi trimisă Prinţului Elector: "până acum am con-
tinuat cu bombardarea castelului, încă nu am reuşit să debleiem apa din
şanţul cetăţii, cum s-a sperat, deoarece am primit o aşa revărsare prea-
puternică de apă de sus (din cer n.n. M.G) şi este aşa un frig năpraznic şi
tăios că în lipsa furajelor şi dotărilor ar crăpa oamenii şi vitele şi e im-
posibil să poţi supravieţui pe această vreme într-o tabără de luptă". Aceasta
este ziua când Marcgraful Ludwig von Baden a ordonat să fie întreruptă
bombardarea cetăţii 59 , după ce a primit confirmarea de la generalul Wer-
ner, reprezentant în Consiliul Aulic de Război 60 .A urmat retragerea trupe-
lor. Chiar în aceeaşi zi, având în vedere slaba mobilitate, au plecat artileria,
tunurile şi mortierele. După încă două zile urma să plece restul trupelor. În
afară de cei care au rămas la blocadă, încă 6000 de pedestraşi şi cavaleri
din diferite regimente trebuiau să se cantoneze la distanţă de două mile una
de alta în localităţile din jurul Debreţinului. Deja aici se afla colonelul
Schoning cu bolnavii şi artileria din formaţiunea brandenburgheză 61 •
Despre starea în care se aflau cei din cetate şi garnizoana turcească
mărturiseşte Hussein, un soldat turc, menţionat într-o sursă ca dezertor
(iiberlaufer) 62 şi considerat prizonier la interogatoriu (Gefangener), adus
de la Oradea la Debreţin în 20 noiembrie. Acesta răspundea de muniţie în
cetate (Dschebedsih) şi care cunoştea foarte bine situaţia din cetate. Potri-

57
Cronici turceşti ... p. 401
58
Paul Binder, Paul Cemovodeanu Cavalerii Apocalipsului. Calamităţi naturale din
trecutul României până la I 800. Bucureşti, 1993, p. 74
59
ANICB-Austria, rola 26, cadrul 795
60
Idem, rola 226, cadrul 730
61
Ibidem, cadrele 795-797
62
Ibidem, cadrul 780
Asediul cetăţii Oradea (/691-1692) 85

vit răspunsurilor lui la interogatoriu, în cetate se aflau la început, după


registrul de evidenţă, 3000 de soldaţi, din care mai rămăseseră apţi de
luptă aproape jumătate, cei mai mulţi erau răniţi ori sufereau de arsuri din
cauza bombelor incendiare. Aga ienicerilor este rănit grav la un picior; la
fel fostul beg de Săniob, Tolna Hassan Kulagus Hassan, o vestită călăuză.
Bombele n-au mai lăsat nici un loc întreg din castel. În acest mod, au
rămas sub dărâmăturile unor încăperi şi pivniţe multe femei şi copii, pre-
cum şi multe bunuri. Arsenalul şi temniţa n-au suferit nici o pagubă.
Garnizoana se adăpostea în bastionul din capătul şanţului, iar femeile,
copiii şi civilii locuiau acum în interiorul cetăţii, în încăperile intacte. Provizi-
ile de grâu, păsat (Brein) şi ceapă nu erau suficiente, deoarece ele au fost
depozitate în cele două mari turnuri, din care câteva părţi s-au prăbuşit
peste ele. În schimb, mai erau ceva provizii de grâu la particulari. Cât
priveşte muniţia, aceasta era într-o cantitate mare, distribuită în şapte de-
pozite; apoi 80 de tunuri mici şi mari, patru mortiere, din care unul defect,
peste 200 de bombe şi foarte multe grenade de mână. Drept urmare, cei
din cetate nu puteau rezista mai mult de două luni şi toată speranţa lor
stătea într-un ajutor, despre care erau îngrijoraţi că nu-l vor primi. Însă
teama care a pus stăpânire pe ei se datora epuizării neîntârziate a lemnelor
şi proviziilor de hrană. Cu toate acestea nu voiau să se predea, deoarece
trăiau cu convingerea că armata imperială nu va putea rezista mult sub
ziduri. Despre sosirea ajutoarelor n-aveau nici o certitudine. Ei au trimis
imediat după incendierea oraşului pe spahiul Gamber să aducă întăriri, dar
nu a mai venit nimeni. În cetate n-a mai intrat decât un soldat turc din fosta
garnizoană de la Beiuş. 63 •

II. BLOCADA
Notiţelede la acest interogatoriu le trimitea marcgraful, ca anexă la
un raport din 23 noiembrie, adresat împăratului. Faţă de dispoziţiile primite
în data de 13 de la cartierul general din Viena s-au mai sugerat unele
modificări ale încartiruirii. Ludwig von Baden şi-a stabilit cartierul la
Debreţin, unde se afla şi grosul trupelor de câteva zile. Generalul de cava-

63
Ibidem, cadrele 768-773. Referitor la prizonieri, ar fi 25 de germani şi peste 150 de
unguri; precum şi doi locuitori din Debrezin, care, când a început asediul, aduseră cereale pentru
garnizoană din cetate şi erau acum reţinuţi în temniţă. În urma interogatoriului sunt făcute
cunoscute numele ofiţerilor tineri care au murit şi celor care sunt răniţi: aga Hussein, Beschlier
Aga, Ali Aga, Giongulier (respectiv locotenent) Hassan; alţi doi locotenenţi, doi adapaşi, aga
spahiilor Mustafa. Dintre cei 24 de artficieri, 4 au fost răniţi şi apoi au murit. Între răniţi erau:
Aga ienicerilor, Tolva Hassan begul de Sâniob, Kulagus Hassan (foarte vestită călăuză). Între
ofiţerii inferiori ar fi, de asemenea, mulţi răniţi, dar dezertorul nu le cunoaşte numele. Cai au mai
rămas doar 25 sau 30, ceilalţi au fost omorâţi de bombele incendiare. Acelaşi lucru s-a întâmplat
şi cu foarte multe vite şi oi - n.n. M.G.
86 M. Georgiţă

lerie Styrumb a pornit marşul cu regimentul său spre Viena, în locul lui
rămânând regimentul de cavalerie Dorische şi alţi peste I 00 de cavaleri. La
blocada din Oradea a fost numit generalul Auersperg, conte, căruia i se vor
înainta noile dispozi_ţii.
Von Baden îl asigura pe Împărat că blocada va avea succes, întrucât
asediaţii nu vor beneficia un timp de ajutor şi datorită faptului că turcii se
confruntau cu mari probleme. Marcgraful îi aduce la cunoştiinţă Împăratu­
lui că în zona lor de ocupaţie domneşte confuzia: Seraskur Tappal Hussein
Paşa ştrangulează oamenii fără milă, Tokoly şi Petrozy împreună cu rebelii
lor au fost făcuţi prizonieri de către tătari, lipsa de alimente în cetăţile
Timişoara, Ineu şi Gyula. Maiorul Gurtenstein a fost trimis cu un regiment,
ajutat de unguri şi sârbi să cucerească Ineul. Conform ordinelor primite şi
considerând că şi-a încheiat misiunea aici, Ludwig von Baden anunţa că
se va îndrepta spre Erlau64 • Asta nu înainte de a cere dispoziţii şi sugestii
de la Consiliul Aulic de Război în privinţa modului de asigurare a provi-
ziilor (furaje şi alimente) necesare blocadei, cum se va proceda în cazul
când garnizoana va capitula ce măsuri să fie luate faţă de de miliţia ungară
rămasă la blocadă şi dacă intenţionează să dezerteze sau să treacă de
partea duşmanului 65 •
Astfel generalul marcgraf Ludwig von Baden va părăsi teatrul de
război din Ungaria pentru a prelua comanda celui de pe Rin, el fiind
considerat alături de prinţul Eugen de Savoia una dintre cele mai impor-
tante figuri ale acestui război 66 • Trupe din armata lui au rămas să staţioneze
la Debreţin, Sâniob, Beiuş, Diosig, Cetariu, Şimleu sau au fost trimise în
Satu Mare şi spre Lipova 67 • Aceste trupe trebuiau să fie întreţinute de
locuitorii acestor zone, care nu apucaseră încă drumul pribegiei. Cheltuie-
lile războiului erau foarte mari. Numai pentru nevoile asediului au fost
nevoiţi să trimită din Debreţin 600 de zilieri pentru lucrările la tranşee şi
l OOO de saci de lână, butoaie, făină şi nutreţul pentru cai. Depopularea
oraşului în urma luptelor l-au determinat pe împărat să emită în 4 decem-
brie 1691 un privilegiu pentru încurajarea repopulării Olosigului 68 , unde
erau 114 case neîngrijite 69 . Probabil că acesta ştia că pentru câştigarea
războiului trebuia să aibă grijă de populaţia locală 69 . O încheiere a păcii
cu Poarta, aşa cum se prefigura în această vreme, uşura situaţia locuitorilor

64
Ibidem, cadrele 778-790
65
Ibidem, cadrele 791-792.
66
Allgemeine Geschichte, p. 33.
67
ANICB-Austria, rola26, cadrele 775-776
R Istoria oraşului Oradea, p. 157
6
6
R Schotz Bela, op. cit., p. 200
69
Rosario Villari, op. cit., p. 53
Asediul cetăfii Oradea (/691-1692) 87

şi dădea răgazul refacerii bugetului armatei imperiale; altminteri habsburgii


se vedeau obligaţi să instituie taxe pe capul fiecărui om (capitaţia). Între
timp, la blocada ridicată de inginerul de război Peronni 70 , se mai încerca
scoaterea apei din şanţul cetăţii, iar pe dealul de acolo s-a ridicat un sta-
biliment (o redută) pentru instalarea tunurilor cu scopul de a mai lovi în
fortificaţie 71 • Sistarea bombardamentului şi instituirea blocadei nu a însem-
nat încetarea oricărei acţiuni sau simpla încercuire a cetăţii. Dimpotrivă,
efectivele rămase, anume cei 2300 de soldaţi, au continuat să forţeze
garnizoana prin diferite mijloace să predea cetatea. În primul rând, cel mai
eficient, a fost focul tunurilor. La începutul lui decembrie, Auersperg, aflat
pe drumul peste Gengeş (Gengesch), se îndrepta spre Oradea. Generalul
conte Castelli solicită prin intermediul lui Baden, sosit din 3 decembrie la
Weiniz, să se achiziţioneze bombe pentru blocadă, deoarece atât cele ră­
mase din timpul asediului, cât şi cele primite mai apoi au fost folosite sau
au ieşit din uz. Auersperg, care ajunsese la Oradea în 22 decembrie, a
dispus finalizarea lucrărilor la blocadă şi construirea a încă nouă instalaţii
de luptă. Generalul spera că în foarte scurt timp va pune stăpânire pe
cetate. Într-adevăr, conjunctura îi era favorabilă. Bombele aruncate în ce-
tate au produs mari pagube în continuare. Deşi se ştia că a fost trimis la
începutul lunii un mesager la Timişoara şi la Marele Vizir să ceară ajutor
şi provizii, nu s-a mai primit nici un semn în acest sens. Astfel că, pe
timpul unei asemenea ierni, "din cauza lipsei de lemne şi de provizii"
(wegen grosse Mangels an Holz und Proviant uneinig sind), s-a iscat o
serie de conflicte între cei din cetate, slăbind coeziunea şi rezistenţa lor.
Cerealele din magazie erau pe terminate, iar o parte din ele au ars. Rămă­
sese numai o cantitate de mei, însă mucegăit şi vechi. Din acesta se făcea
o pâine "amară ca fierea" (gallbitteren Brat). De asemenea, apa din fântână
a început să miroasă urât, iar aerul a devenit insuportabil de la mirosul
greu al prafului de puşcă şi al fumului. Din această cauză au murit mulţi
bolnavi, iar zilnic 18 până la 20 de persoane, aşa cum se estimează într-un
raport din 25 decembrie, scris la Debreţin care relata despre toate acestea.
Garnizoana - apreciază aceeaşi sursă - nu avea acum mai mult de I OOO
de soldaţi combatanţi. Aceştia manifestau acte de insubordonare faţă de
superiorii lor (comandanţii lor) şi, alături de civili, le solicitau mereu, în
asemenea condiţii, să capituleze. Căpeteniile garnizoanei nu se arătau de
acord, încercând însă să-i consoleze cu gândul că o să primească întăriri.
Faptul că ajutorul întârzia să apară şi puţinele provizii trebuiau drastic
economisite a impus soluţia eliberării zilnice a unui număr de civili (femei,

70
ANICB-Austria, rola 26, cadrul 793
71
Ibidem, cadrul 761
88 M. Georgiţă

bărbaţi, copii). Nici soldaţii nu mai puteau suporta condiţiile inumane ale
rezistenţei. De aceea, de multe ori au încercat să profite de neglijenţa
încercuirii sau pur şi simplu să o forţeze 72 • Aşa s-a întâmplat în 20 decem-
brie când câteva grupuri de soldaţi printr-o mişcare tactică au atacat din
mai multe părţi pe cei care formau blocada. Atacul a fost respins de husarii
colonelului Molnar 73 • La fel, în noaptea când a sosit Auersperg la palanca
din Olosig, garda a fost luată prin surprindere, însă a ripostat la timp.
Pentru a preîntâmpina orice intenţie a otomanilor de a veni în sprijinul
celor de la Oradea, au fost trimişi husari în zona Gyula şi Ineu. La încer-
cările turcilor de a sparge blocada, austriecii le-au replicat cu tirul tu-
nurilor. În urma acestora, în ziua de 23 decembrie, raporta locotenent -
colonelul Păumann, comandantul trupelor austriece de la blocadă, au murit
soţia şi copiii comandantului ienicerilor (aga) 74 •
Când garnizoana turcească se afla aproape la capătul puterilor, s-a
întâmplat să vină şi acel gest de ajutor mult aşteptat. În 6 ianuarie, pe-
semne, profitând de această zi de sărbătoare, paşa din Gyula, însoţit de 8
oameni, cu toţii deghizaţi în husari, au izbutit să treacă de încercuire şi să
pătrundă în cetate. Aici a înmânat comandantului cetăţii o sumă considera-
bilă de bani spre a fi plătite soldele garnizoanei turceşti; totodată a îmbăr­
bătat-o, spunând că va veni în ajutor o oaste de 20 - 30.000 de turci. Acest
eveniment a lezat onoarea generalului Auersperg. El dorea să pedepsească
îndrăzneala, plănuind cucerirea cetăţii Gyula. În acest fel se putea înlătura
pe viitor o eventuală primejdie.
Sub comanda generalului Castelli, unităţile care staţionau în Debreţin,
Dorische, St. Croix, Truchsess şi 100 de muşchetari, un tun, o bombardă
şi scări de asediu se aflau deja pe 9 ianuarie la Beretty6ujfalu. Aici, în ziua
următoare au fuzionat cu trupele care formau blocada, conduse de genera-
lul Auersperg; un contingent din regimentul de cavalerie german alături de
efective din miliţia sârbească şi maghiară. Cu o asemenea oaste, potrivit
planului său de atac, Auersperg a luat cu asalt în 15 ianuarie, la orele 3
dimineaţa, Palanca de la Gyula din trei direcţii. Atacul, plănuit în mare
secret, a surprins pe apărătorii palăncii, care a capitulat imediat, rămânând
doar cetăţuia ca punct de rezistenţă. Între timp, contingentul sârbesc, mai
puţin disciplinat, s-a dedat la jafuri şi crime; fapt ce a oferit răgaz garni-
zoanei din cetăţuie să organizeze o apărare puternică. În acest fel, un atac
ce părea să aibă mari sorţi de izbândă s-a încheiat cu un eşec 75 •

72
ANICB-Austria, rola 26, cadrele 755-756
71
Bunyitay Vincze, op. cit., p. 78
74
ANJCB-Austria, rola 26, cadrul 757
75
Scholtz Bela, op. cit., p. 202; Bunyitay Vincze, op. cit., p. 79
Asediul cetăţii Oradea (1691-1692) 89

Miliţia maghiară şi sârbească era fireşte compusă din mercenari, pentru


care războiul nu avea un ţel politic, ci unul economic. Tergiversarea ori
neplata lefei ducea aproape invitabil la abuzuri, întrucât aceasta era singura
formă de subzistenţă a condotierilor76 • Auersperg nu a putut să corijeze
comportamentul trupelor sârbeşti, cu toate că el cunoştea nemulţumirile
soldaţilor, datorate întârzierii lefurilor şi a lipsei de provizii; cel mult îl
putea anticipa. Totuşi, înainte de se îndrepta spre Gyula, el a prezentat
această situaţie Cămării de la Viena, totodată făcându-i cunoscut şi riscul
de se destrăma blocada77 • Aşadar, exista o promisiune faţă de aceste con-
tingente de mercenari. Cele din regimentele austriece, dintr-o armată regu-
lată instruită şi mai disciplinată, care-şi serveau monarhia, puteau accepta
cu mai multă uşurinţă întârzierea soldelor78 , dar nu şi criza de alimente sau
furaje. De aceea, generalul reiterează cu insistenţă cererile pentru pâine şi
ovăz, precum şi pentru plătirea lefelor cuvenite miliţiei sârbeşti şi
ungureşti • Soldele însumau până în luna februarie 6000 de florini, care
79

trebuiau plătiţi în două rate de câte 3000 80 •


Numai aşa Auersperg a reuşit să evite o nenorocire. Paşa Abdullatif,
aflând de nemulţumirile mercenarilor unguri şi mizând pe faptul că aceştia
au fost cândva în trupele lui Tăkăly şi Petrozy, le-a propus să treacă de
partea turcilor, dar intenţiile paşei au fost aduse de către unguri la cunoştinţă
lui Auersperg, care, sperând la o victorie, le-a cerut acestora doar să simuleze
mişcarea. În momentul în care turcii au încercat să spargă încercuirea,
bazându-se pe sprijinul ungurilor, au avut surpriza să fie încolţiţi. Deşi nu
a fost o victorie pentru austrieci, turcii au înregistrat pierderi însemnate: în
jur de 100 de morţi şi răniţi, precum şi mulţi prizonieri 81 •
Imboldul dat de paşa din Gyula nu a fost de mare folos pentru
garnizoană. În plus, această înfrângere a venit să demoralizeze trupa.
Nereuşita poate fi socotită numai pe plan militar, fiindcă reducerea numărului
celor din cetate era un prilej de satisfacţie egoistă pentru cei rămaşi, care
se zbăteau într-o foamete cruntă în încăperile neîncălzite ale castelului.
Iscusitul general ştia să profite de noile împrejurări. În 6 februarie,
el a instalat pe dealul Sf. Ştefan două tunuri mari de campanie şi unul mai
mic, de unde a început necontenit să "incomodeze mai mult" (mehrers zu
inkommodieren) pe disperaţii apărători ai cetăţii. După ce aproape o
săptămână ei au sistat orice activitate defensivă, abia în 7 februarie au

76
Michael Howard, Războiul în istoria Europei, Timişoara, 1997, p. 38, şi următoarele
77
ANICB-Austria, rola 226, cadrele 125-126, 128
78
Ibidem, cadrul 734
79
Ibidem, cadrul 130
80
Ibidem, cadrele 145-146
81
Schlotz Bela, op. cir.p. 202-203; Bunyitay Vincze, op. cir.. p. 80
90 M. Georgiţă

deschis focul, însă numai de câteva ori. Era timpul în care rezistenţa şi
răbdarea turcilor erau pe punctul de a ceda, iar Auersperg pregătea mo-
mentul capitulării acestora. Nu avea nici o ştire care să confirme că va veni
o oaste în sprijinul garnizoanei turceşti 82 , aşa cum comandanţii le promi-
seseră.
Lipsurile se acumulau de la o zi la alta, provocând nemulţumirea
crescândă a celor din cetate. O parte din turcii şi turcoaicele, care în zilele
acelea de început de februarie au fost lăsaţi să părăsească fortficaţia - încă
W1 mod de detensiona situaţia - relatează despre cele petrecute. Cu toţii s-au
dus la Paşă şi la aga ienicerilor, prezentându-le "mizeria lor şi foarte marile
lipsuri" (ihr Elendth und hochste Not), apoi şi-au arătat neîncrederea că va
mai veni vreun ajutor şi, drept consecinţă, au cerut să predea cetatea
germanilor - văzând aceasta - "atât paşa cât şi aga ienicerilor i-a rugat, să
mai rabde încă două săptămâni, în care ajutorul va sosi negreşit" (worauf
sowohl der Pascha als Janitscher Aga sie gebethen, dass sie sich nur noch
2 Wochen gedulden sollten, in welchen der Sukkurs unfehlbar ankom-
men). Însă nu s-a întâmplat nimic de acest fel. Ienicerii şi ceilalţi oameni
simpli devenind foarte indignaţi (ganz unwillig) de multe ori s-au luat la
bătaie între ei. Aceasta era şi cauza pentru care, cu arme de foc au ucis
foarte mulţi câini şi pisici (sehr viei Hund und Kătzen,) folosiţi pe urmă
drept hrană (aufessen). Mulţi s-au îmbolnăvit şi au murit, "iar ciuma domneşte
între ei" (die Pest darinen regiere). Confruntat cu un asemenea dezastru,
paşa era pe punctul de a semna capitularea. Numai insistenţele comandan-
tului ienicerilor, care i-a amintit de cei doi emisari, plecaţi de mult după
întăriri, l-a făcut să se răzgândească. În final, aceşti trăitori şi martori, în
acelaşi timp, ai evenimentelor adaugă: "lipsa de lemn, de care ei suferă şi
pagubele, provocate prin bombele aruncate acum, nu poate să fie des-
crisă"83. (der Mangel, den sie an Holz darinen leiden, und den Schaden,
der durch die anjezo hineinwerfende Bomben zugefiigt werde, seye nit zu
beschreiben). Dacă dăm dreptate acestor mărturii, atunci apărătorilor cetăţii
le mai rămânea fie să capituleze, fie printr-o forţare să spargă încercuirea.
Având în vedere că aga ienicerilor, în primul rând, şi apoi paşa, se opuneau
cu îndârjire capitulării, rămânea viabilă doar a doua variantă. Paşa s-a gândit,
pentru început la un truc: să-i facă să creadă atât pe adversari cât şi pe
oamenii lui că au primit un ajutor. În noaptea de 11 februarie ordonă în

82
ANICB-Austria, rola 26, cadrul 750. În scrisoarea, primită în 7 februarie de la locotenet
- colonelul Stierheimb, aflat la Lipova, se menţionează că s-au adunat doar câteva oşti turceşti
la Timişoara, unde Jăndor Gâspâr, însoţit de 19 curuţi, aduce paşei de aici un ajutor de la francezi
de 2000 de ducaţi; că Oradea va primi vreun fel de sprijin este foarte puţin probabil. Informaţiile
adunate din zona Ineu - Gyula nu pomenesc de nici o acţiune în acest sens - n.n. M.G.
83
Ibidem, cadrul 751
Asediul cetăţii Oradea (1691-1692) 91

secret să se tragă cu tunul. Noaptea următoare cheamă pe ieniceri şi pe toţi


turcii la sfat într-o casă nu departe de turn. Dar întâmplarea face ca "o
bombă să cadă între ei" (wehrend dessen seye eine Bombe unter sie ge-
fallen) risipindu-i, şi o dată cu ei şi speranţa într-un ajutor. Despre acestea
mărturiseşte un ţigan fugit în 13 februarie din cetate. Asemănător, relatează
şi un turc dezertat tot în aceeaşi zi. Amândoi, dar separat, depun mărturie
că atunci când ienicerii au solicitat capitularea, aga şi paşa i-a rugat să mai
aibă răbdare încă 1O zile. În acest timp, probabil, se plănuia o acţiune
hotărâtă care să spargă blocada 84 • Aşa că în 13 februarie, garnizoana or-
ganizează un atac în forţă (ziemlich stark) ieşind din cetate şi lovind din
mai multe flancuri tranşeul de lângă pod (sehr stark), dar soldaţii germani
au reuşit să-i respingă şi să-i urmărească până la şanţul cetăţii. Acest atac
s-a încheiat doar cu răniţi. A doua zi, din nou în forţă, (wiederumb stark),
turcii ies din cetate, de data aceasta mai mult cu •intenţia de a procura
lemne din imediata apropiere. Un corp militar de 100 de austrieci le-a
obstrucţionat acţiunea şi "au fost alungaţi până în cetate" (in die Festung
verjaget worden) 85
O săptămână au rămas în expectativă şi au putut să-şi refacă forţele,
după care au reluat în 21 februarie ofensiva. De data aceasta au suferit un
eşec, înregistrând 70 de morţi şi răniţi. Tot fără succes rămâne şi acţiunea
ofensivă din 29, aceeaşi lună, pregătită de aga ienicerilor86 • În aceste
condiţii, el, care fusese cel mai intransigent în ideea rezistenţei şi apărării
onoarei otomane, se arată dispus să discute cu Auersperg condiţiile unei
capitulări cât de cât avantajoase. Astfel, prin intermediul unui translator, îi
adresează acestuia din urmă câteva întrebări: dacă mai au de gând să
menţină multă vreme încercuirea; dacă, în eventualitatea predării cetăţii,
ştabul este împuternicit să stabilească condiţiile şi dacă după capitulare,
turcii, mai ales ofiţerii, pot să rămână în continuare în Oradea. La rândul
său, Auersperg a replicat că este îndreptăţit să fixeze condiţii, dar în ce
priveşte păstrarea locuinţelor acestora, totul depindea numai de graţia
împăratului. Referitor la prima întrebare, generalul a răspuns cu francheţe
că, dacă se mai opun mult timp şi nu capitulează, nu numai că va prelungi
blocada, ci o va transforma în asediu în urma căruia nu va mai lăsa pe
nimeni în viaţă 87 •
Aceste răspunsuri nu l-au mulţumit, se pare, pe aga Mehmed, de
vreme ce a decis să continue defensiva. Încă mai spera într-un ajutor, care

84
Ibidem, cadrul 749
5
" Ibidem, cadrul 748
6
R Scholtz Bela, op. cit., p. 203
87
Bunyitay Vincze, op. cit.,p. I 79; T6th-Szab6 Păi, op. cit.,p. 128
92 M. Georgiţă

acum, o dată cu venirea primăverii, ar fi trebuit, totuşi, să apară. În plus,


înmuierea frigului uşura mult situaţia nefericită a apărătorilor cetăţii. De
altfel, acest anotimp oferea prilejul pentru austrieci de a relua asediul.
Auersperg a început să facă demersurile necesare. El solicită încă din
vreme serviciilor administrative financiare să se procure scândura necesară
la instalaţiile militare (tranşee şi alte întărituri) pentru blocada şi asediul,
care se prefigurau. Aceste mecanisme birocratice, civile şi militare, erau
destul de complicate. Cu toate acestea, ele asigurau controlul strict al
cheltuielilor şi aprovizionării, conferind eficienţă într-un conflict atât de
îndelungat. 88
Războiul începea să fie unul al resurselor, iar câştigarea lui echivala
cu o bună gestionare a banilor şi cu aprovizionarea într-un mod optim.
Această birocraţie, - un serviciu incipient de intendenţă, - este considerată
de Michael Howard cea mai semnificativă inovaţie în arta războiului din
a doua jumătate a secolului XVII 89
Astfel, în 23 februarie, de la magaziile Cămării din Kosice erau
trimise 895 de bucăţi de scândură spre Oradea; o altă cantitate urma să
plece de la Tokaj 90 • În 18 martie Cămara Aulică, primea confirmarea de la
Kosice, unde era Cămară din Ungaria Superioară, că s-au dus la îndepli-
nire numai în măsura posibilităţilor solicitările comisarului de război Thausen,
însărcinat cu supervizarea aprovizionării pentru blocadă 91 • Lemnul trans-
portat la Oradea era insuficient, având în vedere pregătirile pentru reluarea
asediului. În 31 martie, se înainta o nouă cerere pentru aprovizionarea cu
acest material 92 . Martie şi aprilie s-au derulat fără evenimente militare
importante la Oradea. Garnizoana era în convalescenţă, după perioada
grea de suferinţă pe care a trebuit să o îndure şi acum stătea în expectativă.
Lângă zidurile cetăţii se muncea cu febrilitate la tranşee şi la alte instalaţii
de luptă, dar nu mai exista deocamdată nici muniţia suficientă şi nici
proviziile îndestulătoare pentru o iniţiativă ambiţioasă a trupelor de încer-
cuire. Mai mult, la un atac imprevizibil din partea inamicului, nu putea să
se facă faţă. Auersperg ştia foarte bine lucrul acesta. Drept urmare, prin
intermediul Consiliului Aulic de Război, apelează, la sfârşitul lunii martie,
din nou la serviciile de intendenţă de pe lângă cămările provinciale în
vederea aprovizionării urgente cu provizii şi muniţii. De la depozitele şi
atelierele de armament din Zips trebuia să se trimită praful de puşcă până
la Kovar, de unde urmau să fie preluate. Cât priveşte procurarea de făină
88
Michael Howard, op. cit., p.60
89
Ibidem , p. 77
90
ANICB - Austria, rola 226, cadrul 779
91
Ibidem, cadrul 178
92
Ibidem, cadrul 177
Asediul cetăţii Oradea (/69/-/692) 93

şi ovăz, ea se făcea de la alte depozite din Ungaria Superioară, întrucât la


Zips, în acea dată "nu era nici un bob de cereale"93 •
Generalul de cavalerie, Donath Heissler, baron von Heitersheim, este
numit comandant al oştirii, care avea misiunea asediului decisiv al
fortificaţiei de la Oradea. În mod firesc, el va prelua şi iniţiativele în
domeniul logisticii. Era secondat de generalul de infanterie Auersperg şi de
colonelul de artilerie Biemer. Trupele din regimentele care vor participa la
asediu sunt înregistrate în 5 aprilie, spre confirmare, Consiliului Aulic de
Război. Pe lângă contingente din regimentul de infanterie al generalului
Auersperg, au fost înregistrate cele din regimentul Ottingen, Lopaczek,
Heister, câteva din regimentele lui Veterani, staţionate în Transilvania, cele
ale baronului Pfeffershofen care acţionau în zona Lipova şi Sătmar, pre-
cum şi 3000 de recruţi. Contingentele de cavalerie erau formate din regi-
mentele Styrumb, Heissler, Truchsess, Schlick şi din cele de husari maghiari
şi sârbi 94 . Cu acordul lui Heissler, Auersperg, în măsură să aprecieze cât
şi cum să fie aprovizionate aceste trupe, face apel la Consiliul Aulic de
Război pentru a se asigura în mod optim proviziile, banii necesari acestor
trupe şi nutreţul pentru cai. La Oradea trebuiau trimise şi 24 de tunuri mari
de campanie din Tokaj, mortierele, ghiulelele şi feluritele materiale inflama-
bile de la Buda. De asemenea, el insista să se dea celor din miliţia maghiară
şi turcească care efectuau lucrările la "tranşeele de legătură" (Approchen),
în afară de alimente şi banii cuveniţi 95 • Încă din secolul al XVII-lea această
operaţiune era de fapt cea mai importantă în tehnica de asediu. Pentru a
cuceri o astfel de cetate şi a contracara tirul apărării, forţa asediatoare era
obligată să recurgă la lopată. Din aceste tranşee se săpau galerii până sub
ziduri unde era pus explozibilul 96 : În schimbul acestor lucrări , miliţia
maghiară şi sârbească trebuia să primească 5600 de florini. Cei 3000 de
recruţi din Ungaria erau plătiţi pentru două luni, cu 12.484 florini 97 • Din
1O aprilie, timp de aproape 6 săptămâni, data limită când se relua asediul,
trebuia să fie asigurate toate proviziile şi dotările militare. Astfel, cu 150
de căruţe, de 5 ori, s-a organizat transportul a 6000 de câble de făină din
Tokaj, din comitatele Sărosz şi Zemplen, până la cuptoarele de pâine din
Sâniob. Tot aici, acelaşi număr de căruţe, de trei ori, însă din comitatele
Hedes, Borsod, Gros Hăntenher şi districtul Solnoc aduceau de la Erlau
4000 de câble de făină. Alte 150 de căruţe din Sătmar şi Săbolciu trans-
portau spre Sâniob, de la Kalo şi Ecsed, 3000 de câble. Debreţinul şi cele
91
Ibidem, rola 26, cadrele 627-628
94
Ibidem, rola 226, cadrul 170
95
Ibidem, cadrele 171-172
96
Michael Howard, op. cit., p. 46.
97
ANICB - Austria, rola 226, cadrele I 65- I 66.
94 M. Georgiţă

şapte târguri haidonicale, alături de Sătmar şi Săbolciu cotizau la rândul lor


cu 3000 de câble de făină şi lemn de foc, a căror livrare o asigurau cu 400
de căruţe. Numai transportul întregii cantităţi de făină se ridica la 13.633
florini şi 20 de crăiţari. De la Buda urmau să fie aduse până la tabăra din
Oradea 15000 mierţe de ovăz, în două rânduri, cu 500 de căruţe din
comitatele Ungariei centrale şi sudice. La fel, aceleaşi zone, cu 800 de
căruţe, de două ori trebuiau să transporte de la Buda diferitele piese de
artilerie şi praful de puşcă. Cheltuielile pentru acest transport însumau
24000 de mii de florini. Alte cantitaţi de provizii se cereau a fi procurate
numai dacă necesităţile impuneau 98 .
E de ajuns să ne imaginăm cum, zilnic convoaie de sute de căruţe
veneau pe drumuri înspre Oradea şi Sâniob ca să putem înţelege câtă
importanţă s_-a acordat viitoarelor operaţiuni militare, după cum nu putem
să nu fim de acord cu istoricii care afirmă că cele mai multe victorii din
secolul XVII s-au datorat unei bune aprovizionări 99 . De această realitate
erau conştienţi atât guvernanţii cât şi factorii de decizie implicaţi. În 1O
aprilie, împăratul Leopold îşi dădea acordul pentru suma, estimată de
generalul Heissler de 50 - 70000 de guldeni, din care se plăteau cei 3000
de recruţi, miliţia maghiară şi sârbească, transporturile şi celelalte şpese
pentru asediul fortificaţiei.

***
În forfota acestor pregătiri a avut loc un eveniment care nu avea cum
să treacă neobservat şi să nu bulverseze spiritele. Câteva date despre întâm-
plarea în sine îşi găsesc locul la sfârşitul unui lung raport al generalului
Veterani cu privire la situaţia teatrului de război din Transilvania şi Unga-
ria, necesarul de provizii şi dotări 100 • Aşadar, cu aproximativ aceeaşi în-
semnătate ca şi problemele stringente. Raportul este înaintat împăratului la
20 aprilie. La rândul său, Veterani este informat cu mai multe detalii de
generalul conte Auersperg, comandantul blocadei, (pe care din nefericire
nu le deţinem). Iată ce relatează textual Veterani: "De altfel, contele Auer-
sperg a raportat că pe 8 [în] această lună, noaptea în jurul orei 1O, la
Oradea o sferă de foc a fost văzută pe cer, care apoi peste blocada noastră,
peste cetate şi peste avanposturile noastre a căzut în pădurea de acolo" 101

98
Ibidem, cadrele 167-169
99
Rosario Vi Ilari, op. cit., p. 58-59
100
Ibidem, rola 26, cadrele 699-706
101
Ibidem, cadrul 707 - Ubrigens hat den Graff von Auersperg berichtet, dass den 8 te
dieses nachts um 10 Uhr bei Waradein cin feurige Kugel an dem Himmel gesehen worde, welchen
sodann liber unsere Schantz, die Festtung, und unsere Feldwachte, in dem aldortige Wald gefallen
Asediul celă/ii Oradea (1691-1692) 95

. La raport este anexată şi schiţa cu traiectoria meteoritului până la im-


pactul cu solul, unde s-a împrăştiat 102 •
Prin urmare, acest fapt a stârnit mirarea şi curiozitatea generalilor şi
a celorlalţi ofiţeri, încât a fost adus la cunoştinţa împăratului. Neîndoielnic,
mulţi dintre ei erau nobili educaţi (de exemplu, în această perioadă, gene-
ralul Marsigli îşi începe cercetările în arheologie, botanică, şi lingvistică pe
teritoriul Principatelor Române), putând adopta şi o atitudine obiectivă, aşa
ca în raport. În acest mod, schiţa şi notele au putut fi trimise pentru a fi
valorificate ştiinţific la Universitatea din Viena sau la savanţii aflaţi sub
protecţia împăratului - cum au fost Tycho Brache şi Johann Kepler, fon-
datorii astronomiei moderne 103 • Mutatis mutandis, nici Oradea nu era străină
de activităţi cu caracter ştiinţific. În prima parte a secolului al XV-iea, aici
şi-a construit vestitul astronom vienez Georg Peuerbach un observator
astronomic 104 • Secolul al XVII-iea este pe plan ştiinţific secolul astrono-
miei; marea revoluţie ştiinţifică care a avut loc acum este dominată de
astronomie 105 • Totuşi, paralel cu ea îşi păstrează reputaţia şi astrologia, a
cărei apogeu a fost atins în secolul XVII; însuşi Kepler avea preocupări în
această direcţie
106
• La sfărşitul secolului al XVII-iea, astrologia mai avea
încă o puternică influenţă între oamenii de stat şi cei de ştiinţă 101 • Astfel,
căderea meteoritului, mai ales în asemenea împrejurări, putea fi înţeleasă
de unii de bun augur, ori, dimpotrivă, ca un semn rău. Putea marca apro-
pierea sfărşitului dominaţiei turceşti în zonă, de vreme ce începutul ei a
putut fi vestit de apariţia unei comete la Oradea, la sfărşitul anului 1660
(când a fost cucerită cetatea de turci), aşa cum este consemnat în "Descrip-
tio Novissima lmperi Turcici", apărută la Wiirzburg în 1687 (Umb den
Ausgang des 1660 Jahrs., soll zu Grosswardein ein feuriger Comet-Stern
erschienen seyn) 108 • Era puternic înrădăcinată în mentalul colectiv medie-
val prejudecata că o cometă "prevestea" ciuma şi alte calamităţi 109 . Într-
adevăr, cronicarul Janos Szalârdi scrie despre o mare epidemie de ciumă
în această zonă în anul 1661 110 •

102
Ibidem, cadrul 708 - Era vreme ploioasă, cerul acoperit cu nori. Mărimea lui a fost
comparată cu cea a unei bombe de 200 de kg. Ea putea să fie mult mai mare, ţinând cont de
distanţa unde a fost văzută. Schiţa a fost realizată de Auersperg şi ştabul său.
103
Pierre Chaunu, Civilizaţia Europei clasice , voi. II, Editura Meridiane, Bucureşti,
1989, p. 108
104
Istoria oraşului Oradea, p. I 03
105
Pierre Chaunu, op. cit.,p. 116
106
Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, voi. III, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1990, p. 214
107
Jean Delumeau, Frica în Occident(secolele XIV-XVIII). O cetate asediată, voi.I,
Editura Meridiane, Bucureşti, 1986, p. 123
108
Apud. Balogh Jolân, Varadinum. Varad vara, voi. II, Budapesta, 1992, p.224
109
Paul Binder, Paul Cemovodeanu, op. cit., p. 223
110
Ibidem, p. 91
96 M. Georgiţă

În mod cert, căderea "sferi de foc" lângă Oradea a generat panică


atât între soldaţi cât şi în rândul populaţiei din Bihor şi nu numai. Până în
zorii civilizaţiei modeme, fenomenele cereşti neobişnuite stârneau groază
la toate nivelele societăţii; chiar şi curcubeul putea înspăimânta 111 • În 1681,
un savant francez nota indignat în jurnalul său câtă spaimă a provocat, mai
cu seamă în râdul populaţiei simple, apariţia unei comete 112 . Căderea
meteoritului nu putea să aibă decât un efect similar. Neexplicat rămâne în
documentele austriecilor faptul că garnizoana din cetate, în 11 aprilie, a
lansat spre cer artificii. Nici Bunyitay Vincze nu reuşeşte să dea o explicaţie
în acest sens informaţiilor din aceste documente' 13 •

III RELUAREA ASEDIULUI


Iscoadele turceşti din zonele ocupate de austrieci au adus ştirea
comandanţilor lor că imperialii îşi îndreaptă trupele spre cetatea Oradea cu
intenţia de a o cuceri. În acest scop au tocmit oameni să cureţe drumurile
şi să repare podurile ce duceau spre fortificaţie. Atacul trebuia să fie rapid
şi în forţă. În situaţia în care· nu ar reuşi să intre rapid în posesia cetăţii,
erau pregătiţi să întâmpine orice armată "islamică" venită în ajutorul
asediaţilor. În acelaşi timp, se făcea cunoscut că un comandant maghiar pe
numele Kar (?) Mihăly, supus turcilor, a trecut în Bihor împreună cu alţi
conducători însoţiţi de oamenii lor. El avea de gând să se alăture acelei oşti
turceşti cu misiunea de a-i alunga pe habsburgi de aici 114 • Sultanul Ahmed
al Ii-lea l-a rugat pe hanul tătarilor, în schimbul unor considerabile daruri,
să vină în sprijinul garnizoanei de la Oradea. Se pare că hanul nu a dat
curs acestei rugăminţi 115 • Câteva contingente de spahii şi ieniceri au orga-
nizat un marş cu scopul de ajunge la asediaţi înainte ca efectivele austriece
să se grupeze. Marşul a fost însă oprit de trupele imperiale, aflate în zona
Lipovei 116 • Acestea formau un fel de barieră, o primă linie a frontului,
acoperind blocada de la Oradea 117 , cu care ţineau o permanentă legă­
tură118. În a doua jumătate a lunii aprilie, când Heissler cu regimentele sale
îşi continua drumul spre Oradea, s-a depistat că forţe turceşti erau pornite
în direcţia Timişoara - Oradea. În consecinţă, Heissler a dispus să se
picheteze zona cu efective sporite 119 , altminteri planurile sale puteau fi
111
Jean Delumeau, op. cit., voi.I, p. 117-121
112
Pierre Chaunu, op. cit., voi. II, p. 253-254
1
n Bunyitay Vincze, op. cit., p. 82
114
Cronici turceşti ... p. 406
115
Scholtz Bela, op. cit., p. 203
116
ANICB - Austria, rola 26, cadrul 661
117
Ibidem, cadrul 598
118
Ibidem, cadrul 699
119
Ibidem, cadrul 649
Asediul cetăţii Oradea (1691-1692) 97

zădărnicite. Ele nu s-au înfăptuit întocmai. Schimbările de situaţie, surve-


nite între timp în Transilvania, au impus reţinerea proviziilor şi trupelor
pentru această provincie. De asemenea, nu s-a reuşit să se pună pe picior
de luptă întreg contigentul de recruţi 120• Regimentul de infanterie a colo-
nelului baron Pfeffershofen nu a putut să se încadreze în timpul afectat
fuzionării cu celelalte unităţi militare din cauza faptului că soldaţii erau
extenuaţi, iar un drum lung parcurs în grabă per pedes nu făcea decât să-l
decimeze 121 • Nici proviziile de furaje nu erau aduse în întregime. În maga-
ziile din Kosiee, Preşov, Murany, Zendro şi Munkacs se mai afla, la 22
aprilie, încă o cantitate de 1200 de câble de orz şi ovăz, destinată asediului
de la Oradea. Aproape 1OOO de câble abia plecau din Zips spre Kosiee.
Apoi alte câteva sute, cu aceeaşi destinaţie, erau adunate în magaziile din
Tokaj, Kalo, Ecsed şi Sătmar 122 •
La 29 aprilie, generalul Heissler însoţit de aproximativ 5000 de soldaţi
a sosit la tabăra din Oradea şi a preluat conducerea operaţiunilor de la
Auersperg 123 • Timp de o săptămână a aşteptat aici sosirea restului de efec-
tive. În 7 mai armata de asediu a ocupat poziţiile din şanţuri şi tranşee,
urmărind reacţia garnizoanei. Heissler credea că garnizoana, înspăimântată
de o asemenea concentrare de forţe, se va preda neîntârziat. În realitate, ea
miza pe ajutorul ce trebuia să apară. În aceeaşi zi, un emisar, venit chiar
de la Oradea, l-a înştiinţat pe marele vizir că austriecii pregătesc asediul
cetăţii, solicitându-i astfel să ia măsurile cuvenite, dar fără să primească un
răspuns satisfăcător. Din întâmplare, cinci zile mai târziu, aceste lucruri
ajung şi la urechile sultanului. Imediat padişahul a adunat consiliul în
locuinţa marelui vizir şi a decis "ca beilerbeiul de Rumelia, Arnavut Mah-
mud paşa, să meargă cu ceata sa de gardă şi cu oastea eialetului său şi
mergând direct la Belgrad, să treacă de acolo la Panciova pentru a veni în
ajutorul <celor de la Oradea>" 124 •
În 11 mai, generalul Heissler a somat garnizoana să se predea, dar
aceasta a refuzat 125 , ştiindu-se încă stăpână pe situaţie şi fiind convinsă că
nu va fi abandonată în mâinile "ghiaurilor". Astfel, în ziua următoare s-au
făcut ultimele pregătiri de asalt; două redute au fost ridicate în faţa Bas-
tionului Aurit şi a Bastionului Ciunt. Apoi s-a început tirul. În 14 mai
aproximativ 300 de soldaţi turci din garnizoană au efectuat o şarjă, însă
nereuşită, soldată cu 14 morţi şi 4 prizonieri. A doua zi, din cetate s-a
aruncat necontenit cu pietre asupra asediatorilor. În timp ce bombardau,
120
Ibidem, cadrul 572
121
Ibidem, cadrul 602
122
Ibidem, cadrul 21 7
123
T6th-Szab6- Păi, op. cit, p. 128
124
Cronici turceşti ... , p. 404.
98 M. Georgi/ă

austriecii demarau şi lucrările la canalul prin care trebuia evacuată apa din
şanţ. În urma loviturilor de tun, pe 17 mai, s-au făcut două breşe în zidul
nordic. În data de 18 , turcii au avut o nouă tentativă de atac. Acum au
căzut în luptă 15 turci şi 10 soldaţi imperiali. Acest fapt l-a iritat pe Heissler,
care a ordonat să se intensifice asaltul. În acest mod, în intervalul 19-20
mai, cetatea a fost bombardată continuu. Paralel cu aceasta, se lucra neîn-
trerupt la canalul de evacuare. În sprijinul austriecilor a venit un morar
bătrân, care, prezentându-se pe 20 mai la Heissler, i-a promis că îi va arăta
cum să scoată apa din şanţ. După spusele lui, a fost martor şi în anul 1660,
când s-a construit canalul de scurgere dintre Bastionul Bethlen şi Peţa.
Însoţit de 50 de dragoni, în noaptea de 20 spre 21 au terminat canalul,
~vacuând atâta apă încât să se permită operaţiunea de minare a zidurilor 126 •
Heissler a anticipat în mod eronat capitularea garnizoanei şi nu se
aştepta ca asediul să-i răpească atâta timp. După două săptămâni, care au
presupus un consum enorm de efort şi mijloace, cantitatea de provizii şi
muniţia au început să se diminueze simţitor. În aceste condiţii comandantul
s-a văzut nevoit ca la 20 mai să solicite aprovizionarea de urgenţă pentru
a nu periclita întreaga operaţiune 127 • Simţind că şansa înclină de partea
adversarilor şi fiind dezamăgiţi, probabil, de întârzierea ajutorului, soldaţii
garnizoanei s-au aruncat în luptă cu înverşunare. Astfel, în 21 mai, circa
100 de turci au efectuat o şarjă în urma căreia au murit 11 haiduci maghiari,
iar alţi 17 au fost răniţi. Atât timp cât se lucra la galeriile de minare,
imperialii au bombardat fără întrerupere 128 , pentru a nu lăsa posibilitatea
garnizoanei să contracareze acţiunea cu propriile-i mine 129 . În zilele care
au urmat, cetatea şi-a pus din nou în evidenţă o veche carenţă: era expusă
focului tunurilor mari de campanie, cu bătaie lungă, mai ales dacă acestea
erau instalate pe dealuri deasupra nivelului ei 130 • Din 26 mai, timp de trei
zile, bateriile de tunuri au tras asupra cetăţii la unison cu cea instalată pe
dealul "Sfăntul Ştefan". În urma acestei acţiuni zidurile au fost avariate, iar
o bombă a lovit un depozit de pulbere, provocând o puternică deflagraţie
şi un incendiu devastator - aşa cum s-a întâmplat şi în 1660, când turcii
au asediat cetatea 131 • Toate acestea au oferit un motiv de îngrijorare gar-
nizoanei. Îngrijoraţi erau şi austriecii, în a căror tabără circula o ştire po-
trivit căreia 12000 de turci ar fi trecut Mureştul şi s-ar apropia de Oradea.

12
s Scholtz Bela, op. cit., p. 205.
126
Ibidem, p. 206; Bunyitay Vincze, op. cit., p.83
127
ANICB-Austria, rola 226, cadrele 247, 265-270
128
Scholtz Bela, op. cit., p. 207
129
Michael Howard, op. cit., p. 46
130
Istoria oraşului, p. 145
131
T6th-Szab6 Păi, op. cit., p. 121
Asediul cetăţii Oradea (/69/-/692) 99

După investigaţiile făcute, zvonul s-a dovedit a fi fals 132 • În galeria care
s-a săpat până sub bastionul aurit, au fost detonate până pe 30 mai câteva
mine. Ca urmare, o parte a acestuia s-a prăbuşit în şanţ producându-se
astfel o breşă uriaşă de acces în cetate.
Heisler a aflat că în aceste momente garnizoana ar fi dispusă să
capituleze şi a trimis un gornist spre a se interesa de intenţiile turcilor.
Acesta nu a reuşit să aducă mai multe informaţii, deoarece comandanţii
cetăţii se aflau în moschee la rugăciune. A doua zi, un emisar imperial,
însoţit de un tălmaci şi de un gornist, s-a prezentat la tratative. De fapt
tergiversarea era adevărata intenţie a turcilor, care încercau astfel să mai
câştige din timpul necesar până la sosirea vreunui ajutor. Heisler şi-a dat
seama cu uşurinţă de şiretlicurile comandanţilor garnizoanei şi prin urmare
a stabilir asaltul final pentru data de 5 iunie. Observând că austriecii se
pregăteau pentru un atac decisiv, turcii au înţeles că a sosit sfârşitul înde-
lungatei rezistenţe. În consecinţă, în amiaza zilei de 5 iunie, comandantul
cetăţii a arborat drapelul alb, după care, prin poarta de vest a cetăţii, o
delegaţie formată din cinci ofiţeri superiori, purtând steagul alb, s-a în-
dreptat către tabăra habsburgilor. Negocierile privitoare la condiţiile capitu-
lării au durat până a doua zi. Exista o suspiciune reciprocă, aşa că, pe
timpul nopţii, pentru a evita reluarea ostilităţilor, ambele tabere au ţinut
ostatici 133 • La 6 iulie, turcii au stabilit în scris condiţiile capitulării, anexând
şi o scrisoare prin care solicitau clemenţa împăratului. A doua zi, Heisler
şi-a dat acordul asupra condiţiilor în schimbul predării cetăţii în mâna
imperialilor 134 • În 12 iunie, sultan a fost înştiinţat că înainte de a sosi
ajutoarele la Oradea, aceasta a căzut în mâinile austriecilor, "după ce au
constrâns-o prin înfometare şi ( ... ) după şapte luni de asediu" 135 •

BELAGERUNG DER FESTUNG GROSSWARDEIN (1691-1692)


ZUSAMMENFASSUNG

Die vorliegende Abhandlung behandelt auf ausfiihrlicher Weise die


letzte aber langste und erschopfendste Belagerung der Festung
Grosswardein.Obwohl es eine zahlreichende Armee der Belagerer
gab, wurde die Verlangerung der Belagerung nicht von der Unerfahrung
des Filhrers bestimmt,wie manche Verfasser am Anfang des zwanzigsten
132
Scholtz Bela, op. cit., p. 207
rn Ibidem, p. 208-209
JH Pentru detalii privitoare la conţinutul scrisorii, a modului de desfăşurare a predării, a
condiţiilor cnun\ate, vezi T6th-Szab6 Păi
115
Cronici turceşti ... , p. 407
100 M. Georgiţă

Jahrhunderts gemeint haben,sondern von der besonders nachteiligen


Witterungsverhăltnisse.Die Kămpfe und die Angriffe waren nicht unbedingt
die taktischen, vielmehr war ein Konflikt der Ressourcen.
ISTORIA VIEŢII RELIGIOASE A ROMÂNILOR
DIN COMITATUL BIHOR
(1692-1750)

de

Blaga Mihoc

Înstăpânirea bisericii reformate asupra vieţii spirituale a Transilvaniei,


întâmplată pe la mijlocul secolului al XVI-lea, a însemnat „azvârlirea"
instituţiei ecclesiale catolice într-o postură de diminuţie şi menţinerea, în
continuare, a celei ortodoxe în aceeaşi mai veche poziţie de „inferioritate" 1•
Sub dominaţia turcească, instaurată pe la mijlocul secolului următor,
situaţia a rămas aproape neschimbată 2 • Eliberarea a survenit în ultimii ani
ai secolului al XVII-iea, când austriecii au reuşit să-i alunge pe turci din
Ungaria şi Transilvania, cucerind rând pe rând marile cetăţi de aici, între
care şi cea a Oradiei, apărată cu dârzenie de garnizoana otomană 3 • Instau-
rarea dominaţiei austriece a însemnat, de fapt, pe plan religios, o restaurare
treptată a poziţiei, de acum dominante, a catolicismului, în ciuda nemulţu­
mirilor unor fruntaşi ai bisericii calvine, de care până atunci ierarhii români
ortodocşi din Transilvania fuseseră obligaţi să asculte. Noua stăpânire îi
socotea pe români schismatici, ortodoxia nefiind o religie receptă, adică
egală cu celelalte, ci doar tolerată, adepţii ei urmând a fi lămuriţi să treacă
fie la ritul latin, sporind asfel rândurile credincioşilor romano-catolici, fie,
mai apoi, la unirea cu Biserica Romei 4 • Această situaţie era valabilă mai
ales în comitatele Sătmar şi Bihor, unde episcopul romano-catolic Augustin

1
Vezi pentru această chestiune_: Dr.Ioan Ardeleanu Istoria Diecezei Române greco-
catolice a Oradiei Mari, Partea a II-a, Blaj 1888, p 5-22;
Dr. Iacob Radu, Şematismul istoric al Diecezei Române Unite a Orăzii Mari tipărit cu
prilejul aniversării de 150 se ani de la înfiinţarea aceleia 1777-1927, Oradea, Tipografia
"Ateneul" Societate Anonimă, p 7-20;
Zenovie Pâclişanu, Istoria Bisericii Române Unite (Partea I, 1697-1751, ediţia a 11-a)în
Perspective (anul XVII), n° 65-68, iulie 1994-iunie 1995, p75, 92-97; Biserica Română Unită.
Două sute cincizeci de ani de istorie, Editura Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, I 998, p 125.
2
Monografia oraşului Oradea, Editura Cogito, Oradea, 1995, p 145-148.
1
Szalărdi lânos, Sila/mas maggyar kronica, Budapest, 1980, p 297
4
Zenovie Pâclişanu, op. cit. p 95.
102 Blaga Mihoc

(Ăgoston) Benkovics5, readus la Oradea, dispunea de un număr relativ


redus de enoriaşi, fapt care îl determină să conceadă, pe urma unor confraţi
ai săi de la Munkăcs, a le acorda românilor anumite scutinţe de biruri, în
cazul că vor accepta să intre sub ascultarea sa religioasă. Şi trebuie să
mărturisim că în aceste condiţii şi în anii de început ai stăpânirii austriece,
mulţi dintre românii de aici i-au acceptat propunerile; acest gest i-a deter-
minat pe unii dintre istorici să afirme că de fapt în Bihor, Unirea cu
Biserica Romei a avut loc înainte de 17006 • Cei care susţin acest lucru se
bazează, între altele, pe o consemnare a episcopului de Munkăcs, Iosif de
Camillis, din 1O februarie 1702, în care povesteşte că în 1695 a sosit la
Oradea, invitat de episcopul de aici, şi în adunarea comitatensă a prezentat
nişte scrisori ale împăratului Leopold, din 23 august 1692, de acordare a
unor scutiri şi imunităţi pentru toţi preoţii români, care se declaraseră sau
se vor declara uniţi cu Roma7• ,,În zilele acestea", scrie De Camillis „am
să plec de aici (din Munkacs n.n.) la Oradea Mare pentru a vizita bisericile
greceşti (ortodoxe n.n.) ale acelor români, pe care eu, cu ajutorul lui
Dumnezeu, i-am readus la Sfănta Unire cu Biserica Romei; ba ce e mai
mult la credinţa creştinească, căci pe timpul când dominau turcii, preoţii
lor nu aveau altă hirotonire decât patentele date lor de calvini şi luterani,
în înţelesul cărora le-a fost permis a funcţiona. Din biserici scoseseră
icoanele şi sfintele cruci, şi pe enoriaşi îi dezvăţaseră de Sfănta Mărturisire,
de la Cuminecătură şi de alte devoţiuni ... , în aşa măsură că, deşi profesau
ritul grecesc, în realitate trăiau ca ereticii" 8• Peste câţiva ani, în 1702 şi

s Augustin (Agoston) Bencovics s-a născut la Nitraapâti în anul 1632 şi a studiat la


Roma. După hirotonire a funcţionat ca preot misionar, devenind, apoi, pe rând prior al mănăsti­
rilor din Zemplen şi Sâtoraljaujhely. A fost numit episcop de Oradea la 6 iunie 1692. Nu avea,
la început, nici biserică, iar enoriaşi foarte puţini. De altfel Cetatea Oradei era, la venirea sa, o
ruină, iar casele din jurul ei dărâmate aproape în întregime. Populaţia de aici vorbea, în vremea
stăpânirii turceşti, o limbă amestecată maghiaro-turcă. Locuitorii părăsiseră oraşul în timpul
luptelor dintre austrieci şi turci şi de aceea împăratul Leopold a emis, la 8 septembrie 1692, o
diplomă, prin care anunţa că locuitorii care se vor întoarce, în următorii 2-3 ani pe la casele lor,
vor fi scutiţi de dările în bani, de prestaţia în muncă şi de serviciul militar, bucurându-se de
anumite scutiri vamle. Peste o lună, la 13 octombrie 1692 episcopului Benkovics i se dublau
veniturile, primind de la împărat 2400 florini pentru sine şi alţi 2400 pentru preoţii şi dascălii
confesionali. La 24 noiembrie 1693 împăratul hotărăşte ca Episcopiei romano-catolice de Oradea
săi se restituie toate bunurile avute înainte de 1556. La 1699 el a început să construiască, în oraşul
Oradea, o catedrală, pe care, însă, n-a putut-o termina, căci la 26 octombrie 1702, decedează. (A
Varadi puspokiik a szamuzetes s az Ujraalapitas horaban 1566-1780, irta Bunyitai Vince, eloszo
es hiado Dr. Linderberger Janos, Dr. Malnasi 6don Debrecen, 1935,p 167-188).
6
Ioan Ardeleanu, op. cit. p 21-23; Zenovie Pâclişanu, op.cit. p 92-95; Hodinka Antal
A Munkacsi gorog-katolikus piispokseg tortenete, Budapest Kiadja a Magyar Tudomânyos Aka-
demia 1909, p 400-423.
7
Iacob Radu, op. cit. p 94.
8
Dr. Ioan Ardeleanu, op. cit. p22; Hodinka Antal, loc. cit.
Istoria vieţii religioase a românilor din Comitalul Bihor (1692-1750) 103

1705, acelaşi episcop va încerca fără succes să revină în Bihor personal,


sau să trimită aici pe vicarul Bizanczi, care să se ocupe de românii Uniţi
cu Biserica Romei 9 • El va muri, însă, la 22 august 1706. Acea Unire a
românilor, de care vorbeşte De Camillis, ar fi trebuit să fie admisă dogma-
tic şi consfinţită contractual, adică motivată juridic, cu angajamente bila-
terale precise, la care să adere nu doar preoţii şi protopopii, ci şi ierarhii
acestora din urmă, ceea ce aşa cum stăteau lucrurile în Bihor înainte de
1700 nu s-a întâmplat. Socotim, deci, că nu greşim dacă afirmăm că o
Unire a românilor cu Biserica Romei înainte de 1697-1702, la care s-a
făcut şi se face încă referire, nu există. Dacă am admite existenţa ei, doar
bazaţi pe faptul că unii dintre românii din Sătmar şi Bihor au acceptat din
vechime să intre sub atârnarea religioasă faţă de un episcop romano-cato-
lic, atunci ar trebui să concedem ideii că a existat şi o unire cu biserica
calvină, de care vlădicii şi enoriaşii români, de voie de nevoie, au ascultat
vreme îndelungată, ceea ce din fericire nu i-a trecut până în prezent nici
unui istoric prin cap să susţină. Oricum trebuie să arătăm că, în privinţa
atragerii românilor la o biserică sau alta, între ierarhii romano-catolici şi cei
calvini a existat în acei ani o întrecere, un fel de concurenţă, din care cei
dintâi, mai toleranţi şi cu promisiuni mai atractive, vor ieşi, cum se ştie,
victorioşi; aceasta pentru că prezbiterii calvini, obişnuiţi să bată din picior
şi să comande, deveniseră, aşa cum scrie Nicolae Iorga ,,nesuferiţi româ-
nilor, mai degrabă acceptând să se încreadă în spusele măiestrite ale iezuiţilor,
insinuanţi şi insistenţi, dispuşi să facă promisiuni, ba chiar să accepte
uneori şi pretenţii, pe care biserica lor cu greu le putea împlini" 10 • Noua
stăpânire austriacă sprijinea, cum se ştie, revigorarea catolicismului, adică
contrareforma, bucurându-se, în Bihor, de o largă simpatie din partea româ-
nilor, căci aceştia vedeau în Curtea Vieneză un factor de contrapondere
împotriva calvinilor, a căror presiune o simţiseră din plin, dat fiind că unii
dintre ierarhii ortodocşi se calviniseră de-a binelea, aşa cum scrie, între
alţii şi Augustin Bunea'1, pentru ei existând deja cărţi religioase, scrise
anume în spiritul „revoluţionar" al reformei.
Pe de altă parte, după Unirea din 1701, episcopii romano-catolici de
la Oradea au refuzat cu obstinaţie să mai permită patriarhului sârbesc de

9
Iacob Radu, op. cit. p 14.
10
N. Iorga, Sate şi preoţi din Ardeal, Bucureşti, 1902, p 166, apud, Zenovie Pâclişanu,
op. cit., p. 94.
11
Augustin Bunea, Vechile episcopii româneşti,Tipografia Seminarului Arhidiecezan,
Blaj, 1902; p 119-132; Ierarhia românilor din Ardeal şi Ungaria, Tipografia Seminarului
Arhidiecezan, Blaj 1904, p 242-277; Mitropolitul Sava Brancovici, Tipografia Seminarului Ar-
hidiecezan, Blaj, 1906, p 30-36.
104 Blaga Mihoc

la Carloviţ amestecul în treburile parohiilor româneşti din Bihor, pe care le


socoteau ca aflate în subordinea lor religioasă, prevalându-se de prevede-
rile exprese ale diplomei leopoldine din 8 octombrie 1701 12 • În aceste
condiţii a existat, deopotrivă din partea erariului, adică a (oficialităţilor de
stat), şi a episcopului romano-catolic, o oarecare toleranţă faţă de penetraţia
românilor bihoreni în oraşul de reşedinţă al episcopiei. De fapt, acestora li
s-a permis să se aşeze în Velenţa (Katanavăros), unde „în schimbul unor
privilegii aveau datoria să lupte pentru apărarea Cetăţii şi în banderiul
episcopului ungur" 13 • În realita- te românii locuiseră în Velenţa şi în Oraşul
Nou (Ujvăros) şi în timpul stăpâ- nirii turceşti, dintre ei ridicându-se chiar
anumiţi fruntaşi, ca acel Samuilă Horvath, bine văzuţi atât de localnicii
maghiari din Ujvăros şi Olosig, cât şi de paşa garnizoanei turceşti din
Cetate, pe lângă care cel amintit s-a interpus, în mai multe rânduri, în
favoarea conaţionalilor săi 14 •
Trebuie să recunoştem, însă, că după alungarea turcilor, recunoştinţa
austriecilor faţă de români, instigaţi desigur de către localnicii maghiari din
Ujvă- ros împotriva acestora, n-a fost iniţial pe măsura aşteptărilor lui
Samuilă Horvath şi a conaţionalilor săi, care sunt daţi afară din toate
funcţiile publice comunale din Ujvăros. Din acest motiv, de altfel, în 1712
ei au trimis o delegaţie la Viena la împărat şi, ca urmare, dacă ar fi să-l
credem pe N. Firu, la 13 ianuarie 1713 acesta a dispus ca ,jumătate dintre
consilierii oraşului să fie de religie răsăriteană ortodoxă", şi că „oricine ar
voi să se aşeze în oraş să fie admis cu bunăvoinţă, iar românii, sârbii şi
grecii să poată trăi netulburaţi, după ritul şi religia lor, ba cei destoinici să
poată fi aleşi şi primari", având permisiunea de a-şi „zidi biserică, şcoală
şi casă parohială" 15 • Respectând aceste dispoziţii, conducerea oraşului îi
dăruieşte lui Samuilă Horvath un loc de casă, o vie şi o păşune, precum
şi privilegiul de a ţine o cârciumă şi de a construi o moară pe Criş 16 • Mai
mult, câştigându-şi printre concetăţeni o poziţie onorabilă, el va fi ales
primar în două rânduri, respectiv în 1716, când a condus oraşul, impunând
alegerea în Consiliul acestuia a şase români (Dimitrie Piţa, Zaharie Mihuţa,
Petru Arseni, Ioan Ursici, Ştefan Raţ şi Petru Budiş), şi în 1730 şi 1731 17 •
Aşezarea românilor în Velenţa sau în Katonavăros s-a intensificat mai ales

12
Ştefan Tăşiedanu, Icoane din viaţa poporului român din Bihor (1726-1748) I, în
Cultura creştină,
an III, n° I, I O ianuarie 1913, p 13-14.
Nicolae Firu, Despre bisericile din Oradea, Velenţa, Oradea Mare. Cultura Naţională,
13

1924, p 55.
14
Idem, Elementul românesc în conducerea oraşului Oradea 1700-1850 Tipografia
diecezană, Oradea, 1940, p 9- I O.
15
Ibidem.
16
Ibidem.
17
Ibidem.
Istoria vieţii religioase a românilor din Comitalul Bihor (/692-1750) 105

după cucerirea Cetăţii Oradea de către austrieci, la care se pare că şi


românii şi-au adus contribuţia, printr-o puternică miliţie naţională de volun-
tari, alcătuită din ostaşi recrutaţi din protopopiatele Luncii şi Pomezăului,
condusă de căpitanul Chiş Bălaj şi de locotenentul său Suciu Mihai. Numai
aşa se explică de ce, îndată după alungarea turcilor din Oradea românilor
li s-a permis să se stabilească, în număr considerabil, în Velenţa, alături de
secuii aduşi aici de episcopul romano-catolic Agoston Benkovitcs 18 • Pe
măsură ce se aşezau, însă, aici românii, secuii părăseau zona, neplăcându­
le să vină în atingere cu obiceiurile unor ortodocşi schismatici (care ma-
joritari fiind, îşi alegeau doar dintre conaţionalii lor juzii), ei fiind precum
se ştie catolici.Comunitatea de români din Velenţa s-a întărit treptat, astfel
că, încă din cei din urmă ani ai secolului al XVII-lea îşi construiseră aici
o bisericuţă, pentru care Chiş Bălaj, creştin evlavios şi om devotat etniei
sale româneşti, a dăruit, încă de la 1695, un exemplar din cartea Sicriul de
aur. În acest exemplar, văzut cu siguranţă de istoricul Bunyitai Vincze în
jurul anului 1880, şi mai tîrziu, în jurul anului 1914 şi de către Ştefan
Tăşiedan la paginile 57-58 se găsea o inscripţie cu litere chirilice, având
următorul conţinut: "Această carte o a dat jupânul Chiş Bălaj şi cu ju-
pâneasa domniei sale, anume Sânzâiana, anume lui Gheorghe, ca să roage
pre Dumnezeu pen- tru sufletul lui. Pomeneşte Doamne (pe) Bălaj şi Boiţ
Sânzâiana şi tot rodul lor şi seminţia, până la al şaptelea rod şi seminţia lor,
1695" 19 • Nu lipseau din această biserică nici alte cărţi, dăruite de alohtoni,
adică de românii din alte părţi ale Transilvaniei, dovedind, într-un fel,
preţuirea de care se bucura comunitatea românească de aici din partea
acestora. La 26 ianuarie 1704 însuşi fratele episcopului Athanasie de la
Alba Iulia a dăruit bisericii româneşti din Velenţa un Kiriakodromion, tipărit
la 169920 , fapt care demonstreză că parohia de aici se afla sub ascultarea
vlădicului de acum Unit cu Biserica Romei, sau cel puţin că preoţii şi
enoriaşii ei nu se manifestaseră în dezacord cu faptele acestuia. De altfel
la 20 iulie 1701 Athanasie îi trimisese protopopului Dimitrie de Oradea şi
preoţilor din districtul acestuia o scurtă scrisoare anunţându-l că va veni
să-i viziteze, spre a-i întări, desigur, în noua lor credinţă. În acei ani, însă,
nici preoţii de mir, nici enoriaşii nu sesizau importanţa şi urmările Unirii
cu Biserica Romei, şi prin urmare nici schimbările pe care aceasta le va
aduce pe termen lung pentru comunităţile româneşti convertite. Împrejurările
nefericite, ocazionate de răscoala curuţilor condusă de Francisc Răkoczy

1
'A văradi pilspiikiik ... , p 167-188.
19
Ştefan Tăşiedanu,
Din viaţa şi activitatea primului episcop sufragan român din Oradea
Mare. Meletie Kovats (1748-1775) li, în Cultura creş-tină an IV, n° I O, 25 mai 1914, p 305.
20
Ibidem, p 309.
106 Blaga Mihoc

al Ii-lea (1703-1711), au făcut ca românii bihoreni să uite aproape com-


plect de Unire, implicându-se în conflict de partea ambelor tabere, unii cu
austriecii alţii cu răsculaţii 21 • Episcopul romano-catolic îi socotea pe româ-
nii din dieceza sa uniţi, de soarta lor făcându-l răspunzător pe vicarul
Mihail Kebell, un preot abil, care ştia româneşte 22 • În curând s-a constatat
că bisericuţa din Velenţa era neîncăpătoare şi, aşa cum va declara un
martor ocular, pe nume Emeric Gabriel, la o investigaţie intreprinsă în
1750, preotul şi enoriaşii, sfătuiţi de acelaşi Mihail Kebell, care le promi-
sese că dacă se vor supune din punct de vedere religios episcopului său,
le va acorda scutinţă de dări, lăsându-le neatinse ritul şi obiceiurile orien-
tale, au hotărât s-o dărâme şi să construiască în locul ei alta, mai încăpă­
toare. Îndemnul dat de Mihail Kebell pentru dărâmarea bisericuţei era
motivat şi de faptul că la construcţia acesteia contribuiseră numeroşi sârbi
şi greci din colonia Racz-varos, aflată în apropierea estică a Cetăţii Orad-
iei, pe seama căreia Împăratul numise chiar un episcop, cu numele de
Efrem Bennyamin, dispărut fără urmă în scurtă vreme 23 • Vicarul Kebell
dorea ca noua biserică să fie construită de astădată numai de români,
socotiţi ca enoriaşi ai episcopului romano-ca-tolic, adică uniţi cu biserica
Romei. Construirea noii biserici din Velenţa ne- cesita, însă, fonduri mari,
pe care episcopul romano-catolic şovăia să le ofere Ajutorul a venit din
partea unei văduve românce fără copii din Oradea, numită Budai, care a
dăruit comunităţii românilor din Velenţa o frumoasă vie, situată pe dealurile
din jurul oraşului. Via a fost gospodărită cu· multă chibzuinţă de către
protopopul local Petru, şi din comercializarea vinului obţinut s-a realizat
suma de 500 florini, la care s-au adăugat contribuţiile băneşti substanţiale,
adunate de la enoriaşii români, realizându-se fondurile necesare pentru
construirea bisericii. Aceasta s-a târnosit pe vremea ultimei invazii tătăreşti
în Transilvania, adică în 171624, şi era cu mult mai încăpătoare decât cea
veche. De menţionat că, aşa cum se precizează în documente, la edifica-
rea acestei biserici, grecii şi sârbii din Velenţa au contribuit doar cu câteva
zile de muncă, efectuată cu braţele şi cu animalele.Această contribuţie era
un semn de solidaritate cu vecinii lor români, fără a le da dreptul de a se
servi permanent de biserica nou edificată. Că lucrurile stăteau aşa o demon-
strează faptul că grecii şi sârbii deţineau şi după târnosirea bisericii româ-

21
Iacob Radu, op. cit. p 15.
22
Bunyitai Vince, Bihar varmegye Olahjai es a Vallas Unio. Budapest, 1892, p 46.
23
Petru Dejeu, Monografia Municipiului Oradea şi judeţul Bihor, Oradea, 1926 I, p 132-
136; Aurel Tripon, Monografia Almanah a Crişa-nei, Tipografia Diecezană, Oradea, 1936, p 30.
24
Vezi Alexandru Filipaşcu, Istoria Maramureşului, Tipografia ziarului „Universul",
Bucureşti, 1940, p 149-152; Blaga Mihoc, Istorie şi politică, Editura Alibi S.A., Oradea, 1993,
p 98-100.
Istoria vieţii religioase a românilor din Comitatul Bihor (/692-1750) 107

oilor, un in-travilan situat în apropiere de Peţa, unde voiau să-şi constru-


iască o biserică proprie. Neputând-o, probabil, construi, ei s-au mulţumit
cu sfinţirea de ca-pelă a unei case, în care preotul lor oficia serviciul
religios. Pentru a-i atrage pe toţi românii la unire şi a-i întări în ea, în anul
1713 episcopul Emeric Csaky 25 a adus la Velenţa pe Paul Laszlo 26 , un
secui care fusese o vreme preot în oraşul Beiuş, numindu-l canonic şi
protopop pentru românii uniţi din dieceza Oradiei. Acesta cunoştea limba
şi obiceiurile românilor, probabil din vremea în care a funcţionat la Beiuş,
dar s-a dovedit prea sever uneori în relaţia cu noii săi fii sufleteşti, refrac-
tari ritului latin, pe care episcopul de la Oradea se încăpăţâna să-l impună.
Cu toate acestea el a propus episcopului să întemeieze, pentru românii
uniţi, la Uyvaros (Oradea) o capelă şi o şcoală, un consistor din 12 mem-
bri, şi în fine să tipărească punctele de unire cu Biserica Romei şi cate-
hismul kolonicsian27 • Între preoţii români continua, însă, să se menţină o
atitudine ostilă faţă de papistaşi, în ciuda scutinţelor şi ajutoarelor acordate
lor de către episcopul Emerik Csaky, adică a eliberării de sarcinile iobăgeşti
şi a distribuirii, pentru ei, a unor ajutoare în bani şi îmbrăcăminte. Trecerea
bruscă la unire a episcopului ortodox sârb al Aradului, Ioanichie Marti-
novici, întâmplată în 1713, se părea că va deschide operei de consolidare
a unirii perspective dintre cele mai bune. Mărturisirea noii credinţe a fost
făcută de Martinovici în secret, în capela Cetăţii Oradiei, şi a fost urmată
de acordarea, pentru el, prin decretul papei Clement al Xi-lea, din 27 mai
1715, a jurisdicţiei asupra tuturor uniţilor din comitatele Arad, Bichiş, Bihor

25
Emeric (Imre) Csâky s-a născut la 28 octombrie 1672 şi a fost numit episcop de Oradea
la 1702, adică la vârsta de 30 de ani. Scaunul episcopal 1-a ocupat, însă, abia la 1712. Întrucât
vechiul capitlu romano-catolic fusese desfiinţat, Emeric Csâky s-a ocupat de reînfiinţarea sa. La
17 I O îşi alege un vicar, în persoana lui Mihai Kebell. La 1720 oraşul Oradea (Ujvâros) număra
doar 216 locuitori; pentru cei de religie catolică exista doar un singur preot, aparţinând ordinului
călugăresc dominican. În timpul păstoririi sale, pe domeniile episcopiei s-au aşezat mulţi români.
El a fost cel care l-a invitat să activeze, pentru răspândirea unirii printre românii din dieceză, pe
Laszlo Pal şi tot el cel care a întemeiat, la Oradea, pentru aceştia, o şcoală de nivel mediu. A murit
la 28 august 1732. (A Varadi puspăkăk ... , p 207-221).
26
Laszlo Păi era un secui inteligent, care ştia româneşte. În 1712 a fost instalat ca preot
la Beiuş, iar în 1713 i s-a acordat titlul de canonic, fiind numit şi protopop pentru românii greco-
catolici din dieceza de Oradea. La 2 septembrie 1724 a făcut un interesant raport, adresat, pe atunci
cardinalului Emeric Csaky, în care arată că a vizitat 21 de sate româneşti de pe văile Crişului
Negru şi a Crişului Repede, încercând să-i atragă pe preoţii de aici la Unirea cu biserica Romei.
În încheierea raportului el scria: "Noroc de la Dumnezeu că vorbesc limba lor. Însă mi-au cerut
să nu le controlez parohiile şi mi-au spus că-mi vor raporta, în scris, tot ce doresc. Cei din
protopopiatul Luncii nu mi-au permis să intru în satele lor". (A Varadi puspăkăk ... p 450-451;
Iudita Căluşer, Viaţa spirituală a satului bihorean oglindită în vizitaţia canonică din anul I 725,
în Crisia,XXlX, Oradea, 1999, p 121-123 şi Episcopia greco-catolică de Oradea, Editura Logos
'94, Oradea, 2000, p 42-46)
27
Iacob Radu, op. cit. p 16.
108 Blaga Mihoc

şi Zărand 28 • Au existat voci care au afirmat, însă, şi nu fără temei, că


această convertire a fost un act de simplă diplomaţie, un gest viclean,
menit, a-i menţine pe românii uniţi în subordonarea religioasă a episcopilor
de Arad; de altfel, după convertire Martinovici a continuat să fie episcop
al Aradului, iar urmaşii săi întru scaun arhieresc au rămas neuniţi, păstrân­
du-şi, prin moştenirea de la acesta, dreptul de jurisdicţie asupra românilor
uniţi din Bihor. În ce-l priveşte pe istoricul Iacob Radu el crede pe dean-
tregul în sinceritatea convertirii lui Ioanichie Martinovici şi aduce, pentru
aceasta, ca argument obedienţa acestuia faţă de ordinele protopopului Paul
Laszlo, precum şi duritatea pedepselor pe care le aplica celor care se
abăteau de la împlinirea lor2 9 • Oricum urmaşul lui Martinovici în scaunul
episcopal de Arad, Vichentie Ioanovici, s-a dovedit a fi cel mai mare duş­
man al Unirii, şi acest fapt aruncă un con de umbră asupra sincerităţii ges-
tului de convertire a antecesorului său. Ioanichie Martinovici a murit la 21
octombrie 1725 şi Sofronie, mitropolitul Carloviţului, numeşte ca episcop
de Arad pe belicosul Vichentie Ioanovici, în scop de a contracara propa-
ganda unionistă a lui Mihail Kebell şi a lui Paul Laszlo. Odată înscăunat,
Vi-chentie începe demersurile pe lângă Curtea de la Viena, pentru a i se
permite să întreprindă o vizitaţiune canonică în parohiile româneşti din
Bihor, aflate de acum sub jurisdicţia sa. La 11 septembrie 1726 el obţine,
din partea Consiliului Imperial de Război, un rescript prin care cererea i se
aprobă, şi ca atare peste câteva luni se deplasează la Oradea30 • Soseşte aici
la 21 mai 1727, spre nemulţumirea episcopului romano-catolic, care so-
cotea că, aşa cum am mai arătat, patriarhul sârbesc şi episcopul ortodox de
Arad nu au voie să se amestece în treburile religioase ale diecezei sale şi
prin urmare nici să-i viziteze pe românii ortodocşi de aici, aflaţi sub de-
plina lui jurisdicţie. De altfel, bazat pe prevederile diplomei împărăteşti din
8 octombrie 1701, amintită mai sus, vicarul Mihail Kebell adresează
împăratului o scrisoare patetică, dar bine argumentată, încunoştiinţâdu-1
despre sosirea la Oradea a lui Vichentie Ioanovici şi aşezarea sa în subur-
bia Răczvăros, locuită de sârbi 31 • Se pare că la sosire episcopul de Arad

28
Schematismus venerabilis cleri Diocesis Magnovizradiensis G.R.C. pro anno 1864,
Magnovăradiensis, in typographia Aloysi Zichy, 1864, p 15; Nilles N., Symmbolae ad illustran-
dam historiam Ecclesiae orientalis in terris coronae Sancti Stephani, Innsbruck, 1885, p 604;
A Vizradi piispokok . .. p 452; Bunyitai Vince Bihar vizrmegye Olizhjai ... p 46; Silviu Dragomir,
Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII voi. I, Sibiu, I 920, p 225;
Iudita Căluşer, Viaţa spirituală ... , p 122-123; E. Gliik, Documente privind Biserica Română
Unită cu Roma (greco-catolică) din Transilvania, în secolele XVII-XIX în Studia Universitatis
Babeş-Bolyai greco-catholica, anul XLV, 2000, n°1, p 79.
29
Iacob Radu, op. cit. p 16- I 7.
30
Ibidem.
31
Ştefan Tăşiedanu, Icoane I ... p 14.
Istoria vieţii religioase a românilor din Comitalul Bihor (/692-1750) 109

a fost întâmpinat, iniţial, cu multă cordialitate de către toţi protopopii români,


fiind vizitat de către aceştia la locul de reşedin-ţă, în ciuda interdicţiilor pe
care vicarul Mihai Kebell încercase să li le impună. S-a început, astfel, o
acţiune de pendulare din teritoriu, adică din diferite localităţi ale comitatu-
lui, către locul unde se afla episcopul, a preoţilor români, care ţineau, apoi,
o dată reveniţi în parohii, cu enoriaşii, numeroase conventicule nocturne,
adică întruniri secrete prin pădurile din împrejurimi, lămurindu-i să se
declare ortodocşi, supuşi ai episcopului Vichentie Ioanovici. Înştiinţat
despre această situaţie, la 1 iulie 1727 vicarul Mihail Kebell trimite pro-
topopilor români de Luncă (Laksăg), de Crişul Repede, de Beiuş şi de
Pomezău o drastică poruncă, interzicându-le să mai vină la Oradea, la
episcopul de Arad. În paralel episcopul Emerik Csăky, care deţinea şi
funcţia de comite al Bihorului, ordonă agentului său din Viena să intervină
la Can-celaria Aulică şi la Consiliul Imperial de Război pentru a se lua
măsuri ur-gente împotriva oricăror tulburări sociale din Comitat32 • Răspun­
sul celei dintâi a fost prompt, dar plin de circumspecţie, întrucât funcţionarilor
comitatenşi li se cerea să urmărească cu atenţie deosebită şi cu imparţialitate
toate frământările religioase din sânul poporului român, spre a se evita
orice consecinţe neprevăzute. Consiliul de Război, în schimb, acordă epis-
copului de Arad, aflat la Oradea, o gardă militară care să-l păzească, şi cu
ajutorul căreia să-şi poată vizita parohiile33 . Cum vigilii episcopului Csăky
şi ai vicarului Mihail Kebell îşi intensificaseră controlul asupra tuturor
celor care veneau în Oradea, protopopii români nu mai îndrăzneau să-l
viziteze pe loanovici, ho-tărând, însă, la unele din amintitele lor întruniri
secrete, să nu se lase intimidaţi de poruncile vicarului, ba mai mult să
trimită un protest către Comitat, în care să arate „că dacă le e permis şi sunt
siliţi să lucreze de dimineaţa până seara, să le fie îngăduit şi totodată să
fie liberi să-şi cultive şi sufletul în legea lor" 34 . Protestul a fost trimis
Comitatului, probabil în august 1727, fiind semnat de protopopii Mihai de
Luncă, Gavril de Beiuş, Ioan de Cefa, Gavrilă de Pomezău şi Jurge de
Peştiş, cu toţi preoţii şi biraiele din satele lor3 5 . Vizitarea parohiilor de către
Vichentie Ioanovici începe în toamna anului 1727 şi se continuă până în
1728. El călătorea însoţit de o suită apre-ciabilă şi de un careu din patru
soldaţi, pe care enoriaşi trebuiau să-i hrănească. Comunităţile vizitate tre-
buiau să-i dea, în schimbul folosirii bisericii, apreciabile sume de bani, şi
mari cantităţi de produse (grâne, fân, vin, miere, unt, găini, gâşte etc.). Se

32
Ibidem.
33
Ibidem, p 15.
34
Ibidem.
35
Ibidem.
110 Blaga Mihoc

ştie, astfel, că la 6 februarie 1728 episcopul Vichentie Ioanovici a încasat


de la enoriaşii români din Poceiu (astăzi în Ungaria), opt mărieşi, drept
taxă „pentru răscumpărarea bisericii după doi ani de folosinţă" şi încă „33
de jumătăţi de vin, un gânsac, o curcă, 4 găini, o ju-mătate de unt, 5
mierţe de ovăz, o căpiţă de fân", necesare pentru aprovizio-narea suitei
care-l însoţca" 36 • Lăsându-şi garda de corp, adică pe cei patru soldaţi
care-l însoţeau, în cvartir la enoriaşii din comuna amintită, care era obli-
gată să-i întreţină, a plecat, folosindu-se de trăsura preotului din localitate,
până la Leta Mare, ridicând şi de la enoriaşii de aici cele ce i se cuveneau,
după care s-a întors la Oradea. Conştient de sprijinul membrilor din Con-
siliul Imperial de Război, supăraţi pe orădeni, probabil datorită prea marii
lor simpatii pentru curuţii lui Francisc Răkoczy, proaspătă încă în memo-
ria lor, Vichentie Ioanovici găseşte, între timp, prilej să-l sfideze pe epis-
copul roma-no-catolic, printr-o atitudine socotită cel puţin obraznică, dacă
nu sacrilegă. Astfel, în timpul unei procesiuni a romano-catolicilor, oca-
zionate de sărbătorirea zilei crucii, din 14 septembrie 1727, el organizează
o contraprocesiune ortodoxă, adică un marş al enoriaşilor de acest rit prin
Oradea, exact când avea loc cel al romano-catolicilor. Ioanovici a făcut în
aşa fel ca, exact în momentul în care romano-catolicii, porniţi de la cate-
drala lor din Oradea, treceau peste podul de pe Criş în drum spre biserica
franciscană, să treacă şi el tot prin acel loc, în fruntea unei mulţimi imense
de enoriaşi, însoţit de pre-oţi şi de ostaşii din garda sa. Gestul acesta i s-a
părut vicarului Mihail Kebell a fi o culme a insolenţei, determinându-l să
înainteze către Congregaţia Comitatensă, întrunită la Sălard, la 22 martie
1728, un vehement protest, în care arată că „de la eliberarea Oradiei de
sub turci, episcopul schismatic n-a avut nici o putere asupra românilor din
Comitatul Bihorului, aceştia stând sub as-cultarea, când a episcopului Iosif
de Camillis de la Munkăcs, când sub cea a episcopului romano-catolic din
Oradea" 37 • Congregaţia, nu putea însă con-tracara ordinele forurilor cen-
trale, care-l îndrituiseră pe Vichentie să viziteze Bihorul, şi de aceea el îşi
continuă deplasările; se ştie, astfel, că în perioada l martie - 21 iunie 1728
a poposit în Poceiu şi Leta Mare, şi în alte 39 de localităţi, ,,predicând,
sfătuind şi pedepsind pe toţi aceia care nu i se supuneau, ori nu-i înde-
plineau pretenţiile", după cum scrie acribiosul Bunyitai Vince 38 . Uneori
episcopul îmbina blândeţea cu severitatea, nerenunţând, însă, la exagera-
tele sale pretenţii în bani şi în naturale, adică în produse. La Sânlazăr, de
exemplu, una din cele 39 de localităţi vizitate a dăruit bisericii un antimis,

36
Ibidem.
37
Ibidem, p 16.
JR Bunyitai Vince, Bihar vârmegye Olahjai ... , p 48.
Istoria vieţii religioase a românilor din Comitalul Bihor (/692-1750) 111

pretinzând în schimb, de la parohie, o taxă de un galben, pe care enonaşn


n-au fost în stare s-o plătească; urmarea a fost că Vichentie a interzis
efectuarea, acolo, a oricăror, servicii religioase, spre nemulţumirea gene-
rală a localnicilor. Aceleaşi exagerate pretenţii le manifestă episcopul şi la
Aciad, şi pentru că localnicii nu le pot satisface procedează la ameninţarea
cu bătaie a primarului şi a juraţilor, şi la cea cu „legarea de car" a docen-
telui, adică a cantor-învăţătorului3 9 • În acelaşi context, de la o comună cu
nume neprecizat pretinde şi obţine suma de 6 florini renani, iar de la Văşad
o con-siderabilă cantitate de produse, constând în nutreţ pentru 15 cai (un
car de fân, un căbe/, adică 80-90 kg de ovăz şi unul de grâu), vin şi hrană
pentru oamenii din suita sa (14 litri de vin, 11 găini, o gâscă, 3,5kg de
slănină şi două curci)4°.Aşa stând lucrurile, în acele împrejurări, ,,nici o
comună n-a dat bucuros, ci văzând miliţia nemţească şi românească din
Oradea se spăriau şi făceau ce puteau numai să scape de necaz" 41 •
De necaz, însă, (sau de vizita episcopului Ioanovici), enoriaşii din
satele ro-mâneşti n-au scăpat. Episcopul sârb a trecut, pe rând, prin comu-
nele aşezate în câmpia fertilă din vestul Bihorului, prin cele din estul
actualei Ungarii, poposind pe rând în: Cheţ, Suiug, Liichi (astăzi lteu)
Săldăbaj, Satubarbă, Deda, Margine, Bogeiu, Ciutelec, Spurcani, Popeşti,
Varviz, Porumblaca, Cenaloş, Hăuceşti, Chişlaz, Sânlazăr, Chiraleu, Chiri-
biş, Petreu, Abram, Cerestur, Văşad, Pişcolt, Şilindru, Aciad, Darvaş,
Vecherd, Bedeu, Pocieu (ultimele 5 situate astăzi în Ungaria). Din partea
acestor comune episcopul a încasat, pe lîngă hrană din abundenţă pentru
el şi însoţitorii săi, (în valoare totală de 6 florini), cîte 2 florini, 16 cruceri
din partea fiecărei parohii, plus alţi 2 florini din partea fiecărui preot, ceea
ce în total, ţinând cont că în unele localităţi erau şi 2 sau 3 preoţi, de regulă
taţi, fii sau fraţi, adică rude între ei, face o sumă apreciabilă. În unele
comune lăsa câte un antimis, pretinzând în schimbul lui, din partea
enoriaşilor, un avans la contribuţia bănească de câte un galben. O conta-
bilizare aproximativă a birurilor strînse de la credincioşi de Vichentie
Ioanovici, pe care au avut de grijă s-o facă adversarii săi de atunci, arată
că din comunele vizitate, situate pe teritoriul actual al României în afara
unor daruri oferite de preoţi şi protopopi, acesta ar fi ridicat bani şi bunuri
în valoare totală de 186 de florini 56 crăiţari, iar din cele din Ungaria
(amintitele Aciad, Darvas, Vecherd, Bedeu, Poceiu şi Leta Mare) de 100 de
mariaşi 42 • Bunurile intrate în calculele de mai sus au constat în „50 de

w Ştefan Tăşiedanu, op.cit. p 16.


40
Ibidem.
41
Ibidem, p 17.
42
Ibidem, p 43.
112 Blaga Mihoc

mierţe de bucate, 40-50 ciubere de vm ş1 vinars, vreo 1O care de fân, apoi


o turmă de găini, gâşti, curci, afară de ce s-a cheltuit cu prânzurile" 43 .
Episcopul şi suita sa erau, prin urmare, pentru comunele vizitate, un fel de
prădător, căruia trebuiau să-i dea o parte din agoniseala lor. De aceea
vestea sosirii sale îi înspăimânta de multe ori pe localnici. Cei din satele
din părţile vesti-ce ale Bihorului i-au permis, totuşi, să se deplaseze, fără
a întâmpina vreo greutate. Nu la fel au stat lucrurile, însă, în momentul în
care a vizitat ţinutul Beiuşului. Pământurile de aici aparţineau episcopului
romano-catolic din Oradea şi în aceste condiţii locuitorii erau iobagii aces-
tuia, putând fi lesne influenţaţi de el, să se opună lui Vichentie. Ca urmare,
mai mulţi ţărani din aceste împrejurimi s-au adunat şi l-au aşteptat într-un
loc strâmt, numit in coram de către Bunyitai Vincze, Ştefan Tăşiedan şi
Iacob Radu (aşa cum am mai arătat ei au avut şansa de a vedea, în arhivele
celor două episcopii, romano şi greco-catolică, documentele din acei ani),
strâmtoarea Pietros, situată undeva pe Crişul Negru, probabil între comu-
nele Uileacul de Beiuş şi Borz, pe care au baricadat-o, iar când a sosit
episcopul pentru a trece pe acolo, i-au străpuns calul, determinându-l să
se reîntorcă la Arad, la reşedinţa sa 44 • Atitudinea ţăranilor români din jurul
Beiuşului faţă de episcopul arădean a fost, aşadar, extrem de ostilă, fapt ce
demonstrează că respectul lor faţă de feţele bisericeşti era mai mic decât
frica de dările pe care erau obligaţi să li le dea.
În subsidiar s-ar putea vorbi şi de o ire/igiozitate a acestor oameni,
sau cel puţin de o lipsă de respect faţă de instituţia ecclesială, aşa cum le
apărea aceasta, prin ierarhul ei gata să le ia hrana de la gură, lor care trăiau
atât de greu, datorită unui complex de factori, pe care nu este cazul să-i
comentăm acum. E drept că şi răspunsul episcopului la atitudinea de renitenţă
a enoriaşilor a fost foarte prompt, plecarea sa grăbită, urmată de un val
amplu de plângeri împotriva sa către Comitat şi Consiliul Locumtenenţial,
toate fiind unanime în a arăta că Vichentie a pus pe enoriaşi sub interdict,
adică a dispus oprirea botezurilor, cununiilor sau înmormântărilor şi a
pretins de la credincioşi şi de la preoţi mari sume de bani şi produse,
instituind un impozit numit zecime, până atunci necunoscut. Cancelaria
Aulică şi Consiliul de Război de la Viena au ordonat, oarecum post-festum,
adică după plecarea sa intempestivă, o cercetare a exceselor (şi abuzurilor)
episcopului Vichentie Ioanovici, pe parcursul căreia reiterarea excursului
episcopal demonstrează, de exemplu, că într-o adunare cu protopopii, ţinută
în satul Margine, din zona Marghita, într-una din zilele toamnei lui 1727,

43
Ibidem; vezi şi Gheorghe Ciuhandu, Schiţe din trecutul românilor arădeni, Arad,
Tipografia diecezană, 1934, p 13; Aurel Tripon, op.cit. p 25.
44
Ştefan Tăşiedanu. op.cit. p 43.
Istoria vieţii religioase a românilor din Comitalul Bihor ( I 692-17 50) 113

reprezentantul episcopului de Arad, protopopul Mihai, a fost învinuit de


către un alt protopop, numit Dumitru, că a impus pe enoriaşi la plătirea
unor dişme uriaşe 45 • Urmarea n-a întârziat, şi ea a fost o dispoziţie care
interzicea pe viitor ca episcopul Vichentie Ioanovici să mai vină în Bihor.
În 1730 episcopul de Arad a încercat din nou să obţină de la autorităţi
permisiunea de a reveni în Bihor, pentru a-şi continua vizitaţiile canonice,
promiţând că nu va pretinde de la nici o comună mai mult de 3 măriaşi
şi admiţînd că, dacă nu-şi va ţine cuvântul, să fie amendat cu I 00 de
florini 46 • Oficialităţile nu i-au aprobat această solicitare; dar Vichentie îşi
păstra dreptul de jurisdicţie religioasă asupra românilor, sârbilor şi grecilor
ortodocşi din Bihor, deşi vicarul episcopului romano-catolic, Mihail Kebell
protestase împotriva acestei situaţii, în mai multe rânduri. Rezultă, aşadar,
că, dincolo de toate diferendele cu episcopul romano-catolic şi cu unii
dintre enoriaşii români din Bihor, Vichentie Ioanovici reuşise să-i deter-
mine pe cei 178 de preoţi români de aici să se lepede de unire, merit care
l-a propulsat pe scaunul de patriarh al Carloviţului, în locul său fiind numit
Isaia Antonoevici. Pentru românii din Bihor urmează o perioadă destul de
grea, cu toate că între anii 1730-1735 agitaţiile religioase se mai potoliseră,
cauza fiind aceea că asupra lor s-au exercitat anumite represalii ale
pişpecului romano-catolic, care în 1732 îi obligă să depună munci istovi-
toare la căratul pietrelor de construcţie pentru catedrala din Oradea, aduse
din părţile Vaşcăului, întâmplându-se uneori să le moară vitele, sau să-şi
rupă carele şi căruţele. Ţăranii erau obligaţi „să deie domnului zăciuieli,
none, cvarte, treizecile, zile de lucru; taler vlădicului, bir popii, bir diacu-
lui"47 (cantor-învăţătorului n.n.), astfel încât, aşa cum spunea protopopul
din Groşi, într-o plângere adresată noului episcop de Arad, Isaia Antonoe-
vici, la începutul lui august 1733, el şi ceilalţi preoţi ro-mâni, erau obligaţi
să trăiască între lei şi şerpi - adică între asupritori şi trădători48 • În ceea ce-l
priveşte pe episcopul de Arad, conştient de drepturile sale de jurisdicţie
asupra românilor din Bihor, le scria protopopilor de aici să rămână tari în
credinţă, că le va da „pariile privilegiumurilor", adică scutirile de dări, de
obligaţii feudale, care li se cuvin49 . El răspundea ironic scrisorii protopo-
pului amintit la 16 august 1733, arătând că acei lei şi şerpi, între care, aşa
cum am arătat, acesta spunea că trăieşte cu preoţii din subordinea sa,
„până acum pe nimeni n-au muşcat; poate pe tine. Iar ce scrii", continuă

45
Ibidem.
46
Ibidem.
47
Ştefan Tăşiedanu, Unirea Bihorului din I 737-1748 li, în Cultura creştină, an V, n°1 O,
25 mai 1915, p 293.
48
Idem, Icoane .. . II. în Cultura creştină, an III, n°2, 25 ianuarie 1913, p 49.
49
Ibidem, p 49-50.
114 Blaga Mihoc

de astă dată pe ton serios Isaia, ,,că te-au ocărât Domnul episcop Lujinski
(Luzenski Istvan Laszlo n.n. ), cum că au zis că nu te temi nici de Pişpec
(episcop n.n.) nici de Provizor (şeful domeniului episcopesc n.n.), şi eu zic
nu te teme de nime, dacă nu eşti vinovat... Şi ce-mi scrii că a vrut Pişpecul
să mâie (să trimită n.n.) cătane după tine, dacă ţi-au făcut ceva silă să fi
ve-nit la mine, (că) eu te-aş fi vrut apăra, ca al tău episcop nu te-aş vrut
lăsa. Iar Pişpecul, câtu-i mie Domn, atâta (îţi este n.n.) şi ţie (şi) tot atâta
şi altora. Iară ce scrii, cum că te-au vrut să te ţâpe din popor (parohie n.n.)
eu îs Domn; mie mi-au dat Luminatul Împăratul, în legea noastră preoţi
a face, popoară (parohii n.n.) a da. Aşa şi altele a schimba şi a rândui,
bisericile a sfinţi; acelea-s ale mele lucruri nu a(le) Pişpecului. Şi ce scrii
că a vrut zice ţie Pişpecul, cum că-i al lui pământul ce voi locuiţi şi
lemnele, apa şi piatra, şi cum că a lui pământ voi locuiţi, şi carele popă se
va pleca lui să şează în pace pe pământul lui, iar care nu se va pleca să
meargă din pământul lui, dacă-i aşa precum scrii mie, aceea iaste mare
bolunzie, să facă silă bisericii noastre şi sfinţeniei, când singur Luminatul
Împăratul nouă, în legea noastră, pace au dat. Şi n-are Pişpecul atâta putere
să ne facă silă; iar Pişpecul nu mi Domn nice să-mi deie ceva, nici să ia
de la mine ... ; şi ce-mi scrii, cum că au vrut zice Pişpecul să nu-mi deie
popii taler (taxe, biruri n.n.) mie, nice bani de bisearică, atâta ascult eu pă
el ca şi pe tine; dacă poţi tu porunci mie, aşa (poate) şi el. lară tu eşti orb:
văzut-ai în Ineu direptăţile mele, când ţi-am arătat! Smeritul episcop a(l)
Aradului şi a(l) Orăzii cei Mari şi districtului Beiuşului, în Varmeghia Bi-
harii, ce se află M(esea)ţa (luna n.n.)August 16, 1733, Isaia Antonoevici5°.
Persecuţii de genul celor sugerate de protopopul din Groşi, verosi-
mile şi mai ales posibile în acele condiţii, contraveneau dispoziţiilor impe-
riale, fiind, de aceea, ilegalităţi, bazate pe autoritatea stăpânului feudal, în
acest caz episcopul romano-catolic. Adevărul este că nici programul epis-
copului Isaia Antonoevici nu era aşa de ambiţios ca cel al antecesorului
său, cu toate că îşi pro-pusese, încă de la început, să construiască în
Oradea o biserică ortodoxă. În acest scop, prin intermediul unui vicar al
lui, probabil lgnatie, trimite Consiliului Locumtenenţial o reprezentaţiune
şi acesta răspunde la ea printr-un ordin către Comitat, cerînd oficialilor de
acolo să supravegheze, cu băgare de seamă, activitatea episcopului de
Arad în Bihor, pentru a face im-posibilă extinderea jurisdicţiunii sale şi
asupra românilor uniţi, şi să interzică zidirea în Oradea a bisericii proiec-
tate de Isaia, până ce acesta din urmă nu va obţine rezoluţia înaltă
împărătească 51 • Şocul unui astfel de ordin trebuie să fi fost mare printre

so Ibidem.
51
Ibidem.
Istoria vieţii religioase a româ11i/or din Comitalul Bihor (/692-1750) 115

românii din Oradea, cuprinşi acum de un nou val de nemulţumiri. El era


potenţat de inabilul ordin al episcopului romano-catolic, din 2 octombrie
1733, ca românii bihoreni să sărbătorească paştele o dată cu romano-
catolicii, contravenind, astfel, actelor Unirii cu Biserica Romei, care le
lăsase neatinse ritul şi sărbătorile 52 • În aceste condiţii popularitatea lui Isaia
sporeşte mult, mai ales că prin acelaşi vicar, amintit mai sus, le promite
fiilor săi sufleteşti români, extinderea şi asupra lor a aşa numitelor privi-
legii ilirice 53 . Între timp disputa pentru biserica din Velenţa, dintre uniţi şi
neuniţi a fost tranşată în favoarea acestora din urmă, cei dintâi fiind
obligaţi, aşa cum am arătat, să oficieze serviciile religioase în locuri im-
provizate. Nu multă vreme, însă, căci aşa cum scrie Bunyitay Vince, vicarul
Paul Forgăch le va oferi „o casă în piaţa oraşului Oradea, pentru a o
transforma în capelă" 54 • Gestul acesta, dublat şi de promisiunea făcută de
acelaşi Forgăch, că aşa cum dispuneau vechile patente imperiale, preoţii
uniţi vor fi scutiţi de biruri, are darul să-l îngrijoreze mult pe Isaia Anto-
noevici, el îşi intensifică plânge-rile la împărăţie împotriva episcopului şi
vicarului romano-catolic care, după părerea lui, îi supun pe români la tot
felul de vexaţiuni, împiedecându-i să-şi exercite în mod liber, aşa cum
prevedea legea, cultul religios 55 . Ca urmare, la 14 mai 1734 împăratul
dispune, printr-un intimat adresat Comitatului Bihor, sistarea violenţelor
împotriva preoţilor şi enoriaşilor ortodocşi, permiţînd episcopului de Arad
să-i viziteze. Mai mult, vizând, de astă dată în sensul politicii despotismu-
lui luminat, o sporire a prestigiului preoţimii, el ordonă tot atunci ca şi
preoţimea neunită să fie scutită de plata dişmei şi a altor contribuţii băneşti.
Pentru ca acest lucru să devină o realitate Consiliul Locumtenenţial trimite
Comitatului, la 23 mai 1736, o provocare, la care acesta răspunde că
niciodată preoţii neuniţi n-au plătit dări după roadele pământurilor folosite.
Mergând mai departe, împăratul ordonă să se tipărească un manifest în
limba băştinaşilor, spre a fi răspândit în toate ţinuturile locuite de români,
arătând în el că „oricine ar voi să îmbrăţişeze unirea, liber va fi de legătura
de 500 de galbeni", bucurându-se de protecţia împărătească 56 . Propaganda
proortodoxă nega, însă, cu vehemenţă, prin intermediul a trei preoţi, Ioan

52
N. Nilles, op.cit.I, p 204; Biserica Română Unită ... , p 43.
5
' Vezi Iacob Radu, op.cit., p 48; Gheorghe Ciuhandu, Românii din Câmpia Aradului
de acum două veacuri, Diecezana, Arad, 1940, p 56; Nicolae Bocşan Contribuţii la istoria
iluminismului românesc, Editura Facla, Timişoara, 1986, p 132-142.
54
Bunyitai Vince, op.cit. p 48. Despre activitatea de prozelitism religios printre români
a lui Paul Forgăch vezi D. Ioanovici, Unirea în registrele lui Paul Forgach şi felul cum s-a făcut
în Legea românească, an II, n°2 \, 22 mai/4 iunie 1922, p 4-5 şi n°4 7, 20 noiembrie/3 decembrie
1922, p 5-7.
55
Ştefan Tăşiedanu, op.cit. p 51.
56
Idem, Icoane .. .IV, în Cultura creştină, an III, n°4, 25 februarie I 9 I 3, p 111.
116 Blaga Mihoc

din Varviz, Ignatie din Ciutelec şi Toma din Sârbi, autenticitatea manifestu-
lui împărătesc, mergând până acolo încât afirmau că nimeni, nici chiar
împăratul, nu are dreptul să-i altereze pe enoriaşii români „în datinile lor" 57 •
Un martor ocular al acestor evenimente, audiat mai târziu cu privire la
acţiunile preoţilor amintiţi, a spus chiar că episcopul va rade bărbile tuturor
celor trecuţi la unire, şi-i va pustii cu praf de puşcă, ca pe nişte vânduţi dia-
volului şi ca pe nişte adevăraţi draci ce sunt58 • Iată, deci, că, în ciuda
dispoziţiunilor şi promisiunilor împărăteşti, frământările religioase din Bi-
hor continuau. Ele se vor perpetua într-o dispută petiţionară către forurile
puterii centrale, ambele părţi susţinându-şi cauza, vicarul romano-catolic
pretinzând că toţi românii din dieceza Oradiei sunt uniţi şi ca atare ur-
mează să intre sub jurisdicţia sa, iar episcopul Isaia Antonoevici că, dim-
potrivă, românii sunt ortodocşi şi trebuie să rămână pe mai departe sub
păstorirea lui. Pentru a ieşi din această dilemă Consiliul Locumtenenţial,
emisese încă din 1 martie 1735 o patentă adresată Comitatului, arătâ~ în
ea că se va alcătui o comisie de cercetare, compusă din câţiva comisari,
numiţi de comite şi din delegaţii celor doi episcopi, romano-catolic şi
ortodox, pentru a verifica la faţa locului, deplasându-se prin parohii, câţi
români sunt uniţi şi câţi ortodocşi. Acest gest era o dovadă că puterea
centrală voia să respecte legalitatea, deşi se ştia bine că episcopul romano-
catolic, favorizat de amintirea impresiei proaste pe care o lăsase vizitele
făcute în Bihor de episcopul Vichentie Ioanovici în anii trecuţi, putea
influenţa decisiv declaraţiile preoţilor şi juzilor comunali, designaţi să
mărturisească, în numele enoriaşilor români, apartenenţa la un cult religios
sau altul. Cu toate acestea, supralicitând oarecum lucrurile, episcopul ro-
mano-catolic din Oradea, în conivenţă cu arhiepisco-pul de Calocea,
înaintează, la 3 iunie 1735, către acelaşi Consiliu Locumte-nenţial, un
protest împotriva patentei din 1 martie 1735, rămas, însă fără rezultat59 • Nu
se lasă mai prejos nici episcopul de Arad, şi împreună cu superiorul său,
mitropolitul de Carloviţ, cere şi el, îndată după emiterea patentei din 1
martie 1735, să se respecte urbi et orbi în împărăţia austriacă, amintitele
privilegii ilirice, asigurându-se naţiunii sârbeşti, în componenţa căreia
socoteau că intră şi românii neuniţi din Comitatul Bihorului, dreptul libertăţii
depline a exercitării cultului religios ortodox. Curtea Vieneză înclina, cel
puţin emoţional, către sprijinirea catolicismului, însă liberalismul ei în
chestiunile politico-religioase, şi dorinţa de a apărea în faţa supuşilor ca for
imparţial de decizie, obiectiv şi echidistant, o face să ceară funcţionarilor

51
Ibidem, p 112.
58
Ibidem.
59
Ştefan Tăşiedanu, Icoane II... p 51.
Istoria vieţii religioase a românilor din Comitalul Bihor (/692-/ 750) 117

comitatenşi din Bihor, printr-un ordin din 8 iunie 1735, să supravegheze


cu vigilenţă pe români şi să le asigure respectarea privilegiilor religioase,
acordate de împăraţii anteriori. Acest ordin împărătesc îl face pe vicarul-
conte Paul Forgâch să ajungă la convingerea că, într-adevăr Curtea Vie-
neză sprijină din răsputeri pe românii schismatici din Bihor, şi să intervină,
iarăşi, împreună cu episcopul său, la Consiliul Locumtenenţial, cu un şir
de proteste, folosindu-se, spre bucuria intelectualilor români iluminişti de
mai târziu, de argumente favorabile concepţiei lor, care arătau originea
romană, latină a poporului român, negată unanim, în deceniile următoare,
de intelectualii şi politicienii maghiari. ,,Naţiunea română", se scrie într-un
protest al episcopului şi vicarului de la Oradea din acea perioadă, redactat
în limba latină, ,,nu este în nici o legătură de sânge cu poporul sârbesc, ci
din contră, între români şi sârbi e o deosebire ca între cer şi pământ, aşa
cum le arată şi numele;(dar) şi limba românilor se deosebeşte de cea a
sârbilor, căci ea nu este altceva decât limba latină alterată. Pe lângă aceea
şi caracterul etnic al poporului român e deosebit de cel al sârbilor, căci ei,
în cea mai mare parte sunt agricultori şi păstori, care îşi iubesc ţara şi
pământul şi niciodată nu se des-part bucuros de glia lor" 60 • Hotărârea
forurilor centrale era, însă, fermă, şi pe baza ei, la 8 iunie 1735 episcopul
Isaia Antonoevici îşi mută, în mod provizoriu reşedinţa la Oradea. Acest
fapt îl face pe vicarul Paul Forgâch să pre-cipite, oarecum lucrurile, şi la
insistenţa şi presiunile sale, îmbinate cu tot felul de promisiuni, românii din
satele din jurul Beiuşului se declară uniţi, în aceleaşi vechi condiţii, însă,
de pe vremea episcopului Augustin Benkovics, care prevedeau păstrarea
ritului răsăritean. De fapt această declaraţie de unire este consemnată într-un
acord, semnat la 5 iulie 1735, în faţa delegaţilor Episcopiei romano-cato-
lice de Oradea de către primarii şi juraţii lor. ,,Nos infrascripti", se spunea
în acest acord, "notum facimus omnibus ad quos spectat psentibus hisce
emanatis Litteris emanatis 5 iulii 1735, qualiter nos ipsos submittimus
obedientiae Eppi. M. Varadiensis sub ijs conditioni-bus, sub quibus sub-
missimus eppo. Augustino Benkovics". Acordul era în-soţit de o listă cu
numele a 39 de sate, cu preoţii şi juraţii lor, după cum urmează:
Beiuşele, jude Gavril Nan, jurat Marian Leche, Andrei Cuteu, Ioan
Ciobriş
Budureasa, preot Paul Magda.
Băleni, jude Luca, Filip Sarea, Ştefan Leuca, Vasile Ţurca, Mihai
Pruncuţ.
Căcăceni, jude Teodor Beţ, Mihai Sara, Ioan Şerb, Ioan Potrani.
Cărbunari, Demetriu Leuca, Ilie Tempa.

60
Ibidem.
118 Blaga Mihoc

Cresuia, jude Ioan Vese, Ioan Mladin.


Cusuiuş, jude Gheorghe Ştefan, Petru Cioba.
Curăţele, jude Urs Drăgoi, Petru Petrică, Ioan Coste.
Căbeşti, jude Nicolae Firicel, Simion Lupu, Ioan Brage.
De/ani, jude Florian Şandru, Ioan Copil, Ioan Toie, Gheorghe Ma-
tica, Ioan Bar, Moise Frenţ.
Feneriş, jude Toma Sala, Dumitru Sala.
Fiziş, Ioan Demetriu.
Forău, Nicolae Plaştin.
Hinchiriş, jude Nataniel Bogojel.
Josani-Gurbeşti, jude Matica, Paşcu Melente, Gavril Laza, Gavril Vutan.
Lazuri de Beiuş, Ioan Groza.
Mierag, jude Petru Pona.
Mizieş, Petre Laza, Gavril Ilinca, Toma Oinca, Ioan Cap
Meziad, Matia Simion.
Nimăieşti, jude Petru Cheţ, jurat Filimon Cuc.
Petrani, Constantin Sălăjan.
Pociovelişte, jude Paşcu Isoc, Urs Berz, Mihai Dronc.
Pocola, jude Teodor Codonca, Ioan Cârje, Mihai Teodor.
Prisaca, jude Ilie Balint.
Roşia, jude Nicolae Uşvat, Demetriu Petruţa, Gheorghe Dume.
Săucani, Gheorghe Ungur, Ilie Martin.
Sân Miclăuş, jude Damian Simeon.
Şoimi, Demetriu Bercea.
Saca, Toma Cearnău.
Sânmartin, Petru Bolea, Petru Mihalce, Mihai Fâşie.
Sălişte de Beiuş, Ioan Siminic, Mihai Stupina, Gheorghe Goia.
Tărcăiţa, jude Ilie Şarba, Gavril Ciocan.
Ta/pe, jude Ioan Călina.
Teleac, jude Mihai Lupaş, Gavril Mladin, jurat Teodor Dexan, Lup
Codrean, Jude Florian Ruja, Petru Ghera.
Totoreni, jude Teodor Luţa.
Urviş, Cosma Higyeu, Petru Cadron, Georgiu Lobonţ. 61
Motivul principal al semnării acestui acord, respectiv al acceptării de
a trece la unire de către enoriaşii români din satele amintite, era cel al
convingerii că se vor bucura de scutinţele promise de noul episcop
romano-catolic de Oradea, Ioan Okolicsânyi, la 16 decembrie 1735, printr-o
patentă specială a sa62 •

61
Ştefan Tăşiedanu, Unirea Bihorului .. .li, p 293-294.
62
Ibidem, p 295.
Istoria vie/ii religioase a românilor din Comitatul Bihor (1692-1750) 119

Acordul de unire amintit pare a nu-l deranja pe Isaia prea mult, cact
îndată după stabilirea la Oradea, caută să câştige de partea sa pe românii
bihoreni, trimiţându-l prin sate pe acelaţi vicar al său Ignatie. Între timp,
însă, între autorităţi s-a ivit un dezacord cu privire la componenţa comisiei,
episcopul de Oradea pretinzând ca în ea să intre mai ales preoţi, în timp
ce împăratul cerea să fie alcătuită din laici. Din această cauză formarea ei
s-a amânat câteva luni, asfel încât discuţiile pentru desemnarea delegaţilor
care s-o compună au fost reluate abia la 30 august. În zilele următore
Comitatul a hotărît ca în comisie să intre: vicecomitele Ladislau Beliczay,
perceptorul Francisc Ferdini, judele Vasile Şantha şi asesorul Ştefan
Erdeli 63 • Pentru ca să-şi înceapă, de fapt, activitatea membrii comisiei aveau
nevoie de o delegaţie de la Consiliul Locumtenenţial. Acesta pretindea,
însă, ca în comisie să intre doar trei comisari şi aceştia să lucreze fără nici
o remuneraţie. Din Oradea, unde am arătat că sosise, Isaia Antonoevici
scria, la IO decembrie 1736, o scrisoare către Comitat, criticând nepăsarea
funcţionarilor de acolo, care tergiversau designarea membrilor comisiei, şi
înfierând faptul că, o data designată, din motive neîntemeiate, ba că deputaţii
nu primesc diurna, ba că sunt bolnavi, aceasta nu-şi începe activitatea64 . În
cele din urmă componenţa comisiei a fost definitivată, în ea trebuind să
intre 11 membri. Dar, deşi, instrucţia pentru deschiderea ei fusese dată încă
la 19 ianuarie 1736, îşi va începe activitatea abia la 21 februarie anul
următor 65 , nu înainte ca alături de cei patru membri pomeniţi mai sus,
reprezentând erariul (statul) (Ladislau Beliczay, Francisc Ferdini, Vasile
Şantha şi Ştefan Erdeli), în ea să mai fie cooptaţi alţi şase, trei (Paul
Forgâch, vicarul capitular, Francisc Pollentari, abate şi canonicul Matia
Jurcovicz) reprezentând Episcopia romano-catolică, şi trei (Isaia Antono-
evici, episcopul ortodox de Arad, Ghenadie, egumen şi vicar al episco-
pului Isaia, şi Iosif Reist locotenent, adică militar), pe cea ortodoxă de
Arad. Între timp propaganda proortodoxă în comitatul Bihor se înteţea.
Călare pe cal Ignatie se deplasa din comună în comună, poposind pe la
preoţi şi izgonindu-i dacă auzea că au legături cu episcopul romano-cato-
lic, sau căutând să-i atragă de partea lui Isaia, uneori cu buna, alteori
înrico-şându-i şi spunându-le că Okolicsânyi le va pretinde dişme şi-i va
face papistaşi. Dacă, însă, se vor declara supuşi episcopului Isaia Antonoe-
vici, le spunea Ignatie, atunci vor primi „o mulţime de uşurinţe şi scutinţe" 66 •

63
Stefan Tăşicdanu, Unirea Bihorului În 173 7. Câteva constatări în Cultura creştină,
an III, n° 16, 25 octombrie 19 I 3, p 490.
64
Idem, lcoane ... lV. .. ,p 112.
65
Idem, Unirea Bihorului În 173 7. Câteva constatări ... p 491.
66
Idem, Icoane li ... p 53.
120 Blaga Mihoc

Acolo unde întâmpina rezistenţă din partea preoţilor, convoca pe enonaş1,


le vor- bea frumos, cerându-le să se lepede de preoţii supuşi episcopului
romano-catolic şi să-i gonească din sat, primind în locul lor pe alţii, fideli
episcopului de Arad. Acţiunea lui Ignatie s-a bucurat, iniţial, de succes,
căci în multe sate, la îndemnul său enoriaşii şi-au alungat preoţii, insultân-
du-i şi spunând că vor aduce alţii în locul lor, fideli ortodoxiei şi episco-
pului Isaia. Aşa s-a întâmplat în Spinuş, Picleu şi Dema, unde oamenii i-au
scos pe preoţi din sat, sub învinuirea că sunt papistaşi, şi tot aşa în Sârbi,
unde a fost adus alt preot67 • Cei mai mulţi dintre preoţii alungaţi de enoriaşi
erau din protopopiatul Lunca, cu toate că protopopul de acolo, pomenitul
Mihai Papp era foarte tare în noua sa credinţă, a unirii cu biserica Romei.
În treacăt fie spus, mulţi dintre enoriaşii din satele districtului amintit spu-
neau că acesta s-ar fi decla-rat unit nu din convingere, ceea ce pare vero-
simil în împrejurările de atunci, ci doar din interes, anume pentru că epis-
copul romano-catolic i-ar fi promis o caleaşcă cu şase cai, dacă, primind
unirea, ,,va lucra într-acolo ca românii de pe Luncă să se supună jurisdicţiu­
nii sale"68 • Aceste evenimente l-au făcut pe Ignatie, sosit în zonă, să or-
done, având pentru aceasta şi învoirea enoriaşi-lor, ca Mihai Papp să fie
prins şi să i se aplice o bătaie cruntă, smulgâmdu-i-se şi barba. Sosirea sa
o anticipa şi pregătea pe cea a episcopului Isaia Antonoevici, în faţa căruia
urmau a fi apoi invitaţi delegaţii enoriaşilor români, spre a se verifica dacă
vor să se declare uniţi, sau dacă, dimpotrivă, vor să rămână ortodocşi,
fideli episcopului de Arad. ,,Umblând trimisul vlădicului (de Arad) prin
sate", se arată într-o mărturie a unui ţăran din Spinuş, către Comisia de
investigaţie, din 17 decembrie 1735, ,,a citat locu-itorii la episcop, pentru
că acesta voia să ştie care dintre ei s-au dat de partea vlădicului latin; dar
nu fiecare sat a avut delegatul său, ci mai multe comune au delegat, ca
reprezentanţi ai lor, pe următorii: Petru Zglibuţ din Spinuş, Ghiurcă Costa
din Chioag, Gheorghe Lazăr din Ciuleşti, Gheorghe Ivanca din Suiug şi un
oarecare Geczi din Ghenetea... . Episcopul îi face mai întâi atenţi să-şi
împlinească datorinţele lor, apoi îi întreabă dacă doresc să atârne de preoţii
care au trecut de partea episcopului latin, adică dacă vor să fie uniţi. La
acestea delegaţii au răspuns că nici ei şi nici ţara lor nu se lasă de epis-
copul de Arad, ci doresc să atârne de el, ca mai demult. După aceste
răspunsuri, vlădica a însemat pe o listă numele lor şi le-a întărit prin
tragerea crucii, oprindu-i să mai asculte de preoţii uniţi cu episcopul de rit
latin" 69 .

67
Ibidem.
68
Ibidem.
69
Ibidem.
Istoria vieţii religioase a românilor din Comitalul Bihor (/692-1750) 121

Trebuie să notăm că sosirea lui Ignatie, trimisul lui Isaia, în satele din
Valea Barcăului şi a Erului s-a făcut cu mult zgomot, căci, aşa cum se arată
într-o plângere împotriva preoţilor care se declaraseră uniţi, de la sfârşitul
lui ianuarie 1736, acesta umbla însoţit de protopopul Mihai Papp Popovici
şi de o ceată de ostaşi, puşi la dispoziţa sa de către comandantul garnizoa-
nei din Oradea, şi porniţi spre acte de brutalitate şi spre benchetuială. De
altfel în zilele de 14-16 ianuarie 1736 acest alai a ţinut, împreună cu
preotul din Sârbi şi la locuinţa acestuia, mai multe „consfătuiri în vreme de
noapte, după care au benchetuit între împuşcături şi dansuri, la popa neunit
Toma, acest lucru plăcându-i mai ales doamnei preotese"70 • Împuternicitul
episcopului Isaia a plecat, apoi, la Chişlaz, unde l-a maltratat foarte rău pe
bătrânul preot local, despre care auzise că s-ar fi declarat unit. Ignatie i-a
ameninţat pe eno-riaşi că dacă nu-i vor goni pe preoţii uniţi, luându-le
cheile de la biserici, îi va supune la plata unei gloabe de 500 de galbeni 71 •
Pentru a evita o astfel de situaţie enoriaşii din Deda, îndemnaţi şi de
protopopul Ioan din Varviz, au luat cheile bisericii, arhiva şi alte rechizite
religioase de la protopopul Mihai din localitatea lor, interzicându-i să mai
oficieze şi ameninţându-l că va fi amendat cu 500 de florini. De altfel
trimisul episcopului de Arad, amintitul lgnatie, s-a şi lăudat ulterior că
regretă mult greşala de a nu fi ordonat enoriaşilor să-l îngroape pe proto-
popul amintit şi pe preotul din Păuleşti în pământ până la brâu şi să-i
omoare cu pietre, ca în Vechiul Testament72 • E foarte probabil că în această
atmosferă de sediţiozitate incontrolabilă, dacă ar fi vrut, Ignatie ar fi putut
face acest lucru, deoarece avea de partea sa majoritatea enoriaşilor din
zonă, adică din Păuleşti, Ciuhoi, Popeşti şi Margine, care se răzvrătiseră
împotriva preoţilor lor, maltratându-i şi gonindu-i din sate. Supărarea lor se
revarsă mai ales asupra amintitului Mihai Papp Popovici, surprins la Păuleşti
în primele zile ale lui ianuarie 1736, tocmai când se întorcea de la epis-
copul romano-catolic din Oradea. Cu acea ocazie, se spune într-un docu-
ment din acele zile, dacă „negrul de Mihai", căci Mihai Papp Popovici era
foarte brunet, n-ar fi fugit, întâlnirea sa cu enoriaşii ar fi putut avea urmări
foarte triste 73 .Din acest motiv el s-a şi adresat comitatului, de la care,
întrucât socotea că viaţa îi este în pericol, cerea o protecţie permanentă şi
măsuri energice împotriva răzvrătiţilor. Urmarea a fost că în zonă au fost
dislocaţi mai mulţi ostaşi, conduşi de locotenentul Ladislau Fekete, care au

Ştefan Tăşiedanu. lcoane ... 1/l, în Cultura creştină, an III, n°3,1913, 10 februarie, p
70

81-82.
71
Ibidem.
12
Ibidem.
73
Ibidem.
122 Blaga Mihoc

sosit la Păuleşti „pe timp de noapte", încercând să-i surprindă şi să-i captu-
reze pe vinovaţi. Vestea sosirii cătanelor i-a alarmat, însă, pe localnici
foarte tare, şi ca atare 300 dintre ei se înfăţişea-ză înaintea locotenentului,
înarmaţi cu puşti, furci, şi pari, spunându-i că nu-mai morţi îi vor permite
să le aresteze conducătorii, şi somându-l să părăsească localitatea. Neavând
încotro, ofiţerul procedează în consecinţă, dar oficialii comitatenşi, speriaţi
şi revoltaţi, cer generalului Quadani, care staţiona în Cetatea Oradiei, să le
dea de astă dată un sprijin militar mai serios, pentru a-i aresta pe fruntaşii
răzvrătiţilor. Nu se ştie, însă, dacă acesta le-a aprobat solicitarea, căci la 21
aprilie 1736 protopopul Mihai Papp Popovici se plânge din nou episcopu-
lui romano-catolic din Oradea arătând că în zilele de 12- 13 aprilie acelaşi
an a asistat la o mare adunare a enoriaşilor neuniţi din Spinuş, în timpul
căreia participanţii „l-au înjurat ca pe un despot ce era", cerînd din nou
protecţia autorităţilor7 4. La intervenţia episcopului Con-siliul Locumtenenţial
dispune Comandamentului militar din Oradea să intervină, drept pentru
care, în a doua jumătate a lunii aprilie 1736, Quadani îşi trimite ostaşii într-o
expediţie represivă, de fapt să aresteze pe cei care participaseră la acţiunile
din Spinuş. În acel raid au fost reţinuţi ţăranii: Gheorghe Lazăr şi Gavril
Szoke din Sârbi, Gheorghe Chiş din Suiug, Nicolae Bordaş din Varviz,
Gheorghe Pop din Borumlaca, Florea Moza din Popeşti şi, în fine, Simion
Sarea din Voievozi 75 • Pentru anchetarea acestora, la 24 mai 1736 a fost
numită o comisie, prezidată de judele Vasile Şantha, român de origine,
capabil, de aceea, să-i audieze direct pe împricinaţi. Unii dintre arestaţi îi
declară judelui că s-au adunat la Spinuş la chemarea lui lgnatie, cel trimis
de episcopul Aradului, alţii că la invitaţia unui preot din Ciutelec, numit tot
Ignatie, aceştia din urmă făcând, se pare, o confuzie între persoane diferite,
care purtau acelaşi nume. Depoziţiile anchetaţilor sunt unanime în a afirma
că la adunarea de la Spinuş, din 12-13 aprilie, au participat delegaţi din 24
de comune şi că ei au discutat atunci o scrisoare a vicarului lgnatie, în care
acesta le punea întrebarea directă dacă vor sau nu să aparţină din punct de
vedere religios de episcopul de Arad, aşa cum deda-raseră în jurământul
făcut acestuia. Delegaţii ar fi spus atunci, după cum mărturisesc cei anchetaţi,
că ei respectă acel jurământ numai dacă episcopul din Arad le va susţine
interesele în faţa Majestăţii Sale Împăratul. Îndată după anchetă judele
Vasile Şantha depune, la Comitat, un raport cu consta-tările făcute, după
care majoritatea, dintre cei anchetaţi au fost eliberaţi 76 . Eliberarea tuturor
celor implicaţi în incidentul din Spinuş va avea loc, însă, abia după ce la

74
Ibidem; vezi şi Iacob Radu, op.cit., p 18.
75
Ştefan Tăşiedanu, op.cit. p 83.
76
Ibidem.
Istoria vieţii religioase a românilor din ComiUllul Bihor (I 692-1750) 123

25 iunie 1736 generalul Quadani trimite o scrisoare comitelui bihorean,


cerând ca pentru potolirea spiritelor, să fie scoşi din închisoare toţi cei
implicaţi în conflicte religioase 77 • Au existat, însă, dintre preoţii români şi
de aceia care s-au arătat nemulţumiţi de ameninţările şi teroarea oamenilor
trimişi printre ei de către episcopul de Arad. Semnificativă este în acest
sens scrisoarea a nu mai puţin de 178 de preoţi din Bihor (din protopopia-
tele Beiuş, Beliu, Oradea şi Vaşcău), trimisă la 17 aprilie 1736 primatelui
de Strigoniu, în care arătau că, mai înainte cu 8 ani, adică în 1728, ,,siliţi
de ameninţările şi teroarea oamenilor înarmaţi trimişi asupra lor de către
epis-copul sârbesc, s-au declarat pentru neunire", şi că „acum, ... lwninaţi
şi întăriţi de darul Sfântului Spirit, nu se mai îndepărteză de mântuitoarea
unire", cerând pentru aceasta protecţia sa78 • Propensiunea acestora faţă de
uniaţie era motivată de înlesnirile pe care li le făcuseră episcopul Ioan
Okolicsânyi, încă în vara lui 1735. El s-a folosit de aceeaşi mai veche
promisiune a scutirilor pentru cei care se vor declara uniţi, conştient de
faptul că amintirea dărilor pretinse enoriaşilor români de către episcopul
sârb era încă vie în memoria lor. Mai pedala episcopul şi pe ideea că cei
uniţi vor putea, aşa cum afirmase de la începuturi episcopul Benkovics,
să-şi păstreze neclătite obiceiurile şi ritul răsăritean. În acest sens, încă din
19 iulie 1735 Okolicsânyi emisese o diplomă în care se adresa românilor
neuniţi din jurul Beiuşului, unde episcopia romano-catolică deţinea foarte
întinse propietăţi funciare, promiţându-le că „nu pretinde nici o strămutare
în ceremoniile şi obiceiurile bisericii răsăritene", necerând de la ei decât să
recunoască jurisdicţia sa asupra lor. (,,Noi Ioan Okolicsânyi de Okolicsnâ"
se spunea în diplomă, ,,facem cunoscut tuturor celor ce se cuvine că,
deoarece domeniul nostru de Beiuş, după modul şi legea bisericii răsăritene,
în conformitate cu diploma dată preagraţios de Majestatea Sa Împăratul şi
Regele nostru Leopold, în anul 1701, în cele spirituale şi administrative,
totdeauna s-a arătat supus, prin reversale ( declaraţii de adeziune n.n.)
iurisdicţiunii prede-cesorilor noştri, episcopilor de Oradea Mare; chiar pentru
aceea, partea cea mai mare a domeniului aceluia s-a supus... din nou
contelui Paul Forgâch şi nouă; ceilalţi să se gândească bine dacă va fi
posibil să scape de taxa îndătinată în alte locuri vlădicului. Voind să le
prevenim, facem cunoscută intenţia nostră şi le-o explicăm, asigurându-i
că adică noi, de la locuitorii şi preoţii locali nu vom pretinde nici un fel
de taxe, precum pe aiurea vlădicii au obiceiul să facă... , ci numai poporul
cu preoţii dimpreună să ni se supună nouă şi succesorilor noştri în cele
spirituale, nu numai prin scrisori şi cu trageri de cruce, ci aievea şi în

77
Ibidem, p 84.
7
" N. Nilles op.cit., p 525; Iacob Radu, op.cit. p 18.
124 Blaga Mihoc

practică să atârne de noi, precum au atârnat şi ascultat oarecând de Ben-


kovics. Dat în reşedinţa noastră episcopească, 19 iulie 1735")79 • Potolirea
spiritelor şi atragerea românilor la unire, lesnicioasă în satele de pe dome-
niul Episcopiei romano-catolice, era mai dificilă în pro-topopiatele Luncii,
Bistrei şi Barcăului, unde influenţa episcopului de Arad părea a fi mai
mare. Aceasta chiar dacă în zonă activa zelosul adept al unirii, de care am
vorbit mai sus, Mihai Papp.
Pentru românii de aici, la fel ca în vara aceluiaşi an pentru cei din
jurul Beiuşului, episcopul romano-catolic de la Oradea dă, la 16 decembrie
1735 o diplomă anume, în care îi încunonştiinţa că fraţii lor de sânge,
locuitori pe domeniul său de la Beiuş, s-au declarat uniţi, şi-i chema şi pe
ei la unire, asigurându-i că „nu vrea nici o strămutare în ceremoniile,
posturile şi sărbătorile bisericii răsăritene" 80 , singura pretenţie fiind doar să
recunoască dependenţa lor spirituală faţă de el. La 21 noiembrie 1736
survine, însă, moartea episcopului Okolicsanyi; acest fapt bloca activitatea
de atragere a românilor la unire, dar în acelaşi timp amâna, din nou,
începerea lucrărilor comisiei de constatare a stării lor religioase, spre
nemulţumirea episcopului Isaia Antonoevici, care îşi pusese în aceasta
atâtea speranţe 81 • De altfel într-o epis-tolă, trimisă la 10 decembrie 1736
Consiliului Locumtenenţial, se plânge de nepăsarea oficialităţii comita-
tense, arătând că în cei nici trei ani de când a fost numit episcop a trebuit
să vină în zadar de 5 ori la Oradea, cu speranţa că proiectata comisie, din
care şi el făcea parte, îşi va începe activitatea. El înşiră, apoi, câteva
motive, de ordin pueril, de care s-au prevalat cei desig-naţi ca deputaţi în
comisie, pentru a nu se prezenta la deschiderea lucrărilor ei; aflăm, astfel,
că unul dintre aceştia a refuzat numirea în comisie, întrucât nu i s-a asigu-
rat diurnă, altul pe motiv că e bolnav, şi în fine un al treilea pentru că a
trebuit să facă o deplasare la Pesta82 . Tergiversarea începerii lucrărilor
comisiei nemulţumea şi Consiliul Locumtenenţial care, într-un rescript către
Comitat, din aceeaşi lună decembrie 1736, preciza că decesul episcopului
romano-catolic n-ar trebui să fie un motiv pentru amânarea exmiterii
Comisiei, întrucât vicarul capitular, prevăvăzut cu putere şi juris-dicţie simi-
lară, îl poate înlocui în orice împrejurare. În acelaşi rescript se mai preciza
că preoţii care se vor declara uniţi vor fi plătiţi „din casa generală a
parohiilor", evitându-se, din acel moment, conflictele cu enoriaşii, oca-
zionate de strângerea, de la aceştia, a banilor pentru lefurile preoţilor 83 .
79
Ştefan Tăşiedanu, op.cit. p 84.
80
Ibidem, p 85.
81
Idem, lcoane ... lV p 112.
82
Ibidem.
83
Ibidem, p 113.
Istoria vieţii religioase a românilor din Comitatul Bihor (/692-1750) 125

Această ultimă precizare putea fi o uşurare pentru locuitorii din parohii;


întrebarea pe care ne-o putem, însă, lesne pune, este aceea cu privire la
provenienţa banilor din casa generală a parohiilor, care puteau fi procuraţi
tot numai din contribuţia enoriaşilor. Pentru ca, în sfărşit, comisia să-şi
înceapă lucrările, Consiliul îi dă unele îndrumări, aşa zise strategice. În
acestea se arăta în primul rând că, în vederea realizării eficacităţii cei doi
episcopi trebuiau să designeze, pentru comisie, dintre apropiaţii lor, câte
doi trei inşi de încredere, care să cunoască limba enoriaşilor interogaţi. La
audieri urmau să ia parte, alături de preotul local, judele comunei, precum
şi, în funcţie de mărimea acesteia, câte 4-6 săteni mai pricepuţi. Membrii
comisiei aveau datoria de a-i aviza pe cei interogaţi că nu vor păţi nimic,
indiferent dacă vor declara că aparţin unuia sau altuia dintre riturile reli-
gioase, spunându-le totodată, că da-că renunţă la dependenţa religioasă
faţă de episcopul de Arad „nu vor avea mai rea soartă decât până aici" 84 •
Pentru ca enoriaşii să înţeleagă ce doreşte comisia de la ei, membri acesteia
sunt sfătuiţi să-i întrebe de care episcop voiesc să atârne, adică de cel de
Arad sau de cel romano-catolic de la Ora-dea. Forurilor comitatense li se
atrage, apoi, atenţia să supravegheze, fără să intervină, toate acţiunile
episcopului ortodox, spre a se evita tulburările printre enoriaşi. Împotriva
lui nu se pot lua, însă, nici un fel de măsuri, singurii îndrituiţi a-l ruga să
absteie în a provoca tulburări între enoriaşi fiind doar membrii comisiei. În
fine, după aceste sfaturi absolut trebuinciose unei întreprinderi grele, care
urma să se desfăşoare destul de repede şi pe un spaţiu destul de întins,
ţinând cont de modicitatea de atunci a posibilităţilor de deplasare, se de-
finitivează numele şi funcţiile celor din comisie, după cum urmează:
Din partea Comitatului:
l. Ladislau Bellicsai, vicecomite substitut;
2. Francisc Ferdini, perceptor la ministerul de război.
3. Vasile Şantha, jude nobiliar.
4. Ştefan Erdelyi, asesor la tabla judecătorească.
Din partea Episcopiei romano-catolice:
1. Contele Paul Forgăch, vicar capitular.
2. Francisc Pollentari, canonic.
3. Matia Iurkovicz, tot canonic.
Din partea episcopului ortodox:
1. Isaia Antonoevici, episcop ortodox.
2. Ghenadie, vicar al episcopului ortodox de Arad.
3. Ianovici Ioan, preot şi oficial militar85 .

84
Ibidem.
85
Ibidem.
126 Blaga Mihoc

Comisia îşi începe activitatea aproximativ la sfârşitul lui ianuarie


1737, în zona Vaşcăului, prin deplasarea din comună în comună, reuşind
ca până la 11 martie să audieze reprezentanţii a 89 de sate, în majoritate
de pe Domeni-ul Episcopiei Romano-Catolice, care au declarat, cu vorba
şi în scris, că vor să stea sub jurisdicţia religioasă a episcopului de la
Oradea86 . De fapt, într-o consemnare redactată în limba latină, la 21 februarie
1737, astăzi dispărută, dar pomenită de Ştefan Tăşiedan 87 , sunt menţionaţi
ca trecuţi la unire, preoţi şi juzi dintr-un număr de 26 de sate din „Şpananatul
de Sus şi de Jos al Vaş-căului", după cum urmează:
"I. De sus:
1. Birtin: Ioan Anca, Gavril Haţag, Teodor Hemei.
2. Bărăşti: Ioan Cserr şi Gavril Popa, juraţi, atât în numele lor cât şi
al comunei lor, se supun episcopului catolic.
3. Călugări: Mihai Marta.
4. Cărpinet: preot Gavril Popa, Todoran Toader.
5. Coieşti: Petru Monea şi Ştefan Monea.
6. Criştior: Danii} Tomşa, şi Vasile Duma; au delegaţie, din care
rezultă că atât ei cât şi mandatarii lor se supun episcopului ( de Oradea
n.n.).
7. Hârseşti: Ioan Momea, Gavril Bogdan, Vasile Petran.
8. Hotar: Teodor Clepce şi Cristian Coţău, juraţi; în numele lor şi al
comunităţii lor se supun episcopului catolic, însă ca rit să aibă libertatea
ce au avut sub Benkovits.
9. Leheceni: pentru aceea se prezintă atât de puţini delegaţi, căci cu
o cale de la datornici se ridică şi contribuţia restantă (consemnare făcută
de notar n.n.)
1O. Luncă: preotul Nicolae Popa, Ilie Herlo şi Mihai Ona, juraţi,
Teodor Per şi Ioan Codău.
11. Poiana: Flore Lucas, Teodor Farka.
12. Sohodol: Ioan Bârla.
13. Sârbeşti: Luca Costa şi Gheorghe Catona, delegaţi.
14. Sălişte: Mihai Tulvan.
15. Vărzarii de Jos: Iona Cer, de asemenea voieşte să atârne de
episcopul catolic de Oradea, însă să nu fie conturbaţi în ritul lor (s.n.).
16. Vărzarii de Sus: Toma Borzan, Ioan Teaha.
II. De jos:
I. Briheni: Teodor Ciollar.
2. Câmpanii de Jos: Ioan Duşe, Teodor Ghieş ş1 Ioan Petraică.

6
R Ibidem, p 114.
17
Ştefan Tăşiedanu, Câteva constatări ... p 492-502.
Istoria vie/ii religioase a românilor din Comitalul Bihor (1692--1750) 127

3. Câmpanii de Sus: preotul Gheorghe Popa, Flore Dalea, protopopul


districtului Beliu, Demetriu Bestire, protopop, şi Simion Badea, vicearhi-
diacon (viceprotopop n.n.).
4. Fânaţe: Ilie Nica, Gavril Achim, preotul Samuil Popa şi Dumitru
Drăgăşel.
5. Ghighişeni: Mihai Nica, Gavril Nichita.
6. Hârsăşti: Ioan Momea, Gavril Bogdan, Vasile Petran.
7. Poieni: Cristian Cohaş.
8. Seghişte: Tripon Torpa, preot Ilie Petriş şi Ioan Petriş.
9. Sighiştel: Ieremie Şomoghi, Ieremie Gudola şi Florea Dronca" 88
Peste numai patru zile, adică în 25 februarie 1737 alţi patru delegaţi
(Teodor Gavra, Paşcu Pantea, Gheorghe Ţie şi Dumitru Berce) s-au prezentat
la audiere în faţa comisiei, spunând că au împuternicire, pentru ei şi pentru
18 sate din şpanatul Drăgăneşti, a lui Flore Gavra, care se declaraseră
unite, încă de la 1735 89 . Cu acea ocazie episcopul Isaia Antonoevici a
propus celorlalţi membri din comisie, aflaţi atunci la Drăgăneşti, ca delegaţii
enoriaşilor să fie întrebaţi dacă vreau să devină catolici; propunerea sa nu
s-a admis, însă, din considerentul că întrebarea nu se înscria în instrucţiunile
primite, motivul real fiind teama reprezentanţilor episcopului romano-catolic
că cei interogaţi atât de direct vor da un răspuns negativ. Întrebarea care
s-a pus a fost cea mai sus amintită, adică dacă vor sau nu să depindă de
episcopul romano-catolic, şi la ea au răspuns iarăşi favorabil preoţii şi
delegaţii din 18 sate ale zonei Beiuş - Pietroasa - Brădet, după cum
urmează:
1. Belejeni: Peţ Urs, Oradas Duşe, Crăciun Sim şi Barba Ioan.
2. Brădet: Nicolae Mihe, Pule Ioan, Pelle Gheorghe, Pelle Toma.
3. Bunteşti: Balla Marian, Horge Vasile, Creţ Dumitru, Balla Ioan.
4. Broaşte: Popa Georgiu, Nicoruţa Marian.
5. Chişcău: Tomuţ Mihoc, Bătăcuţ, Sărac, Petran, Mihai Manga, Si-
meon Costa.
6. Cociuba: Codoban Ioan, Balea Nicoară, şi Buibaş Mihai.
7. Dumbrăvani: Ioan Ilica, Ciobotă Vese, Talabur Petre, Mihailuc
Pantea.
8. Gurani: Nistor Ioan, Corb Crăciun, Liga Ioan şi Lucuţ Toader.
9. Leleşti: Gheorghe Nistor, Flore Miele, Toader Stanciu, Ioan Pirte.
10. Măgura: Ciuma Mihai, Chira Nicoară, Măteşel Ioan.
11. Petroasa: Toma Petre.
12. Poienii de Jos: Feneşan Gheorghe, Arad Lup.

RR Ibidem.
89
Ibidem.
128 Blaga Mihoc

13. Poienii de Sus: Corb Toma, Gaie Flore, Horje Simion, Ţapoş,
Crăciun şi Corb Ignat.
14. Săud: Bonde Demetriu, Sapota Ioan, Petre Vasile.
15. Sudrigiu: File Ionuţ, File lştoc, File Ioan şi Lucan Petre.
16. Şebiş: Petru Pintea, Ioan Duşe, Alexa Vaida, Purece Mihai.
17. Valea Neagră de Jos: Iosif Chirta, Avram Toda, Mihai Chirta,
Petru Onica.
18. Valea Neagră de Sus: Chira Ioan, Bercea Mihai 90 •
În 28 februarie 1736 în faţa comisiei se prezintă delegaţii din 17 sate
incluse în şpanatul lui Chersa, alias Ciunea, după cum urmează:
1. Căbeşti: Ioan Herman, Samuil Lup, Gavril Bonţa, Ioan Taboc ş1
Ioan Goitan.
2. Delani: Gheorghe Matica, Nicolae Ignat, Gavril Velici.
3. Drăgoteni: Ioan Barb, Toma Cărăbuş, Gavril Laza, Mihai Andres.
4. Forău: Teodor Stanei, Mihai Cuciula, Alexadru Borza, Avram Ionac.
5. Josani-Gurbeşti cu Remetea, Nicolae Oaie, Ioan Bejan, Petru
Mateuţa, Gavrilă Matica, Simion Merze.
6. Petrani: Teodor Bota, Demetriu Sălăjan, şi Petru Stanei.
7. Petreasa-Şoimuş: Ioan Voia, Petru Borz, Ştefan Dan.
8. Pocola: Teodor Foita, Nicolae Macicaş şi Ioan Bolcaş.
9. Prisaca: Petru Horga, Teodor Sferle, Florea Belle.
1O. Meziad: Petru Pantea, Gheorghe Cornea, Ioan Boda, Nicolae
Sabău.
11. Săucani: Ioan Ganea, Ioan Raţ, Samuil Ungur şi Mihai Mar.
12. Sânmiclăuş: Paşcu Pinte, Simion Borza.
13. Sohodol-Lazuri: Teodor Caba, Gavril Bradău, Lazăr Lup.
14. Sânmartin: Ioan Leucuţa, Ioan Laza, Petru Stai, Petru Leuca.
15. Săldăbagiu cu Sălişte: parohul Vasile Popa, Ioan Gruian, Gavril
Mladin şi Ioan Morgnes.
16. Şoimi: Samuil Tripon, Cristian Bolga.
17. Roşia: Ioan Cârlan, Nicolae Uşvat, Mihai Maliţa şi Demetriu
Petrasa.
Asemenea celorlalţi, delegaţii acestor sate, se declară gata de a se
subordona din punct de vedere religios episcopului romano-catolic de
Oradea. Gestul lor îl determină pe episcopul Isaia să protesteze în faţa
celorlalţi membri ai comisiei, învinuindu-i pe reprezentanţii episcopului
romano-catolic, în frunte cu provizorul Domeniului din Beiuş, Iosif Haz,
că i-ar fi ameninţat şi chiar bătut pe unii dintre preoţii şi juzii români,
silindu-i, astfel, să declare în faţa comisiei că vor să atârne din punct de
90
Ibidem.
Istoria vieţii religioase a românilor din Comitatul Bihor (1692-1750) 129

vedere bisericesc de episcopul de Oradea. De altfel în scurtă vreme, fără


a-şi lua rămas bun de la ceilalţi membri ai comisiei, el pleacă spre reşedinţa
sa din Arad, lăsându-i pe toţi uluiţi. Aceştia cer sfatul Comitatului cu pri-
vire la modul de a proceda în continuare şi după congregaţia comitatensă
din 20 martie 173 7, li se ordonă să aştepte hotărârea Consiliului
Locumtenenţial, care dispune efectuarea, la Beiuş, a unei verificări; cu
acea ocazie sunt audiaţi doi martori, Gheorghe Zvorna şi Mihai Matiaş,
locuitori în oraşul amintit, şi aceştia declară că, într-adevăr, provizorul de
aici a bătut pe judele Mihai Raţ, dar nu pentru a-l obliga „să treacă în apele
episcopului latin, ci pentru că-l convocase de trei ori la rând la o adunare,
unde urma să se discute chestiuni privind domeniul şi el nu s-a prezentat
niciodată" 91 • Aceste fapte sunt confirmate, de altfel, şi de judele comitatens
Ioan Senkovics; acesta arată că poporul, întrebat în faţa episcopului de
Arad, a mărturisit de bună voie şi nesilit de nimeni că vrea să se subor-
doneze episcopului de Oradea. La 12 martie 1737 Comisia îşi reîncepe
activitatea, lucrând intens, după un program riguros, astfel încât în scurtă
vreme a reuşit să asculte reprezentanţii a încă 37 de sate, după cum
urmează:
1. Alparea: Petruş Gavril, Petru Chiş, Ioan Berbinţa, Grigore Urs,
Ioan Ştef.
2. Arcâş si Nermed: Vasile Paşca, Iancu Pociort, Gheorghe Tocoian
şi Petru Ciota.
3. Bicaciu: Ioan Oltean, Gheorghe Oltean, Teodor Bara, Nicolae
Bejan.
4. Beliu: Cărăbaş Ioan, Ignat Hălmăjan, Ioan Czukor, Marian Căbos­
gan şi Ioan Mladin.
5. Berechiu: Ioan Pop, arhidiaconul districtului Salonta şi paroh lo-
cal, Urs Mărcuş, Petru Mărincaş şi Ioan Pop.
6. Cheşa: preotul Gheorghe Popa, Ioan Ciapău, Gavril Sem, Ilie
Tirhaş.
7. Cociuba Mare: preotul Teodor, Ioan Dehelean, Gheorghe Mladin
alias Pecete.
8. Chier: Popa Iosif, preot, Gavril Ciorba, Nicolae Soke şi Ilie Pop.
9. Călacea: Lazăr Mateiaş şi Gheorghe Mateiaş.
10. Ciunteşti cu Bogeiu:
11. Craiva cu Chişlaca: Daniil Groza, Ignat Bistrian, Paul Olar.
12. Căpâlna: Gavril Vidican şi Mihai Ban.
13. Dumbrăvicioara: Dumitru Andre şi Marian Dulău.

91
Ştefan Tăşiedanu, /coane ... /V, p 114.
130 Blaga Mihoc

14. Dumbrăviţa
de Sus: preotul Ioan Popa, Ioan Igaş, Petru Pinte,
Gavril Miclăuş şi
Simion Silaghi.
15. Forosig: Flore Moga şi Cristian Lehene.
16. Groşi şi Bârzeşti: Ioan Tremce, Ioan Truţ, Petru Frujina, Flore
Marta, Flore Fărcuţa, Flore Costuţ şi Gheorghe Donuţ.
17. Hăsmaş: Ioan Gal, Ilie Şica şi Flore Pavel.
18. Hodişa: Tripon Gale, jude.
19. Maroş: Ioan Ungur, Flore Ştef şi Petru Moţ.
20. Petid: preotul Ioan, apoi Ioan Tot, Filimon Todoran şi Teodor
Nistor.
21. Rogoz şi Şiad: Ilie Berce, Antoniu Sbârce, Nicolae Catona şi
Ieremie Lucuţa.
22. Suplac: Teodor Erdelyi, Toma Şuteu, Ignat Hergo şi protopopul
Gavril Popa.
23. Sâc: Damian Farcaş, Gheorghe Prestan şi Cristian Moţ.
24. Sântandrei: Ioan Maghiar, Gabriel Maghiar, Ilie Naghi, Gheorghe
Torc, Ignat Sorgan, Gavril Pituţ şi Luca Anca.
25. Socaci: Vasile Poală, Filip Bostan şi Petru Nan.
26. Tăgădău şi Comăneşti: Petru Matei, Urs Reghiş, Ilie Mihoc, Ioan
Lupaş şi Grigorie Şandor.
27. Topliţa, Cărand: Tola Iancu, Ioan Olar, Gavril Rus, Demetriu
Benţe.
28. Ursad: preotul Mihai Popa, Grigore Mar, George Ianc şi Mihai
Mihoc.
29. Urviş de Beliu: Simion Nicodim şi Luca Mihoc cu Clit.
30. Vălani cu Pocluşa: Ioan Bodean, Simion Popa, Paul Paşca, Si-
mion Filip şi Samuil Laza. 92
Acceptul juzilor şi al preoţilor din aceste sate de a intra sub atârna-
rea religioasă a episcopului romano-catolic de Oradea se datorează, cre-
dem, nu atât dorinţei sincere şi conştiente de unire cu biserica Romei, ci
mai ales promisiunilor făcute către aceştia din urmă, că vor fi scutiţi de
dări, şi nu în ultimul rând presiunilor economice, pe care cel amintit,
stăpânul de pământ, le-ar fi putut exercita asupra lor.Intervenea, apoi, în
determinarea delegaţilor, "etica supravieţuirii" şi acea spaimă a oamenilor
simpli, confruntaţi cu autorităţile, prezentă din timpuri imemoriale în men-
talul popular şi transmisă peste ani din generaţie în generaţie 93 . Dacă facem
un bilanţ a ceea ce s-a întâmplat pe timpul anchetei din 1737 şi dacă

92
Idem, Câteva constatări ... p 492-502.
91
Barbu Ştefănescu, Bodo Edit, Ruperea tăcerii, Editura Muzeul Ţării Crişurilor, Oradea,
1998, p 42.
Istoria vie/ii religioase a românilor din Comitalul Bihor (/692-1750) I 31

rezultatele acesteia le punem în nex cu aderarea la unire, din anii anteriori,


vom putea trage uşor concluzia că până în vara lui 173 7, în mod formal,
majoritatea enoriaşilor din comunele româneşti, (cu excepţia a doar 42
dintre acestea, se declaraseră uniţi cu biserica Romei) 94 • Lucrările comisiei
de verificare din 1737 sunt descrise sumar într-un Memorandum, de fapt
o broşură de 16 pagini, în limba latină, trimisă Consiliului Locumtenenţial,
pare-se în perioada dintre 1754-1758 95 • De fapt broşura poartă titlul de
,,Informaţia generalis de praetensione iurisdictionis Episcopi Romano-cato-
lici Magno Varadiensis et Eppi non uniti Aradiensis" şi are intenţia de a
polemiza cu noua comisie de verificare, cea din 17 54-17 58, (care în cele
din urmă va recunoaşte dreptul la libera decizie asupra apartenenţei eno-
riaşilor români la un cult religios sau altul) către care de fapt a fost adresată
,,Comisia pomenită", se arată în broşură, ,,îşi începe lucrările în 21 februa-
rie 173 7. . . În 25 februarie episcopul de Arad a făcut propunerea ca de-
legaţii comunelor să fie întrebaţi dacă vor să îmbrăţişeze unirea, adică să
fie catolici; comisia a respins, însă, această întrebare, deoarece ea nu era
inclusă în instrucţiuni". Şi, mai departe: ,,După aceasta Episcopul de Arad
s-a plâns că oficialii au ameninţat poporul cu bătăi, dacă vor ţine cu el; în
asfel de împrejurări dânsul trebuie să părăsească comisia. Poporul, însă,
întrebat în faţa episcopului, a răspuns cu acelaşi glas că, nesilit de nimeni
a ajuns la această convingere" (a subordonarii faţă de episcopul romano-
catolic)96. După ancheta din 1737 episcopul de Arad n-a mai venit nicio-
dată în Bihor; turma lui se împuţinase acum considerabil, în avantajul nou
alesului episcop romano-catolic de Oradea, Nicolae Csaki.
Astfel, acesta din urmă se vedea dintr-o dată, aşa cum scrie I. Keresz-
turi, ,,păstorul unei turme mult mai numeroase ca a înaintaşului său", pe
care îşi pusese în gând s-o păstorească cu egală îngrijire" 97 • Cei convertiţi,

Ştefan Tăşiedanu, Icoane ... IV, p 114.


94

95
Idem, Unirea Bihorului din 1737 ... , în Cultura creştină, an V, n°l0, 25 mai 1915, p 298.
96
Ibidem.
9
.7 Episcopul Nicolae (Miklos) Csăky este ultimul dintre fiii contelui Ştefan (Istvan)
Csăky. El s-a născut la 5 decembrie 1698 şi a studiat la Kassa, Bratislava, Viena şi Roma. Este
numit episcop de Oradea la 7 martie 1737, fixându-i-se, din veniturile episcopiei, pentru cheltuieli,
suma de 17.000 de florini. În perioada mai-iulie 1740 întreprinde un lung şir de vizitaţii canonice
în dieceza Oradiei. A sosit, astfel, la Beiuş, în 12 iulie 1740; acolo exista, pe atunci, doar o
bisericuţă romano-catolică, cu turn din lemn, iar preotul locuia într-o casă sărăcăcioasă, construită
din acelaşi material. În Beiuş locuiau în acel an doar 69 de enoriaşi romano-catolici. De acolo
s-a deplasat la Băiţa, unde de asemenea biserica era tot din lemn, preotul locuind într-o casă
ţărănească fără gard, cu o singură cameră, fără sobă. La 19 iulie el se afla la Belfir, unde „sărăcia
domnea pretutindeni". În ciuda acestui fapt, la parohie se afla un mare număr de cărţi. La
reîntoarcere poposeşte la Seleuş, unde exista o biserică mai arătoasă şi un număr de 292 de
locuitori, dintre care 265 erau catolici, IO calvini, 7 de religie mozaică şi 9 ortodocşi (5 ruteni
şi 4 români). Episcopul trimite, apoi, un raport către împărăteasă, în care arată starea deplorabilă
132 Blaga Mihoc

la unire aşteptau de la noul lor stăpân spiritual anumite favoruri, aşa cum
li se promisese, pe temeiul cărora urmau să se mândrească în faţa conaţiona­
lilor lor, rămaşi de partea episcopului de Arad. Nicolae Csaky era perfect
conştient de această situaţie, ştiind şi aceea că dacă nu va corespunde
aşteptării celor amintiţi, ei ar putea, cu uşurinţă, să-l părăsească adică să
declare că revin la ortodoxie. În această atmosferă noul episcop este
sfătuit de acelaşi vicar Paul Forgach, îndată după instalarea din 1737, să
se îngrijească de numirea, pentru românii trecuţi la unire în dieceza sa, a
unui episcop sufragan din neamul lor, de care cu siguranţă ei ar fi ascultat
mult mai bine: această numire putea în plus să-i determine a-l părăsi pe
episcopul sârbesc, declarându-se şi ei uniţi cu Biserica Romei. Greutatea
cea mare era acum legată doar de găsirea celei mai potrivite persoane, ceea
ce la început părea un lucru anevoios. În această chestiune, de altfel,
Nicolae Csaky a cerut sfatul episcopului unit de Făgăraş, lnochentie Micu
Klein, rugându-l să-i recomande, dintre preoţii români uniţi o persoană
potrivită pentru a fi numită episcop, cerând între timp şi aprobarea Consi-
liului Locumtenenţial. Acesta din urmă, însă, declară, răspicat că pentru

a parohiilor catolice, obţinând, la 30 mai 1741, dreptul de a cheltui pentru îmbunătăţirea situaţiei
acestora, toate veniturile episcopiei. Se ocupă, apoi, de modernizarea exploatării fierului de la
Vaşcău, dispu-nând organizarea, în această localitate, a patru mari târguri anuale, la 17 ianuarie,
23 martie, 1 iunie şi IO octombrie. El s-a îngrijit de ameliorarea stării materiale a iobagilor şi de
înfrumuseţarea Oraşului nou, aflat la câteva sute de paşi de Catedrala Sfântul Ladislau. În timpul
păstoriri sale existau, la Oradea (Oraşul Nou), 300 de case, în care locuiau 1445 locuitori.
Edificiile erau construite, în majoritatea lor, în stil simplu ţărănesc, mai arătoase fiind doar
Biserica din Piaţa Sfântul Ladislau şi Mănăstirea Capucinilor. Casa parohială se afla în faţa
bisericii şi aparţinea primăriei, fiind ulterior cumpărată de la aceasta de către episcopul Nicolae
Csăky. Ea a fost dărâmată şi pe acel teren s-a construit un palat în formă pătrată, cu un singur nivel,
având un coridor deschis, o poartă cu coloane şi arcade şi grajduri şi şoproane pentru trăsuri.
În 1739 episcopul orădean a mai cumpărat de Ia primărie un teren, cu o casă pe care a
demolat-o, ridicând în locul ei, o biserică pentru ortodocşii convertiţi la unire, iar alături de aceasta
o casă pentru viitorul episcop al acestora. Primind un ajutor bănesc de 1500 de florini din averea
personală a lui Augustin Bencovics, el a construit, la Oradea, un seminar teologic romano-catolic,
situat în spatele palatului episcopal. Pentru nevoile acestora a adus profesori bine pregătiţi, cărora
Ie acorda "pensiune completă şi 100 de taleri pe an". Cursurile s-au deschis în toamna anului
1740. Seminarul dispunea de o tipografie, cumpărată de la văduva unui tipograf orădean.
Seminarul număra, la 1742, 180 de cursanţi, pentru ca în 1743, datorită epidemiei de ciumă, să
aibă doar 70.
În anii următori numărul cursanţilor a crescut treptat, ajungând, în 1749, la 160 iar în 1750
la 200. El s-a ocupat şi de întărirea activităţii teatrale şcolare orădene, existente aici încă din 1731.
Elevii de la seminar organizau reprezentaţii teatrale periodice, apreciate de intelectualitatea orădeană.
Nicolae Csăky s-a mai remarcat prin construirea, la Vaşcău, a unei mici biserici din piatră, cu
hramul Sfintei Ana, dotată cu un altar din marmură sculptată şi cu un clopot foarte frumos. De
altfel, pentru nevoile diecezei el s-a întrupus pe lângă canonicul Mariăssy Săndor din Eger, care
a mijlocit să i se toarne aici şase clopote. Între 1747-1751 a funcţionat ca episcop de Calocea,
iar între 1751-1757 tot ca arhiepiscop dar de Estergom. Moare la 1757, în vârstă de numai 58
de ani. (A Varadi piispo-kok ... p 240-268); vezi şi Aloisiu Joseph Kereszturi, Compendiaria des-
criptio fundationis ac vicissitudinum Eppiscopatus et Capituli. M. Varadinensis tom II, Magno
Varadini Typis. Antonii Gottlieb, Maramorosien-sis, 1806, p 132.
Istoria vieţii religioase a românilor din Comita/11/ Bihor (/692-1750) 133

românii uniţi din dieceza de Oradea intenţionează să numească un episcop


de origine ruteană. Dar Nicolae Csâky , în conivenţă, desigur, cu Inochen-
tie Micu, episcopul de la Blaj, o ţineau pe a lor, dorind ca noul episcop
unit de Oradea să fie român. În acest sens, episcopul romano-catolic de
Oradea îi şi scrie lui Inochentie să-l pregătească pe preotul designat a
deveni episcop, ca îndată ce Consiliul va aproba numirea, el să poată fi
instalat98 • Cel designat de Inochentie spre a fi episcop se numea Vasile
Hatăş, care încă din primăvara lui 1738 soseşte la Oradea. 99 • Nicolae Csâky
se adresează, apoi, în scris către comandantul Cetăţii Oradiei, rugându-l să-l
trateze pe candidat cu multă deferenţă şi să ordone cumpărarea, pe seama
acestuia, a unor stofe scumpe, pentru odăjdii, în scopul de a-i impresiona
cu siguranţă pe enoriaşi 100 • De altfel, din acelaşi an, adică din 16 septem-
brie 1738, Vasile Hatăş este pomenit în documente ca având funcţia de
arhidiacon unit al Comitalului Bihor, fapt care-l face pe Nicolae Csâky
să-l cinstească, în orice împrejurare, cu apelativul de vlădică, recomandân-
du-l bunăvoinţei vicarului său Forgâch 101 • Peste câţiva ani, adică la 17
octombrie 1745, el însuşi va menţiona că ocupă această funcţie, într-o
scrisoare către protopopul din Giriş, în care-l roagă să meargă din sat în
sat, prin protopopiatul său, pentru a consemna numele preoţilor, în vederea
unui recesământ, ,,care ar urma să-l facă peste două săptămâni cinstita
varmeghie (adică comitatul n.n.)" 102 • Că Vasile Hatăş n-a fost numit epis-
cop se datoreşte pur şi simplu faptului că a decedat. Decesul său a avut
loc, aşa cum se consemnază în matricolele morţilor şi botezaţilor din pa-
rohia unită a Oradiei (Uyvâr6s), în 26 iunie 1746. ,,Cinstitul protopopul cel
mare, Vasile de la Oradea", se scria în acestea, ,,s-au prevestit (a murit
n.n.) în anno 1746, luna lui iunie, în 26 de zile, după amiazăzi, la 1O
ceasuri, când întunecase, într-o joi seara. Şi l-au îngropat tocmai în ziua de
Petru apostol şi Pavel, în 29 de zile ale lui iunie, într-o zi de Duminică, în
biserica de Uyvâr6s, înaintea icoanei lui Hristos, unde stă Annalogul Hatoş
Laszlo Erdely" 103 • Cauza decesului nu o cunoaştem, deşi la data când a
avut loc Vasile Hatăş nu putea fi prea tânăr, căci aşa cum consemnază I.
Moldovanu, la sinoadele bisericii unite, din 4 iunie şi 15 noiembrie I 728,
de la Alba Iulia, respectiv Cluj-Mănăştur el era consemnat deja ca „paro-

98
Bunyitai Vince, op.cit. p 51.
99
Gheorghe Gorun, Biserica românească şi societatea transilvăneană, Editura Logos
'94, Oradea 2002, p 87.
100
Iacob Radu, op.cit., p 20.
101
Bunyitai Vince, loc.cit.; Iacob Radu, loc.cit.; Iudita Căluşer, Episcopia greco-catolică
de Oradea, Editura Logos '94, Oradea 2000, p 47.
Ştefan Tăşiedanu, Icoane ... V... în Cultura Creştină an III, n°5, I O martie 1913, p 144.
102

101
Ibidem.
134 Blaga Mihoc

chus Fogorasiensis" 104 . Între timp, spre a întări ataşamentul românilor


convertiţi la unire către biserica Romei, episcopul Csâky reactualizează
scutinţele date acestora de către predecesorul său Okalicsânyi şi aşa cum
scrie Bunyitay Vince, în anul 1739 pe spesele sale, pentru preoţii români,
„care până atunci se deosebeau de opincari (ţărani n.n.) doar prin faptul
că purtau bărbi, mustăţi şi cuşme", dăruieşte un număr de 70 de reverende,
confecţionate din postav de Lipska, de culoare albastru închis, şi un intra-
vilan în inima pieţii centrale a Oradiei, pe care zideşte o biserică şi un
sediu pentru reşedinţa viitorului episcopului unit 105 • El se întrupune, apoi,
pentru ca împărăteasa Maria Tereza să aprobe sfinţirea unui episcop su-
fragan pentru românii uniţi din Bihor şi să mijlocească primirea în şcolile
Romei, a patru elevi români. Episcopul de Arad, la rândul său caută să-i
atragă pe românii bihoreni de partea sa, folosindu-se de agenţi pricepuţi,
recrutaţi din rândurile lor, cărora le acordă distincţii, nu întotdeauna meri-
tate, între aceştia numărându-se preoţii Toma din Sârbi, Gheorghe din
Peştiş şi Gavril Gyurka tot din aceeaşi zonă, supranumit şi regele româ-
nilor, datorită popularităţii de care se bucura 106 • Scopul acţiunii lor era
acela de a întări în vechea credinţă, adică în ortodoxie, pe enoriaşii români
din cele 42 de sate bihorene, rămase neunite. Pentru aceea, la 13 iulie
1739 ei au convocat, la Lugaşul de Jos, o adu-nare generală a românilor
ortodocşi din protopopiatele Eriu şi Oradea, la care popa Toma din Peştiş,
făcându-se purtătorul de cuvânt al episcopului de Arad, le cere, sub ju-
rământ, să nu-şi părăsească legea strămoşească, ameninţându-i că dacă
nu-l ascultă vor fi supuşi la o amendă de 500 de galbeni 107 • Mulţi dintre
participanţii la adunare îl vor fi ascultat, dat fiind conservatorismul general
de comportament prezent în rîndurile lor, chiar dacă unii dintre ei vor
continua să se declare şi pe mai departe uniţi. Propaganda proortodoxă va
continua în aceste părţi ale Comitatului şi în anii următori, de vreme ce în
1741 protopopul unit din Popeşti se plânge lui Nicolae Csâky că doi preoţi
neuniţi, amintiţii Toma din Sârbi şi Gheorghe din Peştiş, şi un enoriaş, pe
nume Teodor din Ghenetea, umblă din sat în sat „semănând vrăjmăşie, cu
deosebire între ţărani" 108 . El mai spune că episcopul de Arad a apreciat, la
modul superlativ, activitatea acestora, acordând fiecăruia dintre preoţii
amintiţi titlul de arhidiacon, (protopop) iar lui Teodor din Ghenetea pe cel
de jurat comunal 109 •

10
' I. Radu, op.cit. p 20.
105
Bunyitai Vince, op.cit., p 53-54.
106
Ştefan Tăşiedanu, loc.cit, p 145.
107
Ibidem, p 146.
Ştefan Tăşiedanu, Din viaţa şi activitatea ... 11 ... p 302.
108
109
Ibidem.
Istoria vie/ii religioase a românilor din Comitalul Bihor (/692-1750) 135

De notat ca m acelaşi an cei trei au organizat trei adunări populare


în satul Cioara (astăzi Deleni), din judeţul Sălaj, ameninţându-i pe uniţi că
vor fi globiţi, adică amendaţi de episcopul de Arad şi pe deasupra obligaţi
şi la plata dijmelor împărăteşti 110 • Era o ameninţare brutală şi credibilă,
care nu putea rămâne şi nici n-a rămas fără urmări. Şi într-adevăr, pe la
mijlocul lunii ianuarie anul următor, adică 1742, un oarecare Mihai Aron,
probabil dintre cei ameninţaţi de agitatori, din satul Cioara, se plânge
episcopului Csaky de vexaţiunile la care aceştia l-au supus. Răspunsul
episcopului a sosit la 28 ianuarie 1742, şi în el se arăta că a intervenit pe
lângă Comitat să pedepsească pe agitatori; intervenţia episcopului a deter-
minat iniţierea unei anchete, finalizate în 18 aprilie 1742, cu ascultarea a
42 de martori, care au confirmat spusele lui Mihai Aron. Mărturiile arată
versa-tilitatea agenţilor episcopului de Arad, dispuşi uneori la proferarea
unor fantasmagorii, crezute de mulţi dintre ţăranii spăimoşi, cu o cultură
şi cu o mentalitate pe măsura acesteia, identică totuşi ca nivel cu cea din
Europa apuseană a acelor ani 111 •
În această situaţie demersurile pentru numirea unui episcop unit, de
etnie română, continuau să treneze. Plecarea lui Nicolae Csaky la Calocea
unde fusese numit arhiepiscop şi înscăunarea, în locul său, la Oradea a
energicului Paul Forgach 112, în 22 februarie 1748, păreau deodată că vor

110
Ibidem.
111
Vezi Jean Claude Schmitt, Strigoii, vii şi morţi în societatea medievală, Editura
Meridiane, Bucureşti 1998, p 336.
112
Paul (Păi) Forgăch s-a născut la 5 iunie 1696 la Csejte, ca fiu al baronesei Emerencia
Revay şi al lui Păi Forgăch. Mama sa a decedat pe când avea doar 6 ani, iar tatăl, rămas văduv
se preoţeşte, devenind, pe rând, canonic şi în cele din urmă episcop. Cele două surori mai mari,
Maria şi Borbola, se călugăresc. Tinărul Paul urmează, începând din 1712, colegiul Sîanta Barbara
din Viena, studiind filozofia. Datorită unei epidemii de ciumă el părăseşte colegiul şi se întoarce
în Transilvania, la castelul familial de la Sâmbăta. În anul I 720 Paul Forgăch devine preot, apoi,
în 1721 canonic la capitlul orădean şi în sfărşit, în 1722, prepozit al acestuia. În anul I 725 el
pleacă la Roma pentru a-şi completa studiile. După reîntoarcerea la Oradea a ocupat funcţia de
vicar episcopal mai mulţi ani, iar din 31 mai 174 7 pe cea de episcop. În diploma sa de numire
i se recunoaşte meritul de a fi luptat pentru atragerea la unire a românilor, el fiind cel care, la
1733 dăruise uniţilor din Oradea una dintre casele familiei sale, situată în cornul oraşului, pentru
a-şi ţine în ea serviciile religioase, semănând astfel, printre români "acel bob de muştar, din care
cu timpul a crescut şi s-a dezvoltat marele copac al Episcopiei greco-catolice de Oradea". De altfel,
pentru românii uniţi el a întemeiat în dieceza sa şase şcoli şi a trimis pe trei dintre fiii acestora
să urmeze diferite instituţii de învăţământ superior. Pe timpul arhipăstoriri sale în turnul bisericii
episcopale s-a montat un ceasornic, iar în jurul ei s-au aşezat şapte felinare care se aprindeau în
fiecare seară, spre a aminti trecătorilor de cele 7 bucurii ale Sfintei Fecioare. Paul Forgăch a
construit, apoi, o fabrică de bere la Beliu şi câte un han, pentru popasul drumeţilor, la Oradea
(numit "La mielul alb") şi la Beiuş. Tot el a fost cel care, cu ajutorul unor meşteri pietrari italieni
aduşi din Como, a sfinţit, la I mai 1752, piatra de temelie a noii catedrale, la slujbă participând,
între alţii, iezuitul Wiit Peter şi, pe atunci protopopul, Moise Dragoş, viitorul epis- cop greco-
catolic de Oradea.
136 Blaga Mihoc

lămuri lucrurile. Dar pentru că, aşa cum am arătat, se întâmplase ca Hatăş
să moară, încă din iunie 1746, trebuia găsit un nou candidat pentru funcţia
de episcop grecocatolic, şi privirea episcopului de Oradea se opreşte asu-
pra lui Meletie Kovacs, iniţial preot ortodox de Bocsig, hirotonit de Isaia
Antonoevici, în 29 iunie 1734, apoi, după trecerea sa la unire în 1736,
preot în Diosig şi protopop al românilor uniţi din Bihor 113 • Unul dintre
biografii săi scrie că era macedo-român şi că familia sa făcea parte din cele
36000 de familii sârbeşti care, de teama turcilor, în anul 1690, pe vremea
patriarhului Arsenie Cernoevici, emigraseră în Ungaria, aşezându-se în
ţinuturile Banatului, Aradului şi câteva chiar în Bihor 114 • Tatăl viitorului
episcop a avut doi fii, pe Meletie, născut la Nagusta, în Macedonia, în anul
1707, şi pe Gheorghe. După ce i-a murit prima soţie s-a căsătorit a doua
oară cu o văduvă, Kondorossy, care l-a rândul ei avea, de la primul ei soţ,
un fiu, numit Nicolae. Meletie a urmat teologia, devenind preot, în timp ce
ceilalţi doi, Gheorghe şi Nicolae, vor îmbrăţişa cariere civile, devenind
oameni onorabili, de o moralitate aleasă. De altfel, pe seama lor, la 30 mai
1752 Meletie, care între timp ajunsese episcop, solicita Mariei Tereza acor-
darea titlului de nobil, sprijinit fiind în acest demers şi de oficialii Comi-
tatului Bihor. Titlul le va fi acordat de împără-teasă peste aproape doi ani,
la 2 ianuarie 1754, cei doi având, din acel moment, drumul deschis pentru
ocuparea celor mai înalte demnităţi. Gheorghe Kovacs va locui o vreme la
Beiuş, unde în 17 51 i se naşte un fiu, Mihai, şi va deceda la Oradea, la
24 iulie 1766 115 • Mihai va fi ajutat de Meletie să urmeze studii juridice şi
mai apoi, în 1773, să ocupe înalta funcţie de jude al Comitatului Bihor. El
se va căsători, la 1781, cu Iulia Szebeni, care moare în acelaşi an, iar apoi,
în 1783, a doua oară, cu baroneasa Ana Maria de la Fontaine de Helden-
feld, fiica colonelului Emanuil de la Fontaine. Murindu-i însă şi cea de a
doua soţie, contractea-ză, în 1793, o a treia căsătorie, cu Magdalena Cseh,
de la care va avea trei fii; pe Emeric, pe Carol şi pe Ludovik. Carol moare
de tânăr, în schimb Emeric ajunge matur şi la 6 mai 1816 se căsătoreşte
cu o oarecare Iuliana Şomogy din Şimand (Comitatul Arad), trecând la
religia romano-catolică şi deznaţionalizându-se 116 • În afară de mândria de
a descinde din familia unui episcop din secolul al XVIII-lea, acesta îşi va

În 1757, în urma unor anchete desfăşurate în dieceza sa cu privire la situaţia religioasă


a românilor de aici, el va fi mutat în Vâc, unde la 25 august 1759 a încetat din viaţă. (A Varadi
puspăkăk ... p 281-291; Gheorghe Gorun op.cit., p 94).
113
Iacob Radu, op.cit., p 21-42; Zenovie Pâclişeanu. op.cit., p 181; Gheorghe Gorun,
op.cit., p 89.
114
Ştefan Tăşiedeanu, Din viaţa .. ./, în Cultura creştină an IV, n°9, JO mai 1914, p 259.
115
Ibidem.
116
Ibidem, p 260.
istoria vieţii religioase a românilor din Comitalul Bihor (1692-1750) 137

fi uitat complet ongmea românească, aşa cum s-a întâmplat, de altfel, cu


atâţia altii. Familia sa îi datora, însă, foarte mult lui Meletie, pentru statutul
ei nobiliar şi pentru sprijinul material pe care odinioară i-l acordase.
Dacă în general istoricii sunt de acord cu data hirotonirii, apoi a
converti-rii la uniaţie şi a alegerii ca episcop a lui Meletie, nu la fel stau
lucrurile cu funcţia pe care a avut-o acesta înainte de unire. Astfel, Iacob
Radu, completează tabloul cu localităţile în care Meletie ar fi funcţionat ca
preot, arătând că la 1748 acesta era paroh în comuna Fughiu 11 7, în timp ce
Ştefan Tăşiedan scrie că în acel an, el ocupa funcţia de arhimandrit la
mănăstirea Hodoş-Bodrog 118 • Această dispută nu are nici o relevanţă, im-
portant fiind faptul că, datorită desigur calităţilor sale, Meletie a fost soco-
tit omul potrivit pentru a fi numit episcop. Îndată după trecerea sa la uni-
re, survenită, aşa cum am arătat, la 1736, el a fost numit preot la Diosig,
apoi în Oradea, având, după cum constată acelaşi Forgach, o comportare
exemplară 119 , fără de care, dată fiind pregătirea sa teologico-culturală totuşi
modestă, nwnirea sa ca episcop nici n-ar fi fost posibilă. De altfel, aşa cum
scrie Bunyitay Vince, în bulla papală de numire a lui Meletie Kovacs se
menţionează expres că el are „o viaţă curată şi onestă" şi că în anul 1739
a dat dovadă de multă tărie sufletească în administrarea parohiei sale, pe
timpul cât aceasta a fost bântuită de valul grozav al unei epide-mii de
holeră 120 • Înainte de alegerea sa, printre românii uniţi activau doi preoţi
maghiari, Petru Gergelyfi şi Grigorie Csillaghazi, iniţial romano-catolici,
trecuţi, apoi, la ritul oriental 121 • Ei nu erau, însă, iubiţi de români, neştiind
bine româneşte şi având faima că de fapt sunt romano-catolici. În această
situaţie atenţia lui Paul Forgach, numit episcop, aşa cum am arătat la 22
februarie 1748, se opreşte asupra lui Meletie Kovacs, protopopul unit al
Oradiei „om cu râvnă în cele bisericeşti, iubit de ai săi, însă cu puţină
învăţătură" 122 . Forgach va interveni la Roma pentru numirea la Oradea a
unui episcop român sufragan pentru uniţii din Episcopia de Oradea, mo-
tivându-şi cererea prin faptul că aici existau 100 de parohii unite, locuite
de 90.000 de suflete,dintre care 40.000 erau deja trecute la unire, alte
50.000 fiind pe cale de convertire 123 • De fapt Forgach cerea, dată fiind
117
Iacob Radu, op. cit. p 21.
118
Ştefan Tăşiedanu, op.cit. p 260.
119
Nicolae Firu îl acuză, fără a aduce pentru aceasta şi argumente, pe Meletie Kovacs
că în timpul preoţiei ar fi avut o purtare nedemnă, pentru care ar fi fost destituit de către episcopul
Aradului şi pedepsit cu tăierea bărbii şi a părului (N. Firu, Date cu privire la istoricul bisericii
greco-catolice din Oradea Mare, p 18, apud Ştefan Tăşiedanu, Din viaţa ... 1..., p 260).
120
Bunyitai Vince op.cit., p 55; Iacob Radu op.cit., p 21; Gheorghe Gorun, op.cit., p 90.
121
Ştefan Tăşiedanu, op.cit., p 262.
122
Ibidem.
123
Iacob Radu, op.cit.,p 21-22; Ştefan Tăşiedanu, loc.cit„
138 Blaga Mihoc

deosebirea de rit a românilor faţă de romano-catolici, să se întemeieze,


iniţial un vicariat al acestora şi nu o episcopie. Întemeierea era necesară,
mai spunea episcopul, întrucât „poporul de ritul grecesc se rupe în general
uşor de biserica catolică" şi aceasta se întâmplă, de regulă, "atunci când
intervine episcopul ortodox" 124 • Din acest motiv Forgach considera că noul
episcop va trebui să depindă total de Episcopia romano-catolică, de la care
va primi o rentă anuală de 1500 de florini şi o catedrală în oraşul Oradea,
pentru a putea să oficieze, sub supravegherea atentă a acestuia. La 20
aprilie 1748 nunţiul apostolic îl invită pe Meletie, desigur la cererea lui
Forgach, la Viena, pentru a-l cunoaşte şi a-i anunţa investi-tura. Deplasarea
este făcută în condiţii bune, iar cheltuielile, circa 670 de florini, suportate
de episcopul romano-catolic 125 • În treacăt fie spus, se pare că acesta din
urmă, adică Forgach, avea şi de unde, de vreme ce, din masa veniturilor
episcopeşti i se permitea să cheltuiască anual 17.000 de florini 126 • La 12
iulie 1748 papa Benedict al XIV-iea emitea decretul de numire a lui Me-
letie Kovacs ca episcop sufragan, sau vicar de ritul grecesc al diecezei
orădene, urmând să primească, din veniturile Domeniului episcopului ro-
mano-catolic din Oradea, cei 1500 de florini, pomeniţi mai sus. În huila
de întărire în funcţie a lui Meletie, emisă abia la 16 septembrie acelaşi an,
se preciza că, după o consfătuire cu cardinalii, Siantul Părinte l-a numit pe
cel amintit episcop al Teganiei (urmând a fi consacrat cu asistenţa a doi
abaţi şi a depune jurământul în faţa nunţiului apostolic de la Viena) şi că
el va fi sufragan, adică subordonat episcopului romano-catolic de Oradea,
sub îndrwnarea căruia se va îngriji de păstorirea celor 90.000 de suflete de
uniţi „care aşteaptă mângâiere şi păstorire" 127 • Pe Paul Forgach trebuie să-l
fi bucurat mult această numire, care garanta stricta subordonare către el a
episcopului român şi fireşte sporirea consi-derabilă a turmei încredinţate
păstoririi sale. De altfel, pentru a risipi orice dubiu cu privire la poziţia nou
numitului Meletie Kovacs, la 30 noiembrie 1748 episcopul Forgach emite,
la rândul său, o huilă sau o diplomă, redactată fireşte în latineşte şi
conţinând, de fapt, nişte porunci pentru episcopul român, socotit „cinstitul
nostru vicar, sau al doilea episcop al nostru" 128 • Aceste porunci tind să-i
micşoreze, precum se va vedea, lui Meletie, competinţele, reducându-i-le
până aproape de cele ale unui preot de mir, ele având darul să-l
nemulţumească, chiar dacă unele, ca de exemplu interzicerea de a percepe
dări prea mari de la preoţi şi enoriaşi, erau salutare, făcându-l ca după

124
Ştefan Tăşiedanu, op.cit. p 263.
125
Ibidem.
126
A Varadi piispokok ... p 264.
127
Ştefan Tăşiedanu, op.cit., p 264.
128
Ibidem, p 266.
Istoria vieţii religioase a românilor din Comitalul Bihor (1691-1750) 139

înscăunare să depună mari eforturi pentru a se emancipa. ,,Noi, contele


Paul Forgâch din Dimeşti", se arată în acea diplomă, ,,cu mila lui Dumnezeu
episcop al Orăzii Mari şi comite al Bihorului, sfetnic intim al înaltului
împărat şi crai, iubitului nostru frate întru Hristos, luminatului şi cinstitului
Meletie Kovacs, episcopului din Tegania, adevăratul scaun apostolic al
Romei, mama tuturor sfintelor biserici, îndreptător prin sfântul spirit, având
interes şi purtând de grijă şi ritului grecesc unit al creştinilor, numit şi
instalat prin umila noastră rugăciune, pe tine, ca pe unul din episcopi, te-am
poftit şi te arăt, după rân-duiala sfintelor concilii, ca să fii păzitor şi sâr-
guitor în cele sufleteşti, fiindcă te-am şi rânduit cum să fii credincios, treaz,
înţelept, învăţat, a încerca să-i îndrepţi pe toţi în toate cele bune. Pentru că
pe tine te primim în vicariatul acesta ca pe un episcop al nostru întru cele
sufleteşti, pentru partea cea unită, românească a enoriaşilor şi după scri-
soarea noastră privind cele pomenite mai sus, te facem, te aşezăm şi te
binecuvântăm în ţinutul Oradiei Mari din dieceza noastră, îţi dăm putere
episcopească şi îngăduim să isprăveşti, nu numai ceea ce am arătat în scris,
ci şi altele, care sunt de trebuinţă şi pe care n-am avut timp a le scrie. Dar
iată acum aceste lucruri, până acum nepomenite de noi, şi pe care, cu voia
şi cu ştirea vicarului nostru general, trebuie să le isprăveşti! :
Întâi: să nu faci vizitaţii canonice, fără de ştirea noastră.
Al doilea: să nu ţii soboare cu preoţii şi poporul, fără de ştirea
noastră.
Al treilea: să nu percepi de la preoţi şi de la sfintele biserici nici o
taxă şi nici un dar.
Al patrulea: poruncim că dacă vei merge împreună cu slujitorii tăi în
vizitaţie canonică, să te mulţumeşti, pe cât este posibil, cu o cheltuială care
să nu împovăreze pe cei săraci, şi ea să fie percepută jumătate de preoţi,
jumătate de la sate.
Al cincilea: atunci când muţi preoţii dintr-o parohie în alta să nu le
pretinzi nici un ban, întrucât există printre preoţii sfintelor biserici şi aşa
destule greutăţi.
Al şaselea: cele mai mari şi trebuincioase lucruri, cununiile, testa-
mentele şi altele asemenea lor ... , nu-ţi permitem a le oficia decât înaintea
vicarului nostru, iar preoţilor care vor face altfel li se va lua darul preoţesc
şi vor fi aruncaţi în temniţe.
Pentru aceea poftim să trăieşti întru toate cu dreptate dumnezeiască,
şi să împlineşti toate cele ce se cuvin vicarului şi episcopului de rit unit.
Iară vouă, preoţilor şi poporului de rit unit, aparţinători de Sfânta Biserică
a Răsăritului, şi nouă, ca episcop al Orazii Mari, rânduindu-ni-se cele
sufle-teşti de la Preasfinţitul Papa, dăm poruncă foarte întărită, cu sfănta
îngă-duinţă dintru mai sus pomenita noastră scrisoare, ca să-l aveţi de
140 Blaga Mihoc

episcop pe iubitul nostru frate întru Hristos, Meletie Kovacs. De veţi voi
să nu cădeţi sub pedeapsa judecăţii, aveţi datoria să-l ţineţi şi să-l vedeţi
întru cinstita voastră conştiinţă" 129 •
Avem, aşadar, în poruncile de mai sus, o mostră clară de despuiere
a primului episcop unit al românilor din Bihor de aproape toate preroga-
tive-le care-i incumbau, dar pe care nu le putea exercita decât sub aspra
tutelă a observatorului impus de episcopul romano-catolic. Că lucrurile
stăteau aşa o demonstrează un alt document, de astădată o circulară com-
pletitivă, trimisă de acelaşi episcop romano-catolic, la 23 septembrie 1749,
către toţi preoţii uniţi din dieceză. ,,Înţelegând că şi tu eşti de părere că în
cele spirituale depinzi de Domnul episcop Meletie ... ", se scria în circulara
amintită, ,,voim să te asigurăm că nu Domnul Meletie este aici episcop, ci
Noi, căci Domnia Sa este consacrat pentru Tegania" (Tegeea n.n., adică un
oraş în Arcadia, o provincie din Grecia) 130 "şi stând aceea sub o stăpânire
tirană, (a turcilor n.n.) el nu poate merge acolo, şi pentru aceea l-am luat
lângă Noi de ajutor, pentru ca la diferite funcţii episcopeşti, pe care, după
ritul grecesc, Noi nu le putem îndeplini, să ne fie mijlocitor. De unde
trebuie să ştii că dl. Episcop Meletie n-are acum putere ori stăpâ-nire
mai mare decât pe vremea arhidiaconatului, căci nici nu poate hirotoni
preoţi, nici sfinţi biserici ori clopote, nici nu poate vizita preoţi, ori a
îndeplini asemenea funcţii episcopeşti, decât când noi îl împuternicim
pentru aşa ceva. Fără dispoziţia noastră ori a vicarului el poate face
numai nişte lucruri mai mici, pe care le-a îndeplinit pe vremea
arhidiaconatului"(s.n.) 131 .
Viaţa episcopului Meletie nu putea fi, aşadar, prea uşoară, mai ales
că episcopul romano-catolic, sub tutela căruia se afla, s-a întâmplat să fie
şi un om mândru, dornic de a se impune, de a demonstra lumii că el şi nu
vlădica român este stăpânul românilor din dieceză. Că lucrurile stăteau aşa
o demonstrează poruncile pomenite mai sus, chiar dacă în faţa unor istorici
ca Bunyitay Vince, el se bucură de un partipris aparte, fiind socotit, şi nu
fără de îndreptăţire, extrem de generos. Aşa stând lucrurile, formulele de
politeţe cu care Paul Forgach se adresează lui Meletie Kovacs, numindu-l
reverendissim şi ilustrissim nu trebuie să ne impresioneze prea mult, ele
ţinând doar de uzanţele epocii, întrucât se întâmpla uneori, atunci şi acolo,
ca după ce o scrisoare începea cu formula amintită mai sus, să continue
cu insulte mai mult sau mai puţin voalate, dacă nu chiar de-a dreptul cu
129
Ştefan Tăşiedanu scrie că în 1914 a văzut mai multe exemplare din această circulară,
"între cele \O.OOO de hîrtii din arhiva Episcopiei greco-catolice de Oradea, aruncate ici şi colo
(care) încă nici azi nu-s aduse în ordine" (Ştefan Tăşiedanu,op.cit., p 265).
110
Iacob Radu, p.cit., p 22.
111
Ştefan Tăşiedanu, op.cit., p 266.
Istoria vie/ii religioase a românilor din Comitalul Bihor (1692-1750) 141

imprecaţii. În cazul în speţă se mai ştie, apoi, că „episcopie atârnătoare de


bunăvoinţa ori capriciile lui Forgach, românii nicicând n-au cerut" (ci doar
n.n.), episcop stabil, care să-i păstorească, să-i conducă, să-i apere faţă cu
orice duşman, fie acela chiar episcopul latin din Oradea 132 • Meletie Kovacs
va accepta toate cerinţele, uneori umilitoare, pe care episcopul romano-
catolic i le pretindea, sperând să poată face ceva pentru conaţionalii săi
atât de oropsiţi, şi ca urmare, sfinţirea sa are loc, aşa cum rezultă dintr-o
scrisoare, adresată la 8 decembrie 1748 de către vicarul episcopesc Iacob
Fabry, protopopului unit Mihai Aron din Poceiu, la 11 decembrie 1748. De
fapt în scrisoarea amintită Iacob Fabry îl anunţă pe Mihai Aron şi pe alţi
„protopopi, preoţi şi biraie", în numele episcopului romano-catolic, că
Meletie va fi sfinţit la 11 decembrie de către episcopul Muncacsului, Mihai
Oslavsky şi instalat pe scaunul episcopal din Oradea peste 8 zile, adică la
19 decembrie, în ajunul sărbătorilor de iarnă, invitându-i să participe la
aceste festivităţi 133 •
De altfel la pompoasa ceremonie de instalare, din 19 decembrie
1748, săvârşită probabil în biserica romano-catolică, a participat o mulţime
de preoţi şi enoriaşi români, care au plâns de bucurie, aplaudându-şi păs­
torul şi strigând „Trăiască vicarul general, trăiască clerul nostru, trăiască
popo-rul nostru" 134 • În fapt cu ocazia sfinţirii Meletie Kovacs s-a îmbrăcat
în sacristie cu odăjdii noi, purtând o frumoasă mitră episcopală şi având
lângă sine patru diaconi tot cu odăjdii noi, doi de rit grecesc, adică orto-
dox şi doi de rit latin; însoţit de aceştia a intrat în sanctuar, avându-l lângă
sine pe episcopul romano-catolic şi pe alţi preoţi asistenţi. Episcopii s-au
aşezat „ pe fotele puse lângă gratii, cu faţa drept spre altar, iar cu rărunchii
către popor", după care s-au citit scrisorile de învestire a lui Meletie ca
episcop, şi s-a procedat la instalarea sa, "în reşedinţa (episcopală n.n.) din
Piaţa Sfântului Ladislau" 135 • Odată instalat, Meletie nu va avea, însă, parte
de linişte, căci tocmai în acel moment agitaţiile antiunioniste reîncep cu
forţă sporită, avându-i în frunte pe câţiva preoţi din mediul rural, între care
iarăşi pe acei Toma din Sârbi şi Gheorghe din Peştiş, sprijiniţi temeinic de
episcopul ortodox al Aradului şi de patriarhul Carloviţului 136 • De aceea,
noul arhiereu se afla într-o poziţie extrem de delicată, deoarece în timp ce
voia să scape de sub tutela vicarului romano-catolic maghiar, încercând să-i
convingă pe înalţii ierarhi romano-catolici că el şi conaţio-nalii săi sunt
statornici în noua credinţă, agitaţiile românilor ortodocşi împotriva unirii

m Ibidem, p 268.
m Ibidem.
134
Ibidem.
135
Ibidem.
Ştefan Tăşiedanu, Din viaţa .. ./!,
136
p 302-303.
142 Blaga Mihoc

puteau să le inculce acestora din urmă convingerea contrarie. Din această


cauză, de altfel, îndată după instalare se va adresa oficialităţilor comita-
tense, solicitând să-l ajute în potolirea acţiunilor sediţioase, antiunioniste
ale românilor din Bihor. ,,Cu umilinţă", scrie Meletie către Comitat, "am
dorit să fac cunoscut un fapt, de altfel bine ştiut, că eu, prin bunăvoinţa
ilustrităţii Sale Dl. episcop Forgach, am fost denumit în fruntea românilor
uniţi. Sârbii din Oradea ne înjură, însă, într-atâta încât ne numesc păgâni
şi zic că prin unire ne-am dat pe mâna diavolului. Tot astfel îi învaţă pe
toţi schismaticii (ortodocşi n.n.) din ţinut şi îi înstrăinează de către noi,
răscolindu-le sufletul cu diferite prilejuri, astfel încât pe preoţii uniţi îi scot
pe uliţe în timpul celor mai nepotrivite mo-mente, bătându-le în ferestre cu
ramuri de spini" 137 • Neuniţii, adică ortodocşi din Oradea nu se lasă nici ei
mai prejos, şi încă din primele zile ale lui ianuarie 1749 trimit, de astădată
direct Consiliului Locumtenenţial, o petiţie, arătând în ea că episcopul
Meletie a dispus să le fie întemniţat preotul. A urmat, apoi, la 11 martie
acelaşi an, un ordin către Comitat de a întreprinde rapid o anchetă, pentru
a vedea dacă cele reclamate sunt adevărate. Între timp, în februarie 1749
schismaticii orădeni trimiseseră un memoriu şi Mariei Tereza, de astădată,
însă, unul mai amplu, cu mai multe detalii. În acesta ei spun, şi relatarea
lor pare verosimilă, că îndată după numirea lui Meletie Kovacs, funcţionarii
Domeniului Episcopiei Romano-Catolice din Oradea le-au cerut, cu
insistenţă, să-şi părăsească vechea religie şi să adopte ritul greco-catolic;
ba mai mult că doi funcţionari, Sigismund Martonoffy şi Gheorghe Tokody
au îndrăznit chiar să-i ameninţe că dacă nu părăsesc schisma vor fi expulzaţi
din oraş. Această ameninţare, mai spun ei, n-a fost pusă în practică datorită
senatorului (adică membru al Consiliului Orăşenesc) ortodox Ioan Trefa,
care a cerut, pentru coreligionarii săi, un timp de cugetare, o păsuire, spre
a putea trimite împărătesei o petiţie. (Ea a rămas, însă, fără rezultat, căci
Ioan Trefa a fost întemniţat, iar oficialul domenial Tokody i-a somat pe
neuniţi că dacă nu-l recunosc pe Meletie ca episcop trebuie să părăsească
oraşul în decurs de trei zile) 138 • În memoriu se mai spune că, în cele din
urmă, schismaticii şi-au adus aminte că Meletie este, totuşi, romăn şi s-au
prezentat la el într-o audienţă; cu acea ocazie, procedând cu mult tact,
Mele-tie le-ar fi spus că dacă vor declara că-i recunosc titlul de episcop,
pot să-şi păstreze neschimbat ritul religios de până atunci, promiţându-le
că din acel moment nici Forgach nici oficialii domeniali nu le vor mai face
vreo nedreptate. În faţa acestor promisiuni de toleranţă, venite din partea
unui cosângean de-al lor, schismaticii, împreună cu unul dintre preoţii lor,

137
Ibidem.
118
Ibidem.
Istoria vieţii religioase a românilor din Comitalul Bihor (1692-1750) 143

bătrânul Ion Găvrilete, au promis că-l vor recunoaşte pe Meletie ca epis-


cop. În ciuda acestui fapt, acesta din urmă, adică episcopul unit, s-a de-
plasat la biserica din Katonavâros (Velenţa), cerând preotului de aici, con-
siliului bisericesc şi enoriaşilor să-i dea reversale, adică declaraţii scrise cu
mâna, că sunt de religie unită. Întrucât această pretenţie nouă a episcopului
n-a fost satisfăcută, la 18 martie oficialii au procedat la închiderea bisericii
şi la arestarea preotului cel tânăr, numit Petru Briscul; acesta fusese somat
cu câteva zile înainte să predea cheia de la biserică, dar refuzase, lăcaşul
fiind apoi sigilat de oficiali. Din acest motiv ortodocşii au hotărât ca orice
slujbă religioasă să aibă loc numai pe timpul nopţii, prilej cu care s-a şi
efectuat amintita arestare a preotului Petru, urmată, peste nici trei luni, la
14 iunie, şi de cea a celui bătrân, amintitul Ioan Găvrilete. El a fost somat,
mai întâi, să recunoască unirea, şi pentru că s-a încăpăţânat să refuze, a
fost băgat în temniţă alături de colegul său mai tânăr. În finalul memoriu-
lui din februarie 1749 se cerea împărătesei să dea porunci ca neuniţii din
Oradea să fie scutiţi de orice fel de molestări, ,,iar preotul lor Ion Găvrilete
să fie eliberat" 139 • Memoriul către împărăteasă n-a rămas rară rezultat, şi ca
atare Curtea a dispus audierea, de către agentul imperial Bemath, a epis-
copului Meletie Kovacs, a directorului cameral Sigismund Mârtonoffy şi a
inspectorului domenial catolic Gheorghe Tokody, la sediul Comitatului; cu
această ocazie, agentul imperial s-a putut convinge că „recurenţii (adică
neuniţii) şi mai înainte au fost în posesia bisericii din Velenţa" şi de aceea
a hotărât ca, "până la o ulterioară rezoluţie, să o restituie acelora" 140 • De
altfel aceştia din urmă nici n-au mai aşteptat rezoluţia Curţii, pătrunzând în
sfântul locaş cu o cheie pe care o păstraseră la ei. În sfârşit, la 14 august
1749 împărăteasa dispune eliberarea de la închisoare a preoţilor neuniţi
Petru Briscul şi Ioan Găvrilete, dar aceasta n-a adus după sine, aşa cum
spera, şi sfârşitul tulburărilor din Oradea şi Velenţa. Dovada stă în faptul
că, la câteva luni după acea dispoziţie, adică la 29 octombrie 1749, Con-
siliul Locumtenenţial se simte obligat să emită un ordin de-a se întreprinde
aici o cercetare amănunţită, spre a se constata numărul şi numele enoriaşilor
care au acceptat unirea, precum şi al celor care au rămas neuniţi. Ordinul
mai solicita să se afle şi numele preoţilor care i-au îndemnat pe enoriaşi să
se opună unirii, desigur în vederea pedepsirii lor. Au urmat, apoi, trei
investigaţii la faţa locului, conduse de juzii Ioan Csernyânsky şi Ştefan
Zombori. Prima a avut loc la Velenţa, în zilele de 12 şi 13 octombrie 1749
şi a constat, de fapt, într-un sumar recensământ al tuturor neuniţilor de
etnie grecească şi sârbească din zonă, care locuiau pe străzile Peţei şi

139
Ibidem, p 304.
140
Ibidem.
144 Blaga Mihoc

grecilor, situate undeva în apropiere de actuala Uzină electrică şi de locul


de parcare din apropierea Pieţei Centra-le din Oradea de astăzi. Recenzorii
au consemnat, atunci, că pe strada grecilor domiciliau familiile neunite
Cristof, Csecovici, Dumitru, Nistor, Pilspoki şi Virag, iar pe a Peţei, Arva,
Cosma, David, Luca, Maxim, Petrovici, Puntul şi Raţ 141 • Din rândul aces-
tora s-au ridicat atunci negus-tori vestiţi, care odată îmbogăţindu-se vor
contribui mai târziu la construirea catedralei ortodoxe, respectiv Biserica
cu lună 142 • A doua investigaţie s-a făcut la Olosig, în 10 decembrie 1749
şi cu această ocazie s-a consemnat că în acea zonă locuiau mai multe
familii greceşti după cum unnează: Dumitru Csondar, Cristofor Mihai Tokay,
Ioan Grecul, Sigismund Grecul, Gheorghe Eotvos, Toma Grecul, Mihai
Chiş, Dumitru Dadum, Gheorghe Costa şi Gheorghe Guzi. Şi tot cu ocazia
investigaţiei din 10 decembrie 1749 au mai fost recenzate, ca locuind pe
aceeaşi stradă a Peţei, alte trei familii greceşti şi anume ale lui Iosif The-
odorovici, Toma Miszaros şi Dumitru Ardylat. Cei care au efectuat această
investigaţie au consemnat, în procesul verbal întocmit atunci, că unii dintre
membrii familiilor gre-ceşti contractaseră căsătorii mixte, cu bărbaţi sau
femei de etnie româ-nească, ba mai mult, că dintre acestea, câteva erau
totuşi unite. (În această situaţie se aflau familiile lui Ioan Grecul, Gheorghe
Costa, Gheorghe Guzi şi Toma Miszaros) 143 • În sfârşit, a treia investigaţie
s-a făcut tot la Olosig, dar peste un an şi trei luni, în 6 şi 7 februarie 1750,
şi a fost cu mult mai amplă decât celelalte, întrucât celor investigaţi, în
număr de 1O, catolici şi ortodocşi, li s-au pus mai multe întrebări care, în
rezumat, urmau să evidenţieze numărul şi numele locuitorilor din Velenţa,
de ce religie sunt ei, cine sunt cei care i-au instigat să se rupă de biserica
unită şi, în fine, cine şi în ce an a construit biserica de aici, folosită în acel
moment de către ne-uniţi. Unul dintre cei întrebaţi, Francisc Szentartoni, a
înşirat, în faţa comisiei, numele capilor de familii româneşti, trecute la
unire, desigur nu neaparat din convigere, după cum urmează: Vasile Sz-
eresli, Petru Ruscaş, Ioan Maghiar, Gavril Trefa, Toader Berce, Dumitru
Siminic, Nicolae Pap, Gavril Buteanu, Gheorghe Gavrilete, Gheorghe Ara-
di, Gavril Imre, Petru Puşcaş, Ioan Pătcaş, Petru Vaşadi, Ilie Perei, Paşca
Guşă, Simion Şuteu, Petru Trifa, Mihai Sas, Toader Ruja, Ioan Bibarţ, Ioan
Rotar, Iustin Silaghi, Nicolae Vadai, Petru Roşu, Gavril Mădăras, Toader
Zaharia, Ioan Doroghi, Mihai Sabău, Toader Borbelyi, Luca Olah, Nicolae
Buian, Gavril Bandul, Gheorghe Vladul, Mihai Gomboş, Emeric Olaioş,
Ioan Sabău, Gavril Şipoş, Dumitru Şipoş, Gheorghe Şipoş, Teodor Silaghi,

141
Ibidem, p
142
N. Firu, op.cil., p
Ştefan Tăşiedanu, op.cit. p 305.
143
Istoria vieţii religioase a românilor din Comitalul Bihor (1692-1750) 145

Mihai Baian, Costa Alpari, Ioan Alpari, Simion Alpari, Gheorghe Oprea,
Gligor Benţea, Emeric Benţea, Ursu Benţea, Gheorghe Raţ, Toader Mladin,
Luca Puşcaş, Paşcu Puro, Gavril Toia, Andrei Ruşcaş, Ioan Ruşcaş, Crăci­
un Vitiz, Gavril Gondan, Ioan Clinciu, Dumitru Pucio şi Emeric Ieremia 144 •
Spusele lui Szentărtoni au fost întărite de mai mulţi martori; aceştia au
declarat, in coram, că întreaga comunitate bisericească a trecut „pre partea
lui Meletie", adică la unire, de frica ameninţărilor lui Sigismund Măr­
tonossy, şi că din această cauză ei vor să rămână ortodocşi. În fine, alţi
investigaţi, între care ortodocşii Ioan Trefa, Petru Ruscaş, Ioan Poţura şi
Iosif Pap şi catolicii Mihai Hrăboviszky, Francisc Szentmărtoni şi Mihai
Par, au declarat că, la scurtă vreme după numirea lui Meletie Kovacs ca
episcop al românilor uniţi, directorul cameral Sigismund Mărtonossy s-a
prezentat la judele Vasile Zahari din Velenţa (Katonavăros), cu o scrisoare
în care îl informa că românii uniţi au de acum un episcop al lor, rugându-l,
pe el şi comunitatea din subordinea sa, de a da acestuia ascultare spirituală.
La această veste, de fapt un fel de somaţie, românii au cerut lui Mărtonossy
trei zile de gândire, iar acesta le-a acordat şapte, vreme în care ei s-au
adunat la casa primarului Vasile Zahari şi au luat hotărârea de a-l recunoaşte
pe Meletie de episcop, însă numai dacă acesta nu-i va tulbura în păstrarea
obiceiurilor religioase, legându-se între ei ca, în cazul în care Meletie ar
interveni în stricarea acestora, atunci nevătămaţi să-l poată părăsi 145 • Din
depoziţiile celor investigaţi la Olosig mai rezultă, apoi, că după expirarea
termenului de gândire acordat ortodocşilor din Velenţa de către Mărtonossy,
acesta, împreună cu Meletie, s-ar fi deplasat la locuinţa lui Zahari, unde s-
au adunat şi alţi reprezentanţi ai românilor din Katonavăros, cărora le-a
promis că „nici atâta schimbare nu va face în riturile lor, cât negru-i sub
unghie" 146 • În faţa acestei promisiuni, aşa cum era şi firesc, cei în cauză,
bucuroşi şi fără obiecţii, în frunte cu preotul lor Ioan Gavrilete, au declarat
că acceptă să se supună pe linie bisericească episcopului Meletie.
Pacea astfel pecetluită n-a ţinut, din nefericire, decît „una ori două
luni" şi aceasta datorită aceluiaşi amintit preot agitator, înflăcărat anti-
unionist, Petre Briscul. Întrucât enoriaşi săi nu aveau biserică proprie, s-au
plâns oficialităţilor că ei au contribuit la edificarea bisericii ortodoxe din
Katonavăros, şi prin urmare că doresc să ţină în ea slujbe religioase 147 • De
altfel preotul Petre Briscul, împreună cu câţva susţinători de ai săi, făcea,

144
Ibidem, p 306.
145
Ibidem.
146
Ibidem, p 307.
Această depoziţie a făcut-o cel de al zecelea martor audiat la cea de a treia investigaţie
147

de la Olosig, din 6-7 februarie 1750, numit în documentele de atunci doar cu numele de botez,
Iosif (Ştefan Tăşiedanu, op.cit. p 307.
146 Blaga Mihoc

printre cei care-i promiseseră, de voie de nevoie lui Meletie ascultare, o


intensă propagandă antiunionistă procedând, câteodată, la jignirea lor,
"poreclindu-i şi înjurându-i în tot felul" 148 • În aceste condiţii nu e greu de
înţeles de ce bătrânul Ioan Gavrilete, în ciuda promisiunilor de aderare la
unire „ţinea pe faţă cu Meletie, iar pe ascuns trecuse de partea neuniţilor" 149 •
El ar fi făcut, după cum declară cei ascultaţi la înfăţişarea din Olosig, în
aşa fel încât lui Petre Briscu să-i parvină cheia bisericii, prin intermediul
unor copii angajaţi să cureţe sfăntul lăcaş, pentru sărbătorirea Crăciunului
din anul 1749. Vestea dispariţiei cheii de la biserică a ajuns, prin gura lui
Vasile Szeresli, la urechile lui Sigismund Mârtonossy şi prin acesta la Meletie
Kovacs, aşa încât în ziua următoare cei doi s-au prezentat la faţa locului,
adică la biserică, chemându-l acolo şi pe Petre Briscu, care se prezintă abia
după a treia provocare. Somat să predea cheia bise-ricii, acesta spune că
ea se află la enoriaşi, fiind în cele din urmă arestat, sub învinuirea de hoţie.
Pretextul era că ar fi furat, chipurile, o cruce, dispărută tocmai atunci din
biserică 150 • Sfătuit de consilierii săi, Meletie ordonă să fie adus un lăcătuş
şi acesta deschide biserica, după care, la insistenţele credincioşilor ~bine-
cuvântează, rugându-l pe preotul Ioan Gavrilete să nu mai permită preotu-
lui neunit din Ujvâros (Oradea) săvârşirea liturghiei în biserică şi menţionând
în acelaşi timp că grecii sau sârbii pot, totuşi, veni la biserică şi asculta
liturghia, săvârşită de un preot subordonat lui. În faţa acestei situaţii, neuniţii
trec la ameninţări făţişe, afirmând că, de vrea de nu vrea episcopul, în
noaptea de crăciun vor intra cu forţa în biserică. Cum sărbătorile se apropiau
şi pentru a-i opri să facă ceea ce ameninţau că vor face, enoriaşii români
care declaraseră că-l acceptă pe Meletie de episcop, în înţelegere cu acesta
din urmă şi cu Sigismund Mârtonossy „au rânduit vreo 30 de străji, adică
de enoriaşi înarmaţi, la biserică, rugându-i şi pe romano-catolici să le steie
în ajutor" 151 • Pentru că Meletie n-avea încredere nici în Gavrilete nici în
noii săi enoriaşi -uniţii- trimite un delegat, pe Emeric Şimonca, la primarul
din Velenţa, Vasile Zahari, cerându-i imperativ să-şi oblige conaţionalii de
a da declaraţii olografe (reversale) că acceptă unirea cu biserica Romei.
Acest gest provoacă noi agitaţii şi ele îi determină pe Vasile Zahari şi pe
consilierii săi să convoace o adunare generală a enoriaşilor din Katonavâros,
invitându-l să participe la ea şi pe episcopul Meletie. La aceasta lucrurile
au luat o întorsătură neaşteptată; astfel, în momentul în care se discuta
despre raporturile dintre cele două biserici, unită şi neunită, episcopul
148
Ibidem.
19
' Ibidem.
150
Această depoziţie a făcut-o un alt martor, audiat la 6-7 februarie 1750 la Olosig, pe
nume Ioan Potură (Ştefan Tăşiedanu, op.cit., p 308).
151
Ibidem, p 308.
Istoria vieţii religioase a românilor din Comitalul Bihor (1692-1750) 147

Meletie recW1oaşte brusc că există mari „divergenţe între unire şi riturile


velenţenilor", dar că lui i s-a acordat funţia de episcop de către Împărăteasa
Maria Tereza şi de aceea „el încă îşi ştie riturile sale şi să şi le ştie şi
velenţenii pe ale lor" 152 • Iată, deci, că noul episcop a început să aibă o
atitudine şovăielnică, lipsită de fermitate, cauzată, poate de o subsidiară
nemulţumire faţă de desconsiderarea cu care îl trata episcopul romano-
catolic de Oradea şi de postura de diminuţie generală în care acesta din
urmă îl adusese. Ca urmare poporenii din Velenţa au negat, cu obstinare,
că ar fi uniţi, contestându-i lui Meletie dreptul de jurisdicţie asupra lor.
Aşadar relaţiile episcopului Meletie cu noii convertiţi la unire din Velenţa
intraseră de acum, într-un grav impas, urmând ca pe cale juridică, adică pe
bază de martori, W1 şir de anchete iniţiate de autorităţi, să stabilească cine
a construit biserica de aici şi ca atare cui trebuie să-i aparţină. După mai
multe cercetări şi comisii, în decursul cărora se pare că Meletie nu s-a
purtat destul de bărbăteşte, fie din cauză că nu au stat lângă el destul de
strânşi şi de tari credincioşii săi, fie pentru că nu a fost îndeajW1s susţinut
de către episcopul romano-catolic, ,,s-a ajW1s la tristul rezultat că cei din
Velenţa s-au declarat de neuniţi şi au dobândit, pe seama lor, biserica, cu
toate că a fost zidită de către uniţi, şi neuniţii numai au restaurat-o" 153 • Lui
Meletie Kovacs îi rămânea acum, pentru întărirea scaunului episcopal,
doar şansa de a acţiona în mediul rural, unde trebuia, conform dispoziţiilor
împărăteşti, emise încă din 14 noiembrie 1748, să întreprindă o serie de
vizitaţii canonice, spre a costata care este starea lăcaşurilor de cult şi a-i
povăţui pe enoriaşi întru cele spirituale 154 • El urma să se deplaseze din sat
în sat, prin dieceza de Oradea, şi să inspecteze, o dată cu bisericile şi
capelele, şi starea obiectelor de cult şi a odăjdiilor preoţeşti, nu înainte însă
de a primi din partea episcopului Forgâch, la 4 iunie 1750, un îndreptar
întocmit anume pentru acest scop 155 • Redactat într-o limbă română stricată
şi greoaie el conţinea un număr de 11 întrebări, pe baza cărora episcopul
trebuia să întocmească o constatare, sau un proces verbal mai amplu.
Îndreptarul începe cu o întroducere în care se arată temeiul pe baza căruia
se fac vizitaţiile canonice, indicându-se ca ele să fie scurte, pentru a nu-
i face pe enoriaşi să-şi cheltuiască agoniseala. ,,După rânduiala Sfântului
sobor tridentinului, pe sine să se socotească şi să-şi aducă aminte, mergând
Domnul (episcopul n.n.) în vizitaţie, mai ales după rânduiala a 24 şi după
a treia, care s-au rânduit la acest sfânt sobor, încât va fi cu putinţă să se
152
Ibidem.
153
Iacob Radu, op.cit., p 24-25.
154
Ştefan Tăşiedanu, Unirea Bihorului ... II, în Cultura creştină, anV, n°11, din 10 iunie
1915, p 329-330.
155
Ibidem, p 331.
148 Blaga Mihoc

facă şi cheltuiască. Pentru a lui cuvios lucru şi dregătorie şi pentru ca să


nu le fie cu greu şi în lungă vreme celor ce să vor vizitălui, fără zăbavă
să se isprăvească, acestea nici de la preoţi nici de la săteni ca să le facă
pe voie, mită sau cinste să nu primească", se arată în amintita introducere 156 •
În îndreptar se prezintă, apoi, întrebările după cum urmează:
"l. Biserica din ce este făcută şi cu ce este acoperită?
2. Putea-se va mai mult într-însa sluji, sau nu se va putea?
3. A cărui sfânt pă nume îi este hramul?
4. Preotul grijeşte şi ţine curată Sîanta Biserică, precum se cuvine?
5. Are biserica haine şi sunt bune?
6. Potiru, discos, pocroveţe (ornate n.n.) din ce materie şi sunt bune?
7. Biserica are cărţi de tăt felul, sau nu sunt de ajuns?
8. Pămănt de chilin (separat n.n.) să fie bisericesc este sau nu?
9. De (sic!) iosag (vite pentru jug n.n.) bisericesc cine îi ia hazna
(folosul n.n.), sau ce fac cu dânsul?
1O. Este bine îngrădit ţintirimul, sau nu este nici de cât?
11. Află-să la toată biserica de la B(o)goiavlenie (Bobotează n.n.)
apă sfinţită pentru lipsa creştinilor; sfinţesc preoţii în toată luna pentru
(fo )los sau nu?
Sfânta Cuminecătură. Ţine-se în loc curat? Când a sfinţit-o? Nu e
muce-dă? Ţine preotul curat sfântul prestol? Slujeşte întotdeauna sfânta
liturghie?
Sfânta /spovedanie. Preotul spovedeşte la an o dată, ori mai de multe
ori? Dar poporenii; dar bătrânii? Celor ce să ispovăduiesc doară foarte
greu canon le dă, doară toată ziua nu-i sloboade să mânce sau să beie? Sau
le dă pământ cu măsura, înloc de hrană? Drept aceea, pentru un canon ca
acesta, a-l da oamenilor să se părăsească (de către n.n.) toţi preoţii ca să
nu să îngrozească oamenii pentru spovedanie şi Sfânta Biserică (s.n.)
Predicaţie şi catechismuşu. Propovăduiesc (preoţii n.n.) în toate săr­
bători-le cu carte şi fără carte? Pe prunci învaţă-i rugăciunile?
Taina nunţii. Înţeleg lege(a) să nu fie feciorul ori fata cu alte obraze
încre-dinţat (logodit n.n.), sau frăţie sau cumătrie, pe care îi opreşte pravila
Sfintei Bisericii, să facă cununia înaintea mărturiilor.
Preotul în a altuia Potoră (parohie n.n.) nu este slobod nice a cununa,
nice să slujească, fără slobozenia preotului de loc.
Pentru jurământ. Jurat-a (a mărturisit credinţa unită n.n.) preotul şi
înaintea cui? Trebuie să ştim (că) oricare preot va fi a doua oară însuraţi,
(sic!) sau dintâi au luat văduvă fără blagoslovenie vlădicească, nu poate

156
Textul îndreptarului este reprodus în transcrierea lui Ştefan Tăşiedanu, din lucrarea,
Unirea .. .//... , p 330-331.
. Istoria vieţii religioase a românilor din Comitatul Bihor (1691-1750) 149

ţine parohie, nici nu-s (socotiţi n.n.) în ceata preoţească, sau în privilegiu-
mul Sfintei Biserici, nice să poate primi în rândul nemeşilor. De-i vor
pedepsi sau îi vor şi bate, vlădica nu-i (poate n.n.) pe unii ca aceia, ca pe
ceilalţi preoţi, a-i ajuta, pentru aceea că fiind a doua oară cununaţi sau
dintâie au luat văduve şi pe unii ca aceia îi vor pedepsi proştii (oamenii
de rând, enoriaşii n.n.) sau îi vor bate, nu să pot scoate afară dintre cei
proşti, şi unora ca acestora, întâmplându-li-să unele supărări ca acestea, să
li să îndrepteze nevoile înaintea biraielor (primarilor şi juraţilor n.n.) şi a
proş-tilor (enoriaşilor n.n. ).
Preotul parohialnic. Numele, învăţătura, cine l-a sfinţit, de când este
în dieceza Orăzii Mari, statutul familial? Nu-i leneş, sfăditor, beţiv? Săvâr­
şeşte sfânta liturghie? De bolnavi grijeşte? Ascultă poruncile protopopu-
lui, vlădicului, vicariului? Vicarul ori protopopul l-au aşezat în parohie, ori
de sine s-a aşezat? Dacă au fost schismatic (ortodox n.n.) luat-a bine-
cuvântare de la arhiereu?
Poporenii. În pace sunt? Pe cei de joară, ori alte rele fac, trebuie
pedepsiţi. Ţin sărbătorile, posturile? Cuminecă-se la Paşti? Părinţii învaţă
prun-cii a face cruce şi precum (că) Dumnezeu este în trei feţe şi acelea
trei feţe un Dumnezeu este adevărată(sic!). Pe cei buni miluieşte, iar pe cei
răi pedepseşte? Crez într-unul Dumnezeu, cele zece porunci învaţă pruncii?
Venitul preoţilor. Are pământ de arat şi rât de cosit? Casa preotului
satul a făcut-o şi o ţine? Pământurile lucrează-le, după tocmeala făcută cu
preotul? Cum capătă preotul plata? De la bărbat şi muiere, ori de la (fiecare
n.n.) casă? Dar pentru botez, îngropăciune etc., cât capătă?
Diacu/1 51 şi sfătui. Este om învăţat, cu bună fire, ori sfăditor? Înţelege­
se bine în cele bisericeşti? Cuminecă-se în Păresime? Posteşte în toate pos-
turile? Învaţă pruncii, feciorii, fetele? Ce venit au şi după tocmeala lor
plăteşte-li-se?" 158 •
Acest îndreptar a fost copiat, probabil, în mai multe exemplare, cel
păstrat până în 1950, în colecţia de documente a Episcopiei greso-catolice
de Oradea, purtând pe verso, următoarea însemnare: ,,După rânduiala Sfintei
Biserici şi Sfintelor canoane trebuie să să facă căutare sau vizitaţie după
rânduiala şi obiceiul rituşului grecesc; pentru parohialnicii preoţi şi pentru
cei după dânşii rânduiţi întru slujirea bisericească, trebuie a le lua seama
şi a întreba în ţinutul Vlădiciei Orăzii Mari; întru această Eparhie, anii
Domnului 1750, iunie în 4 zile" 159 •

m În şcolile confesionale diacul sau cantorul era şi docente, adică învăţător (Blaga Mihoc,
Justiţie şi Moralitate, Editura Logos '94, Oradea, 2000, p 105).
158
Ştefan Tăşiedanu, Unirea ... ll ... , p 329-332.
159
Ibidem, p 332.
ISO Blaga Mihoc

Vizitaţiile canonice ale lui Meletie Kovacs vor începe abia în anul
1750 160 şi ele se vor face la început în ţinutul Beliului, apoi se vor extinde
în alte părţi. Mersul lor şi constatările stării de fapt din teritoriu sunt con-
semnate, în limba română, într-un fel de recensământ 161 , redactat în acelaşi
limbaj greoi, cu multe greşeli de acord gramatical şi de exprimare, dar
importan-te prin ineditul şi precizia datelor furnizate. În rezumat el se
prezintă astfel:
Oraşul (sic!)Beliu. Preotul se numeşte Ioan şi a fost hirotonit de
Inochen-tie Klein, de circa un an de zile. Are o biserică „mică, scundă,
ticluită din lemn şi acoperită cu paie; potirul de sticlă, felonul învechit,
asemenea şi patrafirul", în biserică nu se găseşte nici o carte. Crâsnicul
este un om înstărit şi mai vîrstnic, iar cantorul mai sărac şi mai tânăr.
Preotul nu po- sedă nici o carte religioasă.
Mărăuş. Preotul se numeşte Vasile şi are o vechime de 16 ani. A fost
hi-rotonit de episcopul ortodox din Arad. Este bun, blând şi nu frecventea-
ză cârciuma. Biserica este frumoasă, construită din lemn. În ea se află un
po-tir din metal de culoare albă. Felonul şi patrafirul sunt bune. La biserică
nu se găsesc cărţi. Preotul are, însă, o mulţime. Creştinii nu se cuminecă
decât foarte rar.
Groşi. Preotul se numeşte Ioan. A fost hirotonit în urmă cu 60 de ani,
iar de 50 este şi protopop al districtului Beliu. Biserica se află în stare bună
şi este acoperită cu şindrilă. Are un potir din cositor, un felon şi un patrafir
vechi. Nu posedă nici o carte, funcţiile sacre fiind îndeplinite după cărţile
preotului. Funcţia de cantor o îndeplineşte fiul preotului.
Hăşmaş. Până către sfârşitul anului 1749 aici a funcţionat un preot
unit, Mihai. Acesta a decedat înainte de Crăciun şi în locul lui a sosit, ca
interimar, altul, pe nume Ioan, fiul preotului din Groşi. Biserica este în
stare foarte bună şi este acoperită cu şindrilă. Potirul este din sticlă, iar
felonul şi patrafirul sunt în stare bună. Cantorul este un om înstărit şi ar
dori ca no_ul episcop, Meletie, să-l numească preot pe el. Dar judele comu-
nal şi rudeniile sale l-au reclamat la episcop, învinuindu-l de anumite
farădelegi şi cerând amovarea, adică mutarea sa din parohie.
Tăgădău. Parohia e administrată de către preotul Teodor din
Comăneşti. Acesta cere episcopului să numească aici alt preot, întrucât
distanţa dintre parohia sa şi Tăgădău este foarte mare. La biserică nu există

160
Bunyitai , op.cit, p 60.
161
Ştefan Tăşiedanu scrie că a văzut registrul cu rezultatele acestui recensământ în primii
ani ai secolului al XX-iea, la canonicul Ioan Buteanu şi el purta titlul de Vizitaţiunea canonică
a parohiilor bisericii orientale din Districtul Beliului, faculă la 3 mai I 750 (Ştefan Tăşiedanu,
op.cit., p 333-334).
Istoria vie/ii religioase a românilor din Comitatul Bihor (/692-1750) 151

mc1 potir, nici felon, nici patrafir şi nici cărţi, preotul folosindu-le pe ale
sale.
Botfei. Preotul se numeşte Ioan şi a fost numit de episcopul unit al
Transilvaniei, în urmă cu trei ani. Este văduv de 16 ani, având o fire
blândă şi fiind un om bun. Biserica se află în ruină, întrucât este foarte
veche. Are un potir din cristal roşu, felon şi patrafir bun. Are o carte de
predici. Preotul are şi el mai multe cărţi. Cantorul este de fapt un prunc,
care locuieşte la preot. Fătul, un om cu stare materială bună, este membru
în congregaţia comitatensă.
Cărand. Parohia e administrată de preotul Ioan, ,,hirotonit de epis-
copul schismatic din Arad, de 12 ani" 162 • Biserica, acoperită cu şindrilă, e
în stare bună. Potirul este din sticlă. Felonul şi patrafirul sunt bune. Preotul
este bigam şi de aceea „se îngrijeşte ca sfânta liturghie altul să o săvâr­
şească". Cantor nu există. Sfătui e un om înstărit. Biserica nu are nici un
fel de carte. Preotul, însă, are mai multe.
Nermiş. Preotul este foarte bătrân şi a fost hirotonit cu mulţi ani în
urmă, în Petrovaradin.
Archiş. Preotul se numeşte Pascu şi a fost hirotonit de episcopul
Aradului, în urmă cu 15 ani.
Sâc. Preotul se numeşte Teodor şi a fost hirotonit de episcopul Aradului
în urmă cu 14 ani.
Săcaciu. Preotul se numeşte Nichita. A fost ordinat în Moldova, în
urmă cu 7 ani şi a fost numit „cu ştirea protopopului Vasile" 163 •
Chişlaca. Preotul se numeşte Gheorghe şi a fost hirotonit în Mol-
dova, în urmă cu 5 ani.
Craiva. Preotul se numeşte Petru şi a intrat în parohie fără ştirea
arhidia-conului, neprezentând certificatele îndătinate.
Şiad. Preotul se numeşte Mihai şi are o vechime de 40 de ani, fiind
ordi-nat de episcopul orădean. A venit în comună de 12 ani. Are un fiu
preoţit de curând de către episcopul de Arad, căruia îi este, însă, ,,interzisă
celebrarea sfintei liturghii" 164 •
Ucuriş. Preotul de aici se numeşte Ioan, a fost hirotonit de episcopul
de Arad, în urmă cu 9 ani, funcţionând de la început în această parohie.
Că/acea. Preotul se numeşte Isaia şi e fiul altuia, care a funcţionat
tot în această parohie. A fost hirotonit de către episcopul de Arad.
O/cea. Preotul se numeşte Vasile şi el a venit aici din Cociuba, în
urmă cu un an. A fost hirotonit de episcopul schismatic din Arad.

162
Ibidem.
163
Ibidem.
164
Ibidem, p 334.
152 Blaga Mihoc

Îndată după terminarea vizitei în satele din jurul Beliului, Meletie s-a
îndreptat spre ţinutul Beiuşului şi Vaşcăului, unde a vizitat localităţile Coieşti,
Câmp, Călugări, Fiziş, Hinchiriş, Mierag şi Sohodol. Revenit, apoi, la Oradea
împreună cu suita sa, s-a îndreptat spre satele de pe valea Ierului (proto-
popiatul Luncii) şi Barcăului 165 , nu înainte de a trece prin Parhida, unde se
ştie că ar fi poposit la 22 iunie 1750 166 • Descrierea acestei vizitaţiuni este
făcută, iarăşi, într-un fel de raport, redactat în româneşte, în acelaşi limbaj
greoi, plin de slavonisme, de greşeli de exprimare şi de acord gramatical,
aşa cum îl practica un slab cunoscător al limbii române, dar cu multe şi
interesante date despre felul în care oficiaază preoţii şi despre cum îi învaţă
aceştia pe copii enoriaşilor. Transcris după Ştefan Tăşiedan el, se prezintă
astfel:
„1 Selo Pelpahida (a lui Buţi) (probabil Parhida n.n.). În satul popa
Filip Timias ... Biserica din lemn, acoperită cu nadă (trestie n.n.), slabă
bise-rica; preotul grijeşte şi ţine curată biserica, precum se cuvine; biserica
goală, nu are nimic, potir, disc şi procip de cositor, odejda (haine, odăjdii
n.n.) una de carton. Minei mare şi penticostar, hram sfânt arhanghel Mi-
hail. .. , pământ bisericii de arare 3 căbele (un căbel = 40 de ari n.n.);
biserica, tintirimul obrădit (îngrădit n.n.); biserica nu e sfinţită.
Sfânta cuminecătură preste an este curat şi frumos ţinută; sfeşnic cu
cinste se ţine; şi (preotul n.n.) hirotonisit de episcopul Meletie şi se
ispovedeşte peste (tot n.n.) anul; la prasnice şi dumineci slujeşte sfânta
liturghie; pentru ispovedania creştinilor unii se ispovedesc alţii nu; poves-
tea (predica n.n.) face tătă dumineca din carte; prunci şi fete nu a fost
socaciu chilineşte (obiceiul să-i despartă n.n.), numa împreună cu norodul;
pentru cununia puntul am ispitit (întrebat n.n.) pe preotul, după pravilă
este ... , întâi muerea lui însurat (adică însurat numai o dată n.n.); la sfânta
biserică nu e leaneş; beţiv nu e; protivnicul nu e (nu este duşmănos n.n.);
nici eşpereşul (protopopul n.n.); diacul (cantor-învăţătorul n.n.) este învăţat
şi nu e beţiv şi bun om este, frate popii şi se ispovedeşte după rânduiala
sfintei pravile; posteşte patru posturi (În acest loc al consemnării se găseşte
următoarea notare: ,,Szegeny Istenben nyugodott Konstantin Panovics gorog
unitus rituson levo Presbyternek irasa ki is Caeremoniariusa valla az
M(eltosza)gos Meletius Piispok ur Eo Nganak Anno 1750" 167 , sau pe
româneşte: ,,Însemnarea preotului greco-catolic Constantin Panovics, de-
cedat întru Domnul, care a fost ceremoniarul Excelenţei Sale episcopul
Meletie, anul 1750".

165
Bunyitai ... op.cit., p 60-61.
166
Ştefan Tăşiedanu, loc.cit.
167
În limba slavonă selo înseamnă sat.
Istoria vieţii religioase a românilor din Comitatul Bihor (/692-1750) 153

2. Iunie 22.Satul Poceiu; eşpereşa Mihail.Biserica de lemne făcută şi


acoperită cu şindrilă, destul de largă, sfinţită de episcop Isaia Antonoievici;
hramul Mihail, minei, penticostar, triod scris cu mâna, liturghie, catavasier,
psaltire, octoih, ceasloveţ cu mâna scrieţ; potirul, discosul de cositor,
pocroveţe carton un rând; ţintirim este; pământ bisericii nu este; biserica nu
are bani; pentru sfânta cuminecătură este bun rând; pentru sfânta ispovedanie
este bine; predicaţie este; preotul cu întâia soţie; pentru taina nunţii este
bine cum se cuvine; pentru jurământul preoţesc este; pentru preotul au
hirotonisit Vichentie Ioanovici arădan vlădică şi este preot (de) 22 de ani;
oamenii se ispovedesc şi se cuminecă mai tăţi bine; de rândul venitului
preotului aşa este ca şi un gazdă. Pop Ioan căplanul (capelanul n.n.) eşpereşul
plăteşte. Sfătul bisericii este, din toată plata a zecelea şi un steag, adică
prapor.
3. Iunie 23 Leta (Mare, n.n.) 168 • Biserica din lemn este făcută şi
acoperită cu şindrilă; hram ustenie (uspenie, adică, în slavonă adormire
n.n.). Stii Bgorodiţii (Sfintei Bogorodiţi, adică în slavonă Născătoarei de
Dumnezeu n.n.). Preoţii nu pre ţin curat biserica; potir i (şi n.n.) discos
izveda ot o/ova, şi pocroveţele din carton şi odejde de doi (sic!) randuri
din carton; cărţi româneşti nu e nici una; ruseşti sunt penticostar şi trio-
loghion şi evanghelie. Pământ biserica nu are, ţintirim nu este; ape (sic!)
sfinţită nu este; sfânta cuminecătură este bine şi destul; preotul nu este
curat precum se cuvine; în Duminecile şi prasnice slujesc liturghia; popii
se ispovedesc amnândoi; oamenii poporani mai mulţi sunt neispovediţi
decât ispovediţi, popii fac predicaţia în tăte duminicile şi popii au căsătoria
întâi; popilor numele este: popa Damian, popit de vlădica Isaia Antonoe-
vici, este popă de 13 ani; popa Dimitrie, popit de episcopul Meletie, este
un anul (de un an n.n.). Dau popilor să(i) de 4 saci(?) pământ şi ară satul
lor (pentru ei n.n.); plătesc popilor sătenii câte o vică (aproximativ 24 Kg.
n.n.) de tenchiu (porumb n.n.)
4. Iunie 23. Corod. Biserica din tină (pământ bătut n.n.) făcută, cu
nadă acoperită; slabă biserică micuţă; hram vasnesenia Hristovo (înălţarea
la cer a lui Hristos n.n.); potir şi discos şi svedă din cositor; antimisul nu
este de mult şi (e) rupt; preotul, anume Poci Gheorghie ... , cărţi nu este
(sic!) în biserică nici una; pământ bisericii nu este nici o ţâră; biserica de
o lature nu e; sfătul bisericii este; apa de bogoiavlenie (bobotează n.n.) nu
este.
5. Iunie 23. Şilind. Biserică din piatră zidită şi cu nadă acoperită,
dinlăuntru podită frumos; cu icoană; hramul este Sf. Nicolae; preotul grijeşte

Astăzi Verdesleta în Ungaria.


168
154 Blaga Mihoc

de sfănta biserică şi ( o )ţine curată, precum se cuvine; potir, discos şi


zvedă din cositor; pocroveţe de mătasă. Antimis sfinţit de vlădica Isaia;
sfăntul trup (cuminecătură n.n.) în locul sfinţit este şi frumos; odejde de
trei rânduri, de materia de carton; triologhion, opstinea, triod, postin, pen-
ticostar, octoihon, velichi evanghelia trucovanah i pisania şi minei cu
brânca (mîna n.n.) scris şi ciasloveţ tipărit, psaltire tipărit (sic!), apostol
tipărit. Biserica nu are pământ; este bine ogrădită; apa sfinţită de bogoia-
vlenia este. Sf'anta cuminecătură ţine în loc de cuviinţă şi curat şi sfinţeşte
o (dată n.n.) în doi (sic!) săptămâne să nu se mucede şi este totdeauna
pentru betegi; prestol este curat, cum se cade şi proscomedia şi obrazele
(ştergarele n.n.) ţine spălate; preotul se ispovedeşte în tot anul; în Dwnne-
zeieştile prasnice şi dumineci Sfânta liturghie pururea este; poporanii se
ispovedesc toţi şi se cuminecă, mai vârtos în păresimi; predicaţia face fără
carte, în toate duminecile; pentru prunci şi pentru fetele împreună (unii
n.n.) cu alţ(ii) el (în)vaţă; pentru (în)văţarea Sfintei cuminecări au (în)vă­
ţătură; pentru cununia când vrea să se cunune, de trei ori dau înştiinţare
în biserică; popii numele Chiş Vasilie, din văţătură poate să fie; s-au preoţit
de la Vlădica de Ardeal, de la Ioan Klein, (Inochentie Micu n.n.) de 8 ani
şi de atunci tăt într-acesta (sat n.n.) este popă; este fără muiere; aşezatu­
s-a (a fost instalat n.n.) de la vicarăş şi de la protopop; poporenii sunt în
pace şi în dragoste bună; sărbătorile le ţin, posturile le postesc şi la biserică
umblă; pământ de arat de 2 căbele; de cosit nimic; casă are foarte rea;
preotului (sătenii îi n.n.) dau două viei (48-50 Kg n.n.) de tenchiu de o
gazdă, (gospodărie n.n.) (dar) şi peste doi, trei ani rămân în restanţă pentru
sărăcia lor. Diacul cu fire bună, din învăţat poate fi, ispovedit cum se cade
postitor; prunci nu poate (în)văţa, neavând plată cu ce trăi; plata e jumătate
de vică ileat (de gospodar pe an n.n.) grâu sau mălai.
6. Iunie 24 Aciad. Biserica din lemn, acoperită cu şindrilă, poate să
se slujească întrânsa, hram punerea veşmântului (schimbarea la faţă n.n.);
preoţii o ţin curată, pecum se cuvine; trei rânduri de haine are, un rând de
mătasă, cu flori aurite, două potire şi cu ce-i supsigu (ce revin n.n.) către
ele, un rând de pocroveţe de mătasă şi cu flori aurite; cărţile: minei, triod,
penticostar, octoih mare, evanghelie, apostol, leturgiarion(? !), trebnic
(streşnic n.n.), psaltire, ceaslov. Pământ biserica nu are, nici alt venit;
ţintirim ogrădit; apă de Bo(goi)avlenie este. Sfânta cuminecătură, de la Joi
mare sfinţită, o ţin curată şi în loc (de) cinste, să se ajungă preste an pen-
tru betegi; prestol şi proscomedie se ţin curat, preotul ispovedeşte şi cumi-
necă; în toate duminicile şi praznicile Sfânta liturghie se slujeşte; preoţii
ispovediţi sunt în tot anul; creştinii se ispovedesc în toate păresimi(le) şi se
cuminecă tăţi; predicaţia este în toate duminecile şi sărbătoare, cu carte şi
fără carte, şi în celea mai jos poruncă preoţii se poartă bine. Preoţii paro-
Istoria vieţii religioase a românilor din Comitalul Bihor (1692-/750) 155

hiani sunt doi, Pavel Boris, Procopie Ştefanovici, învăţaţi amândoi, precum
e rânduiala ritusului, sfinţiţi de la Ioan Klein, episcop de la Ardeal, de 8
ani; de atunci sunt în eparhia aceasta, în căsătoria dintâi; smernici şi cu fire
bună, nu-s beţivi, biserica o păzesc, porunca episcopu-lui şi a protopopului
o ascultă, de la vlădici străini nu se ţine; în popor au pus (i-au instalat n.n.)
protopopul cu ştirea vicaroşului; pentru morţi face liturghia sâmbăta tot-
deauna. Creştinii sunt în pace bună; când praznicile spun preoţii la bise-
rică, creştinii nu lucrează nimică; pruncii creştinilor, de cum este, puţin îi
învaţă părinţii; nici de arare nici de cosire pământ nu au preoţii; casele
preoţilor (sunt n.n.) slabe, una pe ecclesia, a unuia preot şi a diacului pe
taxă. Birul: două viei de la un gazdă; de botez trei, de cununie şi de
prohod plata precum ţine rânduiala tractusului (protopopiatului n.n.). Dia-
cul poate să fie învăţat şi cu fire blândă, rândul bisericii ştie bine, trăieşte
cu ispovedania şi cu cuminecătură, pruncii (îi n.n.) învaţă bine, iar plată
e nimic; plata preoţilor foarte cu nevoie se plăteşte.
7. Iunie 24. Pişco/t. Hramul bisericii arhanghelul Mihail, potir, discos
din cositor, pocroveţe din carton, tot aşa şi odăjdiile din carton; are psaltire,
liturghie se face Dumineca şi în sărbători; popilor le dau de 3 căbele să
semene pământ; popi: Popa Ioan, sfinţit de Isaia, înainte cu 10 ani, popa
Petru, sfinţit de Teofil, episcopul Moldovei, înainte cu 8 ani; în dieceză de
5 ani.
8. Iunie 25. Văşad. Biserica din lemn, acoperită cu şindrile, nu e
sfinţită, hramul arhanghel Mihail; un stihar de carton, potir, discos, zvedă
din cositor şi pocroveţe din carton; cărţi: minei, propovedanie şi ceasoslov;
ţintirim nu e obgrădit, zăbăvindu-se cu facerea bisericii. Apă de la Bogo-
iavlenie iaste, preoţii grijesc de oamenii cei betegi; preotul slujeşte litur-
ghia în toate duminicile şi sărbătorile; popa se ispovedeşte; poporenii se
ispovedesc şi se cuminecă şi predicaţia este în toate duminicile; numele
popii (este n.n.) Pocal Paşcu, preoţit de la Isaia de 12 ani, şi tot în satul
acesta poporan (se) ţine; nu e beţiv ... ; popa are pământ, rât de cosire de
4 care de fân ...
9. Iunie 25. Tarcea. (Biserica n.n.) din lemn, acoperită cu nadă,
poate fi de slujbă; hram Sfintei Bogorodiţe; biserica curată se ţine; hainele
bisericeşti un rând de carton; potirul discosul şi zveda din cositor; cărţi:
triod, liturghia ruscă, molitvelnic; ţintirim este; sfânta cuminecătură în toată
dumineca se înoieşte; pristolul curat. .. , popa merge la betegi; liturghie este
în toate duminicile şi prasnicile; popa se ispovedeşte şi poporanii toţi se
ispovedesc şi mici şi mari; povestea (predică n.n.) este în toate duminicile;
numele popii Silagian (Sălăjan n.n.) Petar. .. preoţit de Neofit, mitropolitul
de Bucureşti, este de 11 ani, de când au venit aici 7 ani, căsătoria dintâi;
bine se poartă, beţiv nu e. Sărindarele şi saracustele care dau popo-ranii
156 Blaga Mi/ioc

pentru sufletele morţilor le slujeşte; sătenii nu sunt între ei în bună linişte;


(biserica n.n.) are 4 căbele de arătură şi oamenii are (îl ară n.n.); diacu nu
are nici o plată, nici prunci învaţă!
10. Cherestur. Biserica făcută din lemn, acoperită cu trestie, acomo-
dată pentru serviciu; hramul bisericii arhanghelul Mihail, dar încă nesfinţită;
odăjdiile slabe; potirul din aramă; cărţi are: octoihul; ţintirimul e îngrădit;
sfânta cuminecătură a morboşilor (bolnavilor n.n.) este făcută în Joia Mare
şi o ţine curată. Preotul se mărturiseşte. Predică ţine în biserică în toată
duminica, (şi) tot atunci îi instruează şi pre copii. Preot este Nicolae şi
feciorul său Ioan, ambii de capacitate mediocră. Nicolae a fost ordinat de
Arsenie (Athanasie n.n.) episcopul din Ardeal, cu 42 de ani înainte, şi este
de 20 de ani în dieceză, iar Ioan a fost sfinţit de Meletie Kovacs. Pământ
nu are, căci poporul e sărac. Diacul ca pre alte părţi, sfătul n-are rămânere
pentru domnul de pământ (stăpânul feudal n.n.).
11. Iunie 26. Vedreş Abram (Abrămuţ n.n.). Biserica din lemn, aco-
perită cu şindrilă nouă; hram adormirea Născătoarei; antimis, potir, discos
şi zvedă nu este; ţintirim este. Sfânta cuminecătură sfinţită din joi mare;
când are celea ce trebuie atunci slujeşte liturghia; preotul se ispovedeşte,
poporanii nu toţi; predicaţia este (în) toate duminicile şi praznicile; popa
(are n.n.) numele: Blaga Stefeşti, preoţit în Moldova din (!) episcop Teofil,
preoţind de 8 ani; de cinci ani în contractus (adică în parohie n.n.). Popa
nu are nimic pământ, diacul şi sfătui nu are nimic, încă sfătui îl mână la
lucru domnesc (îndeplineşte sarcinile unui iobag n.n.).
12. Monoşpetri (Monospetreu n.n.). Biserica din lemn, acoperită cu
scânduri demult (vechi n.n.). Hramul bisericii este Arhanghelul Mihail...
Antimisul sfinţit; potir, discos şi zvedă din cositor. Sfânta cuminecătură
este sfinţită în Joi Mare şi stă în cinstit loc, cum se cuvine; preotul se
poartă în cinste; sfânta liturghie rar se slujeşte - pentru (atunci când n.n.)
are cele ce trebuie atunci slujeşte liturghia; preotul ispovedeşte, poporanii
se toţi ispovedesc; pedicaţia este în toate duminicile; popii numele Munari
Gabor, preoţit din vlădica Isaia, de 3 ani aici locuieşte. Beţiv nu este, în
crâşmă nu merge; oamenii în pace sunt; sărbătorile le ţin, oamenii umblă
la biserică. Popei (preotului i n.n.) se dă pe tot anul pământ de arat de un
căbel (40 de arii n.n.), fânul de 3 cară; diac(ul) Popa Petru nu are nimica;
sfătui umblă la lucru domnesc (este iobag n.n.), nu este nimica plată.
13. Cheţ. Biserica e de lemn, foarte slabă, acoperită cu paie, ploaie
întrânsa, hram Blagoslovenie; antimisul otveştenii; potirul, discul nu e bun
(căci e n.n.) spart, zveda din cositor; pocroveţe din carton, slabe; haine
bisericeşti nu are; cărţi nu are biserica; apă din bogoiavlenie a fost; ţintirimul
este slab; sfânta cuminecătură, sfinţită din Joia Mare, stă în loc bun, unde
se cuvine; pristol nu ţine bine (nu este îngrijit n.n.), cu contridicţie (!) este
Istoria vieţii religioase a românilor din Comitalul Bihor (/692-1750) 157

asupra popii, cu săborul nu primesc pre el înluntru; poporanii mai mult nu


e ispovedit decât ispovedit. .. , sărbătorile ţin; postesc posturile; în biserică
slab umblă oamenii; popii, de este, dau câte 4 saci (!) (probabil viei n.n.);
oamenii ară popii pământ; diacul are casă (dar n.n.), pruncii nu (în)vaţă;
pământ nu are, numai dau sătenii; sfătul nu are nimic plată.
14., Iunie 27. Ghiete (Ghenetea n.n.). Biserica Sfântul arhanghel
Mihail; biserica hainele (!) nu are; numai potir şi ce trabă (ce trebuie n.n.);
pocroveţe de carton şi slabe; cărţi poucenia; ţintirim bun; apă sfinţită nu
este; preotul grijeşte de bolnavi; liturghia rar se slujeşte; pristol nu ţinut
curat; preotul se ispovedeşte; poporenii mai mult neispovediţi decât
ispovediţi; cazanie este în toate duminicile; popii numele Nişcă Toader,
preoţit de Vladica Vichentie Ioanovici (de n.n.) ani 23 şi tot aice au slujit;
nu e sfăditor, creştinii trăiesc bine, în dragoste; sărbătorile ţin; postesc
patru posturi; pământ bisericesc două căbele; rât (fâneţe n.n.) de două care;
diac este, are casă (dar n.n.) nu învaţă pruncii; sfătul, Domnul mână la
slujbă; preotului plătesc poporariii.
15. Iunie 27. /teu (Liiki). Biserica din lemn, bună, iară acoperămân­
tul din nadă; nu e sfinţită; hram Bunavestire; cărţi nu are, fără un polustav;
haine nu are, vase nu; ţintirim ogrădit; antimis nu-i; apă sfinţită are, preotul
de bolnavi grijeşte, liturghia preotul slujeşte când se întâmplă (să aibă n.n.)
cele ce trebuieşte (sic!); preotul se ispovedeşte în tot anul de patru ori;
oamenii se ispovedesc şi se cuminecă; povestea (predica n.n.) spune în
toată duminica şi în prasnice; popii numele Duşa Samuilă, preoţit de Dosotei,
Episcopul Maramureşului, de ani 26; în eparhie este de 9 ani; întâi cununie
(cu soţia dintâi n.n.); de beţia se răbdare (sic!); creştinii sunt în pace şi în
linişte; sărbătorile ţin; postesc posturi toate patru; la biserică oamenii umblă,
rugăciuni face preotul; pământ de arătură nu are satul;de cosire este, dară
domnii nu dau; nu este (pământ n.n.) a(l) bisericii; diacul are casă, plată
nu are, fără popa plăteşte.
16. Iunie 28. Suiug. Biserica din lemn slabă, acoperământul cu şin­
drilă slabă; hramul arhanghelul Mihail şi Gavril; hainele nu-s; potirul şi
discosul din cositor i poci sunt; cărţi: poucenie, liturghia nu manuscris;
triod de tot este scris cu brânca, ciasloveţ cu mâna scris, un polustav,
ţintirim ogrădit; apă sfinţită este; popa grijeşte de betegi; liturghia se slujeşte,
când nu lipsesc cele trebuincioase; popa se ispovedeşte; creştinii se ispove-
desc cei mai mulţi; poveste se face în toate duminicile şi prasnicile; popa
Grigorie Ioanuţ, preoţit de Vichentie Ioanovici, episcopul Aradului, (de
n.n.) ani 21; de atunci este în eparhia; beţiv nu este, nu e sfadnic, întâi
cununia (se află la prima căsătorie n.n.); creştinii sunt în linişte bună;
sărbătorile ţin, postesc posturile toate patru; rugăciuni face cu cantorul şi
158 Blaga Mihoc

învaţă credin( cioşii); pământ nici de arare nici de cosire nu are; diacul casă
nu are, nici plată, nwna popa plăteşte; sfătul merge la lucru domnesc" 169 •
Din cele prezentate mai sus rezultă că în comunele vizitate de Me-
letie Kovacs aproape toate bisericile erau construite din lemn şi acoperite
cu paie; nadă sau trestie, sau cu şindrilă, şi doar puţine, în zonele dintre
Oradea şi Carei, din piatră. Odăjdiile preoţeşti şi bisericeşti erau, cel puţin
sărăcăcioase, dacă nu lipseau cu desăvârşire şi doar în puţine locuri, în
comunele mai bogate din zonele de câmpie, mai bune sau chiar arătoase.
De notat, apoi, că multe odăjdii preoţeşti erau din carton colorat,
astfel încât preoţii îmbrăcaţi în ele trebuie să fi arătat deplorabil. Preoţia se
moştenea de multe ori, adică se transmitea din tată în fiu, iar nivelul
intelectual şi conduita morală a preoţilor nu erau prea înalte, de vreme ce
foarte puţini dintre ei aveau cărţi şi unii se aflau la a doua sau la a treia
căsătorie. Şi mai proastă era situaţia diacilor, adică a cantor-învăţătorilor,
mulţi fiind în realitate simpli iobagi ştiutori de carte, impuşi la prestarea de
obligaţii feudale şi de aceea, uneori, neavând timp să se ocupe de învăţarea
pruncilor.
Toate aceste slăbiciuni sunt consemnate în notările făcute cu ocazia
vizitaţiilor canonice, din care, în plus, ies la lumină şi unele incidente
avute de episcop, în unele locuri, cu enoriaşii, aţâţaţi câteodată împotriva
sa de către preoţii locali, sau de către agenţi ai episcopului ortodox de la
Arad 170 • Cea mai intensă activitate a acestora din urmă pare a se fi desfă­
şurat în localităţile de pe văile Barcăului şi Ierului, unde enoriaşii erau
însufleţiţi de un oarecare Demetriu Sabău din Spurcani, despre care ştim
că se deplasa dintr-o parohie în alta, spunându-le poporenilor, în acelaşi
ton repetitiv, preluat de la înaintaşii săi întru scop, iarăşi vechea şi comi-
natoria poveste, adică aceea că dacă îl primesc în satul lor pe episcopul
Meletie vor fi amendaţi cu 500 de galbeni 171 • Efectul scontat n-a întârziat,
desigur, să apară, întrucât episcopul Meletie Kovacs, aflat la sfărşitul lui
Iunie 1750 în zonă, va fi târât într-un incident neplăcut, de pe urma căruia
prestigiul său a avut serios de suferit. Astfel, pe când se afla la Suiug,
Meletie a fost invitat să participe la o adunare ţinută la Popeşti, la 28 iu-
nie 1750. Răspunzând chemării, el s-a prezentat acolo unde enoriaşii toc-
mai se întruniseră, şi cu acea ocazie a fost rugat de către o văduvă să facă
o rugăciune pentru soţul ei nu de mult răposat. Îndată după efectuarea
rugăciunii el se prezintă în faţa adunării, unde tocmai enoriaşii discutau
despre puterea şi jurisdicţia sa. Nu e de mirare de ce în acel moment, la

Ştefan Tăşiedanu,
169
op.cit., p 329-341.
170
Idem, Unirea ... lll, în Cultura creştină, an V, n°12, 12 iunie 1915, p 369-380.
171
Ibidem, p 369.
Istoria vieţii religioase a românilor din Comita tu/ Bihor (1692-1750) 159

îndemnul nu se ştie
cui, mulţimea, electrizată de mânie, trăind acea furie
colectivă incontrolabilă despre care va vorbi peste ani celebrul Gustav le
Bon 172 , l-a somat să-i prezinte "diploma de numire", ricanându-i că dacă
o are îl recunoaşte de episcop, iar dacă nu să se depărteze grabnic din
localitate 173 • Pentru că nu s-a putut legitima ca episcop, dat fiind că nu
dispunea de huila prin care a fost numit, Meletie se întoarce la Oradea,
unde după ce raporteză episcopului Paul Forgach ce i s-a întâmplat, pre-
tinde încă o dată să i se dea diploma de nwnire. Demersul său este însă
zadarnic, căci aceasta nu-i parvenise nici peste şase ani, adică nici în 1756,
când noua Comisie exmisă să examineze, încă o dată starea religioasă a
românilor din Oradea, primea din partea sa un raport cu privire la inciden-
tul din Popeşti, de la 1750, însoţit de precizarea că episcopul Forgach nu-i
eliberase nici până atunci diploma de nwnire, pe care o solicitase în mai
multe rânduri 174 • Realitatea este că în vara lui 1752 episcopul romano-
catolic de Oradea a reînoit decretul din 23 septembrie 1749, prin care
Meletie era pus în aceeaşi postură umilitoare de a nu putea oficia anumite
servicii divine şi mai ales de a nu avea drept să hirotonească preoţi. Se
pare că aceste limitări de atribuţii, pe care episcopul romano-catolic le
impusese lui Meletie, nu erau cunoscute de către Curtea Vieneză; ea se
grăbea să-i expedieze acestuia, probabil în septembrie 1752, un decret
aulic, cu porunca de a vizita şi restul parohiilor din dieceza de Oradea 175 •
Procesul verbal încheiat cu ocazia acestei noi vizitaţii canonice, efec-
tuate în perioada octombrie-decembrie 1752, este redactat în acelaşi stil
încâlcit, cu multe greşeli gramaticale, practicat de cei care nu ştiau bine
româneşte, dar extrem de interesant prin datele care le oferă despre preoţii,
enoriaşii şi bisericile din parohii. El se referă la localităţile din jurul Holo-
dului, Beiuşului, Vaşcăului, şi se prezintă astfel:
" 1. Cociuba Mare. Preot ce(!) din Petid. Biserica din lemn, acoperită
cu paie. Cărţi n-are.
2. Chişhaza (Cheşa n.n.) Preot nu este. Biserica din lemn, acoperită
cu paie. Cărţi n-are. Preotul sfinţit de Isaia, de 20 de ani. A făcut mărturi­
sirea credinţei (unite n.n. ).
3. Cherisan (probabil Căuaşad n.n.). Preot Filip, protopopul
distr(ictului) Tulea, sfinţit de Vichentie, de 26 ani. Biserica din lemn, aco-
perită cu paie. Cărţi n-are.

172
Gustav Lebon Revoluţia franceză şi psihologia revoluţiilor, Editura Anima, p 55-59.
173
Ştefan Tăşiedanu, op.cit., p 369.
174
Ibidem, p 370.
175
Ştefan Tăşiedanu, Din viaţa ... ! ... , p 265.
160 Blaga Mihoc

4. Ursad. Preot Mihai (care este n.n.) bigam. Diac n-are. Preotul
sfinţit prin Vichentie; de 46 ani preot. A făcut mărturisirea (religiei unite n.n.).
Biserica de lemn, acoperită cu paie. Are potir din cositor şi Evanghelier.
5. Dumbrăviţa de Sus. Preot Ioan, sfinţit de Meletie, de 3 ani. Diac
nu este. Biserica din lemn, acoperită cu şindrilă. Potir din aramă. Carte
Poucenie.
6. Urviş. Preoţii Ioan, Toader şi Demetriu. Ioan (a fost n.n.) sfinţit de
Ioanichie (de) 33 de ani, Toader sfinţit de Isaia, Demetriu sfinţit de Mele-
tie, de 1 an. Biserica din piatră, turnul din lemn. Are un Octoih.
7. Uileacul de Beiuş. Preot Nicolau, sfinţit de Gheorghe din Timişoara,
de 5 ani. A făcut mărturisirea credinţei. Cărţi n-are.
8. Şuncuiuş (de Beiuş n.n.). Preot Vasile, sfinţit de Isaia, de 6 ani,
introdus în parohie de preotul actual. Biserica de lemn, acoperită cu şin­
drilă. Are Evanghelier.
9. Beiuş. Preot Iosif, sfinţit de Ioanichie, de 34 de ani, şi Mihai,
feciorul lui, sfinţit de Isaia; de 6 ani preot. Au făcut mărturisirea credinţei.
Biserica din nuiele, acoperită cu şindrilă. Are felon, patrafir şi un prapor.
Diacul învaţă pruncii.
10. Sânmartin (de Beiuş n.n.) Preot Ilie, sfinţit de 6 ani, de Isaia.
Biserica din lemn, acoperită cu şindrilă. Cărţi n-are, (preotul n.n.) introdus
prin protopopul actual.
11. De/ani. Arhidiacon (protopop n.n.)Vasile, sfinţit de Isaia de 20
ani, introdus prin Ladislau Hatoş. A făcut mărturisirea credinţei (unite n.n.).
12. Şoimi. Preot Toader, notar districtual, sfinţit de 15 ani, de Isaia.
Biserica din lemn, acoperită cu şindrilă. Are minei cu mâna scris şi potir
din cositor.
13. losani-Gurbeşti. Preotul din Căbeşti. Biserica din lemn, acoperită
. cu şindrilă.
14. Căbeşti. Preoţi: Gheorghe, bigam, sfinţit de 50 de ani, în Bălgrad,
de Athanasie; Flore, sfinţit de 30 de ani, de Ioanichie, parohul local; Ioan
sfinţit de 5 ani, de Isaia; Vasile, sfinţit de ½ an în Arad, ca diac. Profesiune
(mărturisirea noii credinţe n.n.) n-au făcut. Biserica din lemn, acoperită cu
şindrilă.
15. Roşia. Preot - (?); Biserica din lemn, acoperită cu şindrilă. Are
pouceme.
16. Sohodol (de Roşia n.n.). Preot Vasile, bigam, sfinţit de 33 ani de
Ioanichie. Cărţi: molitvelnic şi poucenie.
17. Meziad. Preoţi Moise, sfinţit de 8 ani, de Isaia; Toader, sfinţit de
8 ani, de Isaia. Biserica din lemn, acoperită cu şindrilă. Potir din cositor.
Cărţi:
Testament (!?) şi antimis.
Istoria vie/ii religioase a românilor din Comitatul Bihor (/692-1750) 161

18. Nimăieşti. Preoţi: Ioan,sfinţit de 16 ani, de către Isaia şi introdus


prin arhidiaconul actual Demetriu, sfinţit de 6 ani, de Isaia. Diac Gligor,
învaţă pruncii. Biserica din lemn, acoperită cu şindrilă. Are potir de cositor
şi evangheliar.
19. Curăţele. Preoţi: Toma (care este în sat n.n.) de 13 ani, sfinţit de
Isaia, şi Ştefan, sfinţit în Arad, de 7 ani. Biserica din lemn, acoperită cu
şindrilă. Cărţi n-are.
20. Pociovelişte. Preot Ioan (care este în sat n.n.) de 19 ani, sfinţit
de Isaia. Biserica de lemn, acoperită cu şindrilă. Cărţi n-are.
21. Beiuşele. Preot Ioan (care este în sat n.n.) de 7 ani, şi introdus
prin arhidiaconul actual. Biserica din lemn, acoperită cu şindrilă. Are pouce-
nie, ceasloveţ, evanghelier, liturghier, catavasier.
22. Cresuia. Preot Demetriu (care este în sat n.n.) de 6 ani, sfinţit
prin Isaia, introdus prin arhidiaconul actual. Biserica din lemn. Are pouce-
nie, testament, liturghier, potir din cositor.
23. Burda. Preot Toma, sfinţit de 26 ani, prin Sofronie, introdus prin
arhidiaconul Vasile. Biserica din lemn, acoperită cu şindrilă. Are poucenie
şi potir de cositor.
24. Budureasa. Preoţi: Vasile sfinţit de 17 ani, prin Isaia, introdus de
protopopul Ioan, de 6 ani.Biserica din lemn. Are poucenie scrisă cu mâna.
25. Saca. Preot n-are. Biserica dtto (enoriaşii folosesc biserica din alt
sat n.n.). Cărţi: molitvelnic, octoih, psaltire. Potir.
26. Hăşmaş. Preot Demetriu, sfinţit prin Meletie. Biserica dtto. Are
psaltire.
27. Comăneşti. Preot Toader, sfinţit de 19 ani, de Isaia, introdus prin
protopopul din Groşi. Biserica dtto. Cărţi n-are.
28. Botfei. Preot Marc, (care n.n.) nu s-a aflat în parohie. Biserica dtto.
29. Socaci (Săcaciu n.n.). Preotul nu s-a afalt în parohie.
30. Marot (Moroda n.n.) Preot Vasile sfinţit de Vichentie, de 23 de
ani, introdus de protopopul din Groşi. Biserica din lemn, acoperită cu
şindrilă. Cărţi n-are.
31. Şiad (filiale). Preot Ioan (filialele Văleni şi Rogoz). Preotul Ioan
n-a fost acasă.
32. O/cea. Preot Vasile, sfinţit de 12 ani, de Isaia, introdus de pro-
topopul actual.
33. Sălişte (de Beiuş n.n.).Preot Ioan, sfinţit de 12 ani, prin Isaia,
introdus prin protopopul actual. Biserica din lemn, acoperită cu şindrilă.
Are poucenie, molitvelnic. Potir încă are.
34. Ta/pe. Preot Gheorghe, sfinţit de Ioanichie de 38 ani, introdus în
parohie prin protopopul adormit. Biserica din dtto (probabil din Sălişte
n.n. ). Are Testament, poucenie şi potir.
162 Blaga Mihoc

35. Mizieş. Preoţi: Ioan, sfinţit în Bucureşti, prin Clement, de 10 ani;


Gheorghe, sfinţit în Bucureşti, de Dionisie, de 9 ani. Biserica din dtto.
36. Csorsey. (?) Preoţi: Elisei, bătrân, bigam; preot Miron, sfinţit de
6 ani, prin Isaia, introdus prin protopopul actual. Biserica din dtto. Cărţi:
Testament.
37. Bunteşti. Preot Luca, sfinţit de 23 ani, prin Vichentie; preot Toma,
sfinţit de 7 ani, prin Isaia, introduşi prin protopopi. Biserica dtto. Cărţi:
octoih şi molitvelnic.
38. Săud. Preoţi din Poieni, biserica din dtto.
39. Ferice. Preoţi din Poieni, biserica din dtto.
40. Cociuba de Sus. Preot Ioan (care este în sat n.n.) de 12 ani,
sfinţit prin Isaia, introdus prin protopopul cel mort. Filiale: Pietroasa şi
Gurani. Biserica din dtto. Cărţi are şi potir.
41. Brădet. Preot Mihai, de Isaia sfinţit de 15 ani, introdus prin
protopopul adormit (mort n.n.).
42. Chişcău (Măgura, Valea Neagră de Sus).Preoţi: Gheorghe şi Pavel,
sfinţiţi în Arad. Biserica din dtto.
43. Broaşte(azi Stânceşti n.n.). Preot n-are, biserica în zidire.
44. Dumbrăvani. Preotul de Fânaţa. Biserica din dtto.
45. Valea Neagră de Jos cu Chişcău.
46. Sudrigiu. Preot Sudrijan Gheorghe. Sfinţit de doi ani, prin Me-
letie. Biserica din piatră, cu şindrilă acoperită. Cărţi are.
47. Râieni. Preot Gheorghe, sfinţit de 17 ani, prin Isaia, introdus prin
protopopul adormit. Biserica din lemn, acoperită cu şindrilă. Cărţi are.
48. Seghişte. Preoţi: Gligor, sfinţit de Isaia, de 13 ani; Ioan de 8 ani,
prin Isaia; Ioan, de Vichentie, de 20 ani, bigam; Petre, sfinţit de 1O ani,
prin Isaia; Petre, sfinţit de necunoscut. Biserica din piatră, acoperită cu
şindrilă. Cărţi are, potir n-are.
49. Fânaţă. Preoţi: Nicolae, de 6 ani şi Ioan, de 9 ani, învestiţi prin
protopopul adormit; Gheorghe, de 6 ani; Demetriu, de 6 ani. Toţi au fost
sfinţiţi în Arad, prin Isaia.Biserica din dtto. Cărţi n-are.
50. Câmpanii de Sus. Preoţii: Iovul, sfinţit în Transilvania, de IO ani,
bigam; Gavril, în Arad, de 7 ani; Mihai, prin Meletie. Filii: Câmpanii de Jos
şi Sighiştel. Biserica din lemn, acoperită cu şindrilă. Cărţi are.
5 I. Lunca. Preoţi: Demetriu, sfinţit de 20 de ani, de Vichentie; Nicoară
(care este în sat n.n.) de 30 ani, sfinţit de Ioanichie, bigam; Gheorghe, de
Vichentie sfinţit, bigam; Toda, de Isaia, (de) 6 ani. Biserica din lemn, cărţi
are şi potir, precum şi un rând de haine.
52. Sârbeşti. Preot nu este, biserica din dtto.
53. Vărzarii de Jos. Preot Mihai, de 6 ani, (sfinţit de n.n.) Isaia.
Cărţi are.
Istoria vieţii religioase a românilor din Comitatul Bihor (/691-1750) 163

54. Vaşcău. Preoţi: Luca, bigam, de Vichentie sfinţit de 23 ani; Daniil,


de 6 ani, (de) Isaia. Biserica din lemn, cu turn. Cărţi n-are, potir din aramă.
55. Cărpinet. Preoţi: protopopul Gheorghe, sfinţit de 30 ani, prin
Sofronie, şi feciorii: Avram, (sfinţit de n.n.) 6 (ani, de n.n.) Isaia, şi Nico-
lau, de 14, sfinţit de Isaia. Biserica din piatră cu turn cu tot, cu şindrilă
acoperită. Cărţi are, potir şi veşminte n-are. Filii: Leheceni şi Sălişte (de
Vaşcău n.n.)
56.Şuştiu. Preot Gavril, (sfinţit n.n.) prin Vichentie, de 16 ani. Bise-
rica din lemn, cu şindrilă acoperită, n-are nici cărţi nici potir.
51. Hotar. Preoţii din Lunca, biserica dtto. Potir are şi cărţi.
58. Ghighişeni. Preot Daniil, (sfinţit n.n.) de 20 de ani, (de) Isaia.
Biserica dtto. Cărţi are. Filii are 4.
59. Cusuiş. Preot Gavril, de 19 ani, sfinţit prin Isaia. Biserică dtto.
Cărţi are şi veşminte.
60. Lazuri de Beiuş. Preot Gheorghe, sfinţit de Isaia, de 17 ani.
Biserica din dtto.
61. Totoreni. Preot Petre, sfinţit de loanichie, de 42 de ani preot,
introdus; Manasse, de Sinezie sfinţit de un an.
62. Drăgăneşti. Preot Nicolae, (sfinţit n.n.) de 12 ani, prin protopop
introdus.
63. Negru. Nimic, numai biserică de nuiele.
64. Finiş. Preot Teodor, sfinţit de 7 ani prin Isaia. Biserica din nuiele,
acoperită cu şindrilă; n-are nimic în biserică, afară de potir şi antimis 176 •
Aşadar în timpul acestei vizitaţii canonice Meletie Kovacs a trecut
prin 64 de sate; dintre acestea multe nu aveau nici biserică proprie, nici
cărţi de cult, iar dintre cele care aveau, majoritatea erau construite din
lemn sau nuiele împletite. De remarcat, însă, că în unele sate, şi nu întot-
deauna în cele mai bogate, erau mai mulţi preoţi, de regulă provenind din
aceeaşi familie, iar dintre aceştia destui erau bigami, adică divorţaţi şi
căsătoriţi a doua oară, ceea ce denotă o moralitate cel puţin precară, ne-
vrednică de a fi urmată de către enoriaşi. În consemnarea despre această
vizitaţie canonică nu sunt menţionate, însă, toate satele din zona vizitată,
căci mulţi dintre preoţi, auzind de venirea episcopului şi-au părăsit paro-
hiile. De altfel şi în anii anteriori, respectiv cu ocaziile audierilor făcute de
vicarul episcopului catolic, şi de reprezentanţii împărăteşti în 1727 şi 1737,
despre care am vorbit mai sus, o mulţime de preoţi neuniţi "petre-ceau
săptămânile în păduri, sfătuind, învăţând şi pregătind la neunire, în vreme
de noapte, poporul acolo poruncit" 177 , tot ei fiind aceia care, împre-ună cu

176
Idem, Unirea ... III, p 369-380.
177
Ibidem.
164 Blaga Mihoc

enoriaşii lor, adică în timpul audierilor făcu-te de aceleaşi comisii în perio-


ada 1754-1758, îndemnaţi de episcopul de Arad, Sinezie lvanovici, "un
om viclean şi fanatic", au declarat că vor să rămână pe vecie ortodocşi 178 •
În ciuda acestor lucruri, într-un document din 1753, redactat de astă dată
în limba maghiară, Meletie consemna că în Bihor erau 154 de sate unite,
cu 244 de "preoţi şi asistenţi", distribuiţi în protopopiatele Luncei (Erului),
Beiuşului, Beliului, Girişului, Vaşcăului, Chişiridului, Crişului Repede,
Pomezăului şi Tulcăi 179

RELJGIOUS LIFE HISTORY OF ROMANIANS FROM BIHOR COUNTY


1692-1750
(Abstract)

This paper reveals religious aspects from Bihor county (1692 / 1750)
based on a vast documentary basis, which recompose on the whole, reli-
gious life of Romanians in the period between Turks leaving to the first
romanian ethnic bishop Greek-Catholic election - Melentie Kovacs.
In main, it's draw social - political status of romanian community
from Oradea city, which was attracted to the Union with Catholic Church
by some promises of material advantages. In this activity the most impor-
tant figure was roman-catholic bishop Paul Forgach.
Romanians from Oradea was concentrating mainly in Velenţa ward
(Raczvaros - in hungarian language ), along greeks and serbians. Many of
them was seif declared United, and from these reason they took the church
from Velenţa. The rest of orthodox not have aloud to do religious ceremo-
nies in this church. Step to step orthodox people will become greek-cath-
olic in many localities from Bihor county, despite of fact they was visited
in numerous times by serbian orthodox bishops from Arad. For greek-
catholic romanians from Bihor county, in 1748 was elected a bishop -
Melentie Kovacs. Initially this was under autority of romano-catholic bishop.
He was struggle from the beginning for the independency of greek-catholic
church and for the rights of greek-catolic cleric and laic.

178
Iacob Radu, op.cit., p 27.
179
Ibidem.
FUNDAŢIA DE CARITATE „CSESZTIVO"
DIN ORADEA

de

T6th Janos

Cea mai importantă fundaţie de caritate particulară din Oradea se-


colului al XIX-lea, o putem considera pe cea cunoscută sub denumirea
Institutul Csesztiv6, deseori pomenit în documentele vremii ca „Azilul
civic orăşenesc". Temelia instituţiei, a fost depusă şi de altfel lesne de
dedus din denumire, ,,de maistrul tăbăcar Csesztiv6 Ferencz, cetăţeanul
acestui oraş privilegiat, mulţi ani la rând senatorul său, în Testamentul lui
datat din 23 septembrie 1823 1 ". Numele acestui cetăţean de vază al oraşului
nostru se regăseşte în documentele archivistice cunoscute, prima dată în
1811, când i-a imprumutat oraşului, aflat în dificultate financiară, impor-
tanta sumă de 11.500 de florini renani2. Este de notat că nu era un caz
singular când Csesztiv6 Ferencz a mai făcut asemenea servicii oraşului
nostru, dovadă fiind raportul oficiului de revizie din 1827 din care cităm
,,cetăţeanul de odinioară al acestui oraş privilegiat de mai multe ori (n.n.),
împrumutând anumite sume pentru acoperirea diverselor necesităţi
băneşti.. .. " 3 • Fireşte ca cetăţean cu avuţie şi reputaţie considerabile, în
cursul vieţii sale a jucat un rol important şi în administraţia publică a
oraşului, iar după moarte şi-a înscris numele pe vecie în istoria Oradiei prin
fundaţia sa.
Ca în cazul tuturor fundaţiilor şi de data aceasta, punctul de pornire
şi documentul de bază în acelaşi timp, îl constituie actul de fondare, cea
ce în cazul nostru nu este altceva decât, deja amintitul Testament. Din acest
considerent este justificat, credem, să începem istoricul acestei instituţii de
caritate tocmai cu analiza acestuia.

1
Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Bihor, fond Primăria Municipiului Oradea, dos.
171, f. 23
2
Lakos Lajos, Nagyvizrad Multja es Jelenjebol (Din trecutul şi prezentul Orăzii Mari),
Oradea 1904, f.51 şi 177
3
Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Bihor, fond Primăria Municipiului Oradea, inv.
141, dos. 120, f.19
166 Toth Janos

Acest document mai amplu a fost redactat în Oradea la data de 27


septembrie 1823 4 şi se încheie cu următoarea notă a autorului: ,,lntăresc
pe ultima mea voinţă bine cumpănită cu pecetea şi semnătura proprie, mai
mult îi rog în mod respectuos şi pe martorii să facă acest lucru cu semnă­
turile lor proprii". Aceşti martori semnatari, cetăţeni respectabili ai Oradiei
de atunci, au fost următorii: prim judecător Szorger Samuel, senatorii Tomir
Antal, Valdensteiner Antal, Kremmer Janos şi Rottenfels Karoly. Ca exe-
cutor testamentar a fost desemnat de către testator domnul Kiraly Imre. 5
Din punctul de vedere al investigaţiei noastre conţinutul testamentu-
lui se împarte în două. In prima, de la punctul l la punctul 21 inclusiv,
găsim dispoziţii de natură personale şi familiale. Pe unele dintre acestea le
amintim, deşi nu sunt legate nemijlocit de tema noastră, dar sunt relevante
în privinţa mentalităţii şi uzanţelor din aceea epocă, nemaivorbind de
personalitatea testatorului şi care totodată are darul de a arunca lumină
asupra personalităţii deosebite al acestui om de mare omenie. Iată, de
exemplu, punctul 7, care se referă la văduva sa: ,, Scumpa mea soţie poate
locui, împreună cu nepotul meu Kolanda Jakob, în casa mea până când
trăieşte. Iar dacă nu se înţeleg între ei, să-i fie cumpărată o casă . Pentru
această casă, ca şi pentru întreţinerea ei anuală, va primi 20.000, din
capitalul de 24.000 de florini aflat (ca împrumut cu dobândă, n.n.) la
Svachoffer Istvan, cu condiţia ca în cazul morţii sale să poată dispune liber
numai de 10.000 florini, restul să revină fundaţiei pe care voi face".
8. In afară de acest legat, le va păstra toate îmbrăcămintele, bijute-
riile pe care eu i-am cumpărat şi donat; aşijderea.
9. Jumătate din servicii de luat masa, aşternuturi, şi ustensile de
bucătărie; dintre mobilele de casă, atâtea cât se va considera suficient
pentru o cameră; o vacă, două butoaie de vin şi ceea ce se află în cămară
pentru necesităţi zilnice, şi încă 500 de florini destinaţi în vederea acope-
ririi cheltuielilor din primul an. Ca bun credincios şi totodată înstărit,
Csesztiv6 Ferencz, în conformitate cu spiritul epocii, nu a ignorat nici pe
biserica sa: ,,Pentru Mănăstirea Capucinilor las suma de 3.000 de florini,
din interesele căreia să fie plătit organistul şi ceea ce mai rămâne, să fie
folosit pentru alte necesităţi ale bisericii; Întocmai las acolo 5.000 de flo-
nm, ca din interesele acestora să fie întreţinut predicatorul german." ,,Pen-

4
Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Bihor, fond Primăria Municipiului Oradea, inv.
143, dos 5, f. I: Jegzokonyve a Csesztiv6 Ferencz ur altal felallitott Vărosi Polgări Ispotalynak:
mely kezdiidiitt ar Invalidatorius Per lefolyta utăn ar 1827-ik Esztendii augusztus 15-ik napjăn.
(Proces verbal al Azilului Civic Orăşenesc, fondat de răposatul Csesztiv6 Ferencz, Senator şi
Cetăţean al Oraşului Oradea Mare; care a început activitatea după terminarea procesului de
invalidarea, în ziua de 15 august 1827).
5
Ibidem, f.4.
Fundaţia de caritate „ Csesztivo" din Oradea 167

tru satisfacerea cheltuielilor bisericii parohiale las interesele după suma de


l OOO de florini, în afară de aceştia, 200 de florini să fie daţi la mâna
preotului ca să fie împărţiţi între săracii aparţinând casei (parohiale n.n.)".
(punctele 4, 5 şi 6) Despre nobleţea sufletească şi dorinţa de ajutorare stau
drept mărturie şi următoarele dispoziţii din Testament:
14. Pentru invalizi las 200 de florini.
15. Pentru casele de ocrotire „Marjasi şi Duka„ las 400 de florini.
16. Pentru surdo-muţii din Vacz, las suma de 200 florini.
17. Pentru Lazaretumul onorabilului Comitat (de Bihor n.n.) las 1397
florini. Acea parte a Testamentului care se referă în mod direct la tema
noastră, începe de la punctul nr. 22, ceea ce o putem considera drept actul
de fondare al instituţiei, argument suficient pentru reproducerea ei inte-
grală în traducerea românească.
22 6 • Deoarece în fiecare oraş bine orânduit şi cu o morală sănătoasă
se acordă atenţie acelor cetăţeni care devin săraci fără vina lor proprie şi
ajutorul cuvenit mai ales pentru cei neputincioşi umblând pe cârje, în
favoarea acestora fac şi eu o fundaţie cu aceea dulce speranţă că cetăţenii
acestei nobile patrii, urmându-mi exemplul, o vor sprijini pe acesta în acest
scop.
23. Pentru realizarea scopului meu le las acele capitaluri care sunt
enumerate aici (%), rugând Magistratura acestui Oraş privilegizat să le
încaseze şi să le plaseze (cu dobândă n.n.) în locuri sigure, suma de
41.368 florini şi 27 creiţari.
24. După părerea mea ar fi util - şi prin asta dorinţele fondatorilor
s-ar împlini mai bine - dacă fundaţia răposatului dl.Dudek s-ar unifica cu
aceasta şi pentru cele două (fundaţii n.n.) s-ar cumpăra o casă din material
durabil.
25.Deoarece o asemenea casă trebuie să fie spaţioasă şi construită
din materiale tari, eu consider ca cea mai potrivită soluţie, şi asta este
dorinţa mea arzătoare, ca să fie cumpărată casa domnului Santha Ferencz
din str. Koros (actualmente T. Vladimirescu n.n.), cu atât mai mult că ar
fi în favoarea Fundaţiei faptul că având grădină şi pivniţă care fiind aren-
date, din veniturile anuale s-ar putea acoperi cheltuielile de reparaţii. Casa
Fundaţiei Dudek poate fi vândută, şi preţul acesteia ar putea folosi la
completarea sumei de achiziţie a acestei case. (Notă: In realitate amintita
casă din str. Koros a fost cumpărată chiar de către fondator, încă în timpul
vieţii sale.)

6
Ibidem, f. 2-3
168 Toth Janos

Despre organizarea internă a Casei.

26. In conformitate cu posibilităţile existente trebuiesc desemnate


camerele în care vor locui cetăţenii însărăciţi fără vina lor, cele în care cei
suferinzi (de boli) şi acele în care vor putea să stea persoanele (lăuzele)
aparţinând fundaţiei Dudek. Este nevoie de locuinţă pentru administrator,
asemenea şi moaşei, ca şi pentru servitori; trebuie să fie o cămară pentru
alimente şi o încăpere pentru morţi.(pentru aşezarea lor temporară n.n.)
27. Inainte ca această Fundaţie să-şi înceapă activitatea, trebuie să fie
restaurate pereţii, acoperişul, ferestrele, uşile, cuptoarele.
28. Toate cele necesare unei asemenea case, precum paturi, aşternuturi,
scaune, mese, mijloace de bucătărie, alimente, acestea să fie achiziţionate
din dobânzile restante până la deschiderea Fundaţiei.
29. Deşi banii de arendă după pivniţe vor fi suficienţi pentru reparaţii
anuale necesare şi pentru întreţinerea curăţeniei la casa fundaţională, totuşi
din dobânzile (anuale) să fie rezervată suma de 50 florini, şi aceasta să fie
alocată, tot cu dobândă, ca atunci când va fi nevoie de reparaţii mai mari,
banii să fie folosiţi în acest scop.

Despre cheltuielile de întreţinere, alimentaţia şi îmbrăcămintea celor ce


vor fi primiţi în Fundaţie.

30. 1n această fundaţie vor fi primiţi cetăţenii acestui oraş privilegiat


care au căzut în sărăcie fără vreun păcat de-a lor şi cei suferinzi de boli,
născuţi aicea, fără deosebire de sex şi religie.
31. O atenţie aparte trebuie acordată cetăţenilor stabiliţi aici, care
provin din Cehia, militarilor şi văduvelor.
32. Dacă spaţiul permite, vor fi primiţi şi văduvi (de ambele sexe)
care dispun de oarecare avere, dar aceştia vor fi obligaţi să-şi transcrie pe
aceasta în favoarea Fundaţiei, şi să plătească câte ceva pentru hrana şi
îmbrăcămintea lor.
33. Vor fi obligaţi ca de trei ori pe zi să rostească rugăciuni cu glas
tare, să lucreze atât cât permite puterea lor, în grădină sau în alt loc.
34. La masa de prânz vor primi supă, felul doi, jumătate de pfund
de carne (un pfund=0,453kg), la cină tot mâncare de două feluri, în zilele
de post trei blide de mâncare.
35. lmbrăcămintea lor să fie economicoasă.
Funda/ia de caritate „ Csesztivo" din Oradea 169

Despre administrarea F undaţiei.

36. Magistratura Privilegiată şi Comunitatea Electivă vor numi trei


membri, din cadrul lor, cei care vor forma Direcţiunea şi care, în mod
alternativ, vor revizui socotelile administratorului în intervale de 15 zile,
vor supraveghea capitalurile (împrumutate), ca interesele să fie incasate
după fiecare jumătate de an, fiindcă banii numai în aceste condiţii pot fi
daţi pe camătă, şi dacă plata acestora se va omite, contractul să fie reziliat
şi notificat la Magistratură.
37. Va fi intocmit un Protocol (procese verbale n.n.) în care vor fi
notate dispoziţiile Magistraturii Privilegiate şi ale domnilor Directori, deo-
potrivă vor pretinde de fiecare dată socotelile administratorului, pe care le
prezintă Magistraturii.

Despre administrator, servitori, salarizarea şi alimentaţia acestora.

38. Administratorul va fi totodată şi Perceptor, va conduce evidenţa


cheltuielilor şi menţine ordinea. O primă îndatorire a lui va fi intocmirea
unui Protocol în care se consemnează:
1. Persoanele la care sunt date capitalurile şi de la ce dată, dobânda
anuală şi termenul de plată.
2. Donaţiile în bani sau în natură, oferite de binefăcători.
3. Numele, religia, vârsta şi data morţii acelora care vor fi primiţi în
Fundaţie.
4. Toate cheltuielile, care vor fi justificate cu documente.
39. Socotelile vor fi prezentate în fiecare an, acestea vor fi analizate
de Magistratura Pr., după care vor fi supravizate.
40. Va fi nevoie acolo de o bucătăreasă bună care să procure pe cele
necesare şi să gătească, la fel de un servitor.
41. Dacă această fundaţie se cuplează cu cea a lui Dudek, atunci
administratorul va avea de acolo 100 de florini şi de la această fundaţie
150 de florini, afară de acestea locuinţă, lemne de foc şi cele necesare
pentru trei mese pe zi.
42. După părerea mea pentru plata bucătăresei sânt suficienţi 75 de
florini şi 60 de florini pentru servitor.
43. Aceste puncte să fie prezentate spre aprobare majestăţii sale, ca
ocrotitorului suprem al fundaţiilor. Cu toate că această ultimă voinţă a
testatatorului redactată atât de minuţios şi fără echivoc, nu mai necesită
analize şi comentarii în plus, pe parcurs aceasta a suferit unele modificări.
Incepând cu faptul, că traducerea în viaţă a acestui plan atât de generos,
170 Toth Janos

ab ovo, a suferit o amânare în timp, deoarece văduva fondatorului a pornit


un proces de invalidare a testamentului7 . Acest proces de invalidare, cu
rezultate contradictorii, a durat până în februarie 1827, după care se putea
să se înceapă în sfărşit activitatea de organizare concretă a instituţiei. Primul
pas s-a petrecut în cadrul şedinţei Comunităţii Elective a oraşului Oradea,
ţinută în data de 12 februarie 18278 , când potrivit unui pasaj din procesul
verbal încheiat cu această ocazie, revizorul contabil al oraşului, Kotsis
J6zsef, a comunicat că: ,, Testamentul răposatului Csesztiv6 Ferencz, în
parte fiind invalidat, în data de 9 a lunii curente a fost pus în executare"
şi că „pentru Azilul Orăşănesc ( denumire alternativă a Instituţiei „Csesz-
tiv6" folosită în documentele vremi n.n.) pe care dorea să-l infiinţeze
răposatul senator i-a revenit în contracte ( de împrumut încheiate de fonda-
tor în timpul vieţii sale, n.n.) 39. 261 florini şi 5 creiţari, dar în această
sumă este cuprinsă şi casa fundaţională împreună cu reparaţiile efectuate
până în prezent." Comunitatea Electivă considerând astfel viitorul fundaţiei
ca şi asigurate, s-a decis ca „cârmuirea acesteia să fie încredinţată unei
Deputaţii şi în acest scop domnii prim jude Rottenfels Kâroly şi Szorger
Samuel sunt numiţi membrii ai Direcţiunii" 9 •
Conducerea numită în fruntea fundaţiei şi care „primind cu bucurie
această însărcinare, va depune toată silinţa ca acest institut sfânt şi in-
existent până acuma în oraşul nostru, să fie pus în practică cât mai curând."
- prima dată s-a întrunit în data de 12 iulie 1827 1 0 • Cu această ocazie a fost
luată hotărârea, că despre activitatea lor vor intocmi un aşa zis „Protocol",
care conţine de fapt procesele verbale încheiate cu ocazia şedinţelor de
conducere.
Acest document fiind oglinda activităţii binecuvântate a instituţiei
desfăşurată în decursul deceniilor, îl constituie drept sursa de bază a
investigaţiei noastre.
In această şedinţă au fost aduse la cunoştinţă şi „înmânate celor
vizaţi" spre conformare, instrucţiunile elaborate între timp de „Deputaţiunea"
delegată de adunarea generală orăşenească prin decizia sa cu nr. 2 l 5/ 1827.
După dezbaterea şi adoptarea unanimă a regulamentului de funcţionare
„Instrucţiunile" au fost trimise „către Perceptorul acestei fundaţii, Gavra
Gâbor şi pentru administratorul azilului, de asemenea, în vederea aplicării
şi respectării lor întocmai".

7
Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Bihor, fond Primăria Municipiului Oradea, inv.
141, dos. 120, f.28
8
Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Bihor, fond Primăria Municipiului Oradea, inv.
143, dos.5, f. 4.
9
Ibidem
10
Ibidem, f. I
Fundaţia de caritate „ Cses;;tivo" din Oradea 171

Instrucţiuni pentru Perceptor. 11

1. D-ul Perceptor este obligat ca interesele după capitalurile fundaţiei


cât şi sumele de arendă a casei şi pivniţei, care până când numărul celor
primiţi în azil se va putea mări, vor fi arendate, să fie încasate „contra
chitanţă" în fiecare semestru.
2. Cele neînregistrate în fond, - dat fiind faptul că actualmente numai
anumite capitaluri sunt înscrise, - va lua în evidenţă, cu aprobarea Direcţiunii.
3. O să ţină un registru obişnuit în care vor fi însemnate dobânzile
şi sumele achitate, ca şi sumele cheltuite, cu aprobarea prealabilă.
4. Materialele, care, ori cumpărate, ori donate de către binefăcători,
vor fi recepţionate de administrator şi pentru acestea el va răspunde.
5. Şi sumele de bani vor fi înmânate administratorului în fiecare lună
cu aprobarea şi contra chitanţă, din care le va cumpăra pe cele necesare
hranei zilnice.
6. Pentru cele de construcţii şi alte cheltuieli, va răspunde Percep-
torul.
7. In fiecare an va întocmi o informare sumară despre încasări şi
cheltuieli, ca să fie totdeauna cunoscută situaţia casieriei.
8. La sfărşitul anului, în decurs de cincisprezece zile, va întocmi un
raport perfect, la care va ataşa situaţia întregului fond şi contractele (de
împrumut n.n.) originale şi chitanţele. Iar pe acesta îl va prezenta Direcţiunii,
de unde va fi predat Oraşului Privilegiat pentru cenzurare.
9. Contractele originale vor fi depuse în archiva oraşului, dar câte un
exemplar va rămâne la d-ul Perceptor.
1O. Dl. Perceptor este obligat să ţină astfel evidenţa sa, ca, şi în cazul
unui control inopinat al casei, în aceasta să nu fie nici o lipsă.
11. Dacă cineva pentru ajutorarea acestui institut va oferi vreo sumă
de bani, de la sine nu poate accepta, numai dacă va fi aprobată spre
percepţie de către Direcţiune.
12. Dl. Perceptor fiind şi membru al Direcţiunii este obligat să fie
prezent la fiecare şedinţă, exceptând cazurile de boală sau vreun interes
major care îl împiedică.
13. Dacă va observa că vreun capital ar fi în pericol, va raporta
neîntârziat deasemenea Direcţiunii.
14. Va raporta neîntârziat şi faptul dacă cineva nu plăteşte la termen
dobânda sau arenda.

11
Ibidem, f. 4-5
172 Toth Janos

Avem suficiente motive şi pentru reproducerea instrucţiunilor ela-


borate pentru administratorul instituţiei, dat fiind faptul că în ele găsim
multe date şi lămuriri referitoare la organizarea şi perioada de început a
activităţii fundaţiei.

Instrucţiuni pentru Administrator. 1 2

Intrucât este un adevăr de necontestat faptul că şi cel mai nobil


institut manipulat în mod greşit este sortit pieirii, de aceea, acest oraş
privilegiat dorind de la început să pună pe picioare acest azil civic în aşa
fel ca scopul sfânt al fondatorului să fie atins şi soarta celor în suferinţă să
fie ameliorată, şi chiar dacă ar dori cu toată silinţa ca intenţia fondatorului
privind nenorociţii din acest azil să fie respectată cu sfinţenie, în întregime,
dar fiindcă fondul prevăzut în Testament în parte a fost invalidat de către
văduva testatatorului şi tare s-a împuţinat, de aceea acest scop este deja
imposibil de realizat în toate detaliile sale, pe lângă aceasta în Testament
au fost neglijate multe aspecte care sunt necesare într-o asemenea Fundaţie,
acest oraş privilegiat consideră că pentru completarea acestor neajunsuri să
fie elaborate următoarele instrucţiuni pentru administrator:
1. Din mila lui Dumnezeu azilul civic se va deschide în data de 15
august anul curent, conform Testamentului administratorul va avea două
camere pentru locuinţă, are voie de încălzire şi iluminat (cu lumânări n.n.)
în mod economicos, tot aşa primeşte zilnic came de vită şi cele necesare
pentru trei mese, deasemenea de două ori pe săptămână vin, pentru care
va fi obligat:
2. Să păzească şi să răspundă de clădire, gardurile, uşile, ferestrele,
ustensilele de bucătărie şi celelalte bunuri, care vor fi predate cu inventar
obişnuit.
3. A controla bucătăreasa şi servitorul care va fi angajat acolo.
4. Grădina să fie însămânţată din timp.
5. Să îndemne pe creditori la plata arendei.
6. Administratorului se aprobă la începutul fiecărei luni o anumită
sumă de către Direcţiune, în funcţie de numărul azilanţilor, sumă pe care
va lua în percepţie. In acest scop va ţine o evidenţă; cealaltă o va ţine ca
să consemneze cheltuielile zilnice pentru lapte, brânză, smântână, ouă etc.,
fiindcă cele ce pot fi conservate, vor fi cumpărate în cantităţi mai mari în
prezenţa Direcţiunii.

12
Ibidem, f. 5-6
Fundaţia de caritate „ Csesztivo" din Oradea 173

7. Va aduce pâinea de la brutărie, carnea de la măcelărie, la sîarşitul


fiecărei luni va raporta Direcţiunii, ca acestea să fie plătite cu aprobare.
8. Va conduce separat un proces verbal unde va consemna dacă
vreun binefăcător ar acorda ajutor în natură pe care îl acceptă cu mulţumirile
de rigoare şi îl raportează imediat Direcţiunii, ca în semn de recunoştiinţă
să fie trecut în Protocol; donaţiile în bani vor fi recepţionate de către d-l
Preceptor.
9. Va conduce iar o evidenţă în care va consemna data când a fost
primit de către Direcţiune cetăţeanul îmbătrânit în Fundaţie, data morţii sau
ieşirii acestuia, şi pe baza acestui document tipărit de primire în azil se
poate prevedea respectivul cu găzduire sau cu alte provizii.
10. Imbrăcămintea ocrotiţilor să fie economicoasă şi aceasta va fi
achiziţionată de către Direcţiune.
11. Se va asigura jumătate de pfund de came de supă pentru fiecare
internat, la care se adaugă ceva sos şi mâncare groasă, deasemenea o
jumătate pfund de carne pentru cină. In zilele de duminică primesc la
prânz came friptă şi vin.
12. Pentru dejun supă de chimen sau altă supă uşoară.
13. Va avea grijă (administratorul n.n.) ca în fiecare zi, dimineaţa, la
amiază, când se trag clopotele, înainte şi după masa de prânz, cât şi seara,
să rostească rugăciuni cu glas tare, mai cu seamă sânt datori de a împlora
pe Dumnezeu pentru sufletele fondatorului şi a celorlalţi binefăcători.
14. Pe bătrâni mai viguroşi să-i îndemne să meargă la biserică şi să
facă munci mai uşoare.
15. Să respecte zilele de post atât în cazul lor cât şi a celorlalţi şi
slujnicilor fără nici o excepţie.
16. Dacă sănătatea cuiva se înrăutăţeşte, imediat îl anunţă pe me-
dicul fundaţiei şi procură medicamente, plătite la sfârşitul fiecărei luni.
17. Dacă boala se agravează, îl cheamă pe preotul de confesie res-
pectivă, ca nu cumva bolnavul să moară fără ultima mângâiere sufletească.
18. Dacă cineva moare, îl separă de la ceilalţi aşezând în cămara
pentru cei morţi şi în privinţa înmormântării depune un raport Direcţiunii,
iar el însuşi îl consemnează cazul atât în Protocol cât şi în formularul
primit cu ocazia internării şi astfel conduce socotelile.
19. In fiecare an îşi face dovadă despre cele preluate (cu inventar
n.n.) şi despre starea (bunurilor) lor în Fundaţie depune o Informare Tabelară
la Direcţiune, de unde se înaintează Consiliului Orăşenesc.
20. Dacă cineva în timpul ieşirii în oraş s-ar îmbăta sau ar comite
vreun alt exces, este obligat ca a doua zi imediat să raporteze Direcţiunii,
pentru ca acela care nici după trei mustrări nu se cuminţeşte, va fi exclus
din azil.
174 Toth Janos

21. La sfărşitul fiecărei luni face o informare pentru Direcţiune despre


proviziile (de alimente) ca să aibă grijă de completarea celor împuţinate.
Comparând părţile de referinţă din Testamentul original cu
„instrucţiunile" elaborate de organele orăşeneşti şi reproduse mai sus (în
traducere, n.n.) identitatea scopului fundamental este evidentă şi la prima
lectură. Unele diferenţe se manifestă însă în privinţa modalităţilor de pu-
nere în practică a acestuia, precum - cel puţin în prima perioadă a activităţii
instituţiei - şi în aria de cuprindere a persoanelor vizate prin actul de
caritate. Deşi în documentele publicate le găsim unele explicaţii de motive
care au condus la această situaţie, în privinţa celui de al doilea aspect
trebuie să subliniem din nou faptul că, motivul principal a fost micşorarea
radicală a capitalului de bază iniţial, odată ce suma de 41.368 florini şi 27
creiţari, în preajma deschiderii instituţiei, s-a redus la doar 17.967 florini
şi 47 creiţari 1 3 • Explicaţia acestui proces se găseşte - dincolo de procesul
de invalidare amintită -, şi în faptul că fondatorul Csesztiv6 Ferencz şi-a
cumpărat, înaintea morţii sale pentru I O.OOO de florini aşa zisa Casa -
Sântha din str. Koros (azi T. Vladimirescu n.n.) nr. 12, sumă la care s-au
adăugat şi cheltuielile de reparaţii şi alte lucrări de adaptare la necesităţile
de funcţionare a instituţiei. Situaţia a fost îngreunată şi de unele arierate ca,
de exemplu, în cazul comerciantului Algir Demeter din Pesta, de la care „
banii nu numai că au fost imposibil de încasat, dar, din cauza lichidităţilor
nici nu se poate cunoaşte cantitatea acestora." 1 4
In aceste împrejurări Direcţiunea respectând acel principiu general
potrivit căruia întreaga activitate a fundaţiei trebuie susţinută, finanţată din
beneficiile de pe urma capitalului de fond (în cazul nostru 1.077 de florini
şi 47 creiţari), a fost nevoită să limiteze numărul ocrotiţilor în cadrul fundaţiei.
Mai concret, potrivit procesului verbal al şedinţei de conducere, ,,mai mult
de patru persoane acolo nu se poate primi; dar dacă datoria lui Algir,
pentru care s-au tăcut deja paşii necesari, va fi încasată, numărul internaţilor
se va modifica pe parcurs." 1 5
In cadrul şedinţei de conducere, după ce directorul Kotsis J6zsef a
tăcut o prezentare cu privire la fondul mult diminuat al Fundaţiei, propune
ca soluţie solicitarea breslelor în scris la ajutorarea acesteia, creată pentru
un scop sfănt. Rezultatul chetei organizate cu acest prilej a fost de 130 de
florini, suma fiind compusă din următoarele donaţii: breasla blănarilor - 20
florini, breasla tâmplarilor, lăcătuşilor şi sticlarilor - 40 florini, breasla

11
Ibidem, f. 7
14
Ibidem,
15
Ibidem,
Fundaţia de c11ritate „ Csesztivo" din Oradea 175

dogarilor - 20 florini; breasla măcelarilor - 26 florini, breasla curelarilor -


15 florini, breasla sitarilor - 10 florini 1 6 •
Interesul faţă de această cauză nobilă s-a manifestat şi prin ofertele
făcute de persoane particulare, dintre care amintim donaţia cetăţeanului
Parola Ferencz, 17 constând din tacâmuri de cositor pentru 6 persoane
cântărind în total 26 de pfunzi (un pfund 0,453 kg n.n.). Deşi donaţiile în
bani n-au avut o pondere însemnată în bugetul instituţiei, conducerea a
hotărât „umblatul cu bucea în târgurile săptămânale" ţinute la Oradea, în
favoarea Fundaţiei.
Direcţiunea fiind de părere că „Azilul s-ar putea să se deschidă la
data de 15 august a.c. (1827, n.n.) în ziua Adormirii Maicii Domnului", a
dispus , ca intre timp să se pună la punct camerele desemnate în acest scop
şi bucătăria şi totodată să fie procurate la timp ustensilele necesare" 1 8 •
Casa fundaţională, care până la data deschiderii instituţiei trebuia
pusă în stare de funcţionare, potrivit unei descriei de epocă „ se află în str
Koros, având 13 camere, două bucătării, două pivniţe, două cămări, un
grajd şi o mică grădină." 1 9 Dintre cheltuielile ocazionate de lucrările de
pregătire a deschiderii, amintim 2 0 ; zidarului Forgats Mihaly 80 de florini,
pentru reparaţii, comerciantului Samuel Mihaly 46 de florini, pentru haine
de postav; 20 de florini lui Koszta Gergely pentru pânze; 52 de florini lui
Amon Ferencz pentru lucrări de lăcătuşerie; 12 florini maistrului de croitor
Hajnal Istvan, pentru cusutul hainelor, iar pentru lucrări de tâmplărie s-au
plătit 180 de florini lui Dobos Adam. Au fost procurate în acelaşi timp
cinci „braţe" lemne de foc pentru 35 de florini, aşternuturi şi rufării ne-
cesare în valoare de 32 florini şi 57 creiţari, iar pentru confecţionarea
crucii aşezate la Casa fundaţională, s-au plătit 16 florini. lncepând de la 5
august ( 1827 n.n.) ,,a fost angajat un servitor la Fundaţie cu un salar de
45 de florini, precum şi bucătăreasă, în persoana soţiei lui Krajczar Andras,
cu un salar anual de 60 de florini."
In şedinţa de conducere din 13 august 1827 a fost adoptată o hotărâre
-care a şi fost înaintată spre aprobare Comunităţii Elective - potrivit căreia,
,,imediat când cineva este primit în Fundaţie, bunurile sale să fie inventa-
riate şi după moartea sa să fie reţinute în favoarea Fundaţiei." 2 1 Tot cu
această ocazie membrii conducerii constatând faptul că „în instituţie ar fi

16
Ibidem, f. 6
17
Ibidem. f. 7
18
Ibidem.
19
Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Bihor, fond Primăria Municipiului Oradea, inv.
141, dos. 120, f. 28
20
Proces verbal..., f. 8-9
21
Ibidem, f. 8
176 Toth Janos

loc pentru două femei", s-a decis ca „dintre solicitanţi soţia lui Name
Mihăly şi soţia lui Papp Mihăly vor fi primite în azil." 2 2 Este de notat că
această ultima alegere n-a fost prea norocoasă, odată ce în procesul verbal
din 6 noiembrie din acelaşi an, putem citi: ,,Papp Mihălyne, şi după repetate
mustrări nu şi-a încetat să se compoarte rău - a fost dată afară. Primirea
alteia în locul ei se suspendă pâna la 15 august. " 2 3
Pe lângă alte plăţi efectuate, cum ar fi de exemplu, pentru procurarea
alimentelor conservabile (22 florini), administratorului Krajczăr Andrăs
pentru transcrierea contractelor (de imprumut) Fundaţiei ( 1O florini), pen-
tru confecţionarea celor şase scaune lui Paksi - 9 florini, zidarului Forgăts
Mihăly în urma unor reparaţii (10 florini şi 40 creiţari), pentru grinzile
necesare la pivniţa casei fundaţionale şi transportul acestora (39 florini) şi
altele 24 , conducerea a reuşit să sporească şi sursele de venituri, întrucât
,,pivniţa de la casa fundaţională a fost arendată pe trei ani, în urma licitaţiei,
de către Kremer Janos pentru 1O1 florini renani2 5, şi, potrivit procesului
verbal „au fost percepute donaţiile baronului Desoffy Lajos - 20 florini -
respectiv de 110 florini a lui Kenderesi Ferencz." Grădinarul episcopului
romano-catolic, pe nume de Tamas, a testat în favoarea Fundaţiei contractele
de împrumut încheiate cu Kriszta Gyorgy pentru suma de 1O florini,
respectiv cu Fajai J6zsef pentru 20 florini, cu incasarea acestor sume fiind
însărcinat directorul Rottenfels 2 6 • Conducerea a luat la cunoştinţă cu speranţă
şi comunicarea că „răposata soţie a lui Csesztiv6 Ferencz a depus 5000
florini la mâna avocatului Korănyi Gyorgy şi este de sperat ca această
sumă va fi adjudecată în favoarea Fundaţiei."2 7 Tot în cadrul acestei şedinţe
s-a făcut o propunere, în opinia noastră de azi cel puţin bizară, motiv
pentru care şi-o amintim, conform căreia „trebuie intervenit la preasfinţitul
domn părinte parohial ca săracii din Fundaţie să primească dispensă de
ţinerea postului în zilele de sâmbătă, deoarece din cauza vârstei înaintate,
pe de o parte, şi a capitalului micşorat, pe de alta, procurarea alimentelor
de post la preţuri scumpe nu se poate respecta." In procesul verbal este
menţionat şi faptul că deşi s-au făcut paşi în această direcţie „dar d-l Pasola
a refuzat din lipsa acordului din partea Excelenţei sale domn Episcop, ,,din
care cauză directorul Fundaţiei a fost încredinţat cu obţinerea acestuia." 2 8

22
Ibidem, f. 9
23
Ibidem, f. 12
24
Ibidem, f. 13-14
25
Ibidem, f. 1O
26
Ibidem, f. 12
27
Ibidem, f. 11
28
Ibidem, f. 12
Funda/ia de caritate „ Csesztivo" din Oradea 177

Inainte de a prezenta în continuare activitatea Fundaţiei „Csesztiv6"


trebuie să amintim şi măsurile organizatorice legate şi de o altă fundaţie
caritativă orădeană întemeiată la începutul secolului al XIX-iea, şi anume
Fundaţia „Dudek". La începutul anului 1827, când apropiata deschidere a
instituţiei „Csesztiv6" a devenit deja o certitudine, conducerea fundaţiei
„Dudek" a cerut de la adunarea generală orăşenească, comasarea celor
două fundaţii „ deoarece răposatul domn Csesztiv6 Ferencz în testamentul
său a dorit ca şi această fundaţie (,,Dudek" n.n.) să fie mutată în casa
fundaţională pe care a cumpărat-o de la fie şi iertatul domn Santha Fe-
rencz".2 9
Adunarea generală orăşenească ţinută în data de 1O martie 1827 prin
hotărârea Nr. 298 a şi aprobat această cerere 3 0 , iar comisia numită cu acest
prilej a stabilit grupul de clădiri în care, după renovările şi adaptările
necesare, a fost plasată instituţia „Dudek"3 1• Această simbioză a celor două
fundaţii pentru o scurtă perioadă s-a realizat şi la nivelul conducerii prin
numirea de către organele orăşeneşti a unei direcţiuni comune. Evenimen-
tul respectiv a fost consemnat în procesul verbal din 26 noiembrie 1827 în
felul următor : după ce fostul Director Interimar şi Revizor Kotsis J6zsef
a demisionat din funcţia sa de director în faţa Magistraturii Privilegiate şi
a Comunităţii Elective, în locul lui a fost ales actualul Prim jude d-l Sorger
Samuel; s-a dat aceea dispoziţie că, odată ce Fundaţia „Csesztiv6" a fost
cuplată cu Fundaţia „Dudek", dânsul să îndeplinească ambele funcţii (de
director n.n.), cele două Direcţiuni contopite într-una, aztăzi s-au întrunit
având următoarea componenţă: Prim jude Sorger Samuel, Director Piispoki
Janos, Smid J6zsef, Rottenfels Kăroly, perceptorul fundaţiei „Csesztiv6"
Gavra Găbor. Domnul Kotsis J6zsef, cel care a acceptat această funcţie
numai până la punerea în mişcare a activităţii fundaţiei, a predat toate
documentele necesare ale fundaţiei domnului arhivar actual Sztuppa Mihăly
şi a instalat Direcţiunea acestei Fundaţii." 3 2
Cu toate că în anul următor adunarea generală orăşenească prin
hotărârea cu nr. 195/1828 le-a separat direcţiunile celor două fundaţii 3 3,
ele au activat decenii în şir în acelaşi grup de clădiri din str. Koros (azi T.
Vladimirescu), în opinia publică orădeană a rămas pe mai departe denu-
mirea de Instituţia „Csesztiv6-Dudek".

29
Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Bihor, fond Primăria Municipiului Oradea, inv.
143, dos. 4, f. 47; Protocoluma a nehai boldog emlekezetii orvos Dudek Ioachim ur ăltal
felăllittatni rendelt Fundatio Directiojănak de annis 1821-1835.(Protocolul Direcţiunii Fundaţiei
întemeiată din dispoziţia răposatului domn medic Dudek Ioachim, pentru anii 1821-1835)
30
Ibidem, f. 50
31
Ibidem, f. 54
32
Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Bihor, fond Primăria Municipiului Oradea, inv.
143, dos. 5, f. 11
n Protocolul. .. , f. 56
178 T6th Janos

După un an de la deschiderea azilului, direcţiunea în şedinţa sa din


14 august 1828 a constatat că „dacă se încasează toate datoriile restante,
în caserie se vor aduna 546 florini şi 49 de creiţari, ceea ce ar permite
intreţinerea a încă unui cetăţean. Ca urmare, dintre solicitanţi Giorszki
Jozsef, cel care s-a prezentat de demult, va fi primit (în azil n.n. )3 4". Din
acest citat reiese, pe de o parte faptul că conducerea s-a ţinut de promi-
siunea dată, conform căreia în funcţie de îmbunătăţirea situaţiei financiare
numărul întreţinuţilor se va mări, pe de altă parte mulţimea petiţionarilor
denotă necesitatea socială care l-a îndemnat pe Csesztiv6 Ferencz în acţiunea
sa nobilă şi umanitară.
Nu-i de mirare că selectarea „norocoşilor" solicitanţi s-a făcut după
o procedură riguroasă şi circumspectă. Pe lângă jalba solicitantului nu
putea lipsi nici certificatul medical şi nici recomandarea conducerii breslei
respective, de exemplu. Din acest punct de vedere îl găsim drept semnifi-
cativ cazul maistrului cizmar Szendrei J6zscf;--fr1oth pentru care îl prezentăm
dintre multe alte exemple.
In data de 23 iulie 1832 Szendrei J6zsef a înaintat conducerii oraşului
următoarea cerere: 3 5
„Privelegiata şi Generoasa Comunitate Electivă: ,,Starea mea este
învederată din certificatul medical ataşat, iar nenorocirea ce mi s-a întâm-
plat este cunoscută în faţa Generoasei Comunităţi Elective. Intrucât şi soţia
mea a ajuns la bătrâneţe, mă tem că mai târziu amândoi vom fi aşa de
neputincioşi încât nici pâinea de toate zilele nu o să putem procura şi astfel
vom ajunge în postura cerşetorilor - nu cumva să ni se întâmple acest
lucru, acuma când avem încă puţină avere, am luat hotărârea ca să ne
mutăm şi să trăim în linişte în Fundaţia regretatului Csesztiv6 Ferencz, cu
condiţia că noi acolo dorim numai cameră şi hrană, depunem chiar acum
şi pentru vecie 500 de florini renani, iar Fundaţia nu trebuie să aibă grijă
de îmbrăcămintea şi celelalte necesităţi ale noastre - pentru acestea mă rog
cu smerenie în faţa Onoratei şi Privelegiatei Comunităţi Elective, să bi-
nevoiască a mă primi pe mine şi pe soţia mea, în Fundaţia amintită.

„La Oradea, 23 iulie 1832 Umila şi sărmana slugă a D-voastră


Szendrei J6zsef

34
Proces verbal.. . , f. 15
is Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Bihor, fond Primăria Municipiului Oradea, inv.
141, dos. 120, f. 34
Fundaţia de caritate „ Csesztivo" din Oradea 179

Potrivit certificatului medical ataşat, întocmit de medicul Busa J6zsef,


petentul „încă din 1826 suferea de hidropizie şi avea splina întărită", iar
rezultatul recentei analize era: ,,Hidropizie - fiind incapabil de orice acti-
vitate profesională" 3 6 • Nu este lipsită de interes nici recomandarea condu-
cerii breslei, care conţine informaţii caracteristice pentru epoca respectivă.
„Atestat- Noi, Capii breslei cizmarilor din Oradea Mare Privelegiată
depunem mărturie despre faptul că, camaradul nostru cinstit Szendrei J6zsef,
după ce conform reglementărilor superioare efectuase peregrinarea sa,
plătind Taxa Civică (de stabilire n.n.) în acest oraş privilegiat, a obţinut de
la Magistratura Privilegiată aprobarea de stabilire, şi trecând proba de
maistru, a fost incorporat în respectabila Breaslă a Cizmarilor din Oradea
Mare, unde de 20 de ani activează deja, cu cinste. Pentru ca epistola
noastră de atestare să aibă o forţă mai mare, o întărim cu subscrierea
numelor noastre proprii, ratificând cu ştampila uzuală a Breslei noastre, la
Oradea în a 8-a zi a lunii septembrie 1832.
Prim maistru (de breaslă) Barătky Pall; vicemaistru (de breaslă) Koteles
J6zsef; şef de breaslă Kindros J6zsef; notarul jurat al breslei Zatukal J. 37
In ciuda tuturor acestor demersuri Szendrei J6zsef şi soţia sa n-au
fost primiţi în fundaţie, fapt ce reiese din motivaţia deciziei, consemnate pe
cererea depusă: ,.deoarece conform declaraţiei proprii dispune de un capi-
tal de 500 florini, potrivit intenţiei fondatorului nu poate fi primit acolo." 3 8
Despre starea fundaţiei din această perioadă o imagine mai completă
ne oferă acel chestionar pe care conducerea l-a completat şi l-a înaintat
Locotenenţei Regale, în data de 7 aprilie 18303 9 • Deoarece la unele dintre
întrebările chestionarului (numele fondatorului, scopul fundaţiei, sediul
fundaţiei) s-au mai făcut referiri, în cele ce urmează le vom trata numai
punctele care aduc informaţii noi.
Punctul 2. Unde şi când s-a făcut actul de fondare, şi în ce loc s-a
decis instalarea Fundaţiei? - In oraşul Oradea din Comitatul Bihor la 27
sepătembrie al anului 1823 s-a făcut testamentul de către Fondator, dar din
cauza procesului de invalidare pornit de către succesorii fondatorului,
lăsământul nu se putea despărţi (din masa succesorală, n.n.) decât după
terminarea procesului, şi abia la 15 august 1827 s-a putut într-adevăr să se
deschidă Azilul şi anume la Oradea în str. Nagykoros (azi T. Vladimirescu).
Punctul 4. A cui supraveghere există şi pentru ce fel de recompensă
se administrează? Potrivit ultimei dorinţe a fondatorului de către o

36
Ibidem, f. 30
37
Ibidem, f. 33
38
Ibidem, f. 34
39
Ibidem, f. 28 şi 29
180 Toth Janos

Direcţiune, numită de autoritatea oraşului, sub supravegherea directă a


acesteia, plus un Perceptor, fără nici-o remuneraţie.
Punctul 5. La cine se află capitalul în numerar? Cu ce fel de interes
şi garanţie? când a fost alocat şi dacă este determinat termenul de expirare
(al contractului de împrumut, n.n) .. ?
I.La oraşul Oradea, de la 22 ian. 1827 până la 8 mai 1830.-15.564
fl.şi 51 cr.)
2. La Matolay Mihâly, de la 22 ian. 1827 - 287 fl.16 creiţari.
3. La Kotsis J6zsef, de 22 martie -112 fl.şi 16 cr.
4. La Radovits Mihâly, I 08 fl. şi 52 cr.
5. La Valdensteiner Antal, 392 fl., 52 cr.
6. La Braun J6zsefne, I 00 fl., 54 cr.
7. La Majler J6zsef, de la 22 · ian.1827, 966 fl. şi 20 cr.
8. La Horvâth Antal, de la 22 nov. 1829, 150 fl. 38 cr.
9. La văd. lui Sztuppa Togyer, de la 22 aug. 1828 până la 26 mai
1829, 285 fl.şi 54 cr.
IO.La soţia lui Krisk6 J6zsef, de la 26 mai 1830, I 87 fl. 36 cr.
II.La soţia lui Fiilep J6zsef, de la I mart.1830, 100 fl.
12. La Belitzay Ferenc, de la 11 iunie 1830, 225 fl.
13. La Algir ( în alte locuri Argir n.n.) Demeter, 7310 fl.
Suma totală 25. 713 fl. l cr.

De altfel, cu excepţia ultimei poz1ţn, celelate capitaluri sunt alocate


cu contracte semnate de giranţi de încredere, până când interesele se plătesc
cu regularitate; cel aflat la Argir se află în litigiu, fiindcă acel capital a fost
lăsat Fundaţiei ca datorie activă.
Punctul 7. Scăzând cheltuielile, ce fel de profit aduce această Fundaţie?
Deoarece numărul cetăţenilor îmbătrâniţi (aflaţi în azil n.n.) este sta-
bilit potrivit venitului obţinut din dobânzile după capitalurile sus amintite
şi din arenda pentru o parte din casa fundaţională, acesta se consumă anual
pentru întreţinerea, îmbrăcămintea acestora şi plata slujitorilor Fundaţiei şi
pentru reparaţii.
Punctul 8. Care este scopul? Ce îndatoriri au cei primiţi în această
fundaţie? lngrijirea până la moarte a celor săraci şi neputincioşi fără nici
o deosebire de confesie, cei care datorită vârstei înaintate nu pot fi puşi la
muncă, singura lor îndatorire fiind evlavia.
Punctul 9. Cine primeşte salar sau ceva recompensă? În afară de
administrator, bucătăreasa şi servitorul, ale căror salariu a fost stabilit chiar
de către fondator, nimeni nu este salarizat.
10. Unde se păstrează actul de fondare sau Testamentul? Nu există
act formal de fondare, ci doar Testamentul, făcut în faţa martorilor juraţi
Fundaţia de caritate „ Csesztivo" din Oradea 181

şi se păstrează în Arhiva oraşului privilegiat. Revenind la punctul 4 din


acest raport, din datele fumizate reiese că unii dintre datornici au devenit
parteneri, să zicem aşa, ai fundaţiei încă de la pornire. Si dintre aceştia cel
mai important s-a dovedit a fi însuşi oraşul Oradea, cel puţin în privinţa
mărimii sumei împrumutate. Primul contract de acest fel cu fundaţia a fost
încheiat la începutul anului 18274 0 , având ca drept precedent faptul că
oraşul a mai împrumutat anumite sume de la Csesztiv6 Ferencz şi anterior.
Cităm spre edificare: ,,Acuma după ce acel proces de invalidare pornit
impotriva Testamentului de către văduvă, doamna Koln Anna a ajuns în
faza executorie, acea sumă de 3335 florini şi 51 creiţari împrumutată
s-a cuvenit Azilului Orăşenesc pe care răposatul domn Csesztiv6 Ferencz
a decis să-l fondeze: cu acest prilej ne angajăm ca pe dobânda anuală de
6% începând cu 22 ianuarie a.c. să o depunem în rate semestriale la
Perceptorul Fundaţiei; dacă amintita Fundaţie ar avea nevoie de capital, ne
obligăm să returnăm întregul capital cu toate accesorile sale legale. Data
la Oradea în 12 feburarie 1827. Prezidentul Comunităţii Elective a Oraşului
Privilegiat Oradea Mare şi Adunarea Aleşilor Juraţi."
Un alt contract de împrumut se datează din mai 18304 1, când oraşul
a îmrumutat suma de 12.169 florini renani şi 50 de creiţari „pentru com-
pletarea plusului de cheltuieli necesare la construirea morii de făină de pe
pârâul Peţa." Potrivit unei specificări din contract „dacă Fundaţia însăşi,
dintr-un motiv imprevizibil, va avea nevoie de suma amintită mai sus, casa
noastră Domestica (a oraşului, n.n.) va fi obligată să o restituie. De altfel
conducerea Azilului Civic însuşi are drept de satisfacere atât privind capi-
talul, cât şi interesele cuvenite după acesta, şi eventualele cheltuieli ocazio-
nate din motive de orice fel ale oraşului nostru, în mod opţional, şi fiindcă
această sumă de capital se cuvine Instituţiei· consacrată ajutorării oamenilor
suferinzi, tocmai de aceea numai banii în numerar pot constitui drept bază
de satisfacere. Pentru care am dat actul nostru de obligaţiune întărât cu
ştampila Oraşului nostru, din Adunarea Consiliului şi a Adunării Comunităţii.
Prim jude al Oradiei .... "
La aceste împrumuturi date oraşului Oradea s-a mai adăugat şi suma
recuperată de la Krist6ff Demeter care, conform raportului dat de casa în
4 aprilie 1830, nu a plătit dobânzile cu regularitate, şi contractul a fost
reziliat42 . Astfel s-a creat situaţia care a determinat conducerea ca în şedinţa
din 7 decembrie 1830 să ia următoarea decizie: ,,D-l Gavra Găbor este
însărcinat ca în colaborare cu d-l revizor (Kotsis J6zsef), făcând socoteala

40
Ibidem, f. 19
41
Ibidem, f. 21
42
Proces verbal. .. , f. 21
182 Toth Janos

la zi a dobânzilor, după datoriile anterioare ale oraşului cât şi după capi-


talurile depuse de d-l Swachaffer Istvan şi dl. Krist6ff Demeter, din cele
trei contracte care însumează 15.564 florini şi 51 creiţari.; să facă un
Contract general cu Oraşul privilegiat."4 3
Am conturat până acuma premisele înfinţării acestei fundaţii de cari-
tate şi cadrul juridico-administrativ şi financiar în care a început activitatea
sa generoasă, benefică pentru societatea orădeană din secolul al XIX-lea.
Tocmai această activitate concretă desfăşurată în decursul deceniilor va
constitui subiectul unei alte lucrări.

CHARITY FOUNDATION „ CSESZTIVO"


FROM ORADEA

In this paper it is presented the most important private caritable


foundation from Oradea of XIX-th century. This institution named „CS-
ESZTIVO" was also know line asylum of the city. lt was established in 23
september 1823 by CSESZTIVO FERENCZ.

43
Ibidem, f. 27
FAMILIA GOJDU. REPERE GENEALOGICE

de

Iudita Ciluşer, Bujor Dulgău

Cu toate că au trecut 200 de ani de la naşterea lui Emanuil Gojdu,


sunt o multitudine de aspecte care au rămas neelucidate în legătură cu
originea sa, cu locul de provenienţă, cu membrii de familie, cu traiectoria
vieţii şi activităţii acestora. Tratarea subiectului a stat în atenţia cercetăto•
rilor de-a lungul anilor, dar nu s-a concretizat într-o monografie cuprinză­
toare, care să clarifice problemele rămase necunoscute sau neaprofundate,
unele afirmaţii rămânând fără suportul documentar necesar.
Prima încercare demnă de menţionat îi aparţine lui Ioan Lupaş, care
a întreprins cercetări asupra ~ubiectului între anii 1916-1920, elaborând un
plan al lucrării şi o schiţă monografică în limbile română şi germană pe
care le-a înaintat Reprezentanţei "Fundaţiei Gojdu," 1 nefinalizată însă prin
publicare. Până în prejma celui de al doilea război mondial, subiectul a mai
fost tratat sub diverse aspecte, dar fără a fi aprofundat corespunzător. 2 În
anul 1972, în Oradea s-a luat iniţiativa tipăririi unui volum, cuprinzând o
culegere de comunicări susţinute la sesiunea ştiinţifică comemorativă,
dedicate vieţii şi activităţii lui Emanuil Gojdu. 3 În ultimii ani, subiectul a
fost reluat graţie eforturilor întreprinse de cercetătorii români din Ungaria,
care au redat circuitului ştiinţific un număr însemnat de documente inedite

1
Arhiva Bibliotecii Mitropoliei ortodoxe, Sibiu, fond Ioan Lupaş, doc.nr.4550, apud
Pavel Cherescu, U11 umanist român marele mecenat Emanuil Gojdu (1802-1870), Bucureşti,
2002, p. 188-234
2
Partenie Cosma, Gozsdu Manuil, în Enciclopedia română, voi.II, Sibiu, 1900, p.588-
591; Ioan Lupaş, Părinţii şifraţii lui Emanuil Gojdu, în Cele trei Crişuri, nr. I, 15 aprilie 1920,
p. 15-16; George Sofronie, Emanuil Gojdu, în Cele trei Crişuri, Oradea, 1925, nr.3 p. 40-42;
/dem,Emanui/ Gojdu (Contribuţii la o monografie), Oradea, 1927; Ioan Lupaş, Originea lui Em.
Gojdu, în Universul, februarie 1934; Teodor Neş, Oameni din Bihor, /848-/9/8, Oradea, 1937,
p. 85-102; Nicolae Firu, Genealogia .familiei lui Emanuil Gozsdu„ în Telegraful român, nr. 21
din 22 mai 1938 şi în Noua Gazeta de Vest, Oradea, nr. 626,627,628 din iunie 1938; Ioan Lupaş,
Emanui/ Gozsdu /802-/870. Originea şi opera sa, Bucureşti, 1940
1
Emanuil Gojdu/802-/870, Oradea, 1972
184 ludita Că/uşer, Bujor Dulgău

de arhivă. 4 Un merit incontestabil revine şi cercetătorilor români, care au


reuşit tipărirea a două volume reprezentative, bazate pe investigaţii temeinice
întreprinse în principal în arhivele româneşti. 5 Datorită actualităţii subiectu-
lui, în aceste lucrări accentul cade pe Fundaţia Gojdu şi, implicit, pe
posibilitatea redobândirii de către statul român a bunurilor aparţinătoare
acesteia, aflate actualmente pe teritoriul Ungariei.
Intenţia noastră este să coroborăm datele cercetărilor anterioare şi să
le completăm cu documente inedite, dar şi să aruncăm o lumină asupra
unor aspecte mai puţin cunoscute din biografia marelui mecenat susţinută
de o anexă documentară concludentă. Nu ne-am propus să reconstituim
genealogia întregii familii, ci ne vom referi strict la Emanuil Gojdu, la
părinţii şi la fraţii săi, încercând să reconstituim traiectoria vieţii acestora.
Asupra originii familiei Gojdu, cercetătorii, care au studiat problema,
au ajuns la concluzii diferite, argumentate cu dovezi documentare palpa-
bile sau doar cu supoziţii. În categoria celor care susţin originea macedo-
română a familiei Gojdu se numără Ioan Lupaş, Nicolae Firu şi Teodor
Neş. Primul se bazează, în acest sens, pe un testament din anul 1789, scris
în limba vulgară neogreacă prin care Emanuil Popovici lasă nepotului său
după soră, Atanasie, sau cum mai era numit, Tănase Nasta Gojdu, o sumă
de bani. Argumentul său pentru susţinerea originii macedo- române era
limba în care s-a elaborat acest document. 6 Publicând o altă variantă a
testamentului amintit, elaborat în anul 1790, care cuprinde mici modificări
vizavi de cel anterior, Nicoiae Firu, care a descoperit acest exemplar în
arhiva Primăriei oraşului Oradea, tinde spre susţinerea aceleiaşi argumentaţii
în favoarea originii familiei Gojdu. 7
Teodor Neş scrie că familia Gojdu, conform bibliografiei maghiare,
a plecat din oraşul Moscopole, situat în Albania de astăzi, odată cu fami-
liile Sina, Tilta, Dumba şi s-au aşezat în Polonia de unde au coborât în
Ungaria. Familia Gojdu se stabileşte iniţial la Miskolc. Ulterior o parte se
mută în judeţul Alba, din rândul ei provine scriitorul şi juristul Gojdu Elek,
considerat de unii cercetători drept nepotul lui Emanuil Gojdu, fapt necon-
firmat însă, iar alta se statorniceşte în Bihor. 8

4
Maria Berenyi, Istoria Fundaţiei Gojdu (1870- 1952), Budapesta, 1995; Idem, Cultura
românească la Budapesta în secolul al XIX-iea, Giula, 2000; Idem, Viaţa şi activitatea lui
Emanuil Gojdu 1802-1870, Giula, 2002
5
Pavel Cherescu, Un umanist român marele mecenat Emanuil Gojdu (1802-1870).
Bucureşti, 2002; Comei Sigmirean, Aurel Pavel, Fundaţia "Gojdu" 1871-2001,Târgu- Mureş,
2002
6
Pavel Cherescu, op. cit.,p.193-194
7
Nicolae Firu, Genealogia familiei, în Noua Gazetă de Vest, Oradea, 1938, nr.626, f.2
8
Teodor Neş, op. cit.,p.86; Uj Magyar lrodalmi Lexikon, Budapesta, 1994, p. 692
Familia Gojdu. Repere genealogice 185

Ioan Cavaler de Puşcariu tinde să accepte originea balcanică a fami-


liei şi îl aminteşte pe Emanuil alături de ceilalţi membri macedo-români ai
comunităţii bisericeşti din Budapesta, cum ar fi familiile: Mocioni, Derra,
Dora, Guda, Horvath .9
În categoria celor care susţin originea română, chiar bihoreană a
familiei, se numără şi discipolul său, Partenie Cosma, care a lucrat în biroul
avocaţial a lui Emanuil Gojdu din Pesta, şi i-a fost alături până la moarte.
Acesta se bazează pe afirmaţia, des repetată de avocat, că el este român
ungurean din comitatul Bihării. În favoarea afirmaţiei sale acesta vine cu
argumentul legăturilor de familie avute de Emanuil în Bihor. El consideră
că macedo- românii, care se ocupau cu comerţul, erau cu toţii foarte bogaţi
şi se căsătoreau numai cu persoane de aceeaşi origine, iar mama lui
Emanuil provenea dintr-o familie de români; de asemenea ei îşi orientau
descendenţii tot spre comerţ şi nu spre alte profesii pentru a avea continui-
tate în familie în desfăşurarea afacerilor de care se ocupau. 10 Opiniei aces-
tuia i se alătură şi George Sofronie, care consideră că Popovici Atanasie
avea drept poreclă Gojdu, şi crede că dialectul aromân l-a însuşit abia la
Budapesta, după căsătoria sa cu Anastasia Vulpe-Pometa. Reia argumen-
tele lui Partenie Cosma şi adaugă faptul că numele de Popovici, al tatălui
său, dovedeşte o descendenţă clericală. 11
Problema originii familiei Gojdu nu o putem considera elucidată
până în stadiul actual al cercetărilor, şi fără a ne ralia vreunei opinii,
semnalăm unele aspecte mai puţin relevate în lucrările elaborate până în
prezent. Având la dispoziţie menţiunea matricolă lui Emanuil, care a fost
botezat la Biserica cu Lună de către preotul Ioan Biuti, constatăm că la
· data respectivă biserica dispunea atât de preoţi români cât şi de preoţi sârbi
şi greci. De ce a fost preferat cel sârb, dacă familia era de origine română?.
Aceeaşi situaţie o constatăm şi în cazul fratelui lui Emanuil, Ioan, care a
fost botezat în anul 1804 de capelanul Vasile Davidovici, care era ajutorul
preotului sârb, Ioan Biuti. A fost preferat George Vasilievici şi în momentul
morţii mamei lui Emanuil, Ana, care a cuminecat-o şi a înmormântat-o pe
aceasta în 22 iulie 1816. Nu am găsit deocamdată relaţii despre originea
lui Gheorghe Cojocnean, capelanul care a făcut oficiile în momentul de-
cesului lui Atanasie. 12 Preferinţele familiei îndreptate spre preotul sârb şi
nu spre cel român ar putea fi un argument în plus în privinţa originii sale
balcanice.
9
Ibidem, p.87
10
Partenie Cosma, op. cit.,p.588
11
George Sofronie, op.cit., I 927, p.5-6
12
Direcţia Judeţeană Bihor a Arhivelor Naţionale, (în continuare D.J.B.A.N.) Colecţia
registrelor de stare civilă, nr.670, f.7, 8v; nr. 671, f.69, f. 131
186 ludita Că/uşer. Bujor Dulgău

Se pune problema de unde provine numele de familie Gojdu, sau


ortografiat Gozsdu, Gozdu, Kozdu, Guzsdu, ultima variantă figurează şi
în testamentul său, din moment ce iniţial tatăl lui Emanuil purta numele de
Popovici Atanasie, abia mai târziu apare ca un codicil la numele său de
origine şi acest apelativ.. Acest fapt este semnalat şi de Nicolae Firu, care
a cercetat un număr însemnat de documente ale familiei Gojdu, păstrate în
arhiva Primăriei municipiului Oradea. 13
Sunt autori care consideră că pentru prima oară apare menţionat,
alături de nwnele de Popovici, şi cel de Gojdu, în matricola decedaţilor, 14
unde moartea tatălui lui Emanuil, care survine în 23 iulie 1821, este astfel
menţionată: "Robul lui Dumnezeu Popovici sau Gojdu Atanasie, locuitor
în Oradea Mare, 15 (vezi anexa nr.8) Cercetând mai atent matricolele vremii,
am constatat că informaţia a fost preluată în mod automat de unii cercetă­
tori, în realitate, după cum scrie şi Ioan Lupaş, în menţiunea făcută cu
ocazia înregistrării naşterii fiului său Simeon, în 1 septembrie 1813, preotul
notează la numele tatălui ca fiind Gojdu sau Popovici Atanasie. 16 (vezi
anexa nr.3) În momentul consemnării naşterii următorului copil, în 1814,
numele tatălui apare din nou în varianta Popovici, dar în matricola din
1816, unde este înregistrat ultimul său fiu, Gheorghe, la numele tatălui
apare tot Gojdu Atanasie. În stadiul actual al cercetării nu ne putem pronunţa
asupra acestor inconsecvenţe de înregistrare. Deoarece registrele matricole
erau completate de preoţi, poate exista supoziţia că aceştia au făcut
menţiunile sub forma care le era mai familiară sau mai cunoscută.
Vom trece succint în revistă datele pe care le deţinem privind părinţii
lui Emanuil. Deoarece nu s-au păstrat matricolele, nu cunoaştem exact nici
data naşterii lui Atanasie, nici a soţiei sale Ana. Am putut reconstitui,
referitor la Atanasie Popovici, Gojdu, faptul că provenea dintr-o familie cu
patru copii, trei băieţi şi o fată ( Nicolae, Iuliana şi Mihai). Conform
menţiunilor testamentare 17 (vezi anexa nr.9) era comerciant şi se ocupa în
principal cu producerea şi desfacerea băuturilor spirtoase. În acest scop el
deţinea o casă cu trei încăperi, care servea drept unitate de desfacere,
situată în cartierul Subcetate, lângă intrarea în Cetate, unde avea un vad
comercial foarte bun. Pentru a produce băutura comercializată, deţinea în
Podgoria oraşului Oradea o vie, împărţită în patru coloane şi o casă, în
comuna Groşi, unde se fierbea ţuica, dotată cu utilajele necesare acestei
îndeletniciri. De asemenea, deţinea şi animale de tracţiune, mobilier, biju-
13
Nicolae Firu, Genealogia familiei, în Noua Gazetă de Vest, Oradea, 1938, nr.626-628
14
Teodor Neş, op., cit.p.87
15
D.J.B.A.N ., Colecţia registrelor de stare civilă, nr. 671, f.131
16
Ibidem, nr. 672, f. 36 v.; Ioan Lupaş, Părinţii şi fraţii, p.16
17
Nicolae Firu, Genealogia familiei, în Noua Gazetă de Vest, nr. 627, f.2
Familia Gojdu. Repere genealogice 187

terii valoroase, obiecte de argint, ceea ce ne determină să afirmăm că, deşi


nu intra în categoria oamenilor înstăriţi ai vremii, nici sărac nu se putea
numi, deoarece din veniturile realizate a putut asigura un trai decent nu-
meroasei sale familii.
Din testament reiese că era o persoană activă, ataşată urbei, a îndeplinit
o perioadă de timp şi funcţia de econom (administrator financiar) al cartie-
rului Oradea-Oraşul Nou. A fost un bun creştin, deoarece o donat o impor-
tantă sumă de bani Bisericii cu Lună, aflată în construcţie. 18 În prevederile
testamentare, Atanasie solicită să-i fie achitată datoria de 100 Rfl. faţă de
biserică şi toate celelalte datorii mărunte, pe care le avea faţă de familie,
sau persoane străine. Abia după ce rezolvă aceste probleme, Atanasie Gojdu
îi cuprinde în testament şi pe membrii familiei sale, pe a doua soţie, fraţii
care erau în viaţă la data respectivă, Mihai şi Iuliana şi cei patru copii,
Ecaterina, Dimitrie, Ioan şi Emanuil. Testamentul lui Atanasie a fost sem-
nalat şi cunoscut deja de Ioan Lupaş 19 şi de George Sofronie, 20 dar a fost
publicat abia de Nicolae Firu, 21 care nu menţionează data emiterii docu-
mentului, făcându-se supoziţii doar în acest sens, a fi anul 1821.
Prima soţie a lui Atanasie, Ana, era fiica lui Dimitrie Poynar de
Kirăly Dar6cz, (Craidorolţ, azi în judeţul Satu-Mare) născută în 1779. Acest
an s-a dedus, neexistând documente pentru perioada respectivă, ca urmare
a menţiunii făcute pe piatra sa funerară că a trăit 37 de ani, anul decesului
fiind cu certitudine 1816. În căsnicie a venit cu o dotă apreciabilă care
cuprindea pe lângă mobile, îmbrăcăminte luxoasă, argintărie, şi o casă în
Oradea Subcetate. 22
Una din problemele rămase nelămurite pe deplin până în acest
moment priveşte numărul exact al membrilor familiei Gojdu, formată din
şase sau chiar şapte copii şi traiectoria profesională a acestora. Conform
cercetărilor întreprinse de Ioan Lupaş, 23 Atanasie Gojdu avea şase copii şi
anume: pe Dimitrie, nu se cunoaşte exact data naşterii, Emanuil, născut în
9 februarie 1802 şi botezat în data de 12, Ioan, botezat în 20 aprilie 1804,
Simeon, născut în l septem8rie 1813, Vasilie, înregistrat în 1 ianuarie
1815, dar născut conform registrului matricol în 31 decembrie 1814, şi
Gheorghe, în 23 aprilie 1816, fiind înregistrat în data de 25 aprilie.

18
Deoarece biserica nu era ornată, comunitatea ortodoxă a cerut un împrumut din Fondul
naţional al Mitropoliei din Kar/ovitz, pentru a cărei restituire au garantat mai multe familii bogate
19
Pavel Cherescu. op. cit., p.193-194
20
George Sofronie, op cit., p.5 nota 3
21
Nicolae Firu, Genealogia familiei, în Noua Gazetă de Vest, nr. 627, f.2; nr. 628, f.2
22
Ibidem, nr. 626, f. 2
23
Ioan Lupaş, Emanuil Gojdu. Originea şi opera sa, în Arhiva Bibliotecii Mitropoliei
ortodoxe Sibiu, fond Ioan Lupaş, document nr.4599, apud Pavel Cherescu, op. cit.,p. 195-196
188 Judita Că/uşer, Bujor Dulgău

Mergând pe urmele cercetărilor întreprinse de Ioan Lupaş, parţial


publicate, 24 am reuşit să identificăm toate menţiunile consemnate în regis-
trele matricole ale vremii, păstrate la filiala orădeană a Arhivelor Naţionale.
Există însă dubii asupra ultimilor trei fraţi menţionaţi de acesta, şi anume,
Simeon, Vasile şi Gheorghe, despre care nu avem nici o menţiune ulte-
rioară în documentele păstrate până în zilele noastre. Poate fi valabilă şi
varianta ca Vasile să nu fie copilul lui Atanasie, deoarece în matricolă
apare la numele tatălui Popovici Atanasie, şi nu Gojdu, cum este menţionat
în dreptul numelui următorului copil, Gheorghe, iar la numele mamei apare
alături de Anna şi Sara, chiar dacă aceasta pare a fi o adnotare ulterioară.
Dar dacă ţinem cont de faptul că aproape toţi copii familiei Gojdu au avut
drept naşi de botez membri ai familiei Kukuli, fapt valabil şi în acest caz,
este un argument în plus în favoarea veridicităţii consemnării. Putem face
numai supoziţii în acest sens, dar credem că acest ultim copil al familiei,
Gheorghe, îi aparţine lui Atanasie, deoarece în menţiunea din matricolă nu
există nici un dubiu asupra scrierii corecte a numelor părinţilor acestuia.
Pentru a oferi o imagine concludentă cercetării genealogiei familiei Gojdu,
redăm în anexă toate menţiunile de stare civilă păstrate şi identificate pe
parcursul investigaţiilor. (vezi anexele nr.1-5)
Studiind cu atenţie testamentul lui Atanasie Gojdu, publicat în tra-
ducere după original de Nicolae Firu, am ajuns la concluzia că în familie
exista şi o fată, pe care cercetătorul Ioan Lupaş nu o menţionează, fiind
probabil cea mai mare dintre copii şi, datorită faptului că nu se păstrează
registre matricole mai vechi de anul 1793, ca atare nu a reuşit să o iden-
tifice. Este vorba de Ecaterina sau Catiţa, cum e consemnată în testamentul
fratelui ei Dimitrie25, (vezi anexa nr. I O) din care rezultă că în anul 1849
ea era căsătorită cu Gavrilă Faur şi avea două fete. Acesta se îngrijeşte de
familia surorii sale lăsându-i diverse obiecte casnice, unele din metal nobil,
bijuterii cu pietre preţioase. De asemenea, tatăl ei Atanasie îi testează bunurile
cu care a venit în căsnicie mama sa, Ana Poynar, incluzând aici şi casa din
cartierul Subcetate, alături de alte numeroase bunuri casnice şi bijuterii. 26
Se pare că ea a avut o căsnicie reuşită, deoarece după cum rezultă din
documentele vremii, soţul ei Gavrilă Faur era o persoană bine situată din
punct de vedere financiar şi, totodată, implicată în viaţa social-religioasă a
oraşului.

24
Ioan Lupaş, Părinţii şi fraţii, p. 15-16; D.J.B.A.N., Colecţia registrelor de stare civilă,
nr. 670, f.7, 8v; nr. 672, f.23v, 36v, 48v.
25
D.J.B.A.N.,fond Primăria municipiului Oradea, inv.141, dosar 68, f.115-118
26
Nicolae Firu, Genealogia familiei, în Noua Gazetă de Vest, nr.627, p.2; nr.628, p2
Familia Gojdu. Repere genealogice 189

Cei trei posibili fraţi, Simeon, Vasile şi Gheorghe, consemnaţi în


matricola botezaţilor, nu apar nici în testamentul lui Atanasie Gojdu şi nici
în cel întocmit de fiul cel mare, Dimitrie. Presupunem că există două
motivaţii pentru acest lucru, şi anume: fie că tatăl lor nu i-a nominalizat în
testament întrucât erau minori şi apar sub apelativul "orfanii mei", ori că
rata mortalităţii era foarte ridicată în epocă, ei nefiind în viaţă în momentul
conceperii actului.
Pentru a avea o imagine concludentă asupra felului în care au fost
înregistraţi în matricolele vremii descendenţii familiei Gojdu, redăm în
anexă transcrierea din alfabetul chirilic în cel latin, a menţiunilor făcute de
contemporani. 27 Registrul matricol din anii 1793-1811, al Parohiei orto-
doxe Oradea, cuprindea numele celor botezaţi, cununaţi şi morţi, consem-
nare făcută de preotul local, fără a avea o rubricatură specială în acest
sens. Registrele ulterioare conţin deja anumite formulare tipizate, cu rubrici
lăsate libere, care erau completate în momentul producerii evenimentului.
De la un moment dat fiecare eveniment beneficia de un registru separat,
datorită şi creşterii numărului populaţiei şi a înmulţirii înregistrărilor de
acest gen. Astfel, există în Parohia ortodoxă Oradea, începând cu anul
1811, registre matricole separate pentru născuţi (botezaţi), căsătoriţi şi morţi.
Datorită acestui format al registrelor, data naşterii celor care s-au înregistrat
până în anul 1811 nu se cunoaşte cu exactitate, fiind consemnat doar
momentul botezului făcut în biserică. În noile registre matricole, deşi apare
pe formularul tipizat menţiunea "Însămnarea cealor ce să botează," în
cadrul rubricilor de asemenea tipizate, se menţionează atât ziua, luna şi
anul naşterii, cât şi cele ale botezului, datele fiind mult mai exacte. Se pare
că exista în epocă procedura de a se boteza copii în prima zi, sau la doar
câteva zile după momentul naşterii, ceea ce poate constitui un indiciu în
aproximarea evenimentului în situaţiile în care nu avem menţionată data
exactă.
Deoarece documentele vremii referitoare la familia Gojdu sunt puţine,
una dintre problemele neelucidate în mod corespunzător ar fi: de unde se
cunoaşte data naşterii lui Emanuil, deoarece se păstrează numai documen-
tul original de botez, mai exact matricola "Botezaţilor, Cununaţilor,
Reposaţilor din Oradea pentru anii 1793-1811 ", 28 care consemnează în
data de 12 februarie 1802, cu litere chirilice, botezul copilului Manoilă.
Singurul loc unde se precizează data exactă a naşterii sale este în dispoziţia
finală din testament, unde acesta cere să fie citit textul lăsământului său în

27
Mulţumim pe această cale cercetătorului Florian Dudaş pentru ajutorul acordat în
descifrarea textelor chirilice.
28
D.J.B.A.N., Colecţia registrelor de stare civilă, nr.670, f.7
190 Judita Că/uşer, Bujor Dulgău

fiecare an, în toate bisericile ortodoxe, în data de 9 februarie calendar


vechi, "în ziua naşterii mele" Iată textul: "Pentru ca dispoziţiunile acestea
testamentare sub decurgerea timpului să nu se dea uitării, hotăresc ca
testamentul acesta să se citească în toţi anii, în toate bisericile catedrale
române răsăritene, în 9 februarie calendar vechi, ca în ziua naşterii mele" 29
O inadvertenţă apare şi în privinţa prenumelui corect a lui Emanuil
Gojdu, în actul de botez Manoilă, pe monumentul funerar Emanuel, iar în
testamentul său tipărit Emanuilu Gozsdu. Cel mai des uzitat apare sub
forma Emanuil, astfel este menţionat şi în testamentul tatălui său Atanasie.
Într-un document olograf din anul 1850 apare semnătura sa sub forma
Manuil Gozsdu, 30 formă în care este menţionat şi de Partenie Cosma în
Enciclopedia română.
În cursul anului 2001 a fost depistat, întâmplător, testamentul lui
Dimitrie Gojdu, redactat în limba maghiară la Oradea în 18 noiembrie
1849. 31 Lectura acestuia ne permite unele clarificări, dar e de natură să
stârnească şi unele confuzii ori nedumeriri. Se aminteşte în testament de
"fratele mai mare Nedu Marcu"şi de "fratele mai mic Nedu Alexandru."
Despre primul ştim că era negustor, decedat la 21 aprilie 1868, în vârstă
de 89 de ani, cu domiciliul în strada Maghiară nr.12. 32 Despre al doilea nu
ştim absolut nimica. Opinăm că ar fi vorba de rudenii apropriate, probabil
verişori primari.
Dimitrie Gojdu trebuie să se fi născut în ultimii ani ai secolului al
XVIII-iea când tatăl său, Atanasie Popovici- Gojdu, şi-a întocmit testamen-
tul (circa 1819-1821 ), acesta satisfăcea stagiul militar. În registrul botezaţilor
pe anii 1793-1811 nu figurează. E posibil aşadar să nu se fi născut în
Oradea. În acelaşi testament la punctul 21 Atanasie se plânge de fiul său,
Dimitrie, care " ... de multe ori m-a supărat cu purtarea sa necuviincioasă,"
dar cu toate acestea nu l-a dezmoştenit. 33 Se pare că n-a fost căsătorit şi,
prin urmare, n-avea copii legitimi. Testamentul lui Dimitrie Gojdu a fost
deschis şi dat publicităţii în ziua de 2 decembrie 1849, data probabilă a
decesului.(vezi anexa nr.10) Se pare că acesta manifesta o afecţiune deo-
sebită faţă de Emanuil, el fiind menţionat primul în testament, drept bene-
ficiar al unui ceas de buzunar sau, la alegere, al unui inel sigilar de aur.

29
Analele Fundaţiunei lui Gozsdu, 1870-1880, fascicol II, Budapesta, 1886, p.4
10
D.J.B.A.N.,fond Parohia ortodoxă centrală Oradea, dosar 7, fila 18; Partenie Cosma,
op.cit., p.588
31
D.J.B.A.N., fond Primăria municipiului Oradea, inv. 141, dosar 68, f.115-118.
(Testamentul a fost transcris şi tradus de către dr. Bujor Dulgău. În clarificarea unor termeni a
fost consultată d-na Veronica Covaci)
n idem, Colecţia registrelor de stare civilă, nr. 681, f.112
31
Nicolae Firu, Genealogia familiei, în Noua Gazetă de Vest, nr. 628, p.2
Familia Gojdu. Repere ge11ealogice 191

Din prevederile testamentare aflăm că deja în anul 1849 Emanuil deţinea


o avere considerabilă "graţie strădaniilor sale," obiectele lăsate aveau doar
valoare sentimentală, reprezentând o amintire de la fratele mai mare. Având
încredere totală în Emanuil îl împuterniceşte pe acesta să împartă bunurile
rămase, bani sau obiecte "după chibzuiala sa," numindu-l executor testa-
mentar al valorilor deţinute la Pesta, constând în principal în bani, depuşi
la Casa de Păstrare din localitate.
Următorul frate menţionat în testament este Ioan, care beneficia de
o sumă considerabilă de bani (600 fl) şi de bunuri " ... dacă bunul Dumnezeu
îl va readuce acasă." Această afirmaţie ne determină să presupunem că fie
era înrolat în armată, fie îmbrăţişase cariera militară şi evenimentele tulburi
ale anilor 1848-1849 l-au ţinut departe de casă. Nu putem avea însă o
certitudine în acest sens, puteau exista şi alte motive pentru care nu se
găsea în Oradea, dar tonul îngrijorat în care era redactat lăsământul ne
determină să credem că era într-o misiune care-i punea viaţa în pericol.
Situaţia financiară a acestuia nu era tocmai înfloritoare din moment ce
Dimitrie îi lasă pe lângă bani, obiecte de uz casnic, lenjerie şi numeroase
piese de îmbrăcăminte. Se pare că în epocă era o altă ierarhie a valorilor,
deoarece sunt cuprinse în testament lucruri mărunte, care în mod normal
nu ar trebui să facă obiectul unui asemenea act. Din acest testament aflăm
cu certitudine despre existenţa surorii sale Catiţa, care avea două fete, pe
Vendel şi pe Ghizela, rezultate din căsătoria sa cu Gavrilă Faur. Dimitrie
lasă familiei acesteia o sumă de bani (400 fl) două inele cu diamante şi
obiecte de uz gospodăresc din metal preţios. De asemenea îl împuterniceşte
pe cumnatul său, Gavrilă Faur, să fie executorul testamentar al bunurilor
deţinute în Oradea. Era o procedură des uzitată în epocă de către familiile
româneşti înstărite să doneze diverse sume de bani sau bunuri în beneficiul
instituţiilor ecleziastice sau filantropice, în acest caz Biserica ortodoxă din
Oradea Oraşul- Nou şi Velenţa, dar şi cea din Pesta, totodată o sumă de
bani revenea şi Institutului de Nevăzători din Pesta.
Informaţii sporadice deţinem şi asupra casei familiei Gojdu din Oradea.
O relaţie interesantă, semnalată de Petre Dej eu, 34 referitoare la locuinţa
familiei apare în contextul oferit de înfiinţarea Parohiei ortodoxe române
din Oradea, în 20 octombrie 1784. Momentul este consemnat de Ioan
Clintoc, primul paroh, pe coperta unui Mineu românesc, astfel: ... " în anul
1784 nouă şi biserică şi temeteul ni s-au slobozit şi aşa la 20 de zile
octomvre ne-am şi mutat cu sfănta slujbă în Oradea, în casa lui Niri Andrăs,
care stă azi de la altar peste uliţă." La subsol, la nota 5, Dej eu notează:

14
Petre Dejeu, Aşezămintele culturale din municipiul Oradea şi judeţul Bihor, Oradea,
1926, p. 170-171
192 Judita Că/uşer, Bujor Dulgău

casa în care s-a născut mecenatele Emanuil Gojdu, azi proprietatea


"Fundaţiei Gojdu." În continuare Ioan Clintoc scrie: "Iarăşi în 7 zile noem-
bre s-au şi sfinţit şi pus fundamentul bisericei, iară în anul 1790 noembre
17 zile am şi intrat cu sf. slujbă întrânsă, dară din trudit destul până la
zidire, numai Dumnezeu ştie, că şi în V.Velenţa am slujit în casă 8 ani până
ce s-au zidit biserica aceea şi aci iarăşi în casă şase ani până s-au zidit şi
aceasta cu multă trudă şi strâmtoare dară şi cu bucuria şi dar a norodului
cum nu se poate scrie. Spre aceştia dară apărare şi patronie s-au aşezat şi
pus Hramul Adormirei Maicii lui Dumnezeu." Această consemnare ne
determină să afirmăm că imobilul în care s-a născut Emanuil Gojdu, în
anul menţionat mai sus, nu se afla în proprietatea familiei sale, ci ea a fost
achiziţionată mai târziu. O informaţie valoroasă, primită prin intermediul
acestei consemnări, este şi aceea potrivit căreia parohia ortodoxă a funcţionat
timp de 6 ani în clădirea care era şi locuinţa acestui mecena orădean. În
testamentul său Atanasie consemnează la primul punct, că printre bunurile
deţinute se numără şi o casă situată ... "pe strada onoraţilor părinţi Capu-
cini, în vecinătate cu urmaşii nobilului Poynar Dimitrie şi cu urmaşii lui
Driva Dimitrie,"35 ceea ce ne determină să credem că în 1821 casa era deja
în proprietatea familiei.
Pe o hartă a oraşului Oradea din 1887 apare imobilul din Strada
Capucinilor nr. 76, ca fiind proprietatea văduvei lui Poynar Ianos. N.
Firu 36 menţionează că imobilul din strada A.Şaguna nr 5. a fost proprie-
tatea familiei Atanasie Popovici Gojdu, apoi a familiei Poynar, de la care
a cumpărat-o "Fundaţia Gojdu". În 1934 acolo funcţiona o Şcoală de
cântăreţi, clădirea fiind proprietatea Episcopiei ortodoxe din Oradea.
Emanuil Gojdu a intrat în conştiinţa colectivă drept unul dintre cei
mai mari şi generoşi mecena români, datorită înfiinţării fundaţiei care-i
poartă numele şi care o oferit pe parcursul anilor un ajutor substanţial
tinerilor dornici de învăţătură. Cercetătorii care au studiat prevederile tes-
tamentul ui37 său şi-au pus însă câteva întrebări asupra lăsământului aces-
tuia. Una dintre ele ar fi motivul pentru care Emanuil nu a lăsat bunuri
familiei sale, respectiv fraţilor săi. O are în vedere şi se îngrijeşte în mod
special de soţia sa, Melania Dumcea. La primul punct din testament lasă
12.000 fl. pe seama copiilor Iuliei Mandrino, căsătorită cu Petru Margari-
tovics, ea fiind fiica surorii primei sale soţii, Anastasia Pometa. În mod
expres prevede suma de 360 fl. nepotului său, Mihai Mandrino, magistrat,

35
Nicolae Firu, Genealogia familiei, în Noua Gazetă de Vest, nr. 627,p.2
36
Nicolae Firu, Monografia Bisericii Sfintei Adormiri(Biserica cu Lună),Oradea, 1934,p. 49
37
Analele Fundaţiunei lui Gozsdu, 1870-1880, fascicol II, Budapesta, 1886,p. l-9
Familia Gojdu. Repere genealogice 193

în Pesta. 38 Dispune ca testamentul să-i fie trimis şi rudeniei sale Ioan


Poynar senior, din Oradea. Legătura cu familia primei sale soţii nu a fost
întreruptă, ci membrii acesteia au făcut parte din Reprezentanţa Fundaţiei,
fiind şi beneficiarii permanenţi ai acesteia. Există supoziţia că rudele sale
de gradul întâi, fraţi şi surori, să nu fi fost deja în viaţă, şi nici urmaşii
acestora, motiv pentru care nu sunt menţionaţi în testament.
În loc de încheiere sau concluzii, ne permitem doar câteva con-
statări şi un inventar de primă urgenţă a datelor absolut necesare unei
genealogii a familiei Gojdu, care să cuprindă informaţii exacte privind data
şi locul naşterii lui Atanasie Popovici-Gojdu şi a copiilor acestuia, Dimitrie
şi Catiţa, data decesului celorlalţi fraţi ai acestuia, despre care nu deţinem
nici un fel de mărturii. Aceste repere rămân, deocamdată, deziderate isto-
riografice de onorat ale cercetătorilor bihoreni în primul rând.

ANEXE:
Anexa nr. 1
Bot[ezatu-s-a] şi cu Mir sau uns pruncu Manoilă. Tatăl Popovici
Tanasie, muma Ana, Naşa Kukuli Dimitreasa Malamati. Prin [Ioan] Biuti*
paroh.
12 februarie 1802
* Numele parohului apare şi sub forma Bojthy sau Beothy ( 1795-
1811)
(D.J.B.A.N., Colecţia registrelor de stare civilă, nr. 670, f. 7)

Anexa nr. 2
Bot[ezatu-s-au] loanu, tatăl Popovici Tanasie, muma Poinar Anna,
naşa Bacicos* Kordoş Anna, prin Davidovici
1804 aprilie 20
* poate fi Bacicoe sau Bacicoi, prima variantă este agreată de Ioan
Lupaş, Părinţii şi fraţii, p.15
(D.J.B.A.N., Colecţia registrelor de stare civilă, nr. 670, f. 8 verso)

Anexa nr.3
S-au născut pruncul parte bărbătea[scă] în luna sept[emvrie] ziua 1-a
anului celui mai sus[1813].Tatăl pruncului Gojdu sau Pop[ovici] Atanasie
şi muma Poinar Anna lăcuitori în Orade[ a] Mare. Sau botezat şi sau uns cu
Sf[â]ntul Mir prin mine Preotul Zaharie Davidovici admin[i]s[tratorul] pa-
rohiei Prot[opop] parohialnic al Sf[i]ntei Besearici care se află în Orade[a],
în luna şi ziua cea ce s-au pus supt anul, şi s-au dat în Sf[â]ntul Botez
38
Acesta beneficiază şi de prevederile testamentare ale lui Dimitrie Gojdu din 1849
194 Judita Că/uşer, Bujor Dulgău

pruncului numele Simeon. Naşul lui au fost Ecaterina So[ţa] lui Kukuli
Gheorghe lăcuit[ori] în V[arad] Olosig.
1813 în luna sept[ emvrie] ziua 2
(D.J.B.A:N., Colecţia registrelor de stare civilă, nr. 672, f.23 verso,
poziţia 136)

Anexa nr. 4
S-au născut pruncul parte bărbătea[ scă] în luna decern[ vrie] ziua 31-a
anului celui mai sus [1814]. Tatăl pruncului Atanasie Popovici şi muma
Anna Sara* lăcuitori în Orad[ea] Mare. Sau botezat şi sau uns cu Sf[â]ntul
Mir prin mine Preotul Gheorghie Vasilievici, capelan parohialnic al Sf[i]ntei
Besearici [cu] Hram[ul] Ador[mirea] [Maicii Domnului] care se află în
Oradea Mare. în luna şi ziua cea ce s-au pus supt anul şi s-au dat în
Sf[â]ntul Botez pruncului numele Vasi/ie. Naşul lui au fost Kukuli
jup[âneasa] Malamati lăcuit[oare] în Oradea Mare.
1815 în luna ianuar[ie] ziua l-a
* Sara, după caracterele literelor şi culoarea tuşului, pare a fi o
adnotare ulterioară
( D.J.B.A.N., Colecţia registrelor de stare civilă, nr.672, f.36 verso,
poziţia 215)

Anexa nr. S
S-au născut pruncul parte bărbătea[scă] în luna april[ie] ziua 23
anului celui mai sus [1816].Tatăl pruncului Gojdu Atanasie şi muma Anna
lăcuitori în O[radea] Mare. S-au botezat şi s-au uns cu Sf[â]ntul Mir prin
mine preotul Teodor duhovnic parohialnic al Sf[i]ntei Besearici Adormirea
[Maicii Domnului] care se află în O[radea] Mare. În luna şi ziua cea ce s-
au pus supt anul şi s-au dat în Sf[â]ntul Botez pruncului numele Gheorghie.
Naşul lui au fost Ecatarina nora lui Kukuli Demeter lăcuit[oriu] în
Olosig.
1816 în luna april[ ie] ziua 25
(D.J.B.A.N., Colecţia registrelor de stare civilă, nr. 672, f.48 verso,
poziţia 287)

Anexa nr. 6
Roaba lui Dumnezeu Anna, muierea lui j[upânul] Popov[ici] Ata-
nasie, lăcuitoriu în Oradia Mare, înspovedindu-şi mai-nainte păcatele sale,
Mie preotului Prot[ opop] Teodor duhovnic parohialnic, al Sfintei Besearici
Hram Adorm[irea] Născăt[oarei], care se află în Oradia Mare şi s-au cumi-
necat cu Sfintele taine au răposat în luna iulie 22-a ziua şi anul cea mai
sus. Şi s-au îngropat în pământ în luna şi ziua cea ce s-au pus supt anul
Familia Gojdu. Repere genealogice 19S

[ 1816] în ţentirim de vecie. Prin mine Gheorghie Vasilevici, bisericii capelan.


1816 în luna iulie ziua 22-a
(D.J.B.A.N.,Colecţia registrelor de stare civilă, nr.671, f.69, poziţia
417)

Anexa nr. 7
După făcuta de trei ori în biserică vestire, neaflându-să nici o împe-
decare, s-au logodit şi s-au cununat Mirele văduvoiu Gojdu Atanasie lăcui­
toriu în Or[ adea] Mare cu numita Mireasă văduva fata Ana Ruscaş a lui
Manoil Steriu lăcuitoriulu în Or[ adea] Mare în luna şi ziua cea ce s-au pus
supt anul [ 1817], prin mine preotul Meletie, Parohul Bisearicii a Sfint[ ei]
Adormiri [a Maicii Domnului] care se află în O[radea] Mare Nănaşul lui
au fost Catarina muierea lui Kukuli Gheorghie lăcuit[ oriu] în Olosig, care
şi mărturiseşte cu mine Meletie Stancovici* par[oh] în Or[adea] Mare.
1817 în luna sept[ emvrie] ziua 29
*Preotul îşi ortografia numele şi sub forma Stankovits, în 1817 el era
şi asesor Consistorial.
( D.J.B.A.N., Colecţia registrelor de stare civilă, nr. 675, f. 16 verso,
poziţia 85) •

Anexa nr. 8
Robul lui Dumnezeu Popovici sau Gojdu Atanasie, lăcuitoriu în Oradia
Mare, înspovedindu-şi mai-nainte păcatele sale, mie preotului Gheorghe
Cojocnean, parohialnic al Sfintei Besearici Hram Ador[mirea] P[rea] S[fintei]
Nă[scătoare], care se află în Orad[e]a Mare şi s-au cuminecat cu Sfintele
Taine, au răposat în luna iulie 23, ziua şi luna cea mai sus. Şi s-au îngropat
în pământ, în luna şi ziua cea ce s-au pus supt anul [ 1821] în ţentirim de
vecie. Prin mine de mai sus G[heorghe] C[ojocnean] cap[elan] Or[adea]
M[are]l821 în luna iulie ziua 25
(D.J.B.A.N., Colecţia registrelor de stare civilă, nr. 671,f. 131)

Anexa nr. 9
Testamentul lui Popovici Atanasie alias Guzsdu *
În numele Tatălui al Fiului şi al Duhului Sfânt. Amin
Subsemnatul, ce-i drept acum cu trupul suferind, dar cu mintea sănă­
toasă şi deşteaptă, cumpenind deşărtăciunea acestei lumi, pentru a înlătura
inepţiile ce eventual s-ar putea isca între nevasta şi între copii mei, am
dorit să-mi fac ultima dispoziţiune despre puţina mea avere:
1. În Oradea-Mare, pe strada Onoraţilor Părinţi Capucini, în vecinătate
cu urmaşu nobilului Poynar Dimitrie şi cu urmaşii lui Driva Dimitrie am
o casă.
196 ludita Că/uşer, Bujor Dulgău

2. În Subcetate-Oradea, lângă intrarea în cetate, am o casă, care în


afară de prăvălia de rachiu are trei încăperi.
3. În podgoria Oradea am o vie împărţită în patru secţiuni (coloane)
4. Am pe valea Crişului, în comuna Groşi o casă pentru fiert rachiu,
două cazane pentru fiert rachiu, 54 căzi pentru adunat prune şi toate ac-
cesoriile cerute pentru cazane, tot asemenea între locuitorii de acolo în
preţul prunelor am avansat o anumită sumă de bani de la locuitorul de
acolo Ille Costa am în zălog o prunişte în preţ de 60 Florini Renani, tot la
locuitorul din Groşi, Ille Mitru Alexa, am o creanţă de 100 florini pe
contract cu care îmi datoreşte în preţul alor doi boi; mai am la Illya Ilie 125
Florini Renani, iar la Surduc la Onuţ Ilie, unasutăşaptezeci, 170 Rfl., pen-
tru cari sume numiţilor le-am dat boi.
5. Înaintea Înaltei Curţi de Apel Regal avem spre judecare un proces,
pe care ori că-l vom câştiga ori că-l vom pierde, jumătate mă priveşte pe
mine, cealaltă jumătate îi priveşte pe urmaşii defunctului meu frate Popo-
vici Francisc şi Popovici Vasile.
6. Am 4 cai, 2 vaci, 3 juninci în anul al doilea.
7. Am depus la d-l avocat Costa Alexandru acte privitoare pretenţiilor
mele asupra locuitorilor din Mociar şi Rîpa, cari sunt ordonate pentru
execuţie, două din trei părţi din sumele ce se vor realiza din aceste creanţe
le va reveni orfanilor mei, iar unul din trei părţi va fi a onoratului domn
advocat, astfel însă Domnia- sa va face toate lucrările fiindcă eu şi orfanii
mei nu suntem suficienţi pentru acelea.
8. La rândul meu, însumi datorez cu anumită sumă la prăvălia
urmaşilor defunctului meu frate, cum reiese din registrele comerciale.
9. Datorez Bisericii greacă -neunită din Oradea-Mare, una sută flo-
. .
rem renam.
10. Din leafa fostului meu servitor Mihai, a rămas la mine patruzeci
flR. pe care ordon a fi plătiţi.
11. În masa falimentară a ovreului Wallenstein Moisă datorez cu
preţul alor două butoaie de vin vechi şi preţul alor 57 K.cs. şi 3 cane de
vin nou, cumpărate de mine de la d-l Stupa Teodor.
12. Am un contract pasiv la castelanul din Aleşd, d-l Roth Mihai încă
din anul 1815, dar achitat, cum reiese din lista mea zilnică; aşişderea şi la
defunctul Szlatkai Mihai mi-a rămas un contract de 300 flR., dar achitat.
13. Trei ani consecutivi am fost economul vestitului nostru oraş, am
înaintat socotelile referitoare, care sunt sub revizuire, sper că în acele nu
voi fi aflat vinovat, căci nu sunt dator cu nimica şi nenumărate ori am
rugat V. Magistrat ca să le ia la cercetare şi să mă descarce de ele, dar nu
l-am putut convinge.
Familia Gojdu. Repere genealogice 197

14. Deci dacă mi-ar surveni moartea, vreau şi ordon ca executorii


testamentari imediat să sigileze toate, să le inventarieze atât imobilele cât
şi mobiliarul din casă; să fie vândute toate obiectele mele în afară de casa
din Subcetate- Oradea şi mobilele lăsate fiicei Ecaterina: din preţul cărora
plătindu-se cheltuielile de înmormântare, datoriile mele pasive şi legatele
de mai jos, din ce rămâne pe deasupra, încasându-se creanţei şi computân-
du-se şi casa mea din Subcetate-Oradea, după evaluarea ei comasând şi
valoarea ei cu masa lăsământară din întregul capital să i se dea ca avans
fiicei mele Ecaterina pentru îmbrăcarea ei suma de 200 Rfl. Şi cu această
sumă, numita mea fiică va lua mai multă parte.
15. Soţiei mele Ruscaş Ana îi las 300 Rfl. în poliţe şi mobiliarul ce
m1 le-a adus cu sine.
16. Las fratelui mai mic Mihai, una sută adecă 100 flR., în poliţe.
17. Las surorii mele Popovici Iuliana una sută, adecă l 00 flR., în
poliţe.
18. Las fiicei mele Ecaterina din mobiliar 6 perne, 2 plapome, una
saltea, 8 linţoale (cearşafuri), 4 feţe de masă, 6 şervete, scrinul de cimşir
cu toate ce sunt în el, inelul mare de aur în formă de inimă cu două pietre
de diamant, 6 şire de mărgele mici, 5 şire de granate, o pereche de cercei,
patru perechi de cuţite cu mâner de argint şi patru linguri de argint, cari
se vor da fără lipsă fiicei mele.
19. Fiului Emanuil las o pereche de cuţite cu mâner de argint şi o
lingură de argint şi un inel-sigiliu cu două pietre de diamant.
20. Fiului meu Ioan asemenea două perechi de cuţite cu mâner de
argint, două linguri de argint şi un inel-sigiliu cu două pietre de diamant.
21. Din ceea ce va rămâne după achitarea pasivelor şi legatelor
amintite mai sus, să se împartă în proporţie egală fiii mei Emanuil, Ioan şi
Ecaterina; fiul meu însă Dimitrie să nu beneficieze decât de una treime a
unei rate ce revine unuia, căci de multe ori m-a supărat cu purtarea sa
necuviincioasă şi căci până acuma când cu voia, când fără voia mea a luat
mult; iar şi partea aceasta i-o las, ca dobânda acelei sume ce-i revine să i
se dea în două părţi până ce nu se eliberează de la miliţie.
22. Din partea patemă a decedatei mele soţii Poynar Ana, nici dânsa,
nici eu n-am luat vreo parte câtuşi de mică, cum reiese din procesul inten-
tat în această privinţă înaintea vestitului magistrat, doresc ca şi partea
aceasta să se înglobeze în favorul orfanilor mei.
23. Dacă vreunul din copiii mei ar deceda partea aceluia să fie
devoluată celorlalţi, subânţelegându-se şi fiul meu Dimitrie.
24. Iar dacă vreunul din rudeniile mele ar intenta vreun proces îm-
potriva moştenitorilor mei privitor la averea strămoşească rămasă pe mine
după decedatul tată şi decedata mamă a mea, la care eu abia putui să ajung
198 Iudita Că/uşer, Bujor Dulgău

numai cu multe cheltuieli şi trudă după un lung proces şi moştenitorii mei


din actele aflătoare la casa mea n-ar putea să se apere îndeajuns; copiii mei
sau domnii executori de testament să cerceteze procesul verbal a Sfatului
judecătoresc din Oradea-Subcetate din care reiese că nu eu le sunt dator,
ci ei îmi datorează mie cu 2583 Florini Renani.
25. La vânzarea la mezat a imobilelor şi obiectelor mele, Nobilul
Sfat al Vestitului oraş al nostru, ca tutor principal va delega un deputat pe
lângă executorii testamentari: cu toate acestea banii încasaţi vor rămânea
în mâinile executorilor testamentari, iar ce va rămânea pe deasupra plăţilor
de datorii şi de legate, plasarea sigură şi garantată a aceleia va fi ordonată
de Scaunul Domnesc al Capitlului Latin, Spectabil şi Nobil, ca plasarea
aceleia să se facă la locuri, unde să nu există pericolul pierderei, iar dobân-
zile să le primească pentru întreţinere şi îmbrăcămintea lor orfanii mei fără
lipsă şi la vremea sa.
26. Drept executori testamentari îi rog şi ordon pe Domnii cetăţeni
şi comercianţi din Oradea Roja Alexandru, Hadji Ioan şi notarul consisto-
rial Papp Florian, de conştiinciozitatea adevărată a cărora fiind pe deplin
convins, nădăjduiesc buna ordine a masei mele de lăsământ şi a orfanilor
mei. Însumi cetind, cumpănind şi în toate aprobând şi întărind această
dispoziţie ultimă a mea, fiind toate acelea despre cari fac testament sunt
câştigul meu propriu, la cari nimeni nu are vreun drept strămoşesc sau de
altfel, doresc ca aceea să fie observate şi ţinute cu sfinţenie atât către fiii
mei cât şi de către alţii, o confirm în acest scop cu iscălitura numelui meu.
ss. Popovici Atanasie alias Guzsdu ca testatar (L.S.)
ss. Făbry Antonie, senatorul Subcetăţii- Oradea (L.S.)
ss. Kovats Mihai, ss. Nicolici Ioan, ss. Papp Florian, notar consisto-
rial (L.S.) Prezentul testament făcut deja aşa cum aici este descris, numai
pentru solemnitate ni-a fost predat. (ss.) Radovici Mihai, senatorul Vestitu-
lui oraş Oradea-Mare (L.S), Kirăly Emeric, ca !egalizator invitat şi executor
al Vestitului oraş Oradea (L.S.)
* Reproducem doar traducerea în limba română, deoarece nu am
avut acces la original, apud Nicolae Firu, Genealogia familiei lui Emanuil
Gozsdu în Noua Gazetă de Vest, Oradea, an III, nr. 627, f.2, din 19 iunie
1938; nr. 628, f.2, din 21 iunie 1938)

Anexa nr. 10
Atyănak, Fiunak, Szent Lelek Istennek neveben. Amen.
Ambar ep elmevel, de gyenge, es erotlen testtel leven, elottem ăll a
vilăgi muland6săg, mi szerent mindennek minek kezdete van, annak vegenek
is lenni kell, rendelkezesem ală tartoz6 javakr61 halălom esetere ekeppen
vegrendelkezem:
Familia Gojdu. Repere genealogice 199

Micsoda javaim legyenek ezen vegintezethez mellekelt / alatti oszve


irăs tanusitja:
l-or. Kedves Mano ocsemnek hagyom a lănczos horgony orăt em-
lekiil, a măsik orămat a măsik ocsemnek Janinak, ha az Isten vissza hozza.
2-or. Az arany pecsetnyomo gyiiriimet Mandrino Misinek hagyom
olly formăn hogy ha Mano ocsem kivănnă azt meg tartani, a lănczos
horgonyos orăval fel cserelheti, s ez nekem ellenemre nem lessz, killom-
ben is otet az Isten szorgalma utăn elegendo vagyonnal meg ăldotta, sz-
eretett testvereimtol, es minden atyămfiătol bekevel kivănvăn elvălni.
3-or. Janos ocsemnek kesz penzt hagyok hat szâz, az az 600 pengo
forintot, az arany lepin repetir orăt, az ujabbik selyem paplant, matrăczot,
hărom pămăt, hat hajjal, ket ăgy takarot, hat lepedot, szalma zsăkkal, egy
eziist kanalat, egy kest es villăt, egy kăves eziist kanalat, egy finom abbul
aranyozott findzsăt, egy belol aranyozott bors es so tartoval ellătott Piksz-
ist, ugyan csak Jânos ocsemnek hagyok 15 rumburger inget, lăbravaloval
egyiitt, 3o feher zsebbevalot,ugy nem kiilomben a czerna fuszeklit is a
mennyi el kesziilt, egy păr csizmăt, mellyet ki vălaszt, egy fain bărsony,
egy fain selyem, negy fain nyări mellenyt, egy uj fekete pantallont, egy uj
fekete frakkot, az uj kăve szinii teii kaputot, a sziirke ocska nadrăgot, a
teii biber sipkăt.
4-er. Szabo Miklos leănyănak Dombrădinenak, reszint maga, reszint
gyemeke segellesere negy szăz az az 400 pengo forintot hagyok, ezen
kiviil egy eziist tej merita kanalat, ket eziist evo es ket kăves kanalat, ket
kest, ket villăt, ket findzsăt, negy szalvetăt es negy lepedot hagyok.
5-or. Faur Katiczănak, negyszăz az az 400 pengo forintot hagyok,
ezen kiviil egy nagy leveses eziist kanalat, leănyănak, Vendelnek pedig a
gyemănt gyiiriimet hagyom, a melly fekete uj bărsony mellenyem zsebebe
van. Gizella leănyănak hagyom a măsik gyiiriimet a melly a masikkal
oszve van kotve az uj bărsony mellenyem zsebebe, ezeken felyiil Faur
Katiczănak hagyok negy lepedot, ket eziist evo, ket kăves kanalat, ket
kest, ket villăt a lelet tărban irtt minoseg szerint egy findzsăt, es negy
szalvetăt is hagyok.
6-or. Nedu Manczi ărvăinak ket szăz, az az 200 pengo forintot hagyok,
melly oszvegen felyiil, hagyomănyozott szalvetăkon felyiil maradand6
szalvetăkat, ugy nem kiilomben a Speisz kanalat, egy kis kăves kanalat,
valamint az eddig testălt ăgy, es fehememiieken felyiil maradandokat is
ugyan ezen ărvăknak hagyom.
7-er. Nagy Vărad vărosa fo birăjănak Sztupa Mihăly umak hagyom
a bor tokot abban levo kessel, villăval, eziist kanăllal, es eziist padloval
egyiit barătsăg emlekeiil.
200 ludita Că/uşer, Bujor Dulgău

8-or. Poynar Sandor gyermekeinek negyven az az 40 pengă forintot


hagyok az ocska ruhaimmal egyiitt.
9-er.Ozvegy Sztupa Marticzanak, ki betegsegem ideje alatt koriilăt­
tem faradozott, gondomat viselte, es apolt, melly faradsaga jutalmaul ătven,
az az 5o pengă forintot hagyok.
10-szer. A N. Varadi Gărăg nem egyesiilt Templomnak szaz, az az
100 pengă forintot hagyok olly forman hogy ezen ăszvetet Faur Gabor
vegye fel, es csak akkor adja at a Templom reszere a midăn Zsiga Miklos
a Templom penzet nem kezeli.
11-er. Nedu Sandomak hetven ăt, az az 75 pengă forintot hagyok,
egy eziist kest, villaval es kanallal, ezeken kiviil hagyok meg neki 3 pamat
hat pama hajjal, hat lepedăt.
12-er. A Pesti Gărăg nem egyesiilt Templomnak hatvan az az 60
pengă forintot hagyok.
13-er. A Pesti Vakok Intezete reszere negyven, az az 40 pengă forin-
tot hagyok.
14-er. A Velenczei Gărăg nem egyesiilt Templom szamara hagyok
negyven, az az 4o pengă forintot.
15-or. Nedu Mark batyamnak, hagyom a nagy trancsirozo kest ahoz
tartozo villaval egyiitt.
16-szor. Nedu Sandor ăcsem fellyebb emlitett hagyomanyat a vegren-
delet vegrehajtasakor edes attya es Mano ăcsem belatasuk szerint veheti
kezehez răgtăn.
17-er. Ha ezen Vegintezetben foglalt hagyomanyok ki fizetese utan
akar kesz penzben, akar termeszetben meg valami fen maradna, Mano
ăcsemet kerem, es felhatalmazom, hogy az irant belatasa szerint rendelkez-
zek, igy szinten arra is fel kerem hogy a mennyiben Pesten lakik, a Pesten
levă javaimat ezen Vegrendeletem ertelme szerint a hagyomanyosok kăzăt
felosztvan hajtsa vegre a Vegrendeletet, itten N. Varadon levă javaimra
nezve pedig Faur Gabor sogoromat kerem, es fol hatalmazom, ezen Vegren-
delet vegrehajtasara.
Hogy ezen Vegrendelet elăttem szorol szora felolvastatvan, abban
tăkeletesen megnyugodtam legyen mit is sajat kezem ala irasaval elăs­
merek es bizonyitok.
Kelt N.Varadon, november 18-ik napjan 1849.
Gozsdu Dome mp.
Mi elottiink:
Hosszu Demeter, tanacsnok
Hajnal Lajos, jegyză
Mint ki kiildottek elott:
Koszs. Popovics
Familia Gojdu. Repere genealogice 201

Nedu Marku
Nikolits Konstantin.
Az 1849-k ev december 2-kăn Fo Biro Sztupa Mihăly Tanăcsnok,
Kocsis Josef, Oriei Dienes, Hajnal Istvan es alugyved Hajnal Lajos egyiit
ultokben tartott kiildottsegi iilesben Faur lgnatz-ne, Szabo Katalin es Poy-
nar Janos jelenleteben ezen vegrendelet felbontatvăn kihirdettetettt.
Bende Laszlo, jegyzo
Oszve irăsa Gozsdu Demeter ur javainak
I -or. A Pesti Takarek Penztărba I OOO pengo forint
2-or. Van ide haza 300 p. ft tallerba es huszasba
3-or. A Pesti Takarek Penztărba .2oo pengo forint
4-er. Van egy Vălto mellet 500 pengo forint Poynăr Janos umăl
5-or. Van egy arany cilinder ora lănczostol
6-or. Van egy măs arany repetir lepeny ora
7-er. Van egy leveses nagy kanăl, egy czuspajzos kanal, egy mărtă­
sos kanăl, hat evo kanăl, egy tejes kanăl, hat kăves kanăl, egy bor tokba
igazitva kes, villa es eziist kanăl eziist lăbăval, tovăba nehezen kesziilt
eziistbol hat kes, hat villa, angol keszitmeny elefant csont nyellel, egy
trăncsirozo kes es egy villa, bors es so tarto eziistbol meg aranyozva belol.
8-or. bt findzsa, negy finam aranyozott porczellăn findzsa, egy te-
hen bărboi vaio Verslag, ket selyem paplan, hat pama, 12 pama haj, negy
stikkolt ăgy takaro, 12 lepedo, ket finam matratz, 1 szalma zsăk, het abrosz,
12 szalveta, 2 arany gyiirii melly a fekete uj bărsony lajbliba van, egy
gyemănt, egy tiszta es finam munka azur, egy czukor pikszis, tobbfele
feher gunya es poszto ruha.
Kelt Nagy Văradon november 18-an 1849

Pe plic:
Beadatott nov[ember] 19-[1]849
Gozsdu Demeter Umak Vegrendelete- melly tetetett N [ agy] Vâra-
don november 18- ik napjăn 1849
773/ [1]849
Leveltărba tetetik. Kelt az [ 1] 849- ik ev november 20-ki N[ agy]
Văradon tartott tanăcs iilesbol.
Bende Lăszl6
G- 58 szăm
(D.J.B.A.N., fond Primăria municipiului Oradea,inv.141, dos. 68, f.
115- 118)

Traducere:
În numele lui Dumnezeu, al Tatălui, Fiului ş1 Sfântului Duh, Amin!
202 ludila Că/uşer, Bujor D11/gău

Deşi mă aflu slăbit trupeşte, dar în deplinătatea facultăţilor mintale,


dat fiind faptul că am în faţa mea lumea trecătoare, potrivit căreia orice
lucru ce are un început are şi un sfârşit, în eventualitatea decesului meu
dispun asupra bunurilor avute la dispoziţie după cum urmează:
Bunurile deţinute sunt cuprinse în inventarul / anexat acestei
dispoziţiuni finale:
l. Las ca amintire, fratelui mai mic iubit Emanuil, ceasul cu lănţişor
şi ancoră, celălalt ceas îl las celuilalt frate mai mic, Ioan, dacă bunul
Dumnezeu îl va readuce acasă.
2. Inelul sigilar din aur, îl las lui Mişi [Mihai n.n.] Mandrino cu
rezerva, dacă fratele Emanuil ar dori să-l păstreze, îl poate schimba cu
ceasul cu lănţişor şi ancoră, eu neavând nimic împotrivă; de altfel Dumnezeu
l-a binecuvântat cu suficientă avere, graţie strădaniilor sale, dorind a mă
despărţi în pace de toţi fraţii mei iubiţi şi de toate rudeniile.
3. Fratelui meu mai mic, Ioan, îi las şase sute, adică 600 de florini,
ceasul plat din aur cu repetiţie, plapuma cea nouă din mătase, salteaua, trei
perne cu şase feţe de pernă, două pături, şase cearşafuri şi salteaua din
paie, o lingură din argint, o ceaşcă fină aurită, un suport aurit pentru sare
şi piper; las, de asemenea, fratelui Ioan, 15 cămăşi noi rumburger, încălţări,
30 de batiste albe, la fel şi şosete din bumbac, o pereche de cizme la
alegere, un veston de catifea, unul de mătase şi patru veste de vară, toate
în stare bună, un pantalon nou negru, un frac nou negru, o redingotă nouă
cafenie de iarnă, pantalonul vechi cenuşiu şi căciula de iarnă de castor.
4. Fiicei lui Nicolae Sabău, doamnei Dombradi, îi las, spre a o ajuta
pe ea şi copiii, patru sute, adică 400 de florini, un polonic din argint pentru
lapte, două linguri din argint şi două linguriţe pentru cafea, două cuţite,
două furculiţe, două ceşti, patru şervete şi patru cearşafuri.
5. Catiţei Faur îi las patru sute, adică 400 de florini, un polonic mare
din argint pentru supă, fiicei Vendel îi las inelul cu diamant, care se află
în buzunarul vestei mele negre din catifea; fiicei Ghizela îi las celălalt inel,
care este legat de primul şi se află tot în buzunarul vestei celei noi din
catifea; în plus îi las Catiţei Faur patru cearşafuri, două linguri din argint,
două linguriţe pentru cafea, două cuţite şi două furculiţe conscrise în in-
ventar, o ceaşcă şi patru şervete.
6. Orfanilor lui Nedu Manczi le las două sute, adică 200 de de
florini, şervetele rămase, o lingură de bucătărie, o linguriţă pentru cafea,
patul şi albiturile rămase.
7. Judelui primar al oraşului Oradea Mare, domnului Mihai Stupa, îi
las, în semn de amiciţie, un toc din piele cu cuţit, furculiţă, lingură din
argint şi cu suport din argint.
Familia Gojdu. Repere genealogice 203

8. Copiilor lui Alexandru Poynar le las patruzeci, adică 40 de florini


ş1 hainele cele vechi.
9. Văduvei Martiţa Stupa, care m-a îngrijit cât timp eram bolnav, îi
las, drept răsplată pentru osteneală, cincizeci, adică 50 de florini.
l O. Las Bisericii ortodoxe din Oradea Mare o sută, adică l 00 de
florini, cu acea condiţie ca banii să fie ridicaţi şi predaţi bisericii de către
Gavrilă Faur, atunci când ei nu vor fi administraţi de Nicolae Jiga.
11. Lui Alexandru Nedu îi las şaptezeci şi cinci, adică 75 de florini,
un cuţit din argint, o furculiţă şi o lingură, apoi trei perne, şase feţe de
pernă şi şase cearşafuri.
12. Las Bisericii ortodoxe din Pesta şasezeci, adică60 de florini.
13. Las Institutului de Nevăzători din Pesta patruzeci, adică 40 de
florini.
14. Las Bisericii ortodoxe din Oradea-Velenţa patruzeci, adică 40 de
florini.
15. Fratelui mai mare, Marcu Nedu, îi las cuţitul cel mare de tranşat
şi furculiţa ce ţine de acesta.
16. Fratele mai mic, Alexandru Nedu, va intra în posesia bunurilor
lăsate după cum va dispune tatăl său împreună cu fratele meu mai mic,
Emanuil.
17. Pe fratele Emanuil îl rog şi îl împuternicesc ca eventualele bunuri
rămase, bani sau obiecte, să fie împărţite după chibzuiala sa; de asemenea,
îl rog ca, bunurile mele din Pesta, dat fiind că el locuieşte acolo, să le
împartă, în spiritul acestui testament, moştenitorilor şi îl mandatez cu
aducerea la îndeplinire a testamentului; în privinţa bunurilor mele din Oradea
Mare, îl rog şi împuternicesc pe cumnatul meu, Gavrilă Faur, cu execuţia
testamentară.
Că acest testament a fost citit în prezenţa mea, cuvânt cu cuvânt, mă
simt pe deplin împăcat, confirm şi dovedesc acest lucru cu propria mea
semnătură.
Dat în Oradea Mare, la 18 noiembrie 1849
L.S. Dimitrie Gojdu
În faţa noastră:
Dimitrie Hossu L.S.
consilier
Hajnal Lajos L.S.
notar
Ca delegaţi:
Constantin Popovici L.S.
Marcu Nedu L.S.
Constantin Nicolici L.S.
204 Judita Că/uşer, Bujor Dulgău

S-a deschis şi dat publicităţii acest testament în şedinţa delegaţiei


[orăşeneşti n.n.] din 2 decembrie 1849, jude primar Mihai Stupa, consilieri
Kocsis Josef, Oriei Dienes şi Hajnal Istvan şi în prezenţa soţiei lui Ignaţiu
Faur, Ecaterina Sabo şi a lui Ioan Poynar.
Bende Lăszl6
notar

Conscrierea bunurilor domnului Dimitrie Gojdu


1. I .La Casa de Păstrare din Pesta, 1OOO de florini.
2. Acasă se află 300 de florini, în taleri şi monede de 20 [crăiţari
n.n.]
3. La Casa de Păstrare din Pesta 200 de florini.
4. Există o poliţă de la Ioan Poynar pentru 500 de florini.
5. Există un ceas cilindric [de buzunar n.n.] din aur cu lănţişor.
6. Există încă un ceas plat din aur cu repetiţie.
7. Există un polonic mare pentru supă, un polonic pentru sosuri, şase
linguri, o lingură pentru lapte, şase linguri pentru cafea, într-o teacă din
piele cu suport din argint un cuţit, o furculiţă şi o lingură din argint, apoi
din argint masiv: şase cuţite, şase furculiţe cu mânere din fildeş de elefant,
un cuţit de tranşat, o furculiţă şi o solniţă din argint aurită în interior.
8. Cinci ceşti, patru ceşti din porţelan fin aurite, o casetă din piele
de vită, două plapume din mătase, şase perne, 12 feţe de pernă, patru
cuverturi de pat brodate, 12 cearşafuri, două saltele fine, o saltea din paie,
două feţe de masă, 12 şervete, 2 inele din aur care se găsesc în vesta cea
nouă din catifea neagră: unul cu diamant, altul cu azur pur şi fin, o
zaharniţă, mai multe albituri şi haine din postav.
Dat în Oradea Mare la 18 noiembrie 1849

[Pe plic]:
Depus în 19 noiembrie 1849
Testamentul domnului Dimitrie Gojdu întocmit în Oradea Mare la 18
noiembrie 1849
773/1849
Se depune în arhivă. Dată în şedinţa de consiliu ţinută în Oradea
Mare la 20 noiembrie 1849
Bende Lăszl6
notar
G-Nr.58
Familia Gojdu. Repere genealogice 205

EMANUIL GOJDU REPERES GENEALOGIQUES


-Resume-

Cet ouvrage est une contribution bien documentee ayant une annexe
riche qui met en evidence quelques aspects peu connus ou assumes au-
tomatiquement par Ies divers chercheurs scientifiques qui n' ont pas eu
acces â l 'information principale que la source des archives represente.
200 annees ont passe depuis la mort du grand mecene roumain et ii
y a quelques problemes qui ne sont pas encore elucides en ce qui concerne
I' origine et le lieu d' origine de la famille Gojdu, le nombre exact des
membres de famille, leurs realisations professionnelles etc. En corroborant
Ies donnees offertes par Ies chercheurs scientifiques qui ont etudie le sujet
le long des annees avec Ies documents des archives, on reconstitue des
opinions sur ces problemes peu cherches. On y annexe Ies matricules qui
comprennent Ies mentions faites â l 'occasion de la naissance des enfants
de la famille Gojdu (sept ou huit), Ies documents de deces des parents
d'Emanuil, Atanasie et Ana, le testament d'Atanasie Popovici-Gojdu, une
partie d'entre eux copiee de l'alphabet cyrillique ou traduite de l'hongrois.
D'ailleurs, on y apporte une contribution importante â l'elucidation de la
genealogie de la famille en mettant de nouveau dans le circuit scientifique
un document innedit, le testament de Dimitrie Gojdu.
VECHI ATELIERE FOTOGRAFICE.
FEKETE SĂ.NDOR - PRIMUL ARTIST FOTOGRAF
DIN ORADEA

de

Lucia CORNEA

În 1882 Fekete Sândor activa deja la Oradea ca fotograf şi afirma că


practică fotografia deja de 14 ani 1 • Un calcul simplu ne-ar indica aşadar
anul 1869 ca început al activităţii sale profesionale. Am mai aflat apoi
despre el că la începutul anului 1883 era conducătorul atelierului foto-
grafic Decsey Jlka 2 de pe strada Kozep nr.3 [actuala stradă Episcop
Mihai Pavel]. Intenţiona însă să-şi deschidă un atelier propriu, căutând în
acest scop un atelier fotografic situat într-un oraş «cu un vad comercial
bun», în vederea cumpărării 3 • Se pare că n-a trebuit să caute prea departe,
căci la începutul anului 1884 4 a preluat chiar atelierul în care lucra -
atelierul Decsey Jlka.
Timp de circa doi ani, atelierul Fekete Sandor a continuat să
funcţioneze în vechiul local al atelierului Decsey J., pe strada Kăzep la
nr.3. Aproximativ în 1886, fotograful Fekete a cumpărat o casă peste drum,
la nr.8, în care şi-a mutat şi atelierul. La această adresă - strada Kozep nr.
8 - a funcţionat apoi atelierul Fekete Sandor până la încheierea activităţii,
în 1924. Doar denumirea străzii s-a schimbat între timp (din 1893), de-
venind strada Pavel.
Casa Fekete nu mai există astăzi. Ea a fost vândută în ianuarie 1924
Episcopiei Greco-Catolice de Oradea pentru suma de 700.000 lei 5 şi demo-
lată în vederea extinderii Şcolii Normale Greco-Catolice cu o aripă nouă,
construită în 1925 6 în stil neobrâncovenesc după planurile arhitectului
Anton Szallerbeck (este actuala clădire de pe strada Episcop Mihai Pavel
nr. 6).

1
FL., 1883, nr.3 (martie), p.50-51
2
Ibidem, p.58
1
Ibidem, nr.4, (aprilie), p.84
4
Ibidem, 1884, nr.3 (martie), p.59
5
Nagyvarad, 1924, 17 februarie, p.1 O
6
Istoria 1995, p.387
208 Lucia Cornea

În anii '80 ai secolului 19 în Oradea funcţionau mai multe ateliere


fotografice, dar cea mai puternică concurenţă pentru atelierul Fekete a
constituit-o atelierul Lojanek Janos. De fapt, în ultimele două decenii ale
secolului 19 şi primul deceniu al secolului 20 aceste două ateliere erau, pe
plan local, cele mai bine cotate din punct de vedere profesional. Din 1890,
Fekete a deţinut şi titlul de fotograf al Curţii Imperiale [K. und K. Hofpho-
tograph ]7 (în cazul său fotograf de curte al arhiducelui Iosif), ceea ce
echivala cu recunoaşterea oficială a standardului profesional al atelierului.
După câte cunoaştem, este singurul fotograf orădean care a deţinut acest
titlu.
În ce priveşte personalul angajat al atelierului, ca de obicei când este
vorba de ateliere atât de vechi, nu ştim prea multe despre acest subiect.
Doar atât că în prima jumătate a anului 1885 Fekete căuta să angajeze un
retuşor pentru negative, cu experienţă practică şi capabil în acelaşi timp să
şi fotografieze 8 • Angajarea urma să se facă doar în urma primirii portre-
tului persoanei respective şi după o probă de lucru.
În ce priveşte cartoanele, preluând atelierul Decsey, Fekete a conti-
nuat să lucreze cu firma vieneză Leopold Turkel (devenită mai târziu Tiirkel
& Schneider). În 1900 schimbase deja firma, comandându-şi cartoanele la
Kiihle & Miksche, dar şi la Bern. Wachtl, tot din Viena.
Cantitativ, ponderea covârşitoare a producţiei atelierului Fekete o
constituiau portretele, urmate la oarecare distanţă de fotografiile de grup,
peisajele, vederile din oraş, imaginile unor stabilimente şi activităţi indus-
triale. O altă activitate a atelierului a fost mărirea de fotografii 9 •
Ca fotograf cunoscut şi apreciat, Fekete a primit şi comenzi pentru
albume fotografice, alcătuirea acestora reprezentând o sursă de câştig în
plus. Unul din comanditari a fost chiar Primăria oraşului Oradea, în 1895,
comandând un alburn cu portretele membrilor personalului Primăriei, de-
dicat primarului Sal Ferencz la împlinirea a douăzeci de ani de activitate 10 •
F ekete n-a dispreţuit nici posibilităţile «mai populare» de obţinere a
unor venituri. În vara lui 1896 el era prezent la petrecerea populară din

7
Nu se cunosc foarte exact cerintele precise pentru obţinerea unui astfel de titlu. Ele
rezultă doar implicit din argumentarea unor cereri făcute în acest scop: o experientă de mai multi
ani, un atelier rentabil, câştigarea unor premii la expozitii, în concluzie atingerea unui anumit nivel
profesional.
8
F L., 1885, nr. 2 (februarie), p.43; nr.5 (mai), p. 103
9
Vezi fotografia cu nr. inv.1966, în colecţia Secţiei de Istorie a Muzeului Ţării Crişurilor
din Oradea, reprezentând lucrările de îndiguire a cursului Crişului Repede în aval de Oradea.
10
Originalul albumului se păstrează în colecţia de fotografii a Secţiei de Istorie a Muzeului
Ţării Crişurilor din Oradea, nr. inv. 7173.
Vechi ateliere fotografice. Fekete Sondor 209

Parcul Rhedey, organizată cu prilejul sărbătoririi mileniului 11 , cu «intere-


sante panorame», pe care expusese «cele mai minunate imagini», pano-
rame care puteau fi vizionate «la un preţ modic» 12 • Tematica pe care o
înfăţişau acestea era Oradea veche, fotograful valorificând vechile imagini
pe care le realizase de-a lungul anilor. (Nu este exclus ca printre aceste
vechi imagini să se fi aflat şi fotografii realizate după clişee vechi din
arhiva atelierului Decsey J. şi poate chiar Mezey, antecesorul atelierului
Decsey. Avem motive să credem că Fekete a preluat atelierul Decsey J. cu
toate plăcile negative care existau în arhiva acestuia şi de care s-a folosit
ulterior, la nevoie 13 • Multe din aceste clişee fuseseră realizate probabil
chiar de el în perioada când fusese conducătorul atelierului Decsey).
Fekete s-a numărat şi printre cei câţiva fotografi profesionişti orădeni
care au fumizat numeroase clişee pentru ilustrarea cunoscutei monografii
despre Oradea şi Bihor, apărută în 1901 sub redacţia lui Borovszky Samu 14 •
În această lucrare enciclopedică el este prezent cu numeroase portrete de
personalităţi, imagini de clădiri şi vederi din Oradea, Băile Felix şi Băile
Episcopeşti, o serie de conace moşiereşti din Bihor, precum şi numeroase
peisaje din Munţii Apuseni, printre care inclusiv o imagine dintr-o peşteră
de pe valea Sighiştelului 15 • Remarcăm mai ales imaginile sale cu clădiri,
spre fotografierea cărora şi Fekete, ca mulţi alţi confraţi ai săi, a fost atras
cu prioritate, dovedind un simţ deosebit al spaţiului, dar şi al compoziţiei.
Încă dinainte de a-şi deschide un atelier propriu, Fekete Săndor
începuse să colaboreze la presa fotografică profesionistă cu articole în care
dezbătea problemele practice de ordin tehnic ale realizării diferitelor genuri
de fotografii la acea epocă. Deja în 1882 el figura pe o listă a fotografilor
cunoscuţi publicată de Veress Ferenc în revista Fenykepeszeti Lapok [Foa-
ia Fotografică] de la Cluj. La ora aceea, el era deja abonat şi colaborator
al acestei prestigioase reviste profesioniste.
În anii '80 ai secolului 19 vederile din oraşe începeau să fie din ce
în ce mai căutate. Concurenţa era mare; fotografii căutau unghiuri de
vedere inedite. La un moment dat, vorbind despre o imagine panoramică
a oraşului, pe care o realizase în vara anului 1882 de pe malul Crişului,
în amonte de oraş, Fekete afirma: «Încercarea mea a fost impulsionată de
convingerea că, dintre colegii mei orădeni, nici unuia nu-i venise încă în

11
O mie de ani de la stabilirea ungurilor în Panonia
12
Nagyvarad, 1896, nr.168 (24 iulie), p.7
13
Un exemplu în acest sens este imaginea vechiului teatru din Oradea, fotografiat în jurul
anului 1880 (reprodusă în Nagy 1998, p.15-16)
14
Borovszky I 90 I, passim
15
Ibidem, p.3
210 Lucia Cornea

minte să fotografieze acest peisaj» 16 • Toate acestea, precum şi o serie de


amănunte tehnice le relata într-un articol din Fenykepeszeti Lapok, intitulat
Fotografiere de peisaj pe placă cu emulsie 11 (Acest articol constituie încă
o dovadă a faptului că în această regiune procedeul cu colodiu umed a
continuat să fie utilizat până în anii '80 ai secolului 19 18 , cel puţin în
anumite situaţii, datorită fineţii deosebite pe care o conferea imaginii).
Fekete a colaborat şi cu alte prilejuri la Fenykepeszeti Lapok, comu-
nicând diferite observaţii din practica sa de fotograf. În 1883 atrăgea de
pildă atenţia confraţilor săi asupra elasticităţii unui anumit tip de hârtie
fotografică . Continua apoi cu chestiuni privind luminarea obiectelor şi
19 20

cu probleme de selectare a lentilelor potrivite pentru fotografierea obiec-


telor21, acest din urmă articol fiind de fapt o traducere după bibliografie
germană. După 1900, Fekete a colaborat la o altă revistă fotografică de
prestigiu, A Feny [Lumina] de la Budapesta.
Pe plan local, cel puţin în două domenii Fekete Sandor a fost un
pionier: este vorba de fotografierea imaginilor obţinute cu ajutorul razelor
X şi de fotografierea la lumină artificială.
În 1896, Fekete s-a implicat activ în primele experimente cu razele
X şi aparatul Roentgen efectuate la Oradea de fizicianul Kâroly !ren, pro-
fesor la Gimnaziul Premonstratens din Oradea. Spre sîarşitul anului, acesta
începuse o serie de experimente cu razele X, pe care le-a comunicat în
conferinţe publice, cu exemplificări pe un recent achiziţionat aparat Roent-
gen22 . Pe parcursul tuturor acestor experimente, profesorul a fost secondat
de Fekete Sandor care i-a realizat, de la început, ca şi colaborator, fo-
tografiile23 .
Cea de a doua activitate de pionierat se referă la fotografierea la
lumină artificială. Iniţial, aceasta se realiza doar la lumină naturală. La
Oradea, atelierele fotografice au început să practice fotografierea la lumină
artificială la începutul anului 191 O. Nici fotograful, nici clientela sa nu mai

16
F.L., 1883, nr.3 (martie), p.50-51
17
Tajkeplevetel emulsi6s lappa/, In: Ibidem. Emulsia, sensibilă la lumină, era constituită
din cristale de săruri de argint aflate în suspensie într-un liant. Ea era turnată într-un strat foarte
subţire pe un suport, în cazul acesta placa de sticlă.
18
Săvulescu 1985, p.17
19
A fehernyes papir nyu/6sagar6/, In : F. L., 1883, nr.4 (aprilie), p.68-69
20
A targyak megvi/agitasar6/, In: Ibidem, nr.5 (mai), p. 97-100
21
A targylencsek valasztasar6/ es vizsgalasar6/, In: Ibidem, nr.7 (iulie), p.137-140; nr.8
(august), p.156-160
22
Nagyvarad, 1896, nr.291, 13 decembrie, p.4-5
23
Fizicianul Kâroly Iren i-a mulţumit în mod public fotografului pentru această colaborare
(Ibidem, 1897, nr.3, 5 ianuarie, p.4)
Vechi ateliere fotografice. Fekete Sci11dor 211

depindeau acum de orarul natural al zilei-lumină. Primul fotograf orădean


care a folosit această posibilitate a fost Fekete Săndor2 4 •
Îl considerăm, de asemenea, pe Fekete primul fotograf orădean căruia
i se poate acorda pe drept cuvânt titlul de artist fotograf.
În Imperiul austro-ungar, deceniile al şaptelea şi al optulea ale secolului
19 au fost marcate, din punctul de vedere al statutului fotografiei, de
discuţiile în jurul problemei recunoaşterii valenţelor sale artistice. Această
recunoaştere a fost mult întârziată de puternica reacţie stârnită în mediile
artistice faţă de rapida răspândire a meşteşugului fotografiei. După ce în
1867, la solicitarea Consiliului Locumtenenţial, Societatea Artistică
[Kepzomuveszeti Tarsulat] dăduse verdictul că fotografia ţine de industrie
şi nu de artă 25 , recunoaşterea oficială a meritelor artistice ale fotografiei a
avut loc abia cu ocazia Expoziţiei Naţionale de la Budapesta, din l 885.
Aceeaşi Societate Artistică recunoştea de această dată că « ... din punct de
vedere tehnic fotografia presupune cunoştinţe de specialitate aparte, mâ-
nuitorul ei nu desfăşoară doar o activitate mecanică, ci cadrarea,
compoziţia, punerea accentelor, gradarea tonurilor - toate acestea cer
gust artistic şi experienţă» 26 • La această expoziţie fotografia a fost prezentă
pentru prima dată şi ca fotografie artistică, într-una din secţiunile speciale
ale expoziţiei, intitulată «activităţi industrial-artistice de multiplicare» 27 • În
acest context a expus şi fotograful Fekete Săndor, fiind distins cu diplomă
de merit. Participarea sa cu portrete la această expoziţie a fost semnalată
şi de cronicarul revistei Fenykepeszeti Lapok, care remarca calitatea aces-
tora28 . De altfel, această revistă avea la vremea aceea şi o colecţie proprie
de fotografii, constituită în timp şi la sporirea căreia contribuiseră diferiţi
fotografi, nu doar din Cluj, ci şi din alte oraşe ale Imperiului. Printre
aceştia s-a aflat şi Fekete , despre ale cărui fotografii redacţia revistei se
29

exprima că sunt «cu adevărat frumoase».


Câţiva ani mai târziu, Fekete a primit o nouă distincţie, de data
aceasta la Expoziţia Industrială de la Timişoara - 1891 30 • S-a distins apoi
cu prilejul Expoziţiei Milenare de la Budapesta, din 1896, unde a participat
cu portrete 31 • Din nou, ca şi în 1885, presa fotografică profesionistă i-a

24
Nagyvarad, 1910, nr.I (3 ianuarie), p.5
25 Fejos 1958, p.211 .
26
Ibidem, p.220
27
ANDJB, fond 8, lnv.141, dos.408, f.327
lH FL.,1885, nr.5, p.100-101
2
~ Ibidem, 1883, nr.3 (martie), p.58
30
Începând din 1891, pe verso-ul cartoanelor folosite a fost imprimată şi imaginea
medaliei primite la Timişoara, alături de cea primită la expoziţia din 1885.
11
Nagyvarad, 1896, nr.167 (23 iulie), p.3; Szilăgyi 1978, p.12
212 Lucia Cornea

remarcat prezenţa. Scriind despre part1c1parea fotografilor în cadrul acelei


mari expoziţii naţionale , cronicarul nota: «[!intre fotografii din provincie
în primul rând trebuie să-l amintim pe Fekete Sandor, unul din fotografii
cei mai buni. În total a expus doar zece fotografii, dar aceste câteva
imagini sunt veritabile perle ale expoziţiei. Realizarea cu gust pe care-o
reflectă fotografiile, încadrarea corectă a modelului, iluminarea corectă,
prelucrarea liberă şi precisă, toate acestea ne determină ca, dintre provin-
ciali, să acordăm primatul acestei firme» 32 •
Nivelul profesional al atelierului Fekete a fost recunoscut şi în plan
internaţional, prin obţinerea unei medalii de bronz la Expoziţia Universală
de la Paris, din anul 190033 •
Calitatea fotografiilor produse în acea epocă este ilustrată şi în pagi-
nile revistei A Feny, unde lui Fekete i-au apărut de-a lungul anilor nu-
meroase reproduceri după fotografii executate de el, în principal portrete,
dar şi scene de viaţă 34 •
Spre bătrâneţe, Fekete şi-a văzut realizată una din dorinţele sale mai
vechi - întrunirea fotografilor profesionişti din Oradea într-o asociaţie pro-
fesională. Deşi deja destul de în vârstă, el s-a dovedit a fi foarte activ în
mişcarea pentru organizarea asociaţiei profesionale a fotografilor orădeni.
Aceştia au aderat la prima asociaţie a fotografilor profesionişti din România,
care a luat fiinţă în anii '20 ai secolului trecut. În vara anului 1922, un
grup de fotografi din Cluj şi Alba Iulia au început să editeze revista Fo-
tografia, prin intermediul căreia făceau propagandă pentru întemeierea
unei asociaţii a fotografilor profesionişti din întreaga ţară. Începutul s-a
făcut prin impulsionarea organizării unor asociaţii locale în marile oraşe
ardelene.
Asociaţia Fotografilor Profesionişti din Oradea a luat fiinţă în octom-
brie 1922 35 .
Cei treisprezece fotografi întruniţi în acest scop la Clubul Cuibul [în
incinta Cafenelei Roya/] au ales cu acest prilej conducerea noii asociaţii.
O încercare de organizare a fotografilor profesionişti mai avusese loc la
Oradea încă în anii primului război mondial, dar, în condiţiile de atunci,
aceasta, fusese sortită eşecului 36 . Luând cuvântul la întrunirea din 1922,
Fekete, ales preşedinte al noii Asociaţii [este şi aceasta o dovadă a prestigiu-
lui de care se bucura bătrânul fotograf în rândul confraţilor de breaslă], a

32
Lowinger 18.96, p.341
n Szilăgyi 1978, p.15. Imaginea acestei medalii a fost, de asemenea, imprimată pe verso-
ul cartoanelor folosite.
34
A Feny, 1906, nr.165, 167, 171; 1912, nr.229, 247, passim
35
Fotografia, 1922, nr.6 (30 octombrie), p.3
36
Ibidem, 1923, nr.3 (31 martie), p.15
Vechi ateliere fotografice. Fekete Stindor 213

vorbit despre necesitatea unirii fotografilor orădeni într-o asociaţie profe-


sionistă, căreia de multă vreme i se simţea lipsa, cu atât mai mult cu cât
prima încercare de acest fel, deşi ajunsese la stadiul de organizare, nu s-
a putut totuşi concretiza în anii războiului.
După toate probabilităţile, atelierul fotografic Fekete Sandor şi-a
încetat activitatea în cursul anului 1924, probabil ca urmare a vânzării
casei fotografului. În orice caz, în statisticile Camerei de Comerţ şi Indus-
trie din Oradea referitoare la anul 1925 această firmă nu mai este consem-
nată37.
Activând o perioadă îndelungată (1884-1924), atelierul Fekete a
produs un mare număr de fotografii. Din această cauză, fotografii Fekete
s-au păstrat până astăzi în număr mare, atât în colecţii organizate (publice
sau private), cât şi printre fotografiile de familie a numeroase persoane
particulare. Dintre instituţiile care deţin în fondurile cercetate de noi nu-
meroase fotografii produse în atelierul Fekete, menţionăm mai ales Muzeul
Memorial Ady Endre din Oradea, Fototeca Istorică a Muzeului Naţional
Ungar [Magyar Nemzeti Muzeum Torteneti Fenykeptara] din Budapesta,
precum şi Bihari Muzeum din Beretty6ujfalu, Ungaria.
Personalitatea şi activitatea lui Fekete Sandor constituie, pentru isto-
ria fotografiei orădene, răscrucea dintre două epoci. Odată cu deschiderea
atelierului său, în 1884, se încheie perioada timpurie a atelierelor fotogra-
fice orădene şi începe perioada clasică a fotografiei vechi.
Fekete poate fi considerat totodată şi primul artist fotograf din Ora-
dea. El rămâne un maestru al portretului, chiar dacă a fost, la cumpăna
secolelor 19 şi 20, şi unul din cei mai buni fotografi de peisaje şi de clădiri.

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

A Feny A Feny [Lumina], Budapest, I , 1906 şi urm.


ANDJB, fond 8, lnv.141 = Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Bihor,
fond 8 - Primăria Municipiului Oradea, Inv.141
Borovszky 1901 = Borovszky Samu, Bihar varmegye es Nagywirad
[Comitatul Bihor şi Oradea], Apoi/o Konyvkiad6,
Budapest, 190 I
Fej6s 1958 Fej6s Imre, Fenykepeszetunk elso viragkora
(1855-1885) [Prima epocă de înflorire a fo-
tografiei noastre (I 855-1885)], In: Folia
Archaeologica, X, Budapest, 1958

37
Rev. Econ., 1925, nr.6-7, iulie-august, p.140-168
214 Lucia Corne~

F. L. = Fenykepeszeti Lapok [Foaia Fotografică], Cluj,


1882-1888
Fotografia = Fotografia, Revista Asociaţiei fotografilor din
România, Cluj apoi Alba Iulia, 1922-1926
Istoria 1995 = Istoria oraşului Oradea, coordonatori Liviu
Borcea şi Gheorghe Gorun, Editura Cogito, Ora-
dea, I 995
Lowinger 1896 = Lowinger Mor, A fenykepeszet az ezredeves orsza-
gos kiallitason [Fotografia în cadrul expoziţiei
naţionale milenare], In: Fenykepeszeti Ertesito,
1896, nr.22, p.340-342
Mikl6si-Sikes 2001 = Mikl6si-Sikes Csaba, Fenykepeszek es miitermek
Erdelyben. 1839-1916 [Fotografi şi ateliere în
Ardeal. 1839-1916], Haăz Rezso Alapitvăny,
Szekelyudvarhely, 200 I
Nagy 1998 = Nagy Bela, Szinhaz sziiletik [Se naşte un teatru],
Bihari Napl6 Kiad6, Nagyvărad, 1998
Nagyvarad = Nagyvarad, Oradea, I, 1870 şi urm.
Rev. Econ. = Revista Economică, Buletinul Oficial al Camerei
de Comerţ şi de Industrie din Oradea-Mare, Ora-
dea, an.I, 1925 şi urm.
Săvulescu 1985 = Constantin Săvulescu, Cronologia ilustrată a fo-
tografiei din România. Perioada 1834-1916, Nr.5
- Biblioteca Asociaţiei Artiştilor Fotografi,
Bucureşti, 1985
Szilăgyi 1978 = Szilăgyi Găbor, A fotomiiveszeti kiallitasok szak-
repe r t6 r i uma (1890-1945) [Repertoriul de
specialitate al expoziţiilor de fotografie artistică
(1890-1945)], kezirat gyanănt, kiad6 - Magyar
Fot6miiveszek Szovetsege, Budapest, 1978

ANCIENS PHOTOGRAPHES. SĂNDOR FEKETE - LE PREMIER


ARTISTE PHOTOGRAPHE D'ORADEA
Resume

En 1882 Săndor Fekete exen;ait deja a Oradea en tant que photo-


graphe. Selon ses dires, nous pouvons considerer 1869 comme I' annee de
depart de son activite professionnelle. En 1883 ii dirigeait !'atelier photo-
graphique Decsey Jlka, mais avait deja l'intention d'ouvrir son propre
atelier. Au debut de I' annee 1884 ii Ioua I' atelier-meme ou ii travaillait -
celui de Decsey Jlka.
Durant aproximativement deux ans, !'atelier Fekete continua de fonc-
tionner dans l'ancien local de !'atelier Decsey, au 3, rue Kozep [l'actuelle
rue de l'Eveque Mihai Pavel]. Vers 1886 le photographe acheta une mai-
Vechi ateliere fotografice. Fekete Sondor 215

son de l'autre cote de la rue, au n° 8, ou ii demenagea. C'est â cette


adresse - 8, rue Kozep que fonctionna ensuite son atelier jusqu'â ce qu'il
cesse ses activites, en I 924. Seulement la rue changea de nom des 1893,
devenant rue Pavel.
La maison Fekete n'existe plus. Sur son ancien emplacement se
trouve, depuis 1925, une nouvelle aile du bâtiment de l'Ecole Normale
Greco-Catholique.
Des 1890, F ekete obtint le titre de photographe de la Cour Imperiale
[K. und K. Hofphotograph]. II fut le seul photographe d'Oradea â detenir
ce titre, â ce que nous savons.
Avant meme d'ouvrir son propre atelier, ii avait commence â colla-
borer avec la presse photographique professionnelle (Fenykepeszeti Lapok
[Feuille photographique] de Cluj) par des articles qui debattaient Ies
problemes pratiques et d'ordre technique concemant la realisation des divers
types de photographies de l 'epoque.
Sur le plan local, dans au moins deux domaines, Săndor Fekete fut
un pionnier: la photographie des images obtenues â l 'aide des rayons X et
Ies prises de vue â la lumiere artificielle.
En 1896, Fekete s'est activement implique dans Ies premieres ex-
perimentations aux rayons X â l'appareil Roentgen effectuees â Oradea par
le physicien lren Kăroly, professeur au College Premonstratens. Fekete
assura des le debut, en tant que collaborateur, la photographie des images
obtenues. Quant aux prises de vue â lumiere artificielle, ii commen9a â Ies
pratiquer des le debut de l'annee 1910.
Nous considerons aussi Săndor Fekete comme le premier photo-
graphe d'Oradea auquel on peut reellement accorder le titre d'artiste pho-
tographe. II participa â l 'Exposition Nationale de Budapest - 1885, ou,
pour la premiere fois en Autriche-Hongrie, la photographie fut presentee
aussi en tant qu'activite artistique et ii y fut distingue par le diplome du
merite. Quelques annees plus tard ii re9ut une nouvelle distinction, cette
fois-ci â l'Exposition Industrielle de Timişoara - 1891. II se distingua en-
suite â l'occasion de l'Exposition Millenaire de Budapest de 1896, â la-
quelle ii participa avec des portraits. Chaque fois, la presse photographique
professionnelle remarqua sa presence. Sa valeur professionnelle fut recon-
nue aussi au niveau intemational par l'obtention de la medaille de bronze
â l 'Exposition Universelle de Paris de 1900.
Sur ses vieux jours, Fekete vit se realiser l'un de ses reves - celui
de reunir Ies photographes d'Oradea dans une association professionnelle.
L' Association des Photographes Professionnels d 'Oradea fut fondee en
octobre I 922. Fekete en fut elu le president.
L'atelier photographique Sondor Fekete mit probablement fin â son
activite au cours de l'annee 1924.
En ayant existe durant une longue peri ode ( entre 1884 et 1924 ),
!'atelier Fekete produisit nombre de photographies. Elles sont conservees
216 Lucia Cornea

tant dans des collections orgamsees (publiques ou privees) que parmi Ies
photographies de famille de nombreuses personnes privees. Parmi Ies in-
stitutions qui detiennent dans Ies fonds que nous avons investigues de
nombreuses photographies produites dans l 'atelier Fekete, nous mention-
nerons surtout le Musee Memorial Ady Endre d'Oradea, la Phototheque
Historique du Musee National Hongrois de Budapest, ainsi que le Musee
de Bihar de Beretty6ujfalu, Hongrie.
La personnalite et l'activite de Săndor Fekete se situent, du point de
vue de l'histoire de la photographie â Oradea, â la jonction de deux epoques.
Avec l'ouverture de son atelier en 1884 s'acheve la periode des premiers
ateliers photographiques et commence la peri ode classique de l' ancienne
photographie. En tant qu'artiste photographe, il reste un maître du portrait,
meme s'il fut, au carrefour des XIX• et xx• siecles, un des meilleurs
photographes de paysages et de bâtiments.

Portretul unei călugăriţe Portretul unei tinere


1884, 6 x9 cm (format carte de visite) Circa 1890, 6x9,5 cm (format carte de
© Muzeul Memorial Ady Endre - Oradea, visite)
inv. 2496/203 © Muzeul Ţării Crişurilor , Secţia de
Portrait d' une nonne Istorie, inv.1649/ 4
Portrait d'une jeune fille
Vechi ateliere fotografice. Fekete Sandor 217

a b

C d

Ol PLOJV\

FBKEllE SĂNDOR:.
w . fEKl::TE S,,l\ffl'.)Qft
6 CSAS.!,\RI !S n1~.\1>1 1~N$f 0~ O C5,\SlJIRI b I\IR,\LYJ FCNSrGe
Kl1,u, FOtlE~tes ror1:~ro
:Cnt('.I"
rJU1,fMI r:itOJ'\~f't::5(.f • ttr,r "ff!O!~"t""''l'I
l.lOYl'IJ!!l rl?NTPiEf'EN'r-MOt ll+!Of ~l'>tl

NAGYVARADON NAGYVÂRADON
M-1u- ,m:u, 51<,Ji'\r -11M
Pf\'ltl ule7.:11 51'\J.l\r hN
--,i.," ...
e f
Evoluţiasiglei atelierului Fekete Sandor de-a lungul anilor:
a, b.) 1884-1885
c.) 1886-1893
d, e.) 1893- 1901
f.) după 190 I
Evolution de la marque de !'atelier Fekete Sandor le long des annees
218 Lucia Cornea

Valeria Lazăr împreună cu fiul ei Liviu Portretul Terezei Bolonyi


Circa 1900, JOxJ4 cm (format carte postale) 2 februarie I 90 I, JO x I 8 cm (format
© Muzeul Ţării Crişurilor, Secţia de Istorie, inv. cabinet portrait)
8479 © Muzeul Ţării Crişurilor, Secţia de
Valeria Lazăr avec son fils Liviu Istorie, inv. 853/ I
Portrait de Terez Bolonyi
PROCESUL DE „DEMOCRATIZARE"
A STRUCTURILOR MILITARE,
ÎNTRE DEZIDERAT SI REALITATE
1944-1947

de

Nicolae Mihu

Imediat dupa lovitura de palat de la 23 august 1944, eveniment care


a plasat, inevitabil, România în sfera intereselor politice ale Moscovei,
Partidul Comunist sprijinit de propriile-i formatiuni politice satelite s-a
angajat într-o apriga lupta pentru câstigarea puterii, utilizând în acest scop
un larg arsenal de metode si mijloace mai mult sau mai putin legale. Printre
acestea si-au gasit un loc de frunte actiunile de eliminare a persoanelor
incomode, care nu se puteau conforma „spiritului vremii". Din categoria
subiectelor vizate de procesul de „epurare" faceau parte cadre ale struc-
turilor militarizate, cu precadere ofiterii armatei române care luptasera pe
frontul rasaritean, si functionarii publici. Cu alte cuvinte, trebuiau aca-
parate doua pârghii principale ale societatii, prin înlocuirea profesionistilor
cu „oamenii partidului", personaje loiale si obediente 1 •
Dupa ce pierduse deja 160000 de ostasi si ofiteri, dezarmati si facuti
prizonieri de sovietici, în primele ore de la declansarea actiunii de la 23
august 1944, Armatei Române i se pregatea acum decapitarea2 . Un prim
pas a fost facut odata cu adoptarea Legii nr. 488, privind abilitarea Con-
siliului de Ministri de a dispune masuri privative de libertate împotriva
celor vinovati de dezastrul tarii si masuri asiguratorii asupra bunurilor
acestora. Apoi, chiar din primele saptamâni care au urmat instalarii guver-
nului Groza, în 6 martie 1945, au fost trecuti în rezerva sau retragere 46
de generali si 208 ofiteri superiori, dintre care 182 colonei 3 • Epurarea nu

1
Augustin Tarau, Purificarea administratiei, componenta a planului de comunizare a
României, în Cele Trei Crisuri, nr. I 0-12/octombrie-decembrie 2000, p. 39-44
2
Florica Dobre, Alesandru Dutu, Distrugerea elitei militare sub regimul ocupatiei
sovietice în România, voi. I, 29 august /944-28 decembrie /946, Institutul National pentru
Studiul Totalitarismului, Bucuresti, 2000, p. 13 (în prefata semnata de Prof.dr. Radu Ciuceanu)
) *** Armata Româna în primii ani ai revolutiei si constructiei socialiste, Editura
Militara, Bucuresti 1945, p. 62
220 Nicolae Mihu

s-a oprit aici. Prin aplicarea Legii nr. 186 din 19 martie 1945, în ciuda
faptului ca razboiul nu se încheiase, au fost trecuti în rezerva 70 de gene-
rali, 1878 ofiteri, 408 l subofiteri si 1139 de maistri militari 4 • La actiunile
de „curatire" a efectivelor militare si-au adus aportul o seama de oportu-
nisti, care nu s-au dat în laturi de la practica reprobabilelor delatiuni în-
dreptate împotriva colegilor5 sau a superiorilor6 .
Pe 3 decembrie 1944 s-a înfiintat Sectia militara a A.R.L.U.S. 7 , a
carei organ de presa "Vestea noua" a aparut pe 25 februarie 1945, fiind
prima celula politica de factura comunista grevata pe organismul militar. În
cadrul celei dintâi sedinte convocate de guvernul Groza, tinuta pe data de
7 martie 1945, Gheorghiu-Dej a ridicat problema "reorganizarii armatei".
În acest scop a fost gândita instituirea aparatului politic al acesteia, alcatuit
la început din peste 1OOO de ofiteri si subofiteri selectionati din Divizia
"Tudor Vladimirescu" 8 . Acestia au urmat în perioada 10-26 aprilie un curs
de informare politico-ideologica si metodica, dupa care, lotul a fost încadrat
în structurile militare, prin Decretul-lege 320 din 25 aprilie. La 8 mai, prin
Ordinul general nr. 29, aparatul politic a fost denumit E.C.P. (Educatie,
Cultura si Propaganda). La nivel central a fost înfiintata Directia superioara
E.C.P., care avea în subordine serviciile similare organizate la nivelul co-
mandamentelor de armata si al diviziilor si carora li se subordonau ofiterii
E.C.P. de la unitati si subunitati 9 • Sefii acestor servicii au devenit adjuncti
ai comandantilor esaloanelor amintite. În aceasta calitate aveau dreptul sa
treaca peste ierarhia existenta si sa ia legatura nemijlocit cu Directia supe-
rioara a E.C.P. 10 •
În 16 mai 1945 au fost publicate "lnstructiunile referitoare la drep-
turile si obligatiunile Directiei superioare a educatiei, culturii si propagan-
dei de pe lânga Ministerul de Razboi, ale serviciilor de cultura si educatie
de pe lânga comandamentele armatelor si diviziilor, precum si ale ajuto-
rilor comandantilor de unitati si subunitati pentru cultura si educatie". Printre
sarcinile trasate acestei structuri se gaseau si acelea de a forma noi cadre
politice destinate armatei si de a organiza celule P.C.R., în mod acoperit,
în rândurile militarilor. Arsenalul propagandistic utilizat în vederea politi-
4
Mircea Chiritoiu, Lovitura de stat de la 30 decembrie 1947. Preliminarii militare,
consecinte politice, Fundatia Academia Civica, Bucuresti, 1997, p. 17
5
Arhivele Nationale - Directia jud. Bihor, (în continuare ANDJBh) fond Comitetul jud.
Bihor al PC.R., dosar 44/1945-1948, f. 2-2V
6
Ibidem, f. 3-3V
7
Asociatia Româna pentru Legaturi cu Uniunea Sovietica - n.n. N.M.
M Viata Noua, anul II, nr. 40 din 23 februarie 1946, p. 4
9
Idem, nr. 16 din 19 ianuarie 1946, p. I
10
**"' Armata Româna în primii ani ai revolutiei si constructiei socialiste, Editura
Militara, Bucuresti 1945, p. 45-50
Procesul de „democratizare" a structurilor militare, între deziderat şi realitate 1944-1947 221

zarii vietii militare acoperea o gama larga de metode s1 mstrumente. De


pilda, în perioada 21 mai-30 iulie 1945, când a ajuns si stationat la Oradea,
aparatul politic al Diviziei 3 Munte a desfasurat 18 conferinte cu ofiterii si
subofiterii, 167 convorbiri tinute cu ostasii, 42 de colturi ale ostasului, 14
mitinguri, 22 de programe artistice, 8 meciuri de fotbal, a editat 87 de foi
volante si au fost alfabetizati 382 de soldati 11 •
Faptul ca în teritoriu, corpul ofiteresc îsi manifesta în continuare
adeziunea si simpatia pentru vechile valori ale democratiei, promovate de
„reactiune", a determinat structurile de conducere comuniste sa întreprinda
masuri mai drastice de „educare" a sectorului militar 12 • La sedinta Biroului
Politic al C.C. al P.C.R., din 25 septembrie 1945, s-a luat hotarârea de a
se epura cel putin jumatate din corpul ofiteresc si de a se spori numarul
celulelor de partid conspirative si a ofiterilor educatori din armata, ,,in-
diferent de cât costa". Cu aceasta ocazie au fost primiti în P.C.R. o serie
de ofiteri superiori: generalul Constantin Vasiliu-Rascanu (noul ministru de
razboi), generalul Nicolae Cambrea, generalul Constantin Popescu, gener-
alul Iacob Teclu, locotenent-colonel Nicolae Popescu, locotenent-colonel
Floca Arhip, maior Nicolae Dobre, oameni devotati comunistilor 13 • În
antiteza cu acest grup s-au aflat colegii lor din Comandamentul Etapelor,
care fiind mai aproape de pulsul realitatilor derulate în sfera lor de com-
petenta teritoriala, nutreau temerea ca, dupa desfiintarea acestei structuri,
Ardealul de Nord va fi „comunizat" de catre rusi prin intermediul etnicilor
maghiari 14 •
Intensificarea activitatii partidului asupra sistemului militar a consti-
tuit tema principala a conferintei cu secretarii comitetelor regionale de
partid, convocata de catre Comitetul Central în zilele de 15-17 noiembrie
1945. În ciuda eforturilor depuse de partid, rezultatele nu s-au ridicat la
nivelul asteptat. În sedinta plenara a Comitetului Central, din 25-28 ianua-
rie 1946, Dumitru Coliu a propus înfiintarea unei sectii militare în cadrul
organului central. Problema prezentei partidului în structurile militare a
fost reluata si la cele doua consfatuiri organizate de aceasta sectie în lunile
martie si august. În intervalul scurs între ele, numarul membrilor de partid
a crescut de la 900 la 3100. Dincolo de cifrele comunicate, în celule si
organizatiile de partid de la nivelul subunitatilor domnea haosul si forma-

11
Ibidem, p. 55
12
ANDJBh,fond Comitetul jud. Bihor al P.C.R., dosar 45/1945-1947, f. 5-6
11
Mircea Chiritoiu, Lovitura de stat de la 30 decembrie 1947. Preliminarii militare,
consecinte politice, Fundatia Academia Civica, Bucuresti, 1997, p. 18
14
ANDJBh,fond Comitetul jud. Bihor al P.C.R., dosar 5/1944-1947, f. 33
222 Nicolae Mihu

lismul 15 • Comisia militara a C.C. al P.C.R. a stabilit cu aceasta ocazie


urmatoarele directii de actiune:
a) selectionarea si promovarea cadrelor pe baza capacitatii, devota-
mentului si atasamentului fata de regimul democrat-popular;
b) înlaturarea din structurile militarizate a elementelor incapabile,
corupte si retrograde;
c) promovarea si înaintarea în functiile de comanda a elementelor
tinere, capabile si devotate.
Pâna în martie 1946 au fost promovati în grad, conform noilor cri-
terii, 15757 de ofiteri si subofiteri activi si de rezerva 16 • Concomitent, au
fost operate noi licentieri din serviciu. Ele au afectat negativ starea de spirit
a ofiterimii 17 •

* *
*
Restructurarea aparatului militar a fost o operatiune anevoioasa si de
durata. O actiune pripita, de genul celei efectuate de comunistii bulgarii
dupa preluarea puterii, când au executat elita armatei lor, nu era avanta-
joasa. Pâna la formarea noilor cadre „democratice" mai erau utile si cele
vechi si chiar se încerca convertirea unei parti a corpului ofiteresc. Pentru
interesele comunistilor, de un real folos au fost agentii infiltrati în struc-
turile militare. Unii dintre ei au îmbratisat din naivitate doctrina bolsevica,
altii din interes, dar si unii si altii au contribuit la disolutia acestui impor-
tant sector al statului.
În mai 1945 locotenentul Cojocar Ioan s-a adresat Regionalei P.C.R.
Oradea cu o plângere împotriva comandantului sau, colonelul Iorga Nico-
lae care l-a apostrofat pentru activitatea sa propagandistica dusa în rândul
soldatilor. Fiindca nu se „astâmpara", comandantul l-a amenintat cu prezen-
tarea în fata Curtii Martiale 18 • În iunie, plutonierul Arhip Alexandru de la
Serviciul de Triaj si Evacuare din Oradea a formulat o delatiune împotriva
superiorului sau, plutonierul-major Cotoiu Pavel, pe care a expediat-o
Regionalei P.C.R. Oradea. Acesta era acuzat ca nutreste sentimente antico-
muniste, pe care le împartasea si soldatilor. Printre altele, se arata convins
ca învingerea Germaniei reprezinta doar o etapa tranzitorie a conflictului
mondial, el urmând sa fie continuat de fortele anglo-americane împotriva
15
Idem, dosar 44/1945-1948, f. 5
16
"** Armata Româna În primii ani ai revo/utiei si constructiei socialiste, Editura
Militara, Bucuresti 1945, p. 62
17
ANDJBh, fond Comitetul jud. Bihor al P.C.R., dosar 45/1945-1947, f. 22
18
Idem, dosar 44/1945- I 948, f. 2-2V
Procesul de „democratizare" a structurilor militare. între deziderat şi realitate 1944-1947 223

Uniunii Sovietice. Sergentul Chis Nicolae se raliase opiniilor plutonierului


si considera ca alianta României cu U.R.S.S. este conjuncturala, fiind
determinata strict de interesele Partidului Comunist Român 19 •
Într-o analiza a Resortului Militar din cadrul Regionalei P.C.R. Ora-
dea, jandarmii erau acuzati de simpatii pentru „partidele istorice" si actiuni
ostile „fortelor democratice". Pe parcursul materialului erau relatate diverse
situatii în care militarii nu numai ca nu au intervenit pentru aplanarea unor
conflicte iscate între comunisti si „taranisti", ci i-au sprijinit pe cei din
urma. Era oferit cazul secretarului celulei de partid din Tarian, care a fost
batut si apoi înjunghiat de trei consateni. Dupa arestarea si audierea aces-
tora, seful postului a considerat incidentul lipsit de periculozitate si i-a
eliberat pe faptasi.
Jandarmii din Tinca au utilizat farta pentru a împrastia un grup de
,,democrati" care intonau Internationala., iar la Vadu Crisului au perchez-
itionat localul P.C.R.
Concluzia raportului a fost ca este necesara o epurare generala a
efectivelor Jandarmeriei si promovarea unor „elemente democratice" în
locul militarilor de cariera20 • În acest sens, a fost înaintata sinteza Co- o
mitetului Central al P.C.R. la finalul careia au fost formulate propuneri
menite sa „însanatoseasca" structurile de ordine si sa le largeasca spectrul
de actiune inclusiv pe tarâm politc: ,,Nici un jandarm din cei pusi în
disponibilitate sa nu fie rechemat fara consultarea prealabila a FND-ului
local, iar în Jandarmerie sa fie încadrate elemente noi, democratice, pro-
puse de FND; Sa se largeasca dreptul Biroului de Siguranta de a face
cercetari si arestari în chestiuni politice pe tot teritoriul judetului; În toate
centrele de plase sa se organizeze o politie cu competinta în chestiuni
politice" 21 •
O nota informativa din 3 decembrie 1945 relata atitudinea soldatilor
cantonati în comuna bihoreana Tileagd, care cu ocazia balului organizat în
localitate, au înlocuit portretul generalisimului Stalin cu cel al regelui Mihai
I, au huiduit imnul sovietic si au scandat lozinci pro-monarhiste22 •
Tot în decembrie un pluton de jandarmi ai Legiunii din Oradea a
descins în comuna Osorhei pentru a confisca armele detinute fara permis
de civili. Cu aceasta ocazie au fost confiscate si armele membrilor celulei
de partid din localitate. Pentru ca fruntasii locali s-au împotrivit, maiorul
Feticau a ordonat arestarea lor si trimiterea în fata Curtii martiale din Cluj 23 •
19
Ibidem, f. 3-3V
20
Idem, dosar 45/1945-1947, f. 5-6
21
Ibidem, f. 3-4
22
Ibidem, f. 57
23
Ibidem, f. 18
224 Nicolae Mihu

Falsa remaniere guvernamentala operata de Petru Groza la începutul


anului 1946, prin introducerea în cabinet a celor doi ministri ai opozitiei,
Romniceanu si Hatieganu, a readus sperante populatiei în perspectiva ras-
tumarii de la putere a echipei comuniste. Acest curent pozitiv a fost resim-
tit si în rândul cadrelor militare, el fiind semnalat într-o serie de note
informative întocmite de agentii infiltrati în structurile armate. În ianuarie,
plutonierul de jandarmi Onoiu Dumitru de la postul Tileagd intrase sub
observatia ofiterului E.C.P. deoarece îsi exprimase public convingerea vic-
toriei în alegeri a „taranistilor"24 •
Dupa cum era de asteptat, organismul militar nu putea scapa proce-
sului de „purificare", ale carui mecanisme actionau nu numai din exterior,
adica prin simpla înlaturare a elementelor „nedemocratice" pe baza unor
decizii, ci si din interior, prin intermediul celulelor P.C.R. organizate la
nivelul fiecarui esalon.
Cum armata, jandarmeria si politia trebuiau sa joace un rol deosebit
de important pe parcursul întregii campanii electorale a anului 1946, în
luna ianuarie au fost întreprinse mai multe controale pe linie de partid la
majoritatea unitatilor. S-a dovedit cu aceasta ocazie, ca responsabilii poli-
tici din cadrul unitatilor militare s-au grabit sa raporteze importante cresteri
numerice ale efectivelor celulelor de partid pe care la „pastoreau". Asa de
pilda, la unitatea de graniceri din Salonta, numai în doua saptamâni nu-
marul membrilor de partid crescuse la 36. Considerând artificiala evolutia
raportata, Litvin Stefan, secretarul de partid al Garnizoanei Oradea, s-a
deplasat la fata locului spre a verifica veridicitatea informatiei. ,,L-am în-
trebat cum a putut ridica numarul acesta de membri într-un interval atât de
scurt - relata secretarul - si din raportul sau am putut constata ca majori-
tatea membrilor care s-au înscris nu cunosc ce este P.C.R., si mai putin, nu
stiu care este punctul nostru final, nici care este linia partidului nostru".
Situatia i-a îngrijorat pe sefii ierarhici ai garnizoanei, care a sanctionat
formalismul manifestat de responsabilii din teritoriu ca fiind periculos, cu
atât mai mult cu cât alte informatii scoteau la lumina simpatii „taraniste"
în rândul militarilor2 5 •
O stare de lucruri identica ·a fost înregistrata si în rândurile jan-
darmilor. Mai aproape de lumea rurala, jandarmii împartaseau în mare
parte ideile „taraniste" si adesea au favorizat sabotarea actiunilor desfasu-
rate la sate de catre fortele politice aflate la putere. În luna mai, comandan-
tul Inspectoratului de Jandarmi Oradea, a emis un ordin circular prin care
interzicea implicarea jandarmilor în disputele politice si le solicita sa acorde

24
Idem, dosar 44/1945-1948, f. 60
25
Ibidem, f. 5
Procesul de „democratizare" u structurilor militare, i11tre deziderat şi realitate 1944-1947 225

spnJm „forte lor democratice", pentru ca - amintea acesta - ,,este inadmi-


sibil ca pentru actiunile guvernului sa se ia masuri restrictive si poate chiar
de sabotare, iar pentru alte partide politice, jandarmii sa fie paravan bi-
nevoitor si sa dea concurs, lasând sa se înteleaga ca nutresc aceleasi idei
politice ca si cei carora li se da protectie neconditionata". Este limpede ca
se facea referire aici la atasamentul militarilor pentru politica promovata de
catre P.N.T.-Maniu, deoarece circulara se întemeia pe notele informative
fumizate de legiunile de jandarmi de la Satu Mare si Salaj 26 •
Apropierea momentului alegerilor s-a reflectat si în intensitatea ope-
ratiunilor de „purificare" a aparatului militar. Daca în cadrul armatei, di-
mensiunile actiunilor au fost cu ceva mai reduse, în ce-i priveste pe jan-
darmi, acestea au cunoscut o adevarata avalansa de eliminari. Legiunile
din subordinea inspectoratului de la Oradea au trimis în luna iulie listele
cu ofiterii si subofiterii „care nu s-au încadrat în spiritul democratic". Pe
lista satmarenilor figurau 14 cadre, printre care si comandantul sectorului
Somcuta Mare. Salajul propunea pentru eliminare 11 cadre, majoritatea sefi
de post, faptele invocate pentru inlaturarea acestora a fost foarte diverse,
astfel, plutonierul Stancu Dragnea de la postul Bucium era învinuit ca nu
a raportat despre bataia încasata de la sateni de seful comisiei de reforma
agrara cu ocazie deplasarii acestuia în comuna si ca era ruda cu protopopul
local „cunoscut fruntas maoist". Plutonierul Preda Gheorghe de la postul
Unguras nu se sfia sa declare public ca „actualul regim nu va iesi la putere
si tot Maniu va iesi''. La fel se comportau si plutonierii German Teodor de
la postul Ulmeni si Habuc Mihai de la postul Somes-Odorhei, despre care
se relata ca „sustin cu încapatânare cauza Maoista". Stancescu M. Gheor-
ghe, de la postul Patal l-a batut pe primarul comunei, fruntas al Frontului
Plugarilor, iar seful postului din Sacaseni, Ionca Lazar n-a intervenit atunci
când un grup de comunisti sositi în comuna au fost luati la bataie de catre
localnici.
Ziua alegerilor, 19 noiembrie, în ciuda „succesului" repurtat de F.N.D.
a demonstrat netemeinicia efortului de „democratizare" a fortelor armate.
Pânditi de spaima „licentierii din serviciu" o mare parte a cadrelor militare
s-au ferit de a-si exprima deschis optiunile politice. Totusi, momentul
scrutinului i-a descatusat de aceasta temere si acestia si-au dat votul „partide-
lor istorice". În ciuda garantarii libertatii si secretului votului, asa dupa
cum argumenteaza documentele, atitudinea militarilor a fost atent urmarita.
Raportul din luna noiembrie, întocmit de resortul militar al Regionalei
Oradea, sublinia tocmai neputinta monitorizarii totale a unei bune parti a
cadrelor. ,,Dupa ce a aparut primul lot dintre cei trecuti in cadru disponibil
26
Idem, fond lmpectoratul de Jandarmi Oradea, dosar 36/1946, f. 71
226 Nicolae Mih11

- relata raportul - a intrat frica în ofiterii si subofiterii reactionari, cei care


cu acest lot nu au fost înca scosi afara. De teama ca si ei vor urma pe
ceilalti, nu au mai reactionat mai departe pe fata. Acum în luna aceasta, cu
ce ne-am apropiat mai mult de ziua alegerilor, aceste elemente au iesit la
suprafata. În ziua alegerilor, unii dintre ei, prin sabotarea bunului mers al
alegerilor, iar altii chiar cu propaganda deschisa, manista, au ajutat reac-
tiunea la sectiile de votare sau oriunde se gaseau. Aceasta zi a fost un
examen foarte bun pentru toti ofiterii si subofiterii. În ziua aceasta am avut
posibilitatea sa-i verificam pe aproape fiecare dintre ei" 27 .
Prin continutul ei, concluzia emisa de ierarhia politica a scos în
evidenta verticalitatea de care au dat dovada cei mai multi dintre militari
si mai mult, nivelul de maturitate politica cu care erau înzestrati, pentru ca
au lasat la o parte interesele personale, deosebit de importante pentru
fiecare în parte în raport cu realitatile crude ale epocii, si au privit cu
speranta catre viitor, încercând ca prin votul lor sa înlature norii sumbri ai
comunismului ce se conturau la orizontul destinului tarii.
Jandarmii de la Scoala de Jandarmi din Oradea si cei de la Detasa-
mentul C.F.R. au votat în bloc lista P.N.T.-Maniu, provocând în acest fel
un scandal de proportii, ce a atras dupa sine declansarea unei severe
anchete. Lucrul acesta a putut fi constatat la „despuierea" urnelor când la
numaratoarea voturilor au iesit învingatori „taranistii", cu tot efortul orga-
nizatorilor de a „sprijini" B.P.D.-ul. Rastumarea urnelor a scos la iveala
faptul ca buletinele introduse de catre ofiteri si sotiile lor la primele ore ale
diminetii exprimau optiunca Maniu, în vreme cc ultimele, ,,suplimentate"
de organizatori sustincau fortele de stânga 28 .
Cu toate acestea, ,,câstigarea" alegerilor de catre fortele aflate la
guvernare a spulberat ultima speranta de reasezare a societatii românesti pe
coordonatele unei democratii autentice. Militarii care au scapat, temporar,
valului de epurare au considerat ca ar fi mai benefic sa se alinieze reali-
tatilor politice, atitudine surprinsa în raportul pc luna decembrie, unde se
spune ca „în urma rezultatelor alegerilor, mai multi ofiteri si subofiteri
neîncadrati politic pâna în prezent, care figureaza ( ... ) ca oscilanti, si-au
manifestat dorinta de a se înscrie în P.C.R." 29 • Altii, nu au ales aceasta cale
si au fost cuprinsi în urmatoarele valuri de epurare, multi ajungând în
puscariile sau lagarele comuniste. Pe de alta parte, trebuie amintit faptul ca
pâna la finalizarea procesului de faurire a „armatei populare" în 1954, cu
exceptia cadrelor E.C.P., în structurile militare nu au mai supravietuit mei
unul dintre ofiterii de cariera formati de regimul anterior.

27
Idem, fond Comitetul jud. Bihor al PC.R., dosar 45/1945-1947, f. 22
28
Idem, fond Inspectoratul de Jandarmi Oradea, dosar 36/1946, f. 359-360
29
Idem, fond Comitetul jud. Bihor al PC.R., dosar 4711946-1947, f. 1-3
Procesul ele „clemocratiZllre" a st111ct11rilor militare, i11tre cle=iclerat şi realitate 1944-1947 227

În încheiere, consideram ca fiind sugestiva pentru caracterizarea


atmosferei politice a fatidicului an 1946, formula-avertisment lansata de
catre inspectorul general al Inspectoratului General Administrativ-Circa VIII
Oradea, Aurel Bejan, în cadrul conferintei administrative desfasurate la
mijlocul lunii iulie 1946. În prezenta candidatului PCR, Patrascu, aflat în
vizita la Oradea, el a aratat ca s-a oferit fiecarui functionar posibilitatea de
a opta pentru înscrierea în partidele BPD: ,,între ceea ce a fost si ceea ce
este în viata noastra de stat s-a produs o mare spartura - explica acesta -
moare o conceptie si se naste alta. Aparatului administrativ îi revine sarcina
de a înregistra aceste transformari, el trebuie adaptat acestei situatii ( ... ),
omul este adaptabil. Cine nu se adapteaza, ramâne singur, dispare" 30 •

DER PROZE/3 VON "DEMOKRATIESIERUNG" DER


MILITÂRSTRUKTUREN
ZWJSCHEN FORDERUNG UND REALITÂ.T
1944-1947
ZUSAMMENFASSUNG

Gleich nach dem Palaststreich vom 23. August 1944, ein Ereignis
welches Rumănien in dem politischen Interessenkreis von Moskau ge-
bracht hatte, begann die Kommunistische Partei, die von den eigenen
politischen Satellitenformationen unterstiitzt war, cinen harten Kampf um
das Gewinnen der Macht, indem sie, zu diesem Zweck, ein weites Arsenal
von mehr oder weniger gesetzlichen Methoden und Mitteln verwendet
hatte. Zwischen diesen haben die AusstoBungsaktionen der lăstigen Per-
sonen, die sich dem "Geist der Zeit" nicht anpassen konnten, einen wich-
tigen Platz gefunden. Zu der Kategorie der vom "Săuberungsprozesses"
hingezieltcn Objekte gehorten Kader der militărisierten Strukturen, insbe-
sondere Offizicre dcr rumănischen Armee, die auf die ostliche Front
gekămpft hatten und Staatsangestellten. Anders gesagt, man muBte zwei
Haupthcbel der Gesellschaft durch das Ersetzen der Spezialisten mit den
"Menschen der Partei", aufrichtige und gehorsame Personen, an sich reiBen.
Nachdem sie schon 160000 Soldaten und Offiziere, die in den ersten
Stundcn nach der Auslosung der Aktion vom 23. August 1944 von den
Sowjctischen entwaffnet und gcfangengenommen wurden, verlorcn hatte,
bereitete man jetzt der Rumănischen Armee das Enthauptcn. Ein erster
Schritt wurde durch die Verabschiedung des Gesetzcs Nr. 488 gemacht,
durch welche wurde der Ministerrat habilitiert Freiheitsstrafen gegen jenen
111
Idem, fond Inspectoratul General Administrativ-Circa VJ/1 Oradea, dosar 2/1946, f. 41
228 Nicolae Mihu

die an dem Zusammenbruch des Landes schuldig waren und gerichtlichen


Beschlagnahmen deren Giiter anzuordnen. Dann, gleich in den ersten
Wochen nach dem Einsetzen der Groza-Regierung am 6. Mărz 1945, muBten
46 Generăle und 208 hohere Offiziere, von denen 182 Oberste, den aktiv-
en Dienst aufgeben. Aber das war nicht die Ende der Săuberung. Durch
das Anwendung des Gesetzes Nr. I 86 vom I 9. Mărz I 945, obwohl der
Krieg noch nicht zu Ende war, haben 70 Generăle, 1878 Offiziere, 4081
Unteroffiziere und I I 39 Militărrneister den aktiven Dienst aufgegeben. Zu
den Săuberungsaktionen der Militărbestănde haben sehr viele Opportunis-
ten ihren Beitrag geliefert, indem sie zum Ausiiben der verwerflichen
Delationen, die auf ihren Kollegen und Vorgesetzten gerichtet waren, ge-
griffen haben.
IMAGINEA OPOZIŢIEI ÎN PRESA
,,DE LUPTĂ DEMOCRATICĂ" A ANILOR 1945-1946.
CAZUL COTIDIANULUI „VIAŢA NOUĂ-CRIŞANA"

de

Ion Zainea

După 6 martie 1945, naţional-ţărăniştii lui Iuliu Maniu şi liberalii lui


Constantin (Dinu) Brătianu au reprezentat principala forţă de opoziţie faţă
de guvernul Groza şi comunişti. Aceştia i-au privit pe naţional-ţărănişti şi
pe liberali drept cei mai periculoşi adversari ai lor şi, ca urmare, le-au făcut
viaţa din ce în ce mai grea. Le-au desfiinţat cluburile, le-au spart adunările,
le-au interzis ziarele şi le-au supus conducătorii unor continue hărţuieli şi
denigrări în cadrul adunărilor publice şi unor atacuri virulente în presă,
împiedicîndu-i efectiv să desfăşoare o activitate politică normală. Partidul
Comunist a ştiut să divizeze Opoziţia, să creeze pentru un timp impresia
că doreşte o cîrmuire de coaliţie, marginalizînd apoi treptat forţele ne-
comuniste.
Încercările lui Iuliu Maniu de a coaliza Opoziţia au fost continuu
contracarate de către Putere, care încă din primele săptămîni a început să
edifice suprastructura instituţională pentru controlul informaţiilor, iar la 23
martie 1945 a fost creat Ministerul Propagandei, care exercita cenzura
asupra presei şi a tuturor celorlalte publicaţii. O presă cu totul altfel îşi face
apariţia în prim plan, o presă venită din Răsărit, autointitulată „de luptă
democratică", menită a sprijini Puterea şi a acorda toată atenţia ideologiei
şi propagandei sovietice. Răspîndite în întreaga ţară, noile ziare poartă
nume semnificative: Victoria (Bucureşti), Înainte (Craiova), Tribuna Nouă
(Cluj), Luptătorul Bănăţean (Timişoara), Libertatea Poporului (Arad), Drum
Nou (Braşov), Înfrăţirea (Tîrgu Mureş). Cel din Oradea s-a numit Viaţa
Nouă, apoi, începînd cu 6 martie 1946, Crişana, şi a avut ca redactor
responsabil pe Moise Floruţău, lider al Frontului Plugarilor din Bihor. Noua
presă a urmat linia trasată de Graiul Nou din Bucureşti, organ al Direcţiei
Politice a Grupului de Trupe al Armatei Roşii, ce şi-a asumat rolul unui
formator de opinie.
Soarta României a fost hotărîtă la Conferinţa miniştrilor de externe
ai celor Trei Mari Puteri desfăşurată la Moscova ( 16-26 decembrie 1945),
230 Ion Zainea

guvernul Groza urmînd să fie reorganizat, în sensul să includă şi cite un


reprezentant al Opoziţiei şi să organizeze alegeri libere cit mai curînd
posibil 1• Hotărîrile de la Moscova au fost interpretate de presa Puterii ca o
recunoaştere de către Naţiunile Unite a liniei urmate de guvern, iar nu mai
puţin ca un avertisment dat Opoziţiei asupra modului în care va trebui să
privească, de acum înainte, activitatea executivului. Comentînd evenimen-
tele, cotidianul Viaţa Nouă aprecia că lărgirea guvernului „va face să dis-
pară rezervele opoziţiei" şi va atrage după sine „dezvoltarea ţării în con-
formitate cu intenţiile Marilor Puteri". Cei ce se vor opune politicii demo-
cratice a guvernului se vor opune politicii de pace a marilor aliaţi şi se vor
dovedi a fi „duşmani ai poporului" 2 •
Această imagine a presei „de luptă democratică" cu privire la viitorul
guvern şi opoziţie se consolidează în perioada tratativelor pentru comple-
tarea guvernului, Comisia interaliată (A.I.Vîşinski, A.Harriman şi A.Clark-
Keer) respingînd, pe motiv că depăşeşte competenţele sale, cererea partidelor
de opoziţie privind neutralizarea ministerelor cheie. Completarea guvernu-
lui cu Emil Haţieganu (P.N.Ţ.) şi Mihail Romniceanu (P.N.L.) este comen-
tată în mod elogios, presa „democratică", centrală şi locală, considerînd pe
bună dreptate că în noua sa configuraţie guvernul va avea mai multă
credibilitate în faţa forurilor mondiale şi va putea obţine, ,,cu un ceas mai
devreme", un statut internaţional pentru România.
Înţelegînd completarea guvernului ca o intrare în rînd, o aliniere la
politica acestuia a partidelor naţional-ţărănesc şi liberal, presa Puterii a fost
dezamăgită de declaraţia lui Emil Haţieganu, în care afirma că intră în
guvern „fără a purta răspunderea guvernării", considerată ofensatoare şi
aspru amendată; altă culoare, aprecia aceeaşi presă, avea declaraţia lui
Mihail Romniceanu, care, în numele P.N.L., a spus că intrînd în guvern nu
înţelege decît „să se conformeze cu loialitate dorinţei celor Trei Mari Aliaţi
de a vedea instituindu-se în România un regim de libertate democratică".
La drept vorbind, nu avea cu totul altă culoare, ci era mai abil formulată,
mai cuminte, iar presa Puterii a încercat să speculeze acest lucru în speranţa
unei divizări a Opoziţiei. Comentînd declaraţiile celor doi miniştri, cotid-
ianul Viaţa Nouă făcea constatarea că cea a lui Emil Haţieganu nu este
„nici în conformitate cu hotărîrile Conferinţei de la Moscova şi nici nu
corespunde concepţiei asupra răspunderilor miniştrilor într-un guvern", ea
arătînd că P.N.Ţ. ,,nu înţelege să colaboreze pentru o Românie democratică
şi încearcă să împiedice orice operă în folosul poporului". Considera, cu
toate acestea, că prin ultimele evenimente regimul democratic este cu mult

1
Ghiţă Ionescu, Comunismul în Romania, Bucureşti, Editura Litera, 1994, p. I 51.
Viaţa Nouă. Oradea, II, nr. 3, 4 ianuarie 1946, p. I.
1
Imaginea opo=i/iei in presa „de luptă democra/i('{i" a anilor 1945-/946 231

întărit>, ,,ultimele evenimente" însemnînd operaţia de cosmetică politică a


guvernului şi desigur declaraţiile mai temperate ale lui Mihail Romniceanu.
Încurajat de începutul bun, la 8 ianuarie 1946, guvernul comunică
intenţia sa de executare integrală a hotărîrilor Conferinţei de la Moscova,
respectiv efectuarea alegerilor în cel mai scurt timp posibil, asigurarea
libertăţii acestora, precum şi a libertăţii presei, cuvîntului, religiei şi dreptu-
lui de asociere. Luînd contact cu reprezentanţii mass media, Emil Bod-
năraş, secretar general al Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, declara că
dorinţa guvernului este să vadă în presă „cît mai variate discuţiuni asupra
chestiunilor ce agită azi ţara", presa putînd astfel „să dea sugestii şi să
aducă o serioasă contribuţie la lămurirea problemelor"4. Gîndul său era
desigur la sugestii pe placul guvernului, nicidecum la o dezbatere princi-
pială, aşa cum ar fi fost normal şi a lăsat să se înţeleagă, cu intenţia de a
amăgi marile democraţii occidentale.
La începutul anului l 946, ca rezultat al înţelegerilor de la Moscova,
organelor de presă naţional-ţărăniste şi liberale, Dreptatea şi respectiv Libe-
ralul, li s-a permis să-şi reia apariţia. Erau monitorizate însă cu multă
atenţie, folosindu-se orice prilej pentru a lovi în ele cu toată puterea. Aşa
s-a întîmplat cu ziarul Ardealul, devenit oficios al P.N.Ţ. după ce, un timp,
lucrătorii tipografi au refuzat să mai tipărească Dreptatea. Suspendat mai
întîi temporar pentru un articol cu „rezonanţă de propagandă şi aţîţare
antisemită", i s-a interzis reapariţia pe motiv că a primit subvenţii de la
guvernul antonescian. Întrega presă „de luptă democratică" s-a năpustit
asupra ziarului naţional-ţărănist, acuzat că se dovedeşte a fi „monitorul
reacţiunii şi al huliganismului legionar", Sindicatul depozitarilor de ziare
avertizîndu-1 că nu-l va mai difuza în nici un oraş din ţară în cazul în care
va reapare. Aliniindu-se acestei atitudini, cotidianul Viaţa Nouă, într-un
articol intitulat „Libertate, dar nu pentru semănătorii de ură", acuză Ardea-
lul că s-a dedat la aţîţări rasiste şi şovine, că foloseşte limbajul dispărutelor
fiţuici hitleriste, că profită de libertăţile democratice pentru a săpa la te-
meliile democraţiei, încercînd să reînvie regimul fascisto-legionaro-anto-
nescian de tristă amintire. Nu se pierde ocazia pentru a face responsabil
ziarul naţional-ţărănist de evenimentele petrecute la 8 noiembrie l 945,
acestea fiind urmarea „provocărilor şi incitărilor" sale „huliganice şi anti-
democratice"5.

1
Idem, nr. I O, 12 ianuarie 1946, p. 1.
4
Idem, nr. 9, 11 ianuarie 1946, p. I.
; Idem, nr. 20, 24 ianuarie I 946, p. 1. Ziarul Ardealul a adresat apelul ca în ziua de 8
noiembrie, onomastica regelui „toată suflarea românească" să fie prezentă în Piaţa Palatului pentru
„a-şi manifesta dragostea, devotamentul şi neclintita încredere în regele Mihai". Zeci de mii de
oameni au venit pentru a-şi exprima opoziţia faţă de guvernul Groza şi comunişti. La cererea
guvernului, au fost aduse camioane cu muncitori pentru a „sparge" întrunirea. (Ioan Scurtu,
Istoria Partidului Naţional Ţărănesc, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1994, p. 436).
232 Ion Zainea

Recunoaşterea noului cabinet Groza de către guvernele S.U.A şi


Marii Britanii (4 februarie 1946) a fost pentru Putere şi presa care o de-
servea o mare victorie, un moment care trebuia sărbătorit pentru a lovi din
nou şi a pune în umbră Opoziţia. În întrega ţară, secţiile F.N.D.-ului au
organizat mari adunări populare şi mitinguri, prezentate ca „expresie spon-
tană a bucuriei populare", care trebuiau să demonstreze maturitatea politică
şi sprijinul hotărît acordat de masele populare guvernului „de largă con-
centrare democratică". La adunarea de la Oradea, din 8 februarie 1946,
ministrul de Interne, Teohari Georgescu, Ioan Burcă, subsecretar de stat la
acelaşi minister şi Leontin Silaghi, secretarul Comitetului Regionalei Ora-
dea a P.C.R., au putut ataca, în cuvîntările lor, cu mai mult curaj Opoziţia,
devenită sinonimă cu „reacţiunea internă", şi „partidele istorice", o sintag-
mă care pentru presa „de luptă democratică" va căpăta sensul de „partide
intrate în istorie prin modul în care au înţeles să asuprească poporul în
timpul guvernării lor" 6•
Pentru Opoziţie, recunoaşterea guvernului a constituit o grea lovi-
tură. Obstacolele pe care ea le ridicase în faţa Puterii se prăbuşeau pc rînd,
iar speranţele în sprijinul democraţiilor occidentale slăbeau de fiecare dată.
Noul guvern nu era în nici un fel reprezentativ pentru voinţa majorităţii
românilor, continuînd să fie dominat de comunişti şi de mentorii lor so-
vietici. Unica speranţă rămînea pentru ea alegerile, motiv pentru care in-
sistă cu tărie ca acestea să se desfăşoare sub supravegherea unor observa-
tori străini, un alt prilej pentru Putere şi presa „democratică" de a lovi
Opoziţia, acuzată de lipsă de patriotism.
În vederea alegerilor a fost ridicată cenzura, presa Opoziţiei putînd
aborda un stil mai liber şi mai direct pentru a informa şi a comunica cu
cititorii săi. Pe lîngă Dreptatea şi Liberalul din Bucureşti, au reapărut în
ţară o seamă de ziare interzise în martie 1945, precum Patria, organ al
P.N.Ţ., şi Naţiunea română, al P.N.L., ambele la Cluj, care au dat un plus
de vigoare Opoziţiei, ele devenind organe de luptă împotriva guvernului.
Altor ziare, precum Beiuşul, Tribuna (Braşov), Foaia Noastră (Timişoara),
Plaiuri Năsăudene sau Unirea, le-a fost refuzată apariţia pe motiv că au
beneficiat de subvenţii de la Ministerul Propagandei regimului antones-
cian.
Activitatea politică a anului 1946 s-a concentrat asupra pregătirii
alegerilor. Aproape toate forţele politice s-au grupat în două mari coaliţii
opuse: comuniştii şi partizanii lor, pe de o parte, şi naţional-ţărăniştii şi
liberalii, sub conducerea lui Maniu, principalul reprezentant al forţelor

Viaţa Nouă, nr. 29, 9 februarie 1946, p. I.


6
/111agi11ea opo=i/iei î11 presa „de luptă democratică" a a11ilor 1945-1946 233

democratice şiproocidentale, pe de altă parte. Un timp, după recunoaşterea


americană şi britanică a guvernului, s-a instalat oarecare surdină în cam-
pania Puterii de intimidare a Opoziţiei. Curînd, aceasta a stîrnit din nou
mînia autorităţilor comuniste, care au impus un control efectiv asupra presei
scrise, au hărţuit neîncetat ziarele de opoziţie, au închis porţile multora
dintre ele prin intermediul cenzurii, prin controlul hîrtiei de ziar, adesea
deficitară, prin dominaţia Sindicatului tipografilor, care refuzau frecvent să
imprime ziarele naţional-ţărăniste şi liberale, prin măsuri de mînă forte
împotriva redactorilor şi difuzorilor de presă 7 • Concomitent, presa „de luptă
democratică" s-a angajat într-o campanie de denigrare a Opoziţiei, cam-
panie purtată fără menajamente, într-un limbaj acid şi vulgar, în totală
distonanţă cu cel utilizat pentru a elogia realizările Puterii.
Cu numărul din 11 februarie 1946, cotidianul Viaţa Nouă deschide
rubrica intitulată <De-ale istoricilor>, consacrată în exclusivitate atacurilor
asupra partidelor, liderilor şi presei naţional-ţărăniste şi liberale. Acelaşi rol
l-a avut şi rubrica <Viaţa politică>, un titlu superfluu deoarece întregul ziar
era unul politic, dar redacţia acestuia a simţit, se pare, nevoia de a se
delimita astfel de adversar, precum şi cea intitulată, la fel de sugestiv,
<Săgeţi>. Articolele şi comentariile din aceste rubrici nu sunt, de regulă,
semnate, dar se poate bănui că autorul celor mai multe dintre ele nu poate
fi altul decît Moise Floruţău, redactorul responsabil al gazetei. Tehnica
utilizată, dacă se poate vorbi de aşa ceva, este cea a citatelor trunchiate şi
colajului, decuparea unor pasaje din articolele apărute în presa adversă,
desprinderea de context, uneori amalgamarea lor, pentru a le putea impri-
ma sensuri noi, de regulă opuse celor iniţiale. Folosind o logică răsturnată,
o critică exacerbată, într-un limbaj nemanierat şi colorat, Opoziţia este
constant împroşcată cu noroi. Ea capătă aspectele cele mai hidoase. De la
demagogi la calomniatori şi defăimători ai guvernului şi instituţiilor statu-
lui, de la duşmanii democratizării la ipocriţi, trădători, lipsiţi de patriotism
şi cu obsesia occidentului, de la sabotori ai economiei şi Armistiţiului la
huligani şi instigatori la violenţă şi ură, nici un calificativ nu este destul de
josnic cînd e vorba de a eticheta Opoziţia şi acţiunile sale.
Vizibile din primele articole apărute după pretinsa liberalizare a pre-
sei, aceste imagini se amplifică pe măsura apropierii alegerilor, cu atît mai
mult cu cît Opoziţia, deloc neputincioasă, a ripostat cu toate resursele pe
care Ic avea, nerămînînd cu nimic datoare. Atacurile de presă ale acesteia
la adresa guvernului erau cît de poate de tăioase, în ciuda cenzurii şi a
tuturor impedimentelor cu care se confruntau redactorii săi. Pentru gazeta

7
Keith Hitchins, România 1866-1947, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998, p. 517.
234 Jon Zai11ea

„democratică" orădeană aceştia sunt „măgarii


care nu au vrut să manmce
iarba păşunilor de acasă, fiindcă aşteptau ovăz
din străinătate" şi care, ,,ca
şerpii pe care căldura soarelui îi învie din amorţeala în care i-a ţinut o
noapte răcoroasă, .. .încep să împroaşte poporul cu veninul sufletului lor
negru" 8 •
Opoziţia şi presa acesteia este „antidemocrată" şi are obsesia occi-
dentului, de unde solicită şi aşteaptă sprijin. Occidentul însă este democrat
şi pentru Putere, căci a recunoscut guvernul Groza, ,,de largă concentrare
democratică"; antidemocrate sunt doar acele cercuri care susţin opoziţia
din România, personificate de Winston Churchill, după discursul rostit la
Fulton, ori de ziaristul american Reuben Markham, corespondent al ziaru-
lui Christian Science Monitor, care în reportajele trimise arăta tacticile
folosite de comunişti împotriva Opoziţiei. Imaginea antidemocrată a
Opoziţiei, care se adresa guvernelor occidentale iar nu unor persoane sau
cercuri, nu poate fi susţinută decît cu stîngăcie de presa Puterii. Cînd pe
zidurile unor clădiri din Baia Mare a apărut scris „Trăiască Maniu, jos
democraţia", redactorul cotidianului Viaţa Nouă cade în ridicol cînd scrie
următoarele: "Ştiind că aceste două noţiuni, Maniu şi democraţia, nu se vor
putea împăca niciodată, cei care au fost plătiţi să scrie „Trăiască Maniu"
s-au văzut siliţi să adauge ,jos democraţia", pentru a nu avea mustrări de
conştiinţă" 9 • Într-un alt număr, pentru a dovedi cît de antidemocrată este
presa Opoziţiei şi a justifica astfel de ce Ministerul Propagandei aprobase
reapariţia doar a două din cele opt ziare solicitate de P.N.Ţ., ziarul repro-
duce un fragment dintr-o scrisoare a lui E.Bocşa-Mălin, responsabil de
presă al P.N.Ţ., în care acesta spunea: ,,În numărul din l ianuarie 1943,
cînd la Braşov se simţeau pronunţate mişcări ale unor organizaţii interzise,
am scris articolul „Aşa grăieşte tinereţea ardeleană", în care mărturiseam
credinţă Mareşalului, fapt pentru care am primit ameninţări de la necunoscuţi,
ceea ce m-a determinat să mă adresez prefectului judeţului şi siguranţei,
cerîndu-le protecţie" 10 • Aşadar, un act al lui BOCŞA-Mălin din 1943 pentru
a demonstra cît este de antidemocrată presa „manistă" din 1946. Desigur,
nu e greu de ghicit la ce „organizaţii interzise" şi „necunoscuţi" care
ameninţau în 1943 face referire scrisoarea. Iar cînd n-a mai găsit argu-
mente, presa „democratică" s-a mulţumit să afirme că ceea cc Maniu şi
Brătianu numesc „vechea democraţie de tip occidental", a fost în România
11
antebelică „o falsificare teroristă a voinţei poporului" •

' Viaţa Nouă, nr. 30, 11 februarie 1946, p. 4.


"Idem, nr. 31, 12 februarie 1946, p. 4.
"' Idem, nr. 35, 16 februarie 1946, p. 4.
11
Crişana, nr. 50, 9 martie 1946, p. 4.
/111e1gi11ea opo=ifiei în prc•sa „ de luptă democraticii" a anilor 1945--/946 235

Opoziţia atacă şi calomniază instituţiile statului şi pc oamenii politici


reprezentînd Puterea. Orice comentariu, oricît de pertinent, asupra situaţiei
din ţară venit din partea Opoziţiei şi presei acesteia erau „atacuri", ,,in-
sinuări" şi „calomnii" la adresa guvernului; abţinerea de la comentarii era
„ofensă". Un articol apărut în Dreptatea în legătură cu ziua muncii, în care
autorul afirma că „în alte vremuri I Mai se celebra spontan, cu bucurie şi
emoţie" şi-şi exprima speranţa că într-o bună zi va veni ceasul „descătuşării
datelor din calendar", este socotit ca fiind „un atac mîrşav" la adresa
guvernului 12 • Tot în preajma aceleiaşi sărbători, ziarul Liberalul a publicat
un articol al lui Dinu Brătianu, intitulat „Cuvînt către ţară", în care acesta,
după ce prezintă într-o notă pozitivă situaţia muncitorimii în timpul guver-
nărilor Sănăteseu şi Rădescu, afirma: ,,Ce s-a întîmplat de atunci încoace
nu mai e nevoie ca să amintesc amănunţit", afirmaţie pe care cotidianul
orădean o consideră „ofensă faţă de realizările guvernului Groza", a căror
importanţă e ignorată.
Insulte grave, ,,ieşiri sălbatice" la adresa guvernului, membrilor săi
şi partidelor „democratice" sunt toate adunările Opoziţiei şi cuvîntările
liderilor ei. Aproape de evenimente, cotidianul orădean citează ca exem-
ple adunările P.N.Ţ. de la Oradea (26 martie I 946), Mînăştur (15 mai
1946) şi Şomcuta Mare ( 15- I 6 iunie I 946), respectiv declaraţiile făcute
aici de liderii naţional-ţărănişti Teodor Roxin (,,în jurul lui Maniu se gru-
pează toţi românii cinstiţi"), Ilie Lazăr (,,boală mea pe acest guvern e că
ne-a vîndut Ardealul ungurilor") şi Titu Demian (,,guvernul Groza a luat
pămîntul de la moşieri, care s-au bucurat de toată stima în ţara românească,
şi l-a dat apoi tuturor zdrenţăroşilor şi calicilor, care nu sunt capabili să
muncească pămîntul sfint al ţării") 13 • La adunarea de la Cîmpulung Mus-
cel, Dinu Brătianu „a împroşcat cu noroi guvernul şi P.C.R.", despre care
a afirmat că a fost inexistent ca partid pînă la 23 august 1944. Reacţiile
celor două partide istorice la publicarea platformei-program a B.P.D. sunt
,,atacuri turbate, bazate pe prejudecăţi, răstălmăciri şi ironii de prost gust",
iar afirmaţia lui Corneliu Coposu, într-un articol din Dreptatea, cum că
„este specific românesc tipul ministrului care violează legea, guvernului
care dispreţuieşte Constituţia" un „ultraj la adresa poporului român"; ca să
nu mai vorbim de reacţiile stîmite de articolul din acelaşi ziar în care se
spunea că ar trebui să se dea guvernului un răgaz de opt ani pentru ca
membrii săi să aibă timp să-şi dea bacalaureatul. Nu au licenţe şi doctorate,
dar sunt oameni „cinstiţi", din popor, iar închisorile au fost universităţile
lor, afirmă, în răplică, ziarul Crişana, luînd apărarea analfabeţilor din

12
Idem, nr. 97, 5 mai 1946, p. 4.
11
Idem, nr. 133, 20 iunie 1946, p. 4.
236 fon Zui11ea

guvern 14 • Atacurile Opoziţiei la adresa Ministerului de Interne şi ministrnlui


Teohari Georgescu, a campaniei de epurare a aparatului administrativ, erau
pentru presa Puterii „ură oarbă împotriva libertăţii", arătînd intenţia partidelor
istorice „de a readuce un trecut odios", trecut judecat de istorie şi refuzat
de poporul român 15 •
Întreaga presă „de luptă democratică" din Capitală şi din ţară a
dezbătut pe larg ceea ce ea a numit „calomniile clicii maoiste la adresa
Armatei Române democratice", mai exact publicarea în ziarul Dreptatea a
numelor generalilor şi ofiţerilor superiori români p.uşi în slujba noii Puteri,
pentru ca „viitorimea să nu le omită atunci cînd va stabili bilanţul anilor
de grea cumpănă". Naţional-ţărăniştii sunt acuzaţi nu doar de ameninţări
la adresa „celor mai de seamă generali şi ofiţeri superiori", ci şi că întoc-
mesc „liste negre", cum au procedat legionarii 16 • Jignitoare atacuri la adresa
Armatei sunt socotite declaraţiile lui Emil Haţieganu făcute aceluiaşi ziar,
referitoare la faptul că în unele judeţe ale ţării, în special în judeţul Mureş,
„libertatea politică este oprită de jandarmii proveniţi din rîndurile Diviziei
Tudor Vladimirescu", care „au instrucţiuni prescrise să oprească sau să
zădărnicească propaganda din partea partidelor ce nu fac parte din F.N.D." 17 •
Numeroase articole din ziarul orădean înfierează "atacurile banditeşti"
ale istoricilor la adresa organizaţiilor muncitoreşti şi conducătorilor acesto-
ra. Aşa s-ar fi întîmplat bunăoară la Mediaş, unde „bandele organizate de
istorici", printre aceştia numeroşi saşi, ,,hitlerişti notorii", în frunte cu fai-
mosul vicepreşedinte al organizaţiei P.N.Ţ. din localitate, Aurel Deva, au
atacat sediul Sindicatelor Unite, spărgînd geamuri şi distrugînd mobilierul;
asemenea la Brad, unde fraţii Roman, ,,uneltele trădătorului Titel Petrescu",
au atacat şi rănit grav pe Cristea Aron, preşedintele Sindicatelor Miniere şi
pe Iancu Aron, secretarul regional al Uniunii Generale a Sindicatelor. Cînd
ziarul Dreptatea a afirmat despre Chivu Stoica, vicepreşedintele
Confederaţiei Generale a Muncii, că „a organizat cuiburi de legionari la
fabrica Guttmann din Bucureşti şi a dezlănţuit o teroare împotriva munci-
torilor din numita întreprindere", indignarea „forţelor largi democratice" a
fost atît de mare încît Confederaţia Generală a Muncii şi Uniunea Sindi-
catelor CFR au cerut primului ministru suspendarea gazetei. ,,Reacţionarii
au devenit agresivi"- a spus acesta într-un interviu, ameninţînd că autorii
vor trebui să dea necondiţionat satisfacţie, chiar cu riscul de a fi acuzat
guvernul că nu-şi respectă angajamentele luate în ce priveşte libertatea

14
Idem, nr. 50, 9 martie 1946, p. I.
1
; Idem, nr. 48, 5 martie 1946, p. I.
1
• Idem, nr. 72, 3 aprilie 1946, p. 4.
Viaţa Nouă, nr.
17
38, 21 februarie 1946, p. 4.
/magi11ea opo=ifiei i11 presa „de /11ptci democratică" a a11ilor 1945--1946 237

presei şi recunoaşterea P.N.Ţ. Scandalul a căpătat proporţn, iar teama re-


percusiunilor a determinat redacţia ziarului să prezinte scuze lui Chivu
Stoica în formula următoare: ,,faptul că a ispăşit pentru o credinţă ani grei
de temniţă (din 1933 pînă în 1944-n.n), constituie un suficient titlu pentru
a-l cruţa de astfel de suspiciuni" 18 • Cu toate acestea, Sindicatul Ziariştilor
Profesionişti, alcătuit în majoritate din ziarişti „de-ai poporului", a hotărît
excluderea din rîndul său a lui C. Arsene, redactorul notei 19 •
Membrii Opoziţiei sunt „huligani", ,,provocatori" şi „agitatori"; ei
pun la cale „acţiuni de felul gărzilor Iuliu Maniu" sau „aţîţă împotriva
naţionalităţilor" în coloanele ziarelor. Rubricile ziarului orădean sunt pline
de asemenea cazuri. La Sighişoara, în seara zilei de 30 aprilie 1946, ,,huli-
ganii", ,,agenţi provocatori plătiţi de partidul lui Iuliu Maniu", au încercat
să împiedice pregătirile pentru ziua de I mai, au provocat o încăierare,
soldată cu doi răniţi, făcînd responsabili pe conducătorii organizaţiei locale
a partidului comunist pentru incident. Cercetările Poliţiei i-a găsit pe
comunişti „curaţi", la „huligani" găsind arme 20 • Cu ocazia festivităţilor de
1O mai, ,,bandiţii bihoreni ai lui Maniu" au atacat trei poliţişti, rănind pe
unul din ei. După o scurtă cercetare, Poliţia a arestat pe Delan Pavel,
,,cunoscut legionar, refugiat în partidul lui Maniu" 21 • Opoziţia a „murdărit",
prin „ieşiri violente", aniversarea adunării de la Blaj, sărbătorită de partidele
istorice la Bucureşti, în sala Ateneului Român. Potrivit „tendinţelor lor
huliganice", ei au lansat, ,,cum le este obiceiul", lozinci şovine, iar grupuri
de „huligani" înarmaţi a molestat pe trecători, ceea ce a provocat reacţia
„populaţiei" Capitalei, care a manifestat împotriva „bandelor de bătăuşi" şi
,,autorilor morali ai atrocităţilor" 22 •
Atacuri organizate de „bande legionaro-maniste" au avut loc şi în
judeţele Tîmava-Mare, Braşov, Caraş şi Severin, culminînd cu „actele de
teroare şi provocările huliganice" de la Cluj, unde „reacţiunii" i-a reuşit,
cum recunoaşte, fără plăcere, Comunicatul F. U .M. din localiatate, ,,să
mobilizeze în această activitate o parte a studenţimii". Provocări şi tul-
burări au avut loc în 24 ianuarie, 6 martie, 7 şi I O mai; ,,huliganii" au
insultat şi lovit pe trecători, au călcat în picioare drapelul roşu sovietic, au
distrus ziarele „democratice" şi statuia luptătorului „democrat" Jozsa Bela,
au atacat sediul Uniunii Tineretului Progresist. Punctul culminant al eveni-
mentelor a fost atins în 28 mai, cînd un grup de studenţi „manişti" s-au
adunat în Piaţa Libertăţii scandînd lozinci „fasciste", punînd portretul lui
18
Idem, nr. 39, 22 februarie 1946, p. 4.
1
• Crişana, nr. 86, 18 aprilie 1946, p. 4.
20
Idem, nr. 79, 11 mai 1946, p. 4.
11
Idem, nr. 102, 12 mai 1946, p. 3.
11
Idem. nr. I 08, 19 mai 1946, p. 4.
238 Ion Zai11ea

Iuliu Maniu în faţa sediului Comisiei Locale a Sindicatelor. Văzînd pericli-


tate libertatea şi democraţia, muncitorii uzinelor au sărit în apărarea aces-
tora. De teama muncitorilor, studenţii s-au refugiat în căminul „Avram
Iancu", dar, mînaţi de „indignare şi revoltă", într-un mod „cu totul străin
metodelor de luptă ale muncitorimii", un grup al acestora a pătruns în
cămin, provocînd mai multe stricăciuni. Manifestaţiile şi bătăile au conti-
nuat în zilele următoare, studenţii „reacţionari" făcînd tot posibilul să as-
cundă „mişcările huliganice, antipopulare şi antinaţionale" sub masca unui
fals naţionalism. Aşa comentează evenimentele presa „democratică", ce
ridică şi problema răspunderilor, în timp ce presa Opoziţiei scrie despre
„noua generaţie transilvană, crescută în spiritul mîndru al României Mari
şi avînd sub ochi modelele neprihănite ale luptătorilor de la I Decembrie
1918"23 • ,,Spiritul mîndru al noii generaţii transilvane" este pentru cea
dintîi „spiritul obscurantist în care a fost educat tineretul în timpul regi-
mului antonescian, iar „modelele neprihănite" pe care le are sub ochii ei
nu sunt alţii dccît „trădătorii manişti ai democraţiei". ,,Incidentele se dato-
rează exclusiv politicei duse de cele două partide istorice" - a declarat
ministrul de Interne, Teohari Georgescu, prezent la Cluj pentru a lua măsurile
cuvenite, cele petrecute aici nefiind altceva decît, potrivit afirmaţiilor minis-
trului, ,,o repetare în proporţii mai mari a incidentelor din alte părţi ale
ţării", mai precis de la universităţile din Iaşi, Bucureşti şi Timişoara, ori din
diverse alte locuri, unde notari, învăţători, preoţi şi primari se opuneau
guvernului 24 •
Din multele articole ale ziarului orădean, se poate creiona un portret
al acestor „huligani", ,,agenţi ai partidului manist": tineri fără ocupaţie,
fără profesie, de un tip cu totul special, neavînd nimic comun cu tineretul
muncitoresc, plugăresc şi şcolar, îmbrăcaţi cu haine „a la Malagamba" şi
cu părul buclat „a la Codreanu"; ei cutreieră localităţile ţării şi cu gesturi
de saltimbaci şi vocabular legionar ameţesc ţăranii cu gogoriţa colhozurilor.
Opoziţia adăposteşte în rîndurile sale pe „sabotorii economiei" şi
,,calomniatorii" ţării, asupra căreia doresc să se abată toate nenorocirile.
Acţiunile acestora sunt demascate de presa „de luptă democratică", coti-
dianul orădean semnalînd mai multe „cazuri grave de sabotaj" agricol
comise de moşieri expropriaţi. La Broşteni şi Alexeni (jud. Ialomiţa), pro-
prietarii Ana Pomponiu şi Ion Rizescu au răscolit cu tractoarele grîul semănat
de plugarii împroprietăriţi pe pămîntul lor, în timp ce moşierii din comu-
nele Brătianu şi Cireaşov au sustras piese de la maşinile agricole expro-
priate şi au refuzat să le predea agronomului şi comitetului sătesc 25 . Moşierul

23
Idem, nr. 120, 4 iunie 1946, p. I.
24
Idem, nr. 124, 8 iunie 1946, p. I.
2
; Idem, nr. 72, 3 aprilie 1946, p. 4.
Imaginea opozi/iei in presa „de luptă democratică" a anilor /945--1946 239

Negrescu din Guzeşti (jud. Fălciu), care, cu "obrăznicie fără margini", a


alungat pe ţăranii împroprietăriţi pe moşia sa, este un „tip caracteristic din
partidul manist: moşier, speculant, bătăuş, huligan". În alte articole sunt
demascate „mîrşavele" metode de diversiune şi sabotaj industrial, precum
cele comise de inginerul Drăghicescu, proprietarul fabricii metalurgice
„Valdrag", care a refuzat o comandă a C.F.R.-ului, ori cel de la fabrica de
hîrtie „Letea" din Bacău, a cărei direcţiune reacţionară, în frunte cu Onu
Brătianu, a oprit producţia mai bine de şase luni 26 • De faptul că în
democraţiile occidentale se ducea o aprigă campanie de defăimare a
României, vinovaţi sunt „politicienii reacţionari", ,,cei mai răi şi mai nevolnici
calomniatori ai ţării", lipsiţi de simţ patriotic, care trimit străinătăţii
,.informaţii false şi tendenţioase". Aceştia „pîndesc arşiţa unei secete",
ameniţă cu bomba atomică, cu foametea, cu toate nenorocirile ce se vor
abate asupra ţării drept pedeapsă pentru „crimele comise împotriva libertăţii".
Presa Opoziţiei este plină de „minciuni", ,,insinuări" şi „rea voinţă",
menite „să falsifice adevărul" şi „să înşele opinia publică". Declaraţia lui
Etnii Haţieganu la intrarea în guvern „falsifică adevărul", deoarece arată
numai suferinţele românilor în cei patru ani de stăpînire maghiară, dar nu
aminteşte nimic despre suferinţele ungurilor rămaşi sub stăpînirea antones-
ciană, în timp ce afirmaţia că ungurii ar fi solidari cu criminalii de război
maghiari sau cu acei călăi care au cauzat moartea şi suferinţele românilor
este „tendenţioasă, duşmănoasă şi serveşte la aţîţare de ură şovină între
români şi naţionalităţile conlocuitoare", care sunt îndemnate a nu se lăsa
amăgite de apelul la „sentimentul iertării şi generozităţii", vehiculat de
P.N.Ţ. 27 .
De „minciună şi rea voinţă" este acuzat reportajul publicat de ziarul
Dreptatea în care se arăta că la serbarea cc a avut loc, în 14 martie 1946,
la Liceul C.F.R. ,,Aurel Vlaicu" din Bucureşti, în prezenţa primului minis-
tru Petru Groza şi a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, ministrul Comunicaţiilor,
au fost arestaţi 22 de elevi fiindcă au strigat „Trăiască Regele" 28 • Plin de
„minciuni şi insinuări" este şi articolul din ziarul Liberalul în care se afirma
că organizaţia Tineretul Progresist nu este deloc populară printre studcnţi 2 9,
ori cel apărut în numărul de Paşti al ziarului Patria în care autorul susţinea
că sub guvernările partidelor istorice a existat armonic între clasele so-
ciale30. O „brutală falsificare a adevărului" reprezintă atitudinea presei

16
Idem, nr. 78, I O aprilie 1946, p. 4.; nr. 111, 23 mai 1946, p. 4.
17
Viata Nouă, nr. 25, I februarie 1946, p. I.
'~ Crişana. nr. 60. 20 martie 1946, p. 3.
9
' Idem, nr. 62, 22 martie 1946, p. 4.
0
' Idem, nr. 92, 28 aprilie I 946, p. I.
240 Jon Zainea

Opoziţiei faţă de procesul lui Antonescu şi acoliţilor săi. Ziarul Liberalul


„ascunde adevărul" cînd foloseşte termenul de „învinuiţi" (de dezastrul
ţării) şi nu pe cel de criminali sau asasini, ori se dovedeşte „foarte puţin
inspirat" cînd, scriind despre 1 Mai, îşi exprima dorinţa ca acestă zi să
însemne „începutul unei ere de libertate, pace şi bunăstare", în timp ce
scrisoarea deschisă a lui Iuliu Maniu, publicată de Dreptatea, în care acesta
ia atitudine faţă de interpretările eronate date de presa Puterii depoziţiei
sale la proces este „minciună" 31
Pentru presa Puterii, Dreptatea este „oficiosul calomniilor şi min-
ciunilor maniste", Liberalul „foaia dinistă" sau „brătienistă", ambele fiind
„fiţuici istorice". Cei care semnează articolele în presa Opoziţiei sunt
,,gazetăraşi", ,,simbriaşi" şi „scribi" manişti ori brătienişti; aceştia nu scriu,
ci fac „exerciţii jurnalistice", folosind fraze bombastice ca stil; ei critică
fără obiectivitate „tot ceea ce este constructiv", mergînd uneori „pînă la
dezmăţ"; ceea ce spun ei în articolele lor nu sunt decît „manifestări ale
spiritului bolnăvicios" reprezentat de Maniu şi Brătianu, astfel încît redac-
torul Crişanei trebuie să-şi invingă „scîrba justificată de atîtea baliverne"
pentru a răspunde calomniilor din presa Opoziţiei.
Concluzia era cît se poate de clară: presa istoricilor abuzează de
libertatea ce i s-a dat şi se înverşunează împotriva tuturor cuceririlor esenţiale
ale muncitorimii, ţărănimii şi intelectualităţii progresiste. Liberalii s-ar fi
specializat pe atacuri împotriva reformei agrare, maniştii se ocupă de „ches-
tiuni muncitoreşti", iar amîndouă se coalizează împotriva „celor mai buni
reprezentanţi" ai poporului şi spiritualităţii româneşti. Iar toate acestea sub
semnul „naţionalismului" şi al „apărării proprietăţii", asupra căreia au „o
concepţie cu totul stranie".
Pentru presa „de luptă democratică", liderii Opoziţiei sunt oameni de
cea mai joasă speţă; ,,cinici pînă în măduva oaselor", ei sunt antidemocraţi,
anticomunişti, antisovietici. Această imagine este pusă permanent în con-
trast cu miniştrii cabinetului Groza, ,,oameni integri, ieşiţi din adîncurile
poporului", încercînd să dea astfel un plus de valoare realizărilor Puterii,
dar şi a găsi la nevoie explicaţii simpliste, ţapi ispăşitori pentru neîmpliniri.
Pe linia trasată de Graiul Nou, presa Puterii s-a înverşunat să dovedească
faptul că Maniu şi Brătianu, fie direct, fie prin agenţii lor, au stat alături de
Antonescu şi Hitler. Fidel cauzei, cotidianul Crişana reproduce în paginile
sale articolele publicate de Graiul Nou, care ocupîndu-se cu insistenţă de
procesul Antoneştilor şi depoziţiile liderilor opoziţiei făcute cu acest prilej,
în articolul intitulat „Bilanţul politic al procesului guvernării Antonescu"
pretindea a scoate la iveală „murdară cîrdăşie" dintre partidele istorice şi
11
Idem, nr. 107, 18 mai 1946, p. 4.
Imaginea opozi/iei in presa „de luptă democmtică" a anilor /945-/946 241

regimul antonescian, concluziile sale sunînd a verdict: guvernul Antonescu


a fost creat cu activa participare şi cu sprijinul moral şi politic al liderilor
partidelor istorice; liderii partidelor istorice au colaborat zilnic şi activ cu
guvernul Antonescu; liderii partidelor istorice au salutat războiul antisovietic,
l-au sprijinit şi au participat activ la el 32 •
Isteria presei comuniste a atins cote maxime cînd s-a aflat că la
proces, după depoziţie, ,,fariseul" Maniu a strîns mîna lui Antonescu şi
celorlalţi condamnaţi, act „de solidarizare cu cei mai mari criminali pe care
îi cunoaşte istoria noastră", o „sfidare a demnităţii naţionale şi chiar a
întregii lumi progresiste" 33 • În consecinţă, explicaţia pe care ziarul Dreptatea
o dă acelei strîngeri de mînă, ca fiind un gest creştinesc, de despărţire
lumească, întrece în „mîrşăvie şi ridicol" tot ce s-a scris pînă acum în
coloanele „nu tocmai curate" ale acestui ziar3 4 • Iar cînd presa Opoziţiei a
pus în discuţie autenticitatea acuzelor aduse de Graiul Nou, făcînd aluzie
la amestecul acestuia în problemele interne ale României, este învinuită de
,,născociri şi provocări" menite să aţîţe opinia publică românească împo-
triva Uniunii Sovietice. Pentru a fi mai convingător, într-unul din articolele
sale, Graiul Nou afirmase cu claritate că între Iuliu Maniu şi poporul român
„nimeni (a se înţelege Uniunea Sovietică) nu stă la îndoială pe cine să
creadă 35 •
Anticomunismul Opoziţiei este pentru presa Puterii „deschis, viru-
lent, agresiv, turbat". Încercînd să explice, într-un articol de fond, de ce
sunt istoricii anticomunişti, cotidianul orădean, făcînd o incursiune în tre-
cut, constată că guvernanţii din perioada interbelică au vrut să izoleze
partidul comunist de masele populare „nu fiindcă acest partid ar fi dus o
politică potrivnică intereselor populare şi naţionale", ci, dimpotrivă, fiind-
că era prea popular şi lupta pentru apărarea intereselor celor mulţi. Iar
partidele istorice şi-au păstrat principiile şi după 23 august, argumentînd cu
declaraţiile şefilor lor, singurele declaraţii cărora le dă crezare, fără a le
înţelege valoarea şi a băga de seamă aluziile, în care aceştia afirmau că ei
„nu improvizează, ci continuă" (P.N.L.) şi că „nu flutură programe de
sezon", ci merg „pe drumul lor de totdeauna" (P.N.Ţ.) 36 •
Fiind anticomunişti, istoricii erau, fireşte, antisovietici. Argumentul
suprem, repetat cu abstinenţă, pentru a dovedi antisovietismul lor devine
interviul acordat de Iuliu Maniu, în anul 1930, ziarului vienez Neue Freie
Presse, în care acesta spunea: ,,Criza economică este un simptom provocat
32
Idem, nr. 119, 2 iunie 1946, p. 4.
n Idem, nr. 105, 16 mai 1946, p. I.
14
· Idem, nr. I 07, 18 mai 1946, p. I.
5
' Idem, nr. 116, 29 mai 1946, p. 4.
36
Idem, nr. 70, 31 martie 1946, p. I.
242 Jon Zai11eu

de ameninţarea permanentă a regimului bolşevic instaurat în Rusia şi a


sistemului său de producţie cu totul diferit. .. Dacă statele atinse de criza
economică prezentă ar căuta o soluţie radicală a acesteia, ele vor trebui
neapărat să se ocupe de chestiunea bolşevică. Ocupîndu-se de ea, ele vor
trebui să nu scape din vedere că ar fi o greşeală gravă dacă ar crede că
bolşevismul se va prăbuşi de la sine în Rusia. Soarta civilizaţiei umane şi
răspunderea ei istorică stau în mîinile Marii Britanii, Franţei, Germaniei,
Italiei şi S.U.A ... România este o spadă ascuţită, gata oricînd şi capabilă să
servească vechiul nostru continent" 37 • Convinsă că de data aceasta loveşte
în plin, presa „democratică" se înverşunează să dovedească politica „de
criminală duplicitate" a Opoziţiei, care, ca şi lupul, nu-şi schimbă năravul,
dar nemaiputînd duce pe faţă propaganda antisovietică, ,,s-a îmbrăcat în
haine de miel", exprimînd astfel, cu plasticitatea-i caracteristică, atitudinea
rezervată, chiar binevoitoare, a partidelor istorice faţă de U .R.S.S. Numai
că asemenea atitudine nu convine Puterii; ea doreşte cu orice preţ să demaşte
antisovietismul istoricilor pentru a face jocul patronilor săi de la Moscova.
De aceea Scânteia îl somează deschis pe Iuliu Maniu să răspundă acuzaţiilor
de antisovietism; de aceea declaraţiile acestuia, realiste în contextul politic,
cum că P.N.Ţ. a fost întotdeauna pentru relaţii bune cu Uniunea Sovietică
sau că „ar trebui legat cu sîrmă ghimpată şi electrocutat cel care face
propagandă antisovietică" sunt etichetate ca demagogie. Iar afirmaţiile lui
Nicolae Penescu, secretarul P.N.Ţ., făcute cu ocazia unui discurs ţinut la
Piteşti, cum că „singurul om şi singurul partid care a protestat înpotriva
convenţiunilor ce se încheiau cu Germania au fost Iuliu Maniu şi P.N.Ţ."
şi că liderul naţional- ţărănist s-a declarat „împotriva trecerii trupelor
(românc-n.n.) peste Nistru" nu reprezintă altceva decît „ipocrizie specific
istorică" 38 •
Desigur, dacă în presă şi declaraţii, liderii partidelor istorice puteau
pune surdină antisovictismului lor, nu acelaşi lucru era posibil la nivelul
opiniei publice. Însă poporul nu putea fi acuzat de antisovietism; el nu
putea fi decît victima propagandei istoricilor. Urmînd această logică, în
articolul intitulat „Istoricii prieteni ai Uniunii Sovietice?", cotidianul orădean
afirmă următoarele: ,,În coloanele presei „istorice" pe lîngă articole de
linguşire josnică sunt publicate şi atacuri veninoase, ceea ce arată că de
sub pielea de oaie a filosovieticilor de proaspătă dată ies din cînd în cînd
unghiile lupului sau urechile măgarului. Iar aceste manifestări „publice"
sunt însoţite de o acţiune „clandestină", prin răspîndirea de manifeste şi
mat ales prin propagandă orală făcută după calapodul minciunilor hitleris-

37
Idem, nr. 73, 4 aprilie 1946, p. 4.
JH Viaţa Nouă, nr. 32. 14 februarie 1946. p. 3.
Imaginea opo=ifiei i11 presa „de luptă democratică" a anilor /945-- /946 243

to-legionare" 39 • Şi-au asumat un mare risc acei lideri, cei mai mulţi naţional­
ţărănişti, care au renunţat, chiar şi pentru moment, la prudenţă. Au trebuit
să dea socoteală pentru atitudinea lor, fiind deferiţi justiţiei, Ilie Lazăr,
acuzat de „uneltiri reacţionare" (a îndemnat pe ţărani, la mai multe adunări
P.N.Ţ., să se înarmeze şi să atace pe comunişti) şi implicare în afacerile
formaţiunilor „Sumanele Negre" şi „Graiul Sîngelui", prof. lerogan din
Bucureşti, prezent la adunarea P.N.Ţ. Oradea, pentru că le-a spus tinerilor
ce împărţeau manifeste F.N.D. că sunt trădători şi vînduţi ruşilor, ori Silviu
Chiş, organizatorul adunării din Oradea, asupra căruia s-ar fi găsit mani-
feste antisovietice.
Pentru presa „de luptă democratică" a lua apărarea românismului,
aşa cum făceau partidele istorice şi liderii lor, însemna a fi reacţionar. Dar
liderii „istorici" nu sunt doar reacţionari; aproape de fiecare dată cînd este
pomenit, numele lor este însoţit de un epitet sau o apreciere dintre cele mai
jignitoare. Iuliu Maniu este „strigoiul vieţii politice", ,,sfinxul vorbăreţ de
la Bădăcin", ,.reprezentantul trecutului politic", ,,meşter în a-şi ascunde
gîndurile şi a înşela lumea cu vorbe", Dinu Brătianu „apărătorul speculanţilor
şi trădătorilor", omul care, în discursurile sale, spune „numai verzi şi us-
cate", în timp ce Ion Mihalache este „voluntarul de război", iar Gh. Bră­
tianu „unul din primii voluntari ai cruciadei antibolşevice". Ilie Lazăr este
doar „cunoscutul bătăuş maramureşan", Emil Haţieganu „ochii şi urechile
lui Iuliu Maniu în guvern", Zaharia Boilă „directorul fiţuicii maniste din
Cluj", Sever Bocu „bardul însufleţit al lui Antonescu, al lui Hitler, al
cămăşilor verzi şi al cruciadei antisovietice", în timp ce C. Titel Petrescu
este „trădătorul muncitorimii române", iar Teodor Roxin, şeful organizaţiei
P.N.Ţ.Bihor, ,,marele orator şi fabricant de spirt negru", nici mai bun nici
mai rău decît ceilalţi fruntaşi ai P.N.Ţ., avînd „o perfectă conştiinţă ma-
oistă". Nici ziaristul Reuben Markham nu este iertat, el fiind „slugoiul
cercurilor reactionare americane".
În concl~zie, pentru presa „de luptă democratică" a anilor 1945-
1946 Opoziţia reprezenta şi se făcea vinovată de toate relele existente în
societatea românească, de la lipsa democraţiei la nivelul cultural scăzut al
ţărănimii, motiv pentru care ea trebuia înlăturată. Însă dispariţia, la scurt
timp după alegerile fraudate şi „cîştigate" de comunişti, a Opoziţiei nu va
însemna dispariţia răului, ci, aşa cum ştim, un riu şi mai mare.

1
° Crişana, nr. 87, 20 aprilie 1946. p. I.
244 lu11 Zainea

THE IMAGE OF THE OPPOZITJON IN THE PRESS FOR


"DEMOCRATIC FIGHT" OF 1945-1946. THE CASE OF THE DAILY
NEWSPAPER "VIAŢA NOUĂ - CRIŞANA "(NEW LIFE - CRIŞANA)
- Summary -

For the press for "democratic fight" of the years 1945-1946, the
opposition made up of the national-peasants led by Iuliu Maniu and by the
liberals led by Constantin (Dinu) Brătianu, represented and was blam cd for
all the evils existing in the Romanian society on its way to communism.
In the pages of the daily paper from Oradea entitled "Viaţa nouă -
Criţana" (New Life - Criţana), the opposition and its members acquire the
most hideous aspects: from demagogues to slanderers and defaimers of the
govemment and of state institutions, from enemies of democracy to hyp-
ocrits, traitors, non-patriots, and obsessed with the West, from deliverers of
the economy and of the Truce with the United Nations to ruffians and
instigators to violence and hatred.
N evertheless, the disappearance of the opposition soon after the
elections won fraudulently by the communists did not mean that the evil
would dissapear, as it was replaced by an ever greater evil.
PRUNCUCIDEREA -
O REACŢIE F\:TREMĂ LA POLITICA DEMOGRAFICĂ
COMUNISTĂ

de

Augustin Ţărău

Sfârşitul anilor '60 şi perioada imediat următoare au însemnat în


evoluţia ţărilor din lagărul comunist, cu excepţia Albaniei, o etapă de
relaxare, caracterizată printr-o îmbunătăţire a nivelului de trai. O tot mai
largă categorie a populaţiei a început să fie beneficiara unei palete diverse
de elemente aparţinătoare sferei confortului, care până nu de mult alcă­
tuiau monopolul elitei politice 1 • Peisajul economic al statelor comuniste,
atât la nivel naţional, cât şi la nivelul macrosistemului C.A.E.R. a înregis-
trat valenţe noi, alimentate de politica alocării unei mai însemnate părţi a
produsului intern către nevoile de consum ale truditorilor.
Desigur, modificările înregistrate nu au îmbrăcat aspectul unor trans-
formări de esenţă, chiar dacă documentele programatice ale partidelor
comuniste le-au conferit un caracter reformator. Putem vorbi totuşi despre
derularea uneia dintre fazele „dezgheţului" ideologic demarat odată cu
decesul „părintelui popoarelor", Stalin. Noua orientare politică lansată de
Hruşciov în februarie 1956, cu inovaţiile sale pe plan intern şi internaţional,
a avut darul de a încuraja liderii statelor satelite în direcţia detensionării
raporturilor dintre putere şi societate, de-a lungul complexului proces al
,,destalinizării " 2 •
În ce ne priveşte, încă din 1955, Gheorghiu-Dej a abordat experi-
mentul „comunismului naţional", mai prudent la început, dar tot mai ac-
centuat în anii care au urmat. În luna august, Emil Bodnăraş a introdus în
dialogul cu Moscova problema retragerii trupelor sovietice de ocupaţie din
România, iniţiativă care va da roade până la urmă. Efectele crizei sino-
sovietice, conjugate cu liniile directoare ale proiectului noului statut

1
Mihai Bărbulcscu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teo-
dor, Istoria României, Editura Corint, Bucureşti, 2002, p. 429
) Pierre Milza, Serge Berstein, Istoria Secolului XX 1945-1973, voi. 2, Lumea între
război şi pace, Editura ALL, Bucureşti, 1998, p. 389-392
246 A11g11sti11 Ţăni11

C.A.E.R., prezentat de Hruşciov la 3-5 august 1961, prin care ţării noastre
îi era rezervat rolul de furnizor de materii prime în cadrul acestui organism
suprastatal, l-au determinat pe Gheorghiu-Dej să adopte o atitudine cura-
joasă, materializată prin respingerea statutului preconizat de către Krem-
lin3. În fine, disensiunile româno-sovietice au atins punctul nevralgic în
1964, când la Plenara C.C. al P.M.R. a fost lansată celebra „Declaraţie din
aprilie", care va marca intrarea statului român într-o nouă epocă, axată pe
cultivarea principiilor independenţei şi suveranităţii naţionale, ridicate la
rangul de politică de partid şi ca atare instituţionalizate 4 •
Şirul demersurilor promovate de elita românească în vederea delimi-
tării de modelul moscovit au fost continuate şi sub noul lider Nicolae
Ceauşescu. Inevitabil, ele au atras simpatia şi încredere în clasa politică din
partea unui sector destul de important al populaţiei. Pe acest fond, regimul
de la Bucureşti s-a bucurat şi de oportunităţile oferite de climatul internaţional
favorabil, iniţiat de democraţiile occidentale în sensul încurajării şi spri-
jinirii oricăror manifestări de disidenţă faţă de U.R.S.S., venite din partea
ţărilor socialiste. În date sintetice, curentul novator şi-a pus amprenta asu-
pra nivelului de bunăstare a cetăţenilor, după cum se poate constata din
tabloul următor:

NIVELUL VÂNZĂRILOR CU AMĂNUNTUL LA PRINCIPALELE MĂRFURI


ALIMENTARE5

Anii
Produsul UM
1950 1955 1960 1966
Pâine mii tone 667,5 I 121,8 1215,0 1756,4
Cartofi mii tone 178,0 184,0 248,8 312,4
Came mii tone 75,9 96,0 138,5 173,2
Peşte mii tone 6,9 19,6 10,8 28,2
Ulei mii tone 23,9 46,3 69,6 116,9
Lapte mii tone 354,0 850,0 1190,0 2845, I
Zahăr mii tone 84,3 111,0 148,4 200,1
Alcool mil.gr.dal. 144,0 210,0 99,7 172,6

Dennis De1etant, România S11b regimul comunist, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti,
3

1997, p. 119-121
4
Victor Frunză, Istoria Stalinismului în România, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990,
p. 445-446
; Direcţia Centrală de Statistică, Anuarul Statistic al Republicii Socialiste România 1967,
Bucureşti 1967, p. 443
Pn111cuciderea - o reacţie e.ttremci la politica Jemografic,i c-o1111111istă 247

NIVELUL VÂNZĂRlLOR CU AMĂNUNTUL LA PRINCIPALELE MĂRFURI


NEALIMENTARE6

Anii
Produsul UM
1950 1955 1960 1966
Mobilă mii.lei/an 58 415 998 2202
Aparate de radio mii bucăţi - 96,0 158,8 318,7
Televizoare m11 bucăţi - - 25,2 226,7
Frigidere m11 bucăţi - - 7,7 128,8
Maşini de cusut mii bucăţi - 5,0 38,7 55,4
Maşini de spălat mii bucăţi - - 31,1 88,9

Autonomia afişată de Ceauşescu faţă de Uniunea Sovietică, sub


pretextul primatului interesului naţional, a fost subminată în curând de
politica economică supusă planificării centralizate, sub directul control al
conducerii superioare de partid, pe care a impus-o începând cu anul 1967.
Au fost eliminate astfel speranţele generate de "zorile" curentului reforma-
tor ce ţintea edificarea socialismului de piaţă 7 • La Congresul al IX-iea al
P.C.R. au fost trasate direcţiile principale ale viitorului program de dez-
voltare economică a ţării, în termeni nerealişti. Prognozele au fost elaborate
în dispreţul analizelor de perspectivă, ce luau în calcul implicarea factorilor
obiectivi ai acumulării de capital şi pc cei ai creşterii economice naturale.
***
În contextul avântului economic resimţit la nivel naţional, Bihorul a
cunoscut un puternic aflux de capital în domeniul dezvoltării capacităţilor
industriale, destul de slab reprezentate până atunci. Au fost construite:
Întreprinderea de Alumină, Întreprinderea de Materiale de Construcţii, În-
treprinderea Elcctrocentrale, Fabrica de Zahăr, toate în Oradea şi Combi-
natul pentru Lianţi şi Azbociment din Aleşd, etc. Pentru cincinalul 1971-
1975, economia judeţului a fost programată să atingă o producţie globală
industrială cifrată jurul valorii de 14,5 miliarde lei, ceea ce echivala cu
depăşirea de 2,4 ori a celei realizate în 1970, iar pentru anul 1980, sporul
producţiei industriale trebuia să se ridice cu mai bine de 7,5 milioarde lei
faţă de cea înregistrată în 1975 8 •

6
Ibidem
7
Mihai Bărbulescu, ... , op. cit., p. 430
8
Dumitrn Vicaş, Dezl'oltarea şi pro/imdele schimbări structurale ale industriei judeţului
Bihor in anii construcţiei socialiste, în Trei decenii de i(firmare a j11deţ1111/i Bihor pe coordonatele
socialis11111/11i, Oradea. 1974. 129-131
248 Augustin Ţărău

Susţinerea unui astfel de efort a reclamat constituirea unui mase


umane specializate, care trebuia deplasată înspre sectoarele industriale de
la oraşe. Lumea rurală a fost definită ca o primă sursă de alimentare cu
forţa de muncă solicitată, însă gradual, pe măsura dezvoltării şi genera-
lizării structurilor agrare de tip etatist. Ambiţiile conducerii de partid nu
permiteau însă amânarea finalizării programelor prestabilite. De aceea,
atenţia Comitetului Central a fost canalizată către aspectele sociale legate
de sporul demografic al populaţiei.
Pe 23 iunie I 966, Nicolae Ceauşescu, a atras atenţia în cadrul
"Conferinţei naţionale a femeilor" asupra faptului că "în ultimii ani se
constată o scădere a natalităţii, un ritm lent de sporire a populaţiei ţării" în
ciuda îmbunătăţirii condiţiilor de trai. Analiza fenomenului, i-au format
convingerea că "legislaţia din ţara noastră prezintă unele lacune care fa-
vorizează scăderea numărului naşterilor; în instanţele judecătoreşti se
manifestă lipsă de exigenţă la desfacerea căsătoriilor, iar unele prevederi
legale se dovedesc îngăduitoare faţă de atitudinea de desconsiderare a
familiei" 9 • Decizia politică anunţată cu această ocazie a îmbrăcat forma
juridică a Decretului nr. 770 din l octombrie 1966 "pentru reglementarea
întreruperii sarcinii". Încă din art. 1, actul normativ în cauză instituia nor-
ma imperativă conform căreia "Întreruperea cursului sarcinii este inter-
zisă", excepţiile derogatorii fiind expres şi limitativ stabilite: ,,a) sarcina
pune viaţa femeii într-o stare de pericol care nu poate fi înlăturat printr-un
alt mijloc; b) unul din părinţi suferă de o boală gravă, care se transmite
ereditar, sau care determină malformaţi uni congenitale grave; c) femeia
însărcinată prezintă invalidităţi grave fizice, psihice sau senzoriale; d) fe-
meia este în vârstă de peste 45 de ani; e) femeia a născut patru copii şi îi
are în îngrijire; f) sarcina este urmarea unui viol sau al unui incest" 10 •
Pentru eventualitate unor situaţii speciale, în mod excepţional, sarcina fe-
meii putea fi întreruptă legal până în şase luni, cu autorizarea unei comisii
investite în acest sens de către comitetul executiv al sfatului popular re-
gional sau orăşenesc, după caz, însă cu anunţarea organelor procuraturii.
Orice abatere de la aplicare acestei legi intra în sfera faptelor penale şi se
pedepsea cu închisoare de la 1 la 2 ani. De asemenea, era incriminată şi
tentativa 11 .
În scopul legitimării măsurii adoptate, Ceauşescu a insinuat, în ca-
drul cuvântării ţinute pe 15 decembrie 1966 la "Conferinţa Organizaţiei
9
Nicolae Ceauşescu, Cuvântare la Conferinţa naţională a femeilor - 23 iunie 1966, în
România pe drumul desăvârşirii construcţiei socialiste, voi. I, Editura Politică, Bucureşti, 1968,
p. 506-507
10
Buletinul Oficial, anul II, nr. 60/1 octombrie 1966, p. 416
11
Codul Penal, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, art. 482-484, p. 247-250
Pru11cucidereu - o reuc/ie extremă la politica demografică com1111istci 249

P.C.R. a oraşului Bucureşti", "răspunderea pentru viitorul poporului" pe


care partidul şi-a asumat-o. El a adus apoi critici mentalităţilor cultivate de
"unii care spun că măsurile luate sunt prea riguroase, că a avea mai mulţi
copii înseamnă renunţarea la unele elemente de confort - după care a
adăugat că - Din fericire, aceştia sunt puţini şi sunt convins că vor fi din
ce în ce mai puţini în societatea românească. Cetăţenii patriei noastre înţeleg
să împletească preocuparea pentru îmbunătăţirea condiţiilor lor de viaţă cu
grija pentru viitorul naţiunii noastre socialiste" 12 •
Problema demografică a îmbrăcat începând cu acest moment valenţe
politice legate de îndeplinirea programului de dezvoltare economică şi
socială a ţării, fiind tratată cu toată seriozitatea derivată din intercondiţionarea
celor două elemente. Statistic, sporul natural înregistrat de judeţul Bihor a
îmbrăcat următoarele valori 13 :

Anii
Indicatori
1960 1966 1970 1973
Născuţi la 1000 locuitori 11,4 9,3 17,4 14,2
Sporul natural 31,4 45 958 629
Sporul migratoriu 1830 13334 3134 248
Creşterea totală 2144 13399 4092 877

O importanţă deosebită a fost acordată problemei spaţiului locativ


menit să absoarbă atât aportul populaţional migratoriu cât şi pe cel fumizat
de sporul natural. În Oradea au fost construite în perioada 1960-1974 un
număr de 14900 de apartamente, media suprafeţei locuibile repartizată
fiecărui locuitor fiind de 9 m.p.
Pe ansamblul ţării, creşterea natalităţii ar fi asigurat până la încheierea
cincinalului, conform aprecierilor formulate de specialişti, depăşirea cifrei
de 21 de milioane de cetăţeni.
***
În spatele generoaselor promisiuni de bunăstare au fost trecute sub
tăcere ororile generate de amestecul factorului politic în intimitatea vieţii
conjugale a indivizilor. Interzicerea avortului, dincolo de aspectul moral-
religios, a înregistrat drama a mii de familii sacrificate de dragul ambiţiilor
12
Nicolae Ceauşescu, Cuvântarea la Conferinţa Organizaţiei P.C.R. a oraşului Bucureşti
- 15 decembrie /966, în România pe drumul desăvârşirii construcţiei socialiste, voi. 2, Editura
Politică, Bucureşti, 1968, p. 105-106
i; Ioan Chivari, Probleme demografice şi edilitar gospodcireşti ale Oradiei în cei 30 de
oni de le eliberare, în Trei decenii de afirmare a judeţuuli Bihor pe coordonatele socialismului,
Oradea. 1974. p. 177-179
250 A11g11sli11 Ţ{irău

comuniste, ilustrată prin decesul unui marc număr de femei care au recurs
la practici rudimentare de întrerupere a sarcinii, sau ani grei de temniţă
pentru cei care le furnizau aceste servicii ori care aveau cunoştinţă de
faptele incriminate. În cele ce urmează vom prezenta câteva dintre cazurile
de "pruncucidere", infracţiune derivată din interdicţia avortului, petrecute
la scurtă vreme după intrarea în vigoare a Decretului nr. 770/1966.
F. I. din comuna P. era căsătorită cu F. T., împreună cu care avea un
copil în vârstă de trei ani. În februarie I 966, soţul acesteia a fost luat în
armată. În lipsa bărbatului său, ea s-a angajat într-o serie de relaţii extra-
conjugale de pe urma cărora a rămas însărcinată, pe la începutul lunii
septcmbrie 14 •
Femeia a fost adeseori întrebată în legătură cu starea ei de gravidi-
tate, atât de rudele soţului său cât şi de cadrele sanitare ale dispensarului
din localitate, dar a negat acest lucru. A fost depistată în 22 aprilie 1967
de către felcera H. S. din comuna Aştileu. La acel moment sarcina se afla
foarte aproape de termen. Naşterea a avut loc în cabina WC, nou-născutul
fiind "un copil viu de sex femeiesc, care a trăit şi respirat şi care, după ce
i-a rupt ombilicul, tără însă a-l lega, [lăuza] l-a luat şi l-a dus şi aşezat pc
o grămadă de pietre din spatele cabinei WC-ului" 15 Din cauza lipsei de
îngrijire copilul a decedat la scurtă vreme, după care mama "s-a întors şi
a eliminat restul placentei şi restul cordonului ombilical ( ... ) [şi] l-a aco-
perit cu o cărămidă şi cu tulei de porumb 16 ".
Familia învinuitei a observat hemoragia acesteia şi a anunţat "ofi-
ciantul sanitar" din comună. În cursul cercetărilor, organele de anchetă
şi-au extins interogatoriile şi asupra altor persoane din anturajul făptuitoa­
rei, reuşindu-se constituirea unui cerc de complici alcătuit în special din
apropiaţii acesteia, care aveau cunoştinţă despre starea de lucruri 17 •
B. A. din comuna B., soră medicală la Sanatoriul T.B.C. din Nucet,
a trăit o aventură amoroasă cu consăteanul său C.C., militar în termen aflat
în permisie. La scurtă vreme, femeia s-a căsătorit cu un alt bărbat, B. I.,
fără să cunoască faptul că a rămas însărcinată cu primul, aşa după cum
declară ea în anchetă 18 • Învinuita a susţinut că şi-a dat scama de situaţia
ei de abia după o lună, însă în acel moment se găsca deja în divorţ cu soţul
ei. Până la împlinirea termenului de naştere, ea ascuns situaţia în care se
afla.

" Arhivele Naţionale-Directia jud. Bihor, (în continuare AN-DJBh), fond Procuratura
Regiunii Crişana, dos. 84/8/1967, f. 9
i; Ibidem, f. IO
16
Ibidem
17
lhidem, f. 26
" Idem, dos. I 0054/172/1966 Sp. f. 2 I
Prnncuciderea - o reacţie extremă la politica demografică co1111111i.l'lci 251

Naşterea s-a produs în luna noiembrie, seara la orele 22, neasistată,


în timp ce femeia se găsea în serviciu. În cadrul anchetei, ea a susţinut că
a intrat în stare de inconştienţă până la ora 4 dimineaţa, când s-a trezit şi
a secţionat cordonul ombilical al nou-născutului decedat între timp. De
frică, lăuza a împachetat cadavrul într-o pungă de material plastic şi până
la ieşirea ei din tura de noapte la ţinut în servietă, după care l-a abandonat
lângă grajdul IGCL Nucet 19 , unde a fost descoperit de către un instalator.
În cursul cercetărilor, până la identificarea făptuitorului, în cercul
persoanelor bănuite a fost inclusă şi C. M., pentru simplul motiv că locuinţa
acesteia se găsca în apropierea locului unde a fost descoperit cadavml.
Modul inadecvat în care s-a desfăşurat ancheta, a adus atingere onoarei
celei bănuite. Din plângerea formulată de aceasta împotriva organelor de
anchetă reiese că a fost victima unui denunţ calomnios: "am fost sub
cercetări tot timpul, sub acuzaţia că eu trebuie să ştiu de cazul întâmplat,
dar în ziua de ( ... ) a fost descoperită mama copilului care este C. M. soră
medicală la Spitalul T.B.C. Nucet, Secţia lll, care persoană nu a avut nici
o legătură cu mine. Totuşi am fost persecutată sub cazul că eu sunt mama
copilului, un caz despre care nu ştiam nimica. Am fost luată de nenumărate
ori la Miliţia Nucet şi m-am făcut de ruşine. Deoarece cazul este descoperit
eu cer să mi se spuie cine este persoana care m-a pârât şi a calomnizat la
libertatea unui om paşnic. Cer să pot deschide acţiune de judecată" 20 .
Nuanţa politică imprimată delictelor de această natură este subliniată
şi într-un alt caz, consumat la Oradea. În dimineaţa zilei de 25 ianuarie
1967, a fost găsit cadavrul unui nou-născut în Parcul Libertăţii din Oradea,
vis-a-vis de imobilul de la numărul 14-16. Acesta era învelit într-o pungă
de nailon "având înfăşurate strâns în jurul gâtului o faşă din tifon şi o
panglică de culoare albă cu modele crem, ce se foloseşte la tapiseria
mobilelor" 21 • Analiza greutăţii copilului, 3 I 00 grame, a condus la consta-
tarea că el fusese născut la termen.
Organele de anchetă au trecut la întocmirea cercului de suspecţi,
bănuielile îndreptându-se în primul rând către clienţii hotelului "Crişu"
amplasat în apropierea locului faptei. Cercetările au scos la iveală că "a
dormit în hotelul «Crişu» din Oradea, camera 209, numita T. E. cu un
bărbat pc nume B. I. Că apoi, după ce T. E. a părăsit camera ( ... ) femeia
de serviciu a găsit o cuvertură a unei canapele, pe un covoraş din linoleum
şi pe alte obiecte, mai multe pete şi mânjituri de sânge" 22 . Pentm că între

19
Ibidem, f. 29
211
lhidem, f. 57
21
Idem, dos. 825/18 Sp.11967, f. 7
22
Ibidem, f. 20
252 A11g11sti11 Ţciră11

probele administrate nu s-au putut stabili raporturi de conexiune, Miliţia,


prin colaborare cu Tribunalul oraşului Oradea, a întocmit o evidenţă a
tuturor femeilor divorţate în ultima vreme, la nivelul întregului oraş, demers
rămas fără finalitate. Au fost monitorizate un număr de 372 de femei 23 •
Pe 14 octombrie 1972 Procuratura Judeţeană Bihor a comunicat
Miliţiei Municipiului Oradea concluziile la raportul întocmit de către această
în 25 ianuarie 1967 în legătură cu împrejurările infaticidului înregistrat cu
autor necunoscut. Pe baza raportului de constatare medico-legal, care au
efectuat proba "decimaziei hidrostatice" 24 a plămânilor copilului, organele
de anchetă au stabilit că "noul născut, de sex femeiesc a fost viu, a trăit
şi a respirat. Moartea acestuia a fost violentă, ea datorându-se asfixiei prin
strangulare cu laţul", fapta întrunind elementele constitutive ale infracţiunii
de omor25 • A fost dispusă încetarea urmăririi penale din cauza neidenti-
ficării autorului.
De o atenţie mult mai sporită, prin gravitatea faptelor derulate şi prin
implicarea unui număr mare de subiecţi, a avut parte cazul analizat în
dosarul 825/18 Sp./1967.
B. P. a fost căsătorit legitim cu victima B. E. Până la venirea din
puşcărie a fratelui său, acesta a gospodărit împreună cu mama sa B. R ..
Coabitarea celor două familii a fost precară, datorită neînţelegerilor frecvente,
motiv pentru care tinerii s-au mutat în chirie 26 • În primăvară, soţia învinui-
tului a rămas însărcinată, stare de lucruri care a agravat relaţiile cu soţul
său, care s-a manifestat defavorabil. Femeia "[l-]a apostrofat şi certat mereu
pe soţul ei, ameninţându-l că se va sinucide în azul în care nu va reuşi
să-şi întrerupă sarcina" 27 • Aşa după cum declară soţul învinuitei "la toate
insistenţele sale pentru a determina pe soţia sa de a păstra sarcina, aceasta
reacţiona nervos, terminându-se cu ameninţări din partea victimei" 28 , com-
portament care i-a format convingerea că femeia a rămas gravidă în urma
unei relaţii extraconjugale.
Familia B. a cultivat relaţii de prietenie cu familia N. I. din comuna
Moroda, Raionul Ineu. Aceasta din urmă a organizat un parastas, ocazie cu
care gravida a comunicat cercului de invitaţi starea ei. R. E., una dintre
invitate a pus-o în legătură cu B. F. "ce era cunoscută ca una care practică
meseria de moaşă şi s-o ducă la Moroda în scopul de a examina sarcina
victimei şi apoi a-i provoca avort" 29 . Iniţial, moaşa a refuzat oferta.

23
Ibidem, f. 28-40
24
Ibidem, f. 9
25
Ibidem, f. I
20
Idem, dos. 80/8/1967, f. 7
27
Idem, dos. 825/18 Sp./1967, f. 7
,H Ibidem
2
• Ibidem, f. 8
Pr1111c11ciderea - o reac/ie extremă lu politica demografică co111w1islă 253

În data de 16 aprilie 1967 soţii B. au înoptat la familia N. şi au luat


legătură cu "o femeie din satul Iermata care s-a angajat să-i întrerupă
sarcina" urmând ca a doua zi să se deplaseze la domiciliul acesteia în
Pâncota 30 . A doua zi, cei doi nu au mai făcut deplasarea deoarece s-a
prezentat moaşa B. F., care a şi demarat operaţiunile specifice avortului.
Soţul victimei a rămas în curte şi profitând de absenţa temporară a moaşei
"învinuitul B. P., care era tulburat de faptul că soţia sa ar fi rămas însărci­
nată din relaţii ce le-ar fi întreţinut în afara căsătoriei, a intrat în camera
unde se afla culcată pe un pat victima, a mers la ea şi prinzând-o cu
amândouă mâinile de gât a strâns-o cu putere şi cu intenţia de a o omorî,
zugrumând-o şi strigând <Bozsike ! Ce pe dracu faci !>31 ".
Când s-a întors moaşa cu un irigator, femeia era deja decedată, soţul
acesteia spunându-i că i-a venit rău. În eroare de fapt, moaşa a încercat
s-o reanimeze stropind-o cu apă, după care a scos-o la aer în coridorul
casei, "în acest moment, învinuitul B. P. - care ştia că şi-a omorât soţia -
a lăsat-o pe victimă şi pe învinuita B. F. în coridorul casei acesteia din
urmă, iar el, ieşind afară în stradă a fugit în comuna Moroda la locuinţa
lui N. I., unde după ce a ajuns, a afirmat că <B. F. i-a omorât soţia>" 32 •
Speriată moaşa a transportat cadavrul femeii "într-o colniţă în spatele
casei, unde a aruncat-o cu faţa la pământ .şi a acoperit-o cu haine şi tulei
de porumb 33 ". Criminalul s-a întors de familia prietenă cu o căruţă şi ajutat
de Nicoară Ioan şi Rada Gheorghe au încărcat cadavrul şi l-au dus la
locuinţa acestuia, după ce în prealabil s-a sfătuit cu moaşa asupra declaraţiilor
ce le vor da Miliţiei.
Anunţat, medicul de circumscripţie a trecut la examinarea cadavrului
şi a constatat prezenţa urmelor de omor, precum şi urme ale operaţiunilor
de avort3 4 •

30
Ibidem
31
Ibidem, f 9-10
11
Ibidem
31
Ibidem, f I 0-11
34
Ibidem, f. 12
254 A 11g11stin Ţără11

ZVSAMMENFASSUNG

Die vorliegende Abhandlung behandelt eine von der verneinenden


Auswirkung der demogaphischen Politik, die vom kommunistischen Re-
gime aus Rumanien vom 1967 an gefordert wurde. Es geht sich um den
Kindermord, einen Mord, wozu einige hunderttausenden rumanischen frauen
gegriffen haben, sobald das Dekret, wodurch den Abort verboten ist,
eingefiihrt wurde.
Die Kommunisten eignete sich die demographische Politik zwecks
der Vermehrung der Bevolkerung an, die in einigen Jahren kann im Stande
sein, die in einem beschleunigten Rhytmus fortzuschreitender Grossindus-
trie notigen Arbeitskraft zu versichern.
Durch das teuflisches Dekret ist den Rumanen "den Recht zu Liebe"
verboten. Die Frauen, die abortierten, wurde von der Sekuritatsabteilung
gefangen und verurteilt zum Gefangnis samt ihrem Arzt, wozu sie ge-
griffen hatten.
Deshalb sind sie, verzweifelt, die Kindermordsgesetziibertretung
begangen.
SCHITĂ PENTRU O ISTORIOGRAFIE A BIHORULUI
. DE LA ILUMINISM LA SFÂRŞITUL
SECOLULUI AL XX-LEA

de

Gabriel Moisa

Introducere. Metodologie
Un studiu general consacrat evoluţiei istoriografiei bihorene lipseşte
din peisajul istoriografic local. Tocmai din această cauză am considerat că
un astfel de demers ar fi necesar şi extrem de util. Încercarea noastră nu
se vrea una exhaustivă ci urmăreşte mai degrabă trasarea principalelor
coordonate, epoci, direcţii şi personalităţi, de la finele secolului al XVIII-
lea până la 1989, care s-au preocupat cu scrierea istoriei.
Până în acest moment există totuşi cîteva încercări în acest sens dar
acestea sunt însă fragmentare şi circumscrise unui areal istoriografic bine
precizat. Este vorba în primul rând despre contribuţiile istoricilor Viorel
Faur şi Doru Marta.
Viorel Faur a publicat cu ani în urmă două studii, primul consacrat
istoriografiei bihorene între 1849-1918 1 iar cel de-al doilea scrisului istoric
bihorean în anii republicii, adică în intervalul 1948-1972 2 , acest din urmă
an desemnând de fapt ultimul analizat de autor. Ambele contribuţii au avut
însă de suferit de pc unna contextului politic în care au fost scrise. Primul
studiu al lui Viorel Faur nu pomeneşte bunăoară nimic despre istoriografia
de factură maghiară elaborată în Oradea şi Bihor în perioada dualismului
austro-ungar, care nu a fost puţină nici din punct de vedere cantitativ şi
nici calitativ, fiind practic cea care a dat tonul în această perioadă. Cel
de-al doilea face aprecieri nu tocmai potrivite vizavi de evoluţia istorio-
grafiei bihorene după 1948, mai ales pe segmentul în care consideră anii
de după 1948 ca fiind faşti pentru scrierea istoriei în lumina noilor realităţi
politice inaugurate de proclamarea Republicii Populare Române.

1
V. Faur, Istoriografia bihoreană între /849-1918, în IX, Crisia, 1979, p. 197-206
2
Idem, Istoriografia bihoreană în anii republicii (1948-1972), în Crisia, III, 1973, p.
283-304
1
D. Marta, Istoriografia cetăţii Oradea, în Crisia, XXX, 2000, p. 163-181
256 Gabriel Moisa

Cel de-al doilea autor, Doru Marta, a publicat foarte recent cea mai
completă contribuţie de istorie a istoriografiei de până în prezent consa-
crată cetăţii orădene 3 . Aceluiaşi istoric orădean îi datorăm şi un scurt ex-
curs istoriografic legat de cercetările de arheologie medievală în Bihor4 în
care punctează evoluţia cercetărilor din domeniu pe mai bine de I 00 de
ani, de la finele secolului al XIX-iea la sfârşitul secolului XX.
Alături de contribuţiile celor doi cercetători orădeni merită amintită
şi lucrarea istoricului Liviu Borcea privitoare la începuturile oraşului Ora-
dea5 , un studiu punctual şi documentat asupra surselor scrise care pome-
nesc constituirea oraşului medieval de pe Crişul Repede.
Metodologic am urmărit acele contribuţii ale istoricilor bihoreni de
obârşie care şi-au continuat activitatea şi scrierea istoriei în Oradea sau alte
zone ale spaţiului bihorean, în primul rând Beiuş, dar şi pe cele aparţinând
unor autori originari din alte spaţii dar pe care destinul i-a adus în Bihor.
De asemenea am analizat sub aspect istoriografic atât fostul spaţiu al co-
mitatului Bihor cît şi pe cel al judeţului Bihor după 1918.

Istorie şi istorici în centrul iluminist orădean

Istoriografia iluministă a avut o interpretare variată propunându-se


diferite cronologii. În general în istoriografia luminilor s-au evidenţiat două
linii evolutive, una descinsă din preiluminismul de factură franco-englez şi
o alta ce provine din spaţiul Aufklărungului german. Aceste linii de evoluţie
sunt cu tradiţii filosofice şi baze metodologice diferite. Istoriografia filoso-
fică voltairiană ce aparţine spaţiului franco-englez a fost interpretată po-
trivit punctului de vedere exprimat de un Eduard Fuetere, Paul Hazzard
sau John Barnes.
Georges Gusdorf în L 'eveniment de science luminiere au siecle des
lumiere apărută în 1973 a reexaminat peisajul istoriografic european stă­
ruind asupra filosofiei istorice voltairiene. În acest context autorul a con-
trapus acestei istoriografii o altă linie istoriografică pe care a integrat-o
unei filosofii istorice germane care modifică sensibil concluziile pe mar-
ginea istoriografiei voltairiene. Georges Gusdorf consideră că la Găttingen
şi nu în altă parte s-au pus de fapt marile probleme ale istoriei modeme.
Un Gatterer, una dintre cele mai mari figuri ale istoriografiei epocii, Sclăzer

4
Idem, Cercetări de arheologie medievală în Bihor. Istoric şi perspective, în Crisia,
XXIII, 1993, p. 85-89
5
L. Borcea, Istoriografia privitoare la atestarea începuturilor oraşului Oradea, în
Crisia, IV, 1974, p.113-118
Schiţei pentn, o istoriografie a Bihorului de lu iluminism la sjiirşit11I secolului XX 257

sau Cellarius au pus bazele unei cultivări deosebite a ştiinţelor auxiliare ale
istoriei. Această cultivare a domeniului ştiinţelor auxiliare a făcut ca erudiţia
şi istoria să se întâlnească şi să confere cercetării instrumentarul istoric
necesar în interpretarea unei cât mai mari mase de documente. Din acest
motiv, Georges Gusdorf consideră că nu e posibil a se considera aportul
secolului al XVIII-iea numai din perspectiva istoriei filosofiei voltairiene ci
este necesar şi recursul la conceptele şcolii istorice germane. Şcolii din
Gottingen i se datorează printre altele şi prima periodizare a întregii istorii.
Încă în 1700 Cellarius realiza prima periodizare a istoriei umanităţii: anti-
chitatea, evul mediu şi epoca modernă. Şcoala din Gottingen, prin evoluţia
ei, prin Sclozer şi Istoria universală, prin interesul pentru istoria sud-
estului Europei inclusiv al românilor a dat o cercetare care a influenţat
destinul istoriografic al secolului XIX.
Istoriografia iluministă transilvăneană şi cea orădeană la rândul său
este racordată evident acestei a doua categorii evolutive a istoriografiei
iluministe europene. Acest lucru se datorează în primul rând mediilor in-
telectuale cu care creatorul de istorie din acest spaţiu a venit în contact. El
era evident mai apropiat de concepţia filosofică germană. Şcoala germană
de la Gottingen a influenţat cum nu se poate mai direct cercetarea istorică
orădeană.
Scrierea istoriei în epoca luminilor se caracterizează printr-o mono-
polizare aproape totală a acestui gen de activitate intelectuală de către
mediile cultural clericale româneşti, datorită unui complex de factori fa-
vorabili scrierii istoriei construiţi în jurul Episcopiei greco-catolice de Oradea
şi a unor episcopi români uniţi luminaţi în frunte cu Ignatie Darabant,
secondat îndeaproape de Moise Dragoş, primul episcop român unit de
Oradea6 , şi de Samuil Vulcan, unul dintre episcopii români uniţi cei mai
longevivi, l 806-1839 7 , urmaşul lui Ignatie Darabant în scaunul episcopal
orădean.
Nu acelaşi lucru se poate spune despre scrierea istoriei în mediile
maghiare. A fost o epocă săracă în contribuţii istoriografice în ciuda unor
eforturi în această direcţie făcute bunăoară de episcopul romano-catolic
Patachich Ădam, sub a cărui episcopat s-a scris o istorie a episcopiei
romano-catolice de Oradea. Este vorba despre opera canonicului orădean
Antonius Ganoczy care tocmai atunci scria prima istorie a episcopiei cato-
lice de Oradea, tipărită la Viena, în 1776 intitulată Episcopi Varadinses
Fide Diplomatum concinnati8 • Scrierea lui Gănoczy poate fi socotită însă

6
ludita Căi uşer, Episcopia greco-catolicei de Oradea, Oradea, 2000, p. 5 I
7
Ibidem, p. 62
K Petrik Geza, Magyarors::ag Bibliographiaja 1712-1860, Budapest, voi. I, 1888, p.858
258 Gabriel Moi.<ll

mai degrabă ca aparţinând genului cromcaresc decât celui pătruns de ideo-


logia iluministă. Cu un an mai înainte, în 1775, acesta tipărise o lucrare
specială consacrată regelui Ladislau I fondatorul primei Episcopii catolice
la Oradea. Lucrarea se intitulează Dissertatio Historico Critica de S. Ladis/ao
R.H Fundatore Eppiscopatus Varat:f. Mai mult decât Antonius Gânoczy, cel
mai cunoscut reprezentant al istoriografiei de sorginte maghiară care poate
fi considerat reprezentant al curentului iluminist în istoriografie a fost cano-
nicul orădean Gyorgy Pray. Chiar dacă a fost o perioadă mai scurtă orădean
"cu acte", în ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea, acesta a scris câteva
lucrări interesante privind îndeosebi istoria bisericii. Chiar dacă acestea au
fost scrise înainte de stabilirea lui la Oradea le amintim ca făcând parte şi
din patrimoniul istoriografic al acestui spaţiu întrucât autorul şi-a desăvârşit
formaţia intelectuală şi în mediile orădene. După peregrinări prin mai multe
centre ale Imperiului austriac la sfărşitul secolului luminilor, Gyorgy Pray
s-a reîntors în Oradea ca şi canonic al episcopiei romano-catolice de Ora-
dea. Este vorba în primul rînd despre lucrările Dissertatio historico critica
de sacra dextera divi S. Stephani primi Hungariae regis şi de scrierea
Dissertatio de S. Ladis/ao R.H. Prima contribuţie 10 , tipărită la Viena în
177 l, este consacrată vieţii primului rege maghiar canonizat, Ştefan cel
Srant, iar cea de-a doua o interesantă scriere' 1 , terminată în 1774, despre
viaţa regelui maghiar Ladislau I. Aceluiaşi autor i se datorează şi o prezen-
tare cronologică a tuturor episcopilor şi arhiepiscopilor din Ungaria inti-
tulată Specimen Hierarchiae Hungaricae, apărută la Poszony în 1776 12 •
Există şi o explicaţie credem pentru această stare de lucruri. În a
doua jumătate a secolului al XVIII-lea catolicismul se afla în plin proces
al Contrareformei, de recucerire a teritoriilor pierdute în favoarea
reformaţilor. În aceste condiţii în fruntea episcopiei şi în anturajul episcopului
au ajuns mai puţin oameni de cultură cât mai mult elemente misionare
militante în vederea recuceririi teritoriilor pierdute de catolicism cu două
secole în urmă, oameni mai puţin capabili a susţine un efort din această
categorie. Era o vreme a reorganizărilor, a construcţiilor, atât ierarhico-
organizatorice cât şi a spaţiilor în care urmau a funcţiona noile structuri
clericale. Din această perioadă datează bunăoară şi construirea la Oradea
a complexului arhitectural format din Palatul baroc, viitorul sediu al Episco-
piei orădene, catedrala romano-catolică şi a Şirului Canonicilor. În aceste
condiţii şi scrierea istoriei a rămas undeva în plan secund, altele fiind în
acel momet priorităţile bisericii.

• Ibidem
10
Petrik Geza, op. cit., Budapest, voi. III, 1890, p. 134
11
lbdem
12
Ibidem
Schitu pentru o istoriografie a Bihorului de la iluminism la sfcirşit11I secolului XX 259

Nu acelaşi lucru se poate spune despre mediile clericale româneşti


unite cu Roma care, deşi se aflau într-o situaţie organizatorică similară
celei romano-catolice, au fost în această perioadă medii producătoare de
istorie. Emulaţia intelectuală creată de Şcoala Ardeleană a avut o influenţă
absolut benefică din acest punct de vedere. Era vremea renaşterii naţionale
a românilor ardeleni iar centrul cultural orădean nu putea rămâne insensibil
la această realitate. Ideologia iluministă venea ca o mănuşă dorinţelor şi
revendicărilor naţiei române din Ardeal, iar recursul la argumentele istorice
pentru justificarea drepturilor românilor făceau din istorie o temă destul de
frecvent abordată. În aceste condiţii centrul cultural orădean a fost unul
care s-a angrenat în lupta de emancipare naţională şi printre cele mai
prolifice sub aspectul producţiei istoriografice, continuând de fapt o tradiţie
medievală 13 •
Istoriografia iluministă bihoreană, provenită din mediile intelectuale
româneşti, a fost destul de consistentă în a doua jumătate a secolului al
XVIII-iea şi primii ani ai secolului următor. Aceasta s-a construit în jurul
unui centru iluminist recunoscut în epocă patronat spiritual o bună pe-
rioadă de episcopul Ignatie Darabant. Legăturile centrului iluminist orădean
cu corifeii Şcolii Ardelene sunt deja lucruri de notorietate şi arhicunoscute,
cei mai importanţi reprezentanţi ai acestui curent găsind adesea un cămin
la Oradea 14 • Chiar dacă multe dintre contribuţiile racordabile istoriografiei
au rămas în formă de manuscris ele sunt notabile. Reprezentanţii ilumi-
nismului orădean au fost în contact, prin formaţia intelectuală dar şi prin
studiile făcute în cele mai importante centre culturale europene cu marile
curente ideologice ale vremii devenind parte integrantă a lumii intelectuale
europene. Multe dintre lucrările lor atestă cât se poate de clar contactul cu
marile curente cultural-filosofice europene.
Jansenismul a avut bunăoară o largă influenţă în centrul cultural
orădean, mai ales în mediile clericale orădenc 15 , ceea ce corespundea unui
curent general existent în biserica catolică, acela de îndepărtare de scolas-
tica medievală şi premodemă 16 • Jansenismul venea însă şi în întâmpinarea
unor particularisme locale din epocă care căutau să situeze biserica într-o
poziţie cât mai îndepărtată de autoritarismul papal şi imperial mai ales în
chestiuni dogmatice 17 • Printre cei mai înfocaţi susţinători ai jansenismului

13
Jak6 S., Philobiblon transilvan, Bucureşti, 1978, p. 14-59
14
F. Dudaş, Românii din Oradea în epoca luminilor, Oradea, 1996, p. 44-80
i; I. Horga, Tradiţie şi noutate 1î1 spiritualitatea românească greco catolică din Oradea
din epoca l11111inilo1: Episcopia de Oradea, Oradea, 1996, p. 65-67
16
J. Beranger, Histoire de l"Empire des Habsbourg (1273-/9/8). Paris. 1990, p. 471
17
J.Horga, op. cit, p. 67
260 Gabriel Moisa

la Oradea a fost Simion Bran, biblioteca sa adăpostind numeroase lucrări


de această factură 18 • Şi galicanismul a avut la rândul său ecouri în rân-
durile elitei româneşti catolice orădene, opera lui Claude Fleury fiind de
departe cea mai cunoscută printre cititorii orădeni. Cu acest curent s-a
venit în contact prin intermediul Vienei imperiale, Italiei de nord sau Veneţiei
adesea vizitate de prelaţii orădeni 19 , după cum Friihaufklărungul, Aufklărun­
gul, raţionalismul francez sau kantianismul şi-au găsit la Oradea un teren
propice de desfăşurare ideatică20 ,. Dacă într-o primă fază clericii orădeni au
venit în contact cu mişcarea scientistă occidentală, mai ales din spaţiul
francez şi al Ţărilor de Jos, începând din jurul anilor 1780 influenţele
intelectuale au venit mai degrabă din mediile germane învecinate, autorii
francezi de după 1800 lipsind în totalitate din bibliotecile orădene 21 •
Toate aceste curente religioase reformatoare au ajuns în Oradea prin
filtrul vienez, adus de către iosefinismul vienez, deoarece clericii orădeni
au cunoscut varianta jansenismului austriac caracterizat, în opoziţie cu
jansenismul francez, prin anticurialism, antiiezuitism, atitudine politică şi
receptarea ideilor Aufklărungului german. În perioada de maximă expan-
siune a jansenismului austriac o serie de intelectuali greco-catolici orădeni
se găseau tocmai în Viena: Samuil Vulcan, Ioan Corneli, Simion Bran,
Iacob Aron, Gheorghe Farcaş etc .. Acolo au venit în contact cu acesta
curent mai ales pe două direcţii. Primul ar fi prin intermediul atmosferei
culturale a seminarului Sfânta Barbara de la Viena, unde programul edu-
cativ era foarte apropiat de exigenţele janseniste, iar cel de-al doilea prin
mijlocirea tiografiilor vieneze, unde numai una dintre acestea, cea a lui
Johann Thome nob. de Trattner, a tipărit 25% dintre cărţile janseniste aus-
triece iar prin librăria sa le desfăcea 22 •
Scrierile istorice orădene din această perioadă sunt pătrunse din plin
de spiritul iluminist care călăuzea Şcoala Ardeleană, toate având un pronunţat
spirit militant. Ele veneau întru-totul în întâmpinarea directivelor majore
culturale dar şi politice ale românilor din Transilvania. Argumentaţia lu-
crărilor propovăduia ideile despre romanitatea, latinitatea şi continuitatea
românilor din Transilvania, în scopul afirmării drepturilor politice ale româ-
nilor într-o vreme de puternică afirmare a naţiunii române, la fel ca şi în
cazul lucrărilor celor mai cunoscuţi reprezentanţi ai Şcolii Ardelene.

18
Ibidem, p. 72-74
19
Ibidem, p. 85
20
Ibidem, p. 136-147
21
Idem, Oradea luminilor şi mişcarea scientistă.franceză din secolele al Xl"/1-/ea şi al
XVlll-lea, în Crisia, XXIII, 1993, p. 121-122
22
Idem, Tradiţie şi 11011tate în spiritualitatea românească din Oradea din epoca luminilor.
Episcopia de Oradea, Oradea. 1996. p. 68-69
Schiţă pentru o i.<toriograjie a Bihoruhii de la iluminism la s/urşi/111 secolului XX 261

Reprezentanţii iluminismului orădean erau dealtfel într-un dialog perma-


nent cu un Petru Maior, Samuil Micu sau Gheorghe Şincai iar Ignatie
Darabant se număra printre cele mai luminate spirite transilvănene. Nu
întâmplător Supllex Libellus Valachorum, în forma s-a finală, a fost
conceput tocmai la Oradea la curtea episcopului greco-catolic Ignatie
Darabant.
Printre cei mai importanţi reprezentanţi ai istoriografiei iluministe
bihorene merită a fi amintiţi: Moise Dragoş, Mihail Munteanu, Teodor
Aron, Iacob Aron, Moise Sora Novac, Vasile Ghergheli Ciocotiş, Gheorghe
Farcaş, Alexandru Dobra sau Vasile Vaida. Prin scrierile produse aceştia
sunt încadrabili ideatic curentului iluminist. Ancorarea lor în realităţile
orădene şi transilvănene este dublată de contactul pe care aceştia îl au cu
curentele iluministe europene, prin aceasta devenind cetăţeni ai unei
Europe care se redimensiona cu paşi iuţi în toate sferele sale, Oradea
intrând şi prin intelectualitatea română de aici în interiorul cercului intelec-
tual european. Majoritatea celor pomeniţi mai sus au făcut parte din ierar-
hia clericală greco-catolică orădeană, unii dintre ei, precum Moise Dragoş,
chiar episcop unit de Oradea. Astfel, Iacob Aron a fost o vreme prepozit,
adică arhipresbiter, al episcopiei orădene iar Gheorghe Farcas primiceriu,
adică scolastic şi cantor 3 •
Moise Dragoş era " .. .fiul protopopului din Turda ... " 24 şi a fost
episcop de Oradea între anii 1775 şi 1787, perioadă în care s-a dovedit un
foarte bun gestionar al episcopiei îngrijindu-se inclusiv de ridicarea Cate-
dralei ortodoxe. Acesta a fost în acelaşi timp un adept convins al refor-
mismului iosefinist fiind deschis pe toată perioada episcopatului său, dia-
logului cu autorităţile vieneze. Prin intermediul bibliotecii pe care şi-a
construit-o, descoperim la Moise Dragoş o aplecare deosebită spre studiul
istoriei. Până în prezent se cunoaşte de la Moise Dragoş o singură lucrare,
rămasă însă în manuscris, adresată cercurilor pontificale din Roma pentru
o mai bună cunoaştere a realităţilor transilvănene, intitulată Despre origi-
nea, progresul, conversiunea românilor, precum şi despre episcopii, arhi-
episcopii şi mitropoliţii lor scrisă în anul 1777. De dimensiuni relativ mici,
lucrarea ne relevă o comuniune de idei specifică epocii ceea ce ni-l restituie
pe autor ca pe un reprezentant important al mişcării cultural-naţionale a
românilor ardeleni.
Opera lui Moise Dragoş este structurată în două părţi. În prima parte
autorul a accentuat pe originea românilor, bazându-se pe surse de primă
mână: Dio Cassius, Eutropius, Bonfinius, Aeneas Silvius Picollomini, dar

21
ludita Căluşer, op. cit., p. 53
24
S. Micu, Scurtei cunoştinţâ a istoriei românilor, Bucureşti, I 963, p. 127
262 Gabriel Moisa

şi pe perioada cuceririi romane, a primului mileniu şi supravieţuirii ele-


mentului românesc în faţa migratorilor. Partea a două se ocupă de creştinarea
Daciei făcând apoi o istorie a bisericii româneşti din Transilvania în epoca
medievală insistând după cum era şi firesc pe momentul unirii religioase
şi pe consecinţele benefice ale acestui act. Lucrarea este una extrem de
erudită, autorul făcând apel în momentul redactării lucrării la numeroase
informaţii bibliografice.
Lucrarea răspunde oarecum Episcopului romano-catolic de Oradea
Patachich Adam, care într-un memoriu adresat curţii imperiale vieneze la
12 iulie 1775, intitulat Obiectiones contra canonisationen Episcopatus graeci
ritus Magno Varadinensis, nu vorbea în termeni tocmai elogioşi despre
românii din zona episcopiei orădene. Sperând că va împiedica înfiinţarea
unei episcopii greco-catolice la Oradea, episcopul Patachich lansa atacuri
evidente la adresa românilor considerându-i nedemni de a avea o epis-
copie proprie deoarece din momentul unirii religioase până la finele seco-
lului XVII aceştia au oscilat mereu între catolicism şi ortodoxie. Argumen-
tele lui Moise Dragoş au fost mult mai puternice căci, din 1777 în Oradea
funcţiona Episcopia greco-catolică iar noua realitate nu era un al doilea
cap al unui monstru aşa cum îl numise Patachich25 , acesta considerând că
două scaune episcopale într-un singur centru sunt de neconceput, ci o
necesitate obiectivă întrucât românii catolici din dieceza Oradiei meritau o
asemenea instituţie deoarece, spunea Moise Dragoş, ritul, limba şi disci-
plina îi deosebesc pe români de latini (maghiarii catolici n.n G.M.).
Iacob Aron era originar din Roşia Abrudului şi s-a numărat printre
primii tineri români care au studiat la Roma. Acolo a intrat în contact cu
şcoala istoriografică italiană promovată de Ludovico Muratori. Acesta a
fost promotorul unei literaturi istorice în care sonda trecutul Italiei, antichi-
tatea evul mediu, publicând în mod critic izvoare medievale, istoriografie
umanistă italiană săvârşind o operă de proporţii europene care-l impun în
fruntea istoriografiei europene. După terminarea studiilor a fost o vreme
profesor în Haţeg iar între 1777 şi 1788, după cum ne informează cano-
nicul orădean Iacob Radu, şi-a desfăşurat activitatea la Oradea26 • O scurtă
perioadă a studiat şi la Viena, tocmai în perioada cea mai expansionistă a
jansenismului austriac de care a fost marcat asemeni multor tineri români 27
studioşi din jurul seminarului Sfânta Barbara. Nu a fost străin nici de ideile
iosefiniste fiind printre principalii propagatori ai acestora. Cum Iacob Aron

25
M. Bernath, Hahsb11rgii şi inceput11rileformării naţiunii române, Cluj-Napoca, 1994,
p. 84 şi următ.
26
I. Radu, Istoria diecezei romîne unite a Orăzii Mari, Oradea, 1930, p. 205
27
Ibidem, p. 207
Schi/ci pe111ru o is/o,-iogra/ie a Bihornllli de la il11mi11ism la s/ărşi11tl secoluilli XX 263

a fost primul canonic al diecezei de Oradea este lesne de înţeles de ce


iosefinismul a prins mult în dieceza orădeană28 , studiile sale vieneze având
loc tocmai în perioada de maximă dezvoltare iosefinismului. Opera s-a a
fost pătrunsă de influenţele janseniste şi iosefiniste.
Din cele două manuscrise păstrate de la Iacob Aron numai unul este
istoric, Inscriptiones Dacicae (titlu complet Inscriptiones Dacicae a Redmmo.
D-nno lacoba Aron Transmissae Roman 1/lmmoac Rdmmo Dnno Stefano
Borgia, Sacrae Congr. De prop Fide Secretario. Anno 1776 Mense Julio)
în cele 40 de pagini ale sale Iacob Aron a adunat documente din arhivele
Romei referitoare la românii transilvăneni. Materialele au fost adunate în
perioada în care a studiat la Roma dintr-un inbold muratorian cât se poate
clar. Prin acest demers al său, Iacob Aron se apropie mai mult de concepţia
despre istorie promovată de Gheorghe Şincai prin care istoricul trebuie să
adune cât mai multe izvoare despre poporul său pentru a-i cunoaşte tre-
cutul. Manuscrisul lui Iacob Aron a ajuns dealtfel în colecţia de manuscrise
a lui Gheorghe Şincai iar până în 1950 s-au păstrat la Oradea. După
această dată manuscrisul se păstrează la Biblioteca Academiei Române,
Filiala din Cluj Napoca, Secţia manuscrise, Fondul de la Oradea ms. 239-
241.
Simion Bran s-a născut în 1756 şi a făcut studiile la Viena, Agria şi
Lemberg. În 1784 acesta şi-a terminat şcoala la Viena, studii făcute într-o
epocă în care jansenismul era în floare în capitala Austriei. Simion Bran a
intrat serios în contact cu această ideologie cumpărându-şi o serie de cărţi
ale principalilor promotori ai curentului european. Este documentată
bunăoară cumpărarea de către Simion Bran la 7 aprilie 1782 a cărţii lui
Bourdaloue, Pensees sur divers sujets de religion et morale, apărută în
două tomuri la Paris în anul 1740.
După sosirea la Oradea în jurul anului 1800, Simion Bran a devenit
un simpatizant cunoscut al jansenismului, biblioteca sa fiind cea mai bună
dovadă în acest sens 29 • Biblioteca lui Simion Bran era una europeană nu
numai prin prisma cărţilor care se găseau acolo ci şi prin numărul acestora.
Roger Chartier aprecia numărul cărţilor unui eclesiast occidental undeva
între 100 şi 300 de cărţi 30 • Biblioteca cunoscută a lui Simion Bran numără
92 de cărţi fără a mai pune la socoteală cărţile pierdute în timp. În aceasta
se găseau nenumărate cărţi de inspiraţie jansenistă aduse direct de la Viena
dar şi iosefiniste 31 •

28
I. Horga, op. cit., p. 115
29
Ibidem, p. 72-83
·"' Roger Chartier, Les origine culturel/es de la Revolution _fral1(;aise, Paris, 1990, p. 88
11
I. Horga, op.cit. p. 73
264 Gabriel Moisa

După sosirea în Oradea a îndeplinit mai multe funcţii în cadrul diecezei


orădene între care şi pe aceea de vicerector al seminarului diecezan de
Oradea32 calitate în care a avut un rol important în configurarea atmosferei
culturale orădene la sfârşitul secolului XVIII şi începutul celui următor. De
la acesta ne-a rămas o traducere a Catehismului lui Lauber în două vo-
lume. Simion Bran s-a numărat printre primii culegători de folclor româ-
nesc din zona Bihorului 33 • Simion Bran nu a scris nici o lucrare cunoscută
ca făcând parte din genul istoric dar el a fost printre cei mai importanţi
oameni de cultură orădeni ai epocii sale iar biblioteca sa de nivel european
a fost frecventată de mulţi intelectuali orădeni inclusiv de către cei care au
lăsat opere istorice.
Moise Sora Novac este originar din Haţeg şi a văzut lumina zilei în
anul 1806. Chiar dacă s-a născut la începutul secolului al XVIII-lea el face
parte din generaţia transilvăneană iluministă. Studiile şi le-a făcut la Cluj,
cele juridice, şi la Oradea cele teologice 34 • După terminarea studiilor teo-
logice a funcţionat ca şi preot în Bihor, între 1830 şi 1836, şi Satu Mare
după această dată până la decesul acestuia survenit în 185635 •
Format în ambianţa Luminilor ardelene foarte puternice la Oradea,
Moise Sora Novac a fost preocupat pe lângă teologie şi de istorie. De la
acesta ni s-a păstrat o interesantă lucrare cu conţinut istoric de 80 de
pagini, descoperită în 1880 în Biblioteca Muzeului Naţional din Budapesta
de către Nicolae Densuşianu, scrisă în limba maghiară, intitulată Istorie
despre începuturile românilor. Este o lucrare în trei părţi, rămasă până azi
în manuscris. Pătrunsă de un puternic spirit iluminist prin recursul la argu-
mentele istorice utilizate de cei mai mulţi reprezentanţi ai luminilor arde-
lene lucrarea are un caracter militant evident. Moise Sora Novac tratează
originile românilor dar şi continuitatea populaţiei româneşti în spaţiul Daciei.
Bazându-se pe o serie de izvoare mai vechi sau mai noi, unele dintre
acestea din antichitate: Suetonius, Dio Cassius, Eutropius, dar şi din evul
mediu: Troster, Reichesdorf, Thuroczy, Moise Sora Novac ne-a dat o operă
bazată pe o logică istorică deosebită 36 • Deşi a încercat să-şi publice lucra-
rea în mai multe rânduri la Buda acesta nu a reuşit să facă acest lucru din
motive financiare. În atare context s-a adresat lui George Bariţiu cu care
era în bune relaţii. Dar nici Bariţiu nu a putut răspunde dorinţei autorului
din aceleaşi motive cauzate de lipsa banilor37 •

32
I. Radu, op. cit., p. 203
33
F. Dudaş, op. cit, p. 86
34
Marki Sandor, Bihari roman ir6k, Nagyvarad, 1881, p. 28
35
D. Radosav, Cărturarul sătmărean Moise Sora Novac şi Revoluţia din I 848, în A/JC,
XXI, 1978, p. 101
36
F. Dudaş, op. cit., p. 132
37
V. Faur, Moise Sora Noac - un cărturar transilvănean mai puţin cunoscut, în Crisia,
III, 1973, p. 236
Schiţă pentru o istoriografie u Bihorului de lu iluminism la sfârşitul secolului XX 265

Teodor Aron (l 803-1869) a fost printre cei mai importanţi creatori


de istorie iluministă la Oradea. Originar din zona Sibiului acesta a terminat
teologia la Buda iar după încheierea acestora a lucrat ca arhivar şi biblio-
tecar la Curtea românească veche din Oradea, profesor la Liceul din Beiuş
iar între 1842 şi 1848 a fost revizor al cărţilor româneşti din Buda 38 •
Discipol al lui Petru Maior după cum el însăşi a mărturisit, Teodor
Aron a fost printre cei mai influenţi şi prolifici membrii ai lumii iluministe
orădene prelungind luminile la Oradea până spre mijlocul secolului al
XIX-iea. Prin el ca şi prin Moise Sora Novac şi alţii centrul iluminist
orădean a iradiat încă multă vreme după ce curentul s-a stins în Transilva-
nia. Teodor Aron a scris mai multe lucrări de teologie: Catihetica practică,
tipărit la Buda în 1843, Cuvântări bisericeşti, tipărit la Buda în 1847,
Adnotări la Istoria eclesiastică, tipărit la Buda în 1850.
Din punct de vedere istoric interesează lucrarea Scurtă apendice la
Istoria lui Petru Maior, tipărită în patru părţi la Buda în anul 1828. Lucra-
rea acoperă o problematică istorică şi o argumentaţie caracteristică ilumi-
nismului. Preocupat să demonstreze caracterul romanic al poporului român
dar şi continuitatea populaţiei romanice şi apoi româneşti în spaţiul vechii
Dacii după retragerea aureliană, Teodor Aron a pedalat mult, într-un stil
ales, pe păstrarea elementului românesc implicându-se prin aceasta implicit
în controversele cu ceea ce el numea defăimătorii neamului românesc,
aluzie clară la istoricii maghiari şi austrieci susţinători ai teoriei lui Rosler.
Alături de acesti cărturari, în epoca Luminilor la Oradea şi-au mai
desfăşurat activitatea şi alţi reprezentanţi ai iluminismului, care au avut
încercări istoriografice. Operele acestora se înscriu de asemenea pe traiec-
toria iluministă. Între aceştia îi amintim pe Mihail Munteanu, absolvent de
teologie la Viena, stabilit la Oradea în 1812. Apropiat al lui Samuil Vulcan,
Ioan Comeli şi Petru Maior, cărturarul orădean a fost un timp scurt rectorul
seminarului român din Oradea implicat activ în viaţa culturală a Oradiei.
Mihail Munteanu ne-a lăsat în manuscris lucrarea Scurtă istorie a neamului
românesc şi a diecezei Oradea, publicată după moartea acestuia în 1841.
Gheorghe Farcaş s-a numărat de asemenea printre canonicii orădeni
preocupaţi de istorie. El ne-a lăsat în manuscris lucrarea Scurtă descriere
a Diecezei Oradea, o istorie a diecezei orădene de la întemeiere până în
zilele sale. Un nume binecunoscut în cercurile iluministe orădene era şi
Vasile Ghergheli Ciocotiş, maramureşan de origine dar stabilit o vreme la
Oradea, acesta s-a numărat printre primii prefecţi ai şcolii româneşti la
Oradea 39 • El ne-a lăsat o interesantă scriere polemică cu conţinut istoric

18
F. Dudaş, op. cit., p. 129
39
Ibidem, p. 130
266 Gabriel Moisa

intitulat Lis Decisa i nter Anonymum Recensentum et Auctorem Dicae,


scrisă în 18 l 7.
Reprezentanţi de 'frunte ai istoriografici iluministe orădene au fost de
asemenea şi Alexandru Dobra, autor al unui Tratat de istorie bisericească,
susţinut ca teză de doctorat la Viena în 1821 40 şi Vasile Vaida care a
publicat la Oradea, în limba latină, în 1830, o interesantă digresiune
originală asupra limbii românilor şi istoriei neamului românesc în vechea
Dacic intitulată Rejlexiones IX ad Poemation de secunda legione Valachica.

De la iluminism şi romantism la criticism. Istoriografia bihoreană


din a doua jumătate a secolului al XIX-iea până la primul război
mondial.

Istoriografia romantică a fost un capitol bine definit în istoriografia


universală. Aceasta este un moment de turnură deoarece în prima jumătate
a secolului al XIX-iea s-au pus bazele istoriografiei moderne. Din acel
moment istoria şi erudiţia s-au unit pe deplin începând un nou curs isto-
riografic ai cărui moştenitori direcţi suntem noi.
Într-o cronologic aproximativă a istoriografiei romantice trebuie să
facem distincţie între Occident şi centrul şi răsăritul Europei. În Occident
iluminismul se opreşte la revoluţia franceză când se afirmă cultura roman-
tică, rousseanismul fiind un semn cât se poate de clar în acest sens. În
răsăritul şi centrul Europei în schimb cursul istoric trece peste această
limită până-n prima jumătate a secolului al XIX-iea când se desfăşoară
revoluţiile balcanice. În secolul XIX mişcarea romantică devine unitară la
nivel european. În Occident finele romantismului îl găsim pe la mijlocul
secolului al XIX-iea când se afirmă pozitivismul profesat de Auguste Comte
dar, în răsăritul Europei, după cum vom vedea şi în cazul orădean, acest
curent se prelungeşte bine în a doua jumătate a secolului deşi accente
critice pot fi detectate mai devreme.
În Europa occidentală ne găsim într-o epocă a Restauraţiei care cro-
nologic se fixează la Congresul de la Viena ( 1815). În întreaga dezvoltare
culturală avem de-a face cu un curent liberal şi, implicit deci, cu un curent
politic. Un fenomen important îl reprezintă faptul că datorită spiritului
restauraţiei ne întâlnim cu un transfer de dispută istorică într-un trecut
îndepărtat. Istorismul îşi pune pecetea în multe dintre discursurile istorice.
În spaţiul central şi est european avem de asemenea de-a face cu o restauraţie
dar în sens pozitiv. În spaţiul românesc bunăoară după revoluţia lui Tudor

'
0
F. Dudaş, op. cit., p. 134
Sdriţ,i pentru o istoriografie a Bilronrlui de la i/11111inis111 la ,fârşitul secolului XX 267

avem de-a face cu restaurarea domniilor pământene, deci a aşezămintelor


naţionale. Şi aici se cultiva intens evul mediu pentru că de fapt Europa
secolului al XIX-iea era moştenitoarea directă a acestuia. În esenţă roman-
tismul a reevaluat valorile evului mediu considerat a fi depozitarul valo-
rilor naţionale.
Istoriografia romantică a avut o înfăţişare de mare complexitate.
Chestiunea conştiinţei de sine a istoriei romantice poate fi o delimitare a
romantismului de iluminism. Sîntem nevoiţi să admitem că de un curent
romantic putem vorbi numai respingând filosofia istorică iluministă şi ideea
politică moştenită din acţiunea napoleoniană. Din acest punct de vedere
germanii au acţionat hotărât împotriva lui Napoleon. De aceea în spiritul
unei noi filosofii politice de acum începe o epocă nouă, de constructivism
naţional. Romantismul cu accentele aşezate pe valorile naţionale ne oferă
un ansamblu larg dimensionat din Franţa până în Rusia. Reacţia vest eu-
ropeană la raţionalismul iluminist a fost mai vehementă în apusul Europei
decât în răsărit. Această diversitate europeană a fost cadrul de manifestare
a noului spirit istoric.
Istoriografia europeană a început să fie străbătută de aceeaşi di-
namică peste tot. Istoriografia romantică a venit cu o nouă concepţie, o
nouă filosofie a istoriei, o istoriografie diversificată dar unitară, naţională
şi constructivă, istoria devenind prin excelenţă un instrument al naţiunii.
Urmând imediat romantismului, istoriografia pozitivistă este un su-
biect fundamental al istoriografiei universale peste tot, aceasta punând
bazele precis istoriografiei moderne. În vremea luminilor se văd alături de
fluxul general iluminist şi şuvoaie alăturate sau conţinuturi ale epocii pre-
cedente. Acelaşi fenomen se petrece şi în romantism aici putând fi detec-
tate nu numai poziţii riguroase romantice ci şi unele continuităţi care fac
ca scena romantică să fie complexă şi să prezinte poziţii metodologice care
anunţă pozitivismul. Trecerea spre o nouă concepţie istorică nu poate fi
precizată la o dată fixă cronologică, acest lucru fiind valabil şi pentru
pozitivism. Din punct de vedere istoric se constată că romantismul coin-
cide cu prima jumătate a secolului al XIX-iea, dar el continuă şi-n a doua
jumătate a secolului chiar dacă influenţat de alte curente. Chiar şi în
Occident va fi continuată pe când în centru şi răsăritul Europei, deci şi în
spaţiul discutat, romantismul va fi puternic dar totuşi influenţat de poziti-
vism. În romantism istoriografia şi-a pregătit instrumentariul care a definit
definitoriu în cadrele pozitivismului şi ne gândim aici în primul rând la
erudiţie, la spiritul critic filologic sau la procesul de instituţionalizare a
istoriei.
O eră pozitivistă coincide cu a doua jumătate a secolului al XIX-iea
prezentând însă o serie de aspecte care nu sunt racordabile filosofiei pozi-
268 Gabriel Moisa

tiviste. Noţiunea de poz1ttv1sm vine dinspre filosofia lui Auguste Comte,


autorul unui curs de filosofie pozitivistă. Acesta a fost un adevărat profet
al unei noi vârste care a dat istoriei şi ştiinţei un nou program care putea
fi definit prin ridicarea la rangul de ştiinţă autentică şi care trebuie să aibă
ca scop cercetarea legilor care prezidează dezvoltarea socială a speciei
umane.
Cazul istoriografiei bihorene din această epocă nu este unul deose-
bit. El corespunde în linii mari evoluţiei generale a istoriografiei europene,
impregnată desigur cu particularisme locale, principala caracteristică fiind
aceea a existenţei unui decalaj evolutiv de cel puţin câteva decenii între
ceea ce se întâmpla în Occident şi realitatea orădeană. Este un lucru firesc
în concordanţă cu evoluţia scrisului istoric din această parte a Europei.
Istoriografia bihoreană în a doua jumătate a secolului al XIX-iea a
evoluat de la un discurs istoric iluminist şi romantic spre unul pozitivist în
plină expansiune pe măsură ce ne apropiem de graniţa secolelor XIX-XX.
Evoluţia acesteia a fost aşadar una firească în ton cu evoluţia generală a
istoriografiei româneşti 41 şi universale 42 • Scrisul istoric bihorean a urmat un
traseu asemănător istoriografiei din perioada postrevoluţionară situându-se
sub imperiul unui sistem de continuităţi şi discontinuităţi în care prima
categorie prevalează timp de aproape două decenii după momentul
paşoptist 43 • Continuităţile sunt sesizabile mai ales în direcţia contribuţiilor
racordabile istoriografiei romantice şi după cum vom vedea chiar celei
iluministe. 44 În cazul transilvănean şi cel bihorean deopotrivă romantismul
era departe de a-şi fi istovit elanul ci dimpotrivă evenimentele revoluţionare
paşoptiste au dat istoriografiei de această factură un nou impuls lărgindu-şi
chiar sfera de investigaţie. În cazul continuităţilor legate de istoriografia
iluministă se poate spune că acestea au fost totuşi destul de firave având
doar câţiva reprezentanţi în deceniile cinci şi şase ale secolului XIX proveniţi
direct din mediile darabantiene şi vulcaniene. Dacă istoriografia iluministă
se va stinge odată cu aceşti reprezentanţi la mijlocul deceniului şapte nu
acelaşi lucru se poate spune despre cea romantică care a continuat până la
finele secolului, odată cu triumful criticismului istoriografic, atât în mediile
istoriografice maghiare cât şi în cele româneşti.
O constatare se mai impune înainte de a purcede la creionarea isto-
riografiei cuprinse în acest interval. Dacă istoriografia iluministă a fost cu
predilecţie apanajul mediilor intelectuale şi clericale româneşti începând cu

41
P. Teodor, Evoluţia gândirii istorice româneşti, Cluj, 1970
42
G. Barraclough, Tendances actuelles de I "histoire, Paris, 1980, p.13-57
43
P. Teodor, Istoriografia romantică postrevoluţionară din Transilvania, în Crisia, XX,
1990, p. 195
44
Al. Zub, A scrie şi a face istorie, laşi, 1981, p. 32-45
Sclri/ă pe11rru o istoriografie a Bihor11/r1i ele la iluminism la sfiirşirul secolului XX 269

a doua jumătate a secolului al XIX-iea până la 1918 istoriografia de factură


maghiară a dominat de departe câmpul istoriografic. Acest fapt nu a fost
străin de contextul social-politic existent în monarhia Austro-Ungară.
Perioada de trecere de la discursul istoriografic iluminist la cel ro-
mantic a fost marcată de mai multe contribuţii istoriografice. Unul dintre
acestea a fost deja foarte cunoscutul Memoriu al clerului şi poporului
român din Crişana, Banat şi Maramureş adresat la 1850 Curţii de la Viena
de către un grup de intelectuali orădeni. Este vorba binenînţeles de partea
istorică a memoriului publicat prima dată în 1904 de Teodor V. Păcăţian45 •
Memoriul este o operă colectivă şi se înscrie între memoriile revendicative
de factură paşoptistă bazate pe o solidă argumentaţie de factură iluministă
şi romantică în egală măsură. În centrul orădean cele două curente istorio-
grafice au convieţuit o vreme în ambianţa culturală a primelor două dece-
nii ale celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-iea. Iluminişti cunoscuţi
precum Teodor Aron, Mihail Munteanu, etc. au continuat să scrie în ter-
meni iluminişti până la sfârşitul deceniului şapte. Iluminismul ca şi concepţie
istoriografică era însă pe sfârşite într-un context în care în puţine părţi ale
spiritualităţii româneşti a supravieţuit atât de mult. La aceasta a contribuit
credem prestigiul de care s-a bucurat în epoca lui de glorie centrul ilumi-
nist orădean, care a continuat aşadar să producă spirite ilumimiste multă
vreme după aceasta. Cei mai mulţi dintre autorii de producţii istoriografice
iluministe la mijlocul şi în a doua jumătate a secolului al XIX-iea erau
discipoli ai marilor spirite iluministe orădene, de felul lui Ignatie Darabant
sau ai iluminiştilor transilvăneni care au frecventat centrul iluminist orădean.
În paralel, istoriografia romantică bihoreană îşi făcea tot mai mult
simţită prezenţa începând de la sfârşitul primei jumătăţi a secolului al XIX-
iea. Am amintit deja despre documentul istorico-istoriografic care în opinia
noastră poate fi considerat prin conţinutul şi argumantaţia părţii sale is-
torice o expresie a simbiozei celor două curente istoriografice.
Prima lucrare aparţinătoare clar curentului istoriografic romantic în
Bihor poate fi considerată opera lui Ioan Munteanu consacrată biografiilor
romanţate ale unor personalităţi ale lumii romane începând cu Romulus şi
Remus şi terminând cu Iulius Cezar şi Marcus Aurelius 46 • Volumul cuprin-
dea 26 de portrete istorico-dramatice destinate a însufleţi pe cei tineri
având în faţă pilda înaintaşilor romani. În „Prevorbire" Ioan Munteanu
face o introducere la cele 26 de biografii în care explică legăturile dintre
români şi romani: ,, ... au nu sunt românii strănepoţii acelor glorioşi romani,

,; T.V. Păcăţian. Cartea de aur, voi. I, 1904, p. 641-648


46
I. Munteanu, Biografiile celor mai vestiţi romani şi romane istorico-dramatice, Urbea
Mare, 1858
270 Gabriel Moisa

pre carii toată lumea cultă în ton de bu<;in îi înălţa şi a căror virtuţi şi
numai din departe putându-le imita, se par a străluci ca planetele de pre
ceriu? ... " 47 • Pe lângă prezentarea romanţată a originilor autorul prezintă
într-o manieră similară continuitatea românilor în spaţiul carpatic, ,,pre
acest spirit în român nece cea mai aspră dintre vitregimele tempurilor nu
l-au putut îneca" 48 • Asemenea contribuţii au mai fost semnate şi de alţi
autori. În 1865 P. Pela-Ventariu tipărea la rândul său o carte similară de
biografii romane destinată, potrivit autorilor, lecturării acestora de către
tineri în timpul liber49 • În aceeaşi categorie se înscriu şi notele profesorului
beiuşan I. Selegianu, publicate în Concordia, intitulate Coloniile romane
din Pannonia, Moesia şi Dacia, Marcu Ulpiu Nerva Traian 50 • Ambele
încercări sânt realizări insolite de istorie universală ale unor bihoreni pasionaţi
de istorie, cea de-a doua fiind în plus o tentativă de a stabili locul spaţiului
românesc în antichitate în cadrele lumii romane şi legăturile sale cu această
lume fascinantă şi puţin cunoscută la vremea respectivă.
În această perioadă Beiuşul a fost un centru important al scrisului
istoric. Ridicarea şcolii româneşti din localitate, în 1851, la rangul de gim-
naziu superior a impulsionat implicit creaţia istorică 51 • Cu ocazia absolvirii
în anul şcolar 1853/ l 854 a primei generaţii a gimnaziului cu 8 clase în
anuarul şcolii, aflat şi el la primul număr, G. Vlass, directorul şcolii, a
crezut că ar fi bine venită redactarea unui scurt excurs în istoria şcolii
româneşti din Beiuş intitulată Brevis historia Gymnassi Beleniensis, în
limba latină.
Încercarea lui G. Vlass nu a fost decât prima tentativă din această
categorie În anii '60 a mai existat o încercare istoriografică de acest gen
dar sub nivelul primeia. Este vorba despre contribuţia profesorului de la
gimnaziul beiuşan Iosif Selegianu. Acesta publica în 1865 în limba română,
în revista Familia, o scurtă lucrare intitulată Gimnasiul greco catolic român
din Beiuş 52 • Două decenii mai târziu, în 1890, un alt profesor al şcolii,
Ioan Buteanu, publica în anuarul şcolii o nouă scurtă istorie a gimnaziului
beiuşean 53 •

47
C. Mălinaş. Tipografi, tipografii şi ediltlri în Bihor 1565-1948, Oradea, 1965, p. 30
48
Ibidem
49
Ibidem
50
I. Selegianu, Coloniile romane în Panno11ia, Moesia şi Dacia. Marcu Ulpiu Nerva
Traian, în Concordia, nr. 50, 1862, p. 189-199; nr. 51. 1862, p. 201-203; nr. I, I 863, p. 2-3;
nr. 2, 1863, p. 6-7; nr. 3, 1863, p. 9
51
V. Faur, Istoriografia bihoreană între 1849-19/8, în Crisia, 1979, p. 198
; I. Selegianu, Gimnasiul greco catolic romii11 din Beiuş, în Familia, nr. 17, 1865, p. 207
2
53
I. Buteanu. O privire.fugitivă asupra trecutului i11stitutului nostru. în Anuarul gimna-
siului superior greco catolic din Beiuş pe anul şcolar 1889//890, Beiuş, 1890, p. 4-12
Schi/ci penim o istoriografie u Bi/rorul11i de la i/11mi11is111 lu sjârşit11/ secolul11i XX 271

Cea mai completă istorie a gimnaziului beiuşean a publicat-o însă


profesorul Traian Fărcaş. Apărută în 1896 aceasta era de departe cea mai
documentată monografie a şcolii dintre toate cele existente până atunci.
Pătrunsă deja de un iz pozitivist incontestabil lucrarea este una foarte
informată şi subsumată în acelaşi timp unui spirit critic evident, caracte-
nstlc epoc11 m care a fost scrisă. Având acces la documentele şcolii, Traian
Fărcaş a realizat o operă solidă din punct de vedere ştiinţific 54 •
Prima lucrare în care spiritul documentului a fost relativ riguros res-
pectat, realizându-se o distanţare clară de spiritul romantic, a fost lucrarea
lui Nicolae Oncu. În calitate de notar al şedinţelor Societăţii de lectură din
Oradea 55, acesta a reconstituit în 1867 istoricul societătii 56 . Având acces la
toate documentele organizaţiei autorul a reuşit să redacteze o lucrare ră­
masă multă vreme de referinţă, până după cel de-al doilea război mon-
dial57. Deşi au mai existat încercări fragmentare pe această temă înainte de
1918 datorate unui Camil Censoriul 58 , I.C. Drăgescu 59 , Iosif Vulcan 60 ,
Mârki Sândor 61 sau Vasile Pârvan 62 , lucrarea lui Nicolae Oncu a rămas
una fundamentală pentru cunoaşterea istoriei Societăţii de lectură, cele mai
multe lucrări ulterioare dedicate acestei asociaţii culturale recurgând sub
aspectul informaţiei la datele oferite de Nicolae Oncu chiar dacă încercarea
sa se opreşte la 1866.
Deceniul şapte al secolului al XIX-iea este unul interesant sub as-
pectul evoluţiei istoriografiei bihorene. În el se întâlnesc trei curente isto-
riografice distincte, cel iluminist, prin prelungirile istoriografice datorate
unui Mihail Munteanu sau Teodor Aron, romantic, prin lucrările unor G.
Vlass, I.C. Drăgescu şi chiar Iosif Vulcan, dar şi unul incipient pozitivist,
mai ales prin amintita lucrare a lui Nicolae Oncu.
Graniţa dintre secolul XIX şi XX este marcată de contribuţii istorio-
grafice în care interesul pentru document şi publicarea de izvoare este uşor
detectabil. Tot atunci s-a manifestat din acelaşi imbold pozitivist, susţinut

;, T. Fărcaşiu, Istoria gimnasiului greco-catolic din Beiuş, Gherla, 1896


55
V. Faur. Viaţa culturală a românilor bihoreni 1849-1918, Oradea, 1993, p. I ...
;" N. Oncu, Istoria Societciţii de leptură a junimei române studioase la Academia de
drepturi a archigimna=iul din Oradea Mare, în Fenice, Oradea, 1867, p. 247-278
;, V. Faur, Societatea de lectură din Oradea, 1852-1875, Oradea, 1978
' C. Censoriul, Oradea Mare 9 iulie. (Societatea de leptură. Tineri de puţină speranţei),
5

în Familia, 1865, nr. 4, p. 2


59
I. C. Drăgescu, Fenice. Almanac beletriuctic de societatea de leptură a tinerimii
române din Oradea Mare, în Familia, 1867, 3, nr. 10, , p. 117-118
"" I. Vulcan, Memoria lui Dumitru Siura, în Familia, 1869, 1869, 5, nr. 43, p. 505-506
1
" Marki S .. Bihari roman irok, Oradea, 188 I
,,: V. Pârvan, Pagini din trecut. Din istoria cu/turei românilor bihoreni, în Luceafărul,
1903. nr. 21, p. 338-341
272 Gabriel Moisa

şi de comandamentele Astrei 63 , un curent cultural-ştiinţific care îndemna la


adunarea de date necesare elaborării unor monografii săteşti, iar publicarea
în revista Astrei, Transilvania, în 1911 a Monografiei comunei Seghişte,
operă a preotului ortodox Moise Popovici, dovedeşte existenţa punerii în
practică a acestui demers.
Un demers demn de semnalat din această categorie este cel al
învăţătorului Nicolae Firu cel care în 19 l O publica o lucrare intitulată Date
şi documente cu privire la istoricul şcoalelor române din Bihor64 • Nicolae
Firu a reconstituit un istoric al şcolilor româneşti din Bihor până la 1852
cu o consistentă anexă documentară în spiritul epocii. Documentele inedite
la vremea aceea conţineau date importante despre istoria şcolilor româneşti
din Bihor în secolele XVIII-XIX.
Un alt demers, pozitivist şi acesta în esenţă, a fost cel al lui Vasile
Mangra 65 • El a peregrinat prin satele Bihorului, începând din primăvara
anului 1890, investigând cartea veche existentă în Bihor. El a rămas sur-
prins de multitudinea cărţilor vechi din celelalte spaţii care se bucurau de
o circulaţie intensă în Bihor la un moment dat. El a semnalat cu acest prilej
pentru prima dată existenţa în Bihor a Psaltirii româneşti, tipărită de Coresi
la Braşov în 1570. V. Mangra a depistat de asemenea prezenţa unui impor-
tant copist al vremii în părţile Bihorului, îl numim aici pe Vasile Sturze
Moldoveanul, la începutul secolului al XVIII-lea 66 , acestea dovedindu-se
a fi cele dintâi texte păstrate de la acesta în Transilvania.
Anii premergători primului război mondial au adus câteva contribuţii
privind istoria bisericii, atât ortodoxe cât şi greco-catolice. Astfel, Nicolae
Firu analizează într-o broşură apărută în 1913 la Caransebeş realităţile
bisericii ortodoxe bihorene în luptă cu unirea religioasă începând cu unirea
propriu zisă continuând apoi cu prima jumătate a secolului al XVIII-iea,
perioadă în care după părerea autorului biserica ortodoxă din Bihor s-a
opus unirii religioase 67 .
În acelaşi an apărea la Blaj sub semnătura lui Ştefan Tăşiedan un
articol prin care se discuta aceeaşi realitate din viaţa bisericii bihorene din
perspectivă greco-catolică 68 • Aceluiaşi Ştefan Tăşiedan îi datorăm alte două

61
V. Faur, Istoriografia bihoreană între 1849-1918, în Crisia, IX, 1979, p. 205
6
~N. Firu, Date şi documente cu privire la istoricul şcoalelor române din Bihor,
Tipografia Diecezană, Arad, 191 O
; V. Mangra, Rolul diacilor din Moldova în rnltura românească din Bihor în secolul
6

XVII, în Familia, nr. 18, 1892, p. 205; nr. 19, p. 218


66
FI. Dudaş, Vasile Sturze Moldoveanul peregrinul transill'an, Oradea, 1993, p. 22
67
N. Firu, Biserica ortodoxă română din Bihor în luptă cu unirea 1700-1750, Car-
ansebeş, 1913
''~ Şt. Tăşiedan, Unirea Bihorului în 1773, Cîteva constatări. în Cultura creştină, Blaj,
1913, nr. 16,1 p. 489-503
Schi/ti pentru o istoriografie a Bihorului de la iluminism la sfârşitul secolului XX 273

articole apărute în revista blăjană Cultura creştină dedicate unul primului


episcop sufragan greco-catolic de Oradea 69 iar cel de-al doilea unor as-
pecte din viaţa comunităţilor greco-catolice din Bihor la mijlocul secolului
al XVIII-lea 70 • În fine, aceluiaşi capitol de istorie bisericească îi este consa-
crată şi lucrarea semnată de Constantin Pavel, dedicată lui Vasile Erdeli 71 , o
broşură nu foarte întinsă despre un episcop cu o viaţă tumultoasă şi inter-
esantă.
În a doua jumătate a secolului al XIX-iea s-au creat şi primele instituţii
de cercetare a istoriei în mod organizat. Constituirea la Oradea în 1872 a
Societăţii de Istorie şi Arheologie a Comitalului Bihor ca organizaţie cul-
tural-ştiinţifică ce îşi propunea printre altele să strângă vestigii ale trecutu-
lui istoric al Bihorului 72 a însemnat un important catalizator pentru dez-
voltarea istoriografiei bihorene.
Societatea de istorie şi arheologie a comitatului Bihor a editat şi un
anuar. Acesta s-a numit A Bihar megyei regeszeti es tortenelmi egylet
evkonyve. Primul volum al anuarului a apărut în 1888, corespunzător anilor
1885-1888, iar ultimul în 1913, un total de 6 numere. Deşi Societatea şi-a
continuat existenţa şi în perioada interbelică nu a mai fost editat nici un
număr. Anuarul a apărut sub redacţia secretarilor Societăţii, Hegyesi Mârton
(voi. I), Karacsonyi Janos (voi. 11-111), Nemeth Gyula (voi. IV), Kiss Jeno
(voi. V) şi Peszeki Ferenc (voi. VI). Anuarul Societăţii publica sistematic
rapoarte şi studii de arheologie şi istorie a epocii vechi şi medii a Oradiei
şi zonelor învecinate acesteia. Printre colaboratorii mai importanţi din această
perioadă s-au numărat Bunytay Vincze, Karacsonyi Janos, Frakn6i Vilmos,
Nemeth Gyula.
Între 1872 şi 1878 Societatea de Istorie şi Arheologie a Comitatului
Bihor a funcţionat oarecum într-o inerţie mediocră. Odată cu sosirea arheo-
logului R6mer Fl6riş în capitala Bihorului, întreaga activitate a Societăţii s-a
revitalizat. Acesta era la vremea respectivă unul dintre cei mai apreciaţi
specialişti în arheologie din centrul Europei, multă vreme directorul Muzeului
din Budapesta. Urmaşul acestuia la conducerea Muzeului de Istorie din
Budapesta a fost Humpel Joszef cu care R6mer Floris a colaborat foarte
bine. Sosit la Oradea la o vârstă înaintată, după pensionarea de la Muzeul
budapestan, acesta a primit funcţia de canonic al Episcopiei romano cato-

•• Idem. Din via(a şi activitatea primului episcop st1fragan român din Oradea Mare,
Meletie Kovacs, în Cultura creştină, 1916, nr. 9, p. 270-279; nr. 10, p. 291-300; nr. 11, p. 333-39
70
Idem, Icoane din via(a poporului român din Bihor 1726-1748, în Cultura creştină,
1913, nr. I, p. 13-18; nr. 2, p. 49-54; nr. 3, p. 81-86; nr. 4, p. 110-115; nr. 5, p. 134-147
71
C. Pavel, Episcopul baron Vasile Erdeli, Oradea, 1918
72
I. Ordentlich, Un secol de activitate expozi(ională a sec(iei de istorie a muzeului
orădean, în Centenar Muzeral Orădean, Oradea, 1972, p. 65
274 Gabriel Moirn

lice de Oradea asigurându-i-se un venit suficient de consistent pentru o


bătrâneţe liniştită şi îndestulată. Venirea acestuia în Oradea a fost un câştig
pentru cercetarea istorică, îndeosebi arheologică, de pe cuprinsul comitatu-
lui. Era un profesionist desăvârşit şi în jurul său a format la Oradea un
nucleu de specialişti în arheologie format din Nemeth G., Csepl6 P., Karacs6ny
J., Frakn6i V., arheologi de primă mărime care au dat opere ştiinţifice de
valoare, chiar dacă unele sub imperiul ideologiei istoriografice maghiare,
mult peste contribuţiile amatoriste ale unor clerici orădeni. Aceştia au
publicat în cele mai prestigioase reviste de arheologie şi istorie între care
Arheologiai Ertesito, Hadtorteneti Kozlemeny sau A Bihar megyei regeszeti
es tortenelmi egylet evkonyve, anuarul Societăţii de Istorie şi Arheologie a
Comitatului Bihor.
Până la declanşarea primului război mondial, în fruntea Societăţii
s-au remarcat trei personalităţi culturale deosebite: Bunytay Vincze,
Karăcsonyi Janos şi Ramer Fl6ris 73 • Sub cupola Societăţii orădene s-au
dezvoltat o serie de direcţii de cercetare istorică. O primă direcţie a fost cea
subsumată arheologiei. Cercetările arheologice au cunoscut la finele seco-
lului al XIX-iea şi primul deceniu şi jumătate al secolului următor o dez-
voltare semnificativă. Imediat după sosirea de la Budapesta a lui R6mer
Floris au debutat şi cercetările sistematice de arheologie, canonicul orădean
având un rol important în supravegherea primelor sondaje. Primele acţiuni
de acest gen au avut loc în vara anului 1881 sub egida şi cu sprijinul
material al Societăţii de Istorie şi Arheologie a Comitatului Bihor în cetatea
medievală a Oradiei. Acestea s-au continuat şi în anii următori până în
1883. Atunci au fost descoperite printre altele pietrele tombale ale episco-
pilor Andrea Scalari şi Sigismund Thurz6 74 • Ca urmare a acestor sondaje
arheologice efectuate în cetatea orădeană au apărut şi primele contribuţii
istoriografice sistematice referitoare la acest subiect semnate de Henszlman
I., cel care a realizat în prestigioasa revistă budapestană Arheologiai Erte-
sito câteva observaţii pe marginea acestor săpături 75 . De asemenea, R6mer
Floris a publicat raportul de săpătură în aceeaşi revistă budapestană 76 in-
dicând acolo principalele momente ale şantierului ca şi principalele descoperiri.
R6mer Floris nu s-a interesat doar de cercetările arheologice din
cetatea orădeană. Arheolog pasionat, acesta s-a interesat şi de istoria veche

n O. Marta, Cercetări de arheologie medievală în Bihor. Istoric şi perspective, în Crisia,


1993, p. 86
7
~ Ibidem
75
Henszlman J., Jelentes a Nagyvaradi folfedesrol, în Arheologiai Ertesito, Budapcst, I,
1881, p. XXVIII-XXXI
76
R6mer F., Elozetes jelentes a nagyvtiradi vtirban /883-ban folyatatott asatasr6/, în
Arheologiai Ertesit6, III, 1883, p. XVI-XXI
Schi/ci penlru o isloriogra/ie a Bihorului de la iluminism la sfârşi/11/ secolu/11i XX 275

a acestor spaţii, în speţă de istoria dacilor, publicând în 1886 o lucrare


extrem de interesantă despre tezaurul de podoabe dacice de argint desco-
perite la mijlocul secolului al XIX-iea în vatra oraşului 77 • Tot sub egida
Societăţii s-au mai făcut de asemenea şi cercetări de arheologie asupra
epocii bronzului. În 1900 arheologul Csepl6 Peter publica o lucrare despre
bronzurile găsite la Oradea 78 •
După ce la 1873 fuseseră făcute primele descoperiri întâmplătoare la
Biharea, în malul pârâului Ceşmeu, în apropiere de Cetatea de pâmânt79 ,
constând în câteva piese de bronz, publicate în 1886 de Joszef Hampel80 ,
în martie 1900 Societatea de Istorie şi Arheologie a Comitatului Bihor
mandata pe Cseplo Peter şi Karacsony Janos să efectueze săpături arheo-
logice la Biharea. Cse