Hotărâri CEDO

I. Constantinescu vs România

I.1 Situația de fapt

Sindicatul al cărui președinte a fost ales reclamantul Mihail Constantinescu a formulat

o plângere penală împotriva unor cadre didactice (foste casiere ale sindicatului și fosta lideră
a sindicatului) cu privire la săvârșirea infracțiunilor de delapidare, înșelăciune, și furt în
dauna avutului obștesc.
Parchetul a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitelor, soluția fiind
comunicată doar părților vătămate.
Ulterior, reclamantul a formulat o acțiune în pretenții întemeiată pe răspunderea civilă
delictuală (art. 998-999 C.civ.) în contradictoriu cu una dintre fostele casiere ale sindicatului,
solicitând să fie obligată la restituirea sumei de 170.000 de lei reprezentând cotizații
sindicale.
Reclamantul a avut o discuție cu un ziarist în care și-a exprimat nemulțumirea privind
modalitatea de desfășurare a cercetărilor penale, fiind ulterior publicat un articol conținând
afirmațiile explicit acuzatoare la adresa persoanelor aflate în curs de cercetare penală făcute
de către reclamant. Persoanele vizate de reclamant au formulat plângere penală împotriva
acestuia cu privire la săvârșirea infracțiunii de calomnie.
În primă instanță, Judecătoria a constatat că reclamantul nu a avut intenția de a
calomnia pe cele trei cadre didactice, dispunând achitarea acestuia. În urma admiterii
recursului declarat împotriva sentinței judecătoriei de către cele trei cadre didactice,
Tribunalul București a reținut cauza spre rejudecare. În rejudecare, Tribunalul a condamnat
reclamantul pentru săvârșirea infracțiunii de calomnie, obligându-l la plata unei amenzi
penale în cuantum de 50.000 de lei și la plata unei sume de 500.000 de lei către fiecare cadru
didactic, cu titlu de daune morale.
Prin încheierea de ședință din 28 ianuarie 1997, Tribunalul București, examinând
cauza din oficiu în camera de consiliu, a îndreptat erorile materiale strecurate în încheierea
din 26 septembrie 1994 și în hotărârea din 10 octombrie 1994. În ceea ce privește încheierea
de ședință din 26 septembrie 1994, tribunalul a dispus menționarea faptului că la dezbateri a
participat procurorul L.S. care, prin concluziile scrise depuse la dosar, a solicitat admiterea
recursului declarat de părțile vătămate și condamnarea reclamantului la o pedeapsă cu
amendă penală pentru săvârșirea infracțiunii de calomnie, precum și obligarea acestuia la
plata despăgubirilor civile pentru prejudiciul moral cauzat și că i s-a acordat inculpatului
ultimul cuvânt.
Prin decizia din 4 februarie 2000 a Curții Supreme de Justiție, s-a admis recursul în
anulare introdus de Procurorul General împotriva deciziei Tribunalului din 10 octombrie
1994. Curtea Supremă de Justiție a casat decizia Tribunalului București și, după rejudecare, a
respins recursurile declarate de cele 3 părți vătămate, constatând că nu sunt întrunite
elementele constitutive ale infracțiunii de calomnie.

I.2. Aprecierile Curții

Reclamantul a susținut că nu a beneficiat de un proces echitabil în sensul art. 6 par. 1

din Convenție, întrucât Tribunalul București l-a condamnat în recurs fără să-l audieze.

I.2.1 Asupra art. 6 par. 1 din Convenție

Pentru început, Curtea a reținut că reclamantul se poate considera victimă, întrucât

prin decizia din recurs în anulare a Curții Supreme de Justiție nu a avut loc o recunoaștere
implicită sau explicită a încălcării art. 6 par. 1 din Convenție și nu s-a oferit o reparație
echitabilă în sensul jurisprudenței Curții.
Apoi, Curtea a subliniat necesitatea respectării dreptului la un proces echitabil, care
presupune și dreptul oricărui acuzat de a participa la dezbateri, drept care, deși nu este
menționat în mod expres în art. 6 par. 1 din Convenție, decurge din obiectul și scopul în sine
al articolului.
În prezenta cauză, Curtea a constatat că din înscrisurile depuse la dosar de părți nu
rezultă foarte clar dacă avocatul reclamantului a putut să pledeze în fața instanței de recurs, că
reclamantul, deși prezent în fața tribunalului, nu a fost audiat de către instanță, și că nu au fost
administrate alte probe.
Curtea a reamintit că atunci când o instanță de control judiciar este competentă să
analizeze atât situația de fapt, cât și chestiunile de drept și să studieze în ansamblu problema
vinovăției, ea nu poate, din motive ce țin de echitatea procedurii, să tranșeze asupra
chestiunilor respective fără o apreciere nemijlocită a declarațiilor persoanei care susține că nu
a comis actul considerat ca infracțiune (Ekbatani c. Suediei).
Analizând competențele prevăzute de lege ale Tribunalului, precum și natura
problemelor asupra cărora acesta trebuia să se pronunțe, Curtea a constatat că Tribunalul
București s-a pronunțat cu privire la temeinicia acuzației și l-a condamnat pe
reclamant pentru săvârșirea infracțiunii de calomnie fără ca acesta să fi fost audiat și fără a i
se permite să aducă probe în apărare, existând astfel o încălcare a art. 6 parag.1 din Convenție
sub acest aspect.
Curtea a subliniat că tribunalul trebuia să îl audieze pe reclamant având în vedere mai
ales faptul că a dispus pentru prima dată condamnarea.
Nu în ultimul rând, Curtea a reținut că există diferențe între susținerile reclamantului
și ale Guvernului referitoare la faptul acordării cuvântului și la conținutul concluziilor orale
ale procurorului de ședință. Se mai reține că dreptul acuzatului de a avea ultimul cuvânt are o
importanță semnificativă, dar acest drept nu poate fi confundat cu dreptul de a fi audiat în
timpul dezbaterilor de către o instanță.
 Prin urmare, a avut loc o încălcare art. 6 par. 1 din Convenție

I.2.2. Asupra pretinsei încălcări a art. 10 din Convenție

Reclamantul a mai susținut că, prin condamnarea sa pentru săvârșirea infracțiunii de

calomnie, s-a adus atingere dreptului la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 din
Convenție.
Curtea a reținut că, deși aprecierile reclamantului au fost puse în contextul unei
dezbateri asupra independenței sindicatelor și asupra funcționării administrației justiției,
vizând deci un interes public, există totuși anumite limite în exercitarea dreptului său la
libertatea de exprimare mai ales cu scopul “protejării reputației sau drepturilor altor
persoane”, inclusiv a dreptului la prezumția de nevinovăție.
În opinia Curții, expresia folosită de reclamant, „delapidator”cu referire la cele trei
cadre didactice este ofensatoare, opiniile critice ale reclamantului putând fi formulate fără a fi
fost utilizat acest cuvânt. Cu privire la acest aspect, Curtea a constatat că atingerea adusă
libertății de exprimare a reclamantului prin aplicarea sancțiunii amenzii penale a fost
proporțională cu scopul legitim urmărit, nefiind depășită marja de apreciere a statului în acest
caz. În consecință, nu a fost încălcat art. 10 din Convenție.

I.3. Satisfacția echitabilă

Curtea a dispus ca statul pârât să plătească reclamantului, în termen de 3 luni, 15.000

franci francezi, cu titlu de despăgubiri materiale și morale, și 20.000 franci francezi, cu titlu
de cheltuieli de judecată.

I.4. Analiza răspunderii și a consecințelor

I.4.1 Autorități potențial responsabile

Puterea judecătorească, deoarece instanța de recurs nu l-a audiat pe reclamant și nu a

administrat probe, pronunțând condamnarea exclusiv pe baza probelor administrate în prima
instanță, fără să-i dea reclamantului posibilitatea să se apere.
Puterea legislativă, întrucât doar cu mare întârziere a prevăzut obligația instanțelor de
recurs de a proceda la audierea inculpaților, când aceștia nu au fost ascultați anterior de
instanțele de fond și de apel ori când împotriva lor nu s-a dispus o soluție de condamnare.
I.4..2 Consecințele hotărârii

Abia prin art. I pct. 190 din Legea nr. 356/2006 a fost introdus alineatul 1 al art. 385
din Codul de procedură penală, instituindu-se expres obligația pentru instanța de recurs, cu
ocazia soluționării recursului, de a asculta inculpatul prezent (potrivit dispozițiilor cuprinse în
Partea Specială, titlul II, capitolul II) atunci când acesta nu a fost ascultat la instanțele de fond
și apel, precum și când aceste instanțe nu au pronunțat împotriva inculpatului o hotărâre de
condamnare.
Totodată, Codul de procedură penală prevede în art. 385 că procedura de rejudecare a
cauzei după casarea hotărârii atacate se desfășoară potrivit dispozițiilor dreptului comun
(partea specială, titlul II, capitolele I și II), care se aplică în mod corespunzător, inclusiv sub
aspectul necesității administrării de probe nemijlocit de către instanță.

I.5 Rezumat

Reclamant: Constantinescu
Statul pârât: România
Soluții: - Art. 6 Par. 1 Conventie | Încălcare
Încălcarea art. 6 par. 1 din Convenție, având în vedere că reclamantul a fost
condamnat pentru prima dată în recurs, fără să fi fost audiat și fără ca instanța să-i permită să
aducă probe în apărare.
- Art. 10 Conventie | Neîncălcare
Neîncălcarea art. 10 din Convenție. Atingerea adusă libertății de exprimare a
reclamantului prin aplicarea sancțiunii amenzii penale a fost proporțională cu scopul legitim
urmărit, nefiind depășită marja de apreciere a statului.
În urma analizei Curții s-a precizat că a avut loc încălcarea articolului 6 par. 1 din
Convenție, iar articolul 10 a fost respectat. Ca urmare s-a dispus ca o satisfacție echitabilă ca
statul pârât să plătească reclamantului, în termen de 3 luni, 15.000 franci francezi, cu titlu de
despăgubiri materiale și morale, și 20.000 franci francezi, cu titlu de cheltuieli de judecată.
II. Chevrol vs Franţa

II.1 Situația de fapt

Reclamanta Yamina Chevrol, cetăţean francez, introduce o acţiune în contencios

administrativ, în cadrul căreia Consiliul de Stat solicită, ca o chestiune prejudicială,
Ministerului Afacerilor Externe să se pronunţe asupra existenţei reciprocităţii în aplicarea
unui tratat internaţional, instanţa administrativă considerându-se legată de soluţia primită.

II.2 Aprecierile Curții

Curtea aminteşte că poate fi calificată drept o instanţă în sensul art. 6 par. 1 un organ
care se bucură de plenitudine de jurisdicţie şi care răspunde unei serii de exigenţe de
independenţă faţă de executiv şi de părţi. Pentru ca o instanţă să poată decide asupra unei
contestaţii cu privire la drepturile şi obligaţiile cu caracter civil, este necesar ca ea să fie
competentă să analizeze toate chestiunile de fapt şi de drept pertinente pentru litigiul cu care
a fost învestită.
Curtea observă că practica urmată de Consiliul de Stat, a trimiterii prejudiciale, obligă
judecătorul administrativ, chemat să se pronunţe asupra condiţiilor de aplicare a condiţiei
constituţionale de reciprocitate în aplicarea tratatelor internaţionale, să solicite Ministerului
Afacerilor Externe să îi indice existenţa reciprocităţii şi să tragă concluziile de rigoare de aici.
Ea observă şi faptul că, în urma schimbării jurisprudenţei, această practică nu mai este
utilizată în materia interpretării tratatelor internaţionale, ci numai în ceea ce priveşte rezerva
de reciprocitate.
Curtea admite că această chestiune este mai degrabă de fapt decât de drept, neputând
fi negată posibilitatea jurisdicţiilor de a consulta Ministerul Afacerilor Externe în vederea
determinării aplicării tratatului de instanţele statului cocontractant. Totuşi, Curtea notează că,
potrivit jurisprudenţei sale, Consiliul de Stat nu doar consultă Ministerul Afacerilor Externe,
ceea ce pare a fi necesar, ci el se obligă să urmeze strict avizul primit, provenind de la o
autoritate exterioară, care ţine de executiv, fără a supune acest gviz vreunei critici sau
dezbateri contradictorii.
Curtea observă şi faptul că implicarea administraţiei ministeriale nu era susceptibilă
de nici o cale de atac din partea reclamantei, care nu a avut posibilitatea să exprime vreo
poziţie asupra trimiterii prejudiciale sau asupra conţinutului întrebărilor adresate şi nici să
determine analiza răspunsurilor primite sau să replice ministerului. Elementele de fapt supuse
instanţei de reclamantă nici nu au fost examinate de aceasta, care s-a întemeiat exclusiv pe
avizul ministerului. Consiliul de Stat s-a lipsit în mod voluntar de competenţa care îi permitea
să examineze şi să ţină seama de elementele de fapt care puteau fi importante pentru
soluţionarea concretă a litigiului.
 În aceste condiţii, reclamanta nu a avut acces la o instanţă având sau care să-şi fi
recunoscut o competenţă suficientă pentru a statua asupra tuturor chestiunilor de fapt şi de
drept pertinente. Prin urmare, cu 6 voturi contra 1, Curtea reţine că art. 6 par. 1 din Convenţie
a fost violat, deoarece reclamanta nu a avut acces la o instanţă cu plenitudine de jurisdicţie.

II.3 Rezumat

Reclamant: Yamina Chevrol

Stat pârât: Franța
Soluții: Art. 6 Par. 1 Conventie | Încălcare
Potrivit practicii sale constante, Consiliul de Stat francez, jurisdicţia supremă în
materie administrativă, solicită avizul Ministerului Afacerilor Externe cu privire la
îndeplinirea condiţiei constituţionale de reciprocitate în aplicarea tratatelor internaţionale,
aviz de care se consideră legat. Pentru a fi vorba de o instanţă judecătorească, aceasta trebuie
să se bucure de plenitudine de jurisdicţie, atât în ceea ce priveşte stabilirea faptelor, cât şi
aplicarea dreptului. Acceptarea unui aviz administrativ ca având caracter conform semnifică
absenţa competenţei depline de a judeca, cu violarea art. 6 (“Dreptul la un proces echitabil”)
par. 1 din Convenţie.
Prima dintre garanţiile generale ale dreptului la un proces echitabil, figurând în par. 1
al art. 6 din Convenţie, este dreptul ca procesul să fie judecat de o instanţă independentă,
imparţială şi stabilită prin lege. Dintre cele patru noţiuni implicate de această primă garanţie
generală (“instanţă”, “independentă”, “imparţială” şi “stabilită prin lege”), prezintă relevanţă
pentru prezenta cauză aceea de “instanţă”.
Pentru a fi vorba de o instanţă în sensul art. 6 par. 1 din Convenţie, Curtea statuează
constant că este necesar ca aceasta să se bucure de plenitudine de jurisdicţie, atât cu privire la
fapte, cât şi sub aspectul dreptului aplicabil. Prin urmare, instanţa este aceea care trebuie să
fie competentă pentru a stabili faptele, administrând probele necesare, iar apoi pentru a alege
normele juridice aplicabile, a le interpreta şi a le aplica în mod concret.
Condiţia reciprocităţii aplicării unui tratat de statul cocontractant pentru aplicarea lui
de jurisdicţiile administrative franceze, în frunte cu Consiliul de Stat, este considerată de
acesta o chestiune prejudicială, de competenţa Ministerului Afacerilor Externe, avizul acestei
autorităţi administrative fiind apreciat de instanţele administrative ca fiind conform, deci
obligatoriu de urmat. Existenţa reciprocităţii este, mai degrabă, o problemă de fapt decât una
de drept. Considerându-se legate prin avizul administraţiei ministeriale, jurisdicţiile
administrative consideră inadmisibilă orice probă şi orice contestare sub acest aspect. Este
important de subliniat că această soluţip nu este impusă de lege, ci este o auto-limitare a
Consiliului de Stat, în practica sa.
Prin urmare, o chestiune ţinând esenţial de atributul instanţei (stabilirea faptelor sau
interpretarea dreptului), dacă se află în competenţa unei autorităţi administrative, a cărei
soluţie se impune instanţei, ştirbeşte plenitudindea de jurisdicţie de care aceasta trebuie să se
bucure. În măsura în care nu se bucură de plenitudine de jurisdicţie, pentru chestiunile de fapt
şi pentru cele de drept, un organ nu poate fi considerat că satisface exigenţele art. 6 par. 1 din
Convenţie pentru a fi calificat drept “instanţă”.