Sunteți pe pagina 1din 6

1.

Citește fragmentele din romanul ,,Povara bunătății noastre” de


Ion Druță:
,, Mircea a cosit mai toată vara. A cosit iarbă, lucernă, grâu, secară, iar când n-a mai avut ce
cosi, s-a înţeles cu pădurarii să cosească în pădure pentru fiecare a patra căpiţă de fân... Şi tot
aşa, hai şi hai, - până ce într-o bună zi, mai bine zis într-o bună noapte, căluţii lui Nicolae
Moraru au scos pe drumul vechi al Pământenilor o căruţă cu fân, o mică pălărioară de paie
deasupra şi un fluierat, ce ţinea morţiş la o afacere de drac de fată:
Măriţă - Măriţă,
Tânără fetiţă,
Măriţă - Măriţă,
Tânără fetiţă,
Eu m-aş îndura
Şi ţi-aş cumpăra...
Mirozna fânului de prima coasă te leagănă, te ademeneşte, ispitindu-te într-o cu totul altă lume.
Şi-l tot frământă pe bietul cosaş cu fel de fel de doruri, şi-i şopteşte la ureche că nimeni nu
începe a gospodări înainte de-a se fi însurat, că altul în locul lui de mult ar fi sucit minţile
frumuşicăi pentru care ar fi gata:
Cercei şi mărgele
Pentru mângâiere,
Cercei şi mărgele
Pentru mângâiere,
Eu m-aş îndura
Şi ţi-aş cumpăra...
Şi deodată a amuţit. La vreo sută de paşi înaintea căruţei stătea pe marginea drumului o fată.
Două gâțe unduiau uşor pe spinarea ei, îndemnând-o la drum, dar nu-i era ei a merge - face
câțiva paşi şi iar se opreşte. O fată ca o floare stătea pe marginea drumului. Era dulce când se
mişca, dulce când stătea locului. O fustişoară cenuşie, un coşuleţ de papură şi o câmpie largă, ce
picură în jur cât vezi cu ochiul...
Nuţa!
Noaptea era caldă şi senină, o copilă era ostenită, el venea cu o căruţă încărcată cu fân. Erau
amândoi de aceeaşi vârstă, amândoi erau din Ciutura, şi sortit le era să împartă frăţeşte în două şi
noaptea ceea de vară, şi câmpia, şi drumul, şi fânul din căruţă...
- Ce nu cânți, Mircea?
Ajungând în dreptul ei, Mircea a oprit căruţa, a venit la marginea încărcăturii, a privit-o cum
stătea ea jos, micuţă, străină şi amărâtă.
- Îl las pe altă dată. Se mai întâmplă o sară frumoasă, când oi fi singur la drum şi, ca să nu-mi fie
urât...
- Să nu laşi nimic pe altă dată. Cântă amu cât ţi-i a cânta, pe urmă, cine ştie...
Culesese de undeva din lume cuvinte noi, cuvinte ostenite şi amare. Glasul ei, sunător şi vesel,
acum tremura la fiece suflare, gata să se frângă. Băsmăluţa, fugită de mii de ori pe ceafă, a
rămas să zacă colăcel în jurul gâtului. Fruntea căzuse jos, ochii osteniţi de atâtea depărtări
priveau pământul de sub picioare, şi numai sânii bătăioşi, numai trupul cela sprinten mai
aşteptau gluma unui băiat îndrăzneţ şi cuminte…
- Ce duci acolo, în coşuleţul cela?

1
- Nuţa uitase, pe semne, că are un coşuleţ de papură în mână. S-a bucurat mult că nu l-a pierdut,
s-a lăsat într-un genunchi să vadă ce are acolo.
- Am pâine albă, de la oraş. Vrei?
- Ai să te poţi sui încoace, la mine?
Copila a ocolit căruţa cu fân, chitind în mintea ei cam pe unde să urce, şi venind înapoi la locul
ei, a oftat.
- N-am să pot. Da-i bine acolo la tine?
- Rai.
...Tot ce căuta să ocolească Mircea, marea minune pentru care s-au bătut băieţii din Ciutura
vreme de ani de zile, tot ce poate ascunde o fată s-a lipit, a crescut în trupul lui, şi numai inima
fetei bătea sălbatec, trezită de amintirea altei dragoste.
- Maica Domnului, ţine-mă să nu chic!
Stăteau cu riscul de a se prăbuşi între cai, dar căutau să mai rămână o clipă-două îmbrăţişaţi,
căci le plăcuse. O ceaţă dulce şi nebună a prins a tulbura pe Mircea, dar el nu se lăsa, nu putea să
se lase...
 Aşa se face că fânul miroase. Şi fânul din căruţa lui Mircea sufla o miroznă cum nu
se mai poate. Florile pădurii cântau imnul veşniciei şi aprindeau tot ce li se nimerea
în cale, făcând totul să se mişte, să se grăbească. Hai, iute, iute, cât mai iute, altfel
vine coasa şi totul va sfârși.
Nuţa şi-a pierdut coşuleţul în fân şi, tot căutându-l, a dat cu obrazul de umărul lui.
Mircea s-a pomenit cu hăţurile răsucite şi, tot descâlcindu-le, a găsit cu cotul un sân
tainic şi vârtos. Luna se topea în zare, se tot ducea peste ei, val după val, iar undeva
în căruţă mai mergea împreună cu ei şi un cântec frumos despre o faţă care ba vrea,
ba nu vrea cercei.
Apoi copila s-a aciuat. Părea că a aţipit chiar, lăsând să zacă lângă Mircea două
picioare coapte de fată, şi seninul cerului se scălda răsfăţat în lumina lor ameţitoare.
Podul Cuboltei aleargă tremurând în întâmpinarea lor. Fiecare fir de fân se răscoală,
răspândind o miroznă dulce de dragoste, iar alături zac, legănându-se ispititor,
picioarele fetei.
Un instinct de gospodar, care îi cerea ca toate în jur să fie într-o anumită ordine, îl
făcu să încerce, cu o mână, pentru că alta era ocupată ţinând hăţurile, să-i aşeze
fustişoara ceva mai cuviincios. Abia s-a atins cu mâna-i aspră de pielea gingaşă...
- Fii cuminte, Mircea...
A mai încercat o dată să aşeze fustişoara fetei la loc, şi de data asta fata nu-şi mai
feri goliciunea. Părea că-şi zise-fie ce-o fi. Căutând marginea fustei, mai întâi un
deget, apoi întreaga palmă s-a scufundat în goliciunea lor şi a jurat că moare, dar nu
se mai întoarce. Mircea a trimis cealaltă mână în ajutor, dar a pierdut-o şi pe ea.
Şi atunci când fiorul tinereţii îi întunecase pe amândoi, când rămăseseră numai
douăzeci de paşi până la pod, un braţ al fetei, rupând învelişul fânului, s-a ridicat,
rugându-l parcă ceva în limba lui mută. Mircea a vrut să afle ce vrea braţul cela. S-a
apropiat, s-a aplecat. Timid şi ruşinos, braţul fetei s-a lăsat pe umărul lui,
îndemnându-l undeva departe, într-o lume unde nu mai există nici ruşinare, nici
amintiri, nici poduri, ci e numai una sfânta dragoste..
2
Nopţi de vară, nopţi de câmpie...

***
Soarele a apărut de după dealuri fierbinte, roua fumega prin livezi, şi ciuturenii se
mişcau grăbiţi pe uliţele satului. Schimbau glume cu vecinii, vorbeau blând cu
vitele, sunau căldările în jurul fântânilor şi se mirau cumplit zărind o căruţă
încărcată cu fân ce intră în sat odată cu dimineaţa - o fi mers sărmanul băiat o
noapte întreagă. Aista, când se însoară, o să tot adune la casă.
- Da un'ţi-i pălăria, măi Mircea?
- Am băut-o.
- Vezi să nu te suduie tat-tu.
- Apoi că am băut-o împreună..
Râde Mircea, râd şi ciuturenii. Într-adevăr, dacă au băut-o împreună, ce vorbă mai
poate fi!
O singură noapte de vară în viaţa unui băiat, şi lumea nu-l mai cunoaşte. Mai nu
demult, încă asară, pornind după fân, trecea prin Ciutura un băiat ca mulţi alţii - o
singură noapte la mijloc, o noapte de vară, plină de vise, pline de taine, şi iată-l
semeţ, setos de glume, cu o deprindere nouă de a privi omul drept în lumina
ochilor...
Sătenii, făcându-i drum, se bucurau - să vezi cât de repede s-a maturizat. Om în
toată firea! Se bucura şi Mircea: de, ce să-i faci, se schimbă lumea, viaţa merge
înainte, şi numai Nuţa tremura ca un şoricel în fântânița ei. Simţea ea cum i se
schimbă, de la glumă, vocea. Urmărind vârfurile salcâmilor de pe marginea
drumului, îşi dădea sama cum o tot coteşte şi suceşte, ca să ajungă tot mai târziu,
când nu va fi Onache acasă.
- De unde aduci fân?
- L-am furat.
- Vezi să nu te prindă!
- Pe dracu mă prind ei...
 Dintr-o ulicioară cârnește în alta, apoi, după o răscruce, face la stânga, coboară
încet şi deodată smunceşte hăţurile, oprind trăsura lângă o portiţă de nuiele.
...Mircea, ridicat în genunchi, a aruncat în mijlocul ogrăzii coşul de papură în care
nu mai era nimic, şi, văzând că fata se cam codeşte, a întrebat-o:
- Ei, ce faci, cobori, nu cobori?
Nuţa era gata să se scoale în picioare, când, pe neaşteptate, a răsărit de după casă
Onache Cărăbuş. Începuse a ciopli ceva, căci a apărut cu un toporaş legănându-i-se
în mâna dreaptă. S-a oprit în mijlocul ogrăzii, supărat foc. Meseria de tâmplar şi-o
putea căpăta numai atunci când era supărat şi, dacă avea de cioplit, umbla înfuriat
vreo două-trei zile, până să-i vină îndemânarea.
3
L-a privit pe Mircea fără a-l recunoaşte, fără a-l vedea.
- Parcă mă strigase cineva. Tu m-ai strigat?
- Nu.
- Ce te-ai oprit la poartă?
- S-a deshămat un cal.
Onache Cărăbuş, ieşind din ogradă, a venit lângă cai, a căutat să aşeze căpestrele, a
smuls o mână de fân din căruţă, dar, pesemne, nu i-a plăcut fânul, căci s-a grăbit să-
l vâre la loc. Întorcându-se în ogradă, a zărit coşuleţul de papură aruncat din căruţă.
A rămas foarte mirat. L-a ridicat de pe jos, parcă era gata să se bucure că găsise o
avere ce-o credea pierdută, dar...
A stat pe gânduri, amintindu-şi ceva, iar în cele câteva clipe de frământare a prins a
se veștezi, devenea clipă cu clipă un alt om. I-au scăpat umerii, şi-a coborât fruntea,
s-a gârbovit. Deodată însă şi-a înălţat capul cărunt, a rămas nemişcat ca o statuie, cu
toporul în mână, cu coşuleţul în cealaltă.
Se uita sus, în căruţa cu fân, la băiatul cu capul gol. Îl privea încet, de parcă îl ara cu
plugul. Îl ţinea ţintă, suflare cu suflare, şi deodată bietul Mircea a simţit în creştetul
capului răcoarea şi ascuţişul toporului din mâna lui Onache Cărăbuş.
- Tu mi-ai aruncat în ogradă vechitura asta?
Adunând ultimele picături de curaj, Mircea a căutat să-i răspundă:
- Îi a matale.
Onache şi-a lăsat obrazul sfârtecat de un zâmbet batjocoritor - auzi tu, şi aista îl are
de prost! Cu paşi înceţi, cu îmblet de străin, a venit lângă căruţă. Răsucind uşor
braţul, a aruncat coşul sus pe fân, rămânând să stea lângă portiţă, de parcă se aştepta
că toată ziua ceea au să-i tot arunce vechituri în ogradă.
Căruţa cu fân se mişca încet de lângă portiţă, porneşte la vale, iar Onache stă dur şi
arţăgos în faţa casei sale, şi tot stă şi stă, până ce căruţa cu fân dispare după cotitură.

***
Nicolae Moraru cugeta ca de obicei pe prispă, când a auzit de departe cum intră
căruţa lui în sat. O cunoştea după scârțiitul roţilor. Era prea încărcată, venea cu
greu. Băietul cela prea o ia razna, nu trebuia să dea caii şi trăsura pe mâna lui. Apoi,
când a auzit-o aproape de tot, s-a ridicat de pe prispă şi a venit în mijlocul ogrăzii...
Nicolae Moraru, tot zâmbind, i-a făcut lui Mircea semn cu sprânceana să coboare
din căruţă şi, cum l-a văzut jos, a adus o scară, a rezemat-o de fân. Prinzând o furcă
de fier subţioară, a început a urca. A rămas foarte mirat găsind un coşuleţ de papură.
L-a cercetat o vreme. Închipuind un fel de greaţă cu sprâncenele, l-a aruncat jos.
Scuipându-şi în palme, a prins bine coada furcii, era gata s-o frângă în fân cu toată
puterea, pentru a arăta tuturor cum se face când se descarcă o căruţă cu fân, şi,
deodată, a înţepenit cu furca ridicată sus.

4
Încet, de parcă s-ar fi ridicat dintr-un fund de mare, au apărut mai întâi fruntea,
umerii, gâţele aurii, şi deodată, Nuţa a săltat în picioare, jucând pe şolduri o ploaie
de zdrenţe - ruşinea primei sale dragoste. Stătea faţă în faţă cu supăratul său socru,
stătea frumoasă şi îmbujorată, stătea cu ochii plecaţi, făgăduind o totală şi lungă
supunere părintelui său.
Mircea a încercat să zâmbească, dar n-a izbutit şi a chinuit cu greu câteva cuvinte:
- Nora ...Îi nora matale, tată...
Jocul de-a miresele sfârșise - venise rândul altui joc, mult mai simplu şi mult mai
crunt.
Biata mătuşa Safta-ea nu putea scăpa de năduful cânepei, tuşea întruna, plângea de
necaz şi dădea hotărâtă din cap: nu, niciodată, pentru nimic în lume!
 Era însă prea târziu. Mircea nu mai era copilul lor, şi nici Nuţa nu mai era fiica lui
Onache Cărăbuş. Dovedise să-i blagoslovească o noapte caldă de vară, noaptea ceea
senină rămânea pentru totdeauna naşa lor, şi nimeni, pentru nimic în lume, nu mai
putea scoate din sufletul lor seninul acelei nopţi de vară, vraja acelei nopţi de vară,
lumina acelei nopţi de vară.
Mircea a luat furca din mâinile tatălui său, a aruncat-o sus în căruţă. Fânul adus
rămânea să fie prima lor avere, şi el a zis supărat, de parcă o viaţă întreagă o tot
învăţa a descărca fânul, şi ea nu putea pricepe cum se face asta:
- Aruncă jos, numai vezi... Frumuşel, nu-l fărâmiţa, vălătuc cu vălătuc, să-l pot
căpiţa bine... 
 
 

Sarcini scrise:
2. Precizează tipologia tuturor personajelor din fragmentul propus, aducând
argumentele textuale corespunzătoare.
Personajul Tipologia Argumente

3. Compară cele două descrieri de personaje feminine druțiene:

Glasul ei, sunător şi vesel, acum tremura la fiece suflare, gata să se frângă.
Băsmăluţa, fugită de mii de ori pe ceafă, a rămas să zacă colăcel în jurul gâtului.
Fruntea căzuse jos, ochii osteniţi de atâtea depărtări priveau pământul de sub picioare,
şi numai sânii bătăioşi, numai trupul cela sprinten mai aşteptau gluma unui băiat
îndrăzneţ şi cuminte... Mircea s-a pomenit cu hăţurile răsucite şi, tot descâlcindu-le, a
găsit cu cotul un sân tainic şi vârtos. Luna se topea în zare, se tot ducea peste ei, val
după val, iar undeva în căruţă mai mergea împreună cu ei şi un cântec frumos despre
o fată care ba vrea, ba nu vrea cercei.
(Personajul Nuța din romanul Povara bunătății noastre)
5
Un drac de fată, ziceau băieții, cum nu se mai află!... Sprintenă, smolită, năltuță,
sâni vârtoși, coapsă frumos împlinită, iar mersul ei încet, îngândurat nu știu cum
amintea legănarea vinului în pahar... Ochi căprui-închiși, aproape negri, gât fin,
subțire, frumos cu mărgele, frumos fără mărgele, și peste tot o ușoară îmbiere spre
păcatele noastre cele grele.
(Personajul Jannette din romanul Clopotnița)