Definirea agresivităţii

Agresivitatea poate fi considerată, a fi o caracteristică a acelor forme de

comportament orientate în sens distructiv, în vederea producerii unor daune, fie ele
materiale, moral-psihologice sau mixte. Deci, actul agresiv poate viza unele obiecte
(casă, maşină, mobilă,etc.), fiinţa umană (individul uman izolat, microgrupurile,
colectivitatea) sau ambele. Opusul agresivităţii ar fi comportamentul prosocial, care
presupune cooperare, toleranţă, echilibru.
Pentru a găsi exemple privind comportamentul agresiv nu este nevoie de eforturi
speciale. Datorită uriaşelor disponibilităţi privind mediatizarea, suntem, din nefericire,
aproape zilnic martorii diferitelor forme de manifestare a agresivităţii (războaie, crime,
jafuri, tâlhării, violuri, incendieri etc. ). Delincvenţa şi infracţionalitatea constituie
formele „de vârf“ ale manifestării agresivităţii, iar statisticile întocmite în diferite ţări
arată o creştere îngrijorătoare a ratelor acestui „flagel“. Preşedintele Asociaţiei
Internaţionale de Psihiatrie Socială, Eliot Sorel1, arată că, la sfârşitul secolului XX, am
trăit o perioadă de intoleranţă extraordinară, de o violenţă nemaiauzită şi incredibilă.
Cauza nr. 1 a morţii la tinerii între 15 şi 24 de ani este violenţa şi nu cancerul sau
bolile de inimă. „ Avem în America - sublinia domnia sa - două sute de milioane de
arme la cetăţeni . Asta înseamnă că noi am putea pregăti câteva armate“.
Referitor la încercările de definire, analiză şi interpretare a agresivităţii de către
specialişti, nu numai că nu regăsim un consens mai general, dar se pare că nivelul de
„împrăştiere“ a punctelor de vedere este chiar mai mare mare decât în cazul altor
fenomene psihologice. Rezistenţa extrem de crescută întâlnită la diverşi cercetători din
domeniul socio-uman în faţa încercării de construire şi utilizare a unei „grile“ de
analiză şi interpretare a agresivităţii se explică, înainte de orice, prin marea
complexitate a acestei realităţi.
Autorii lucrării „Înţelegerea psihologiei sociale“ Worchel S., Cooper J.,
Goethals R., pun problema dacă, în definirea agresivităţii, trebuie să punem accent pe
actul agresiv în sine sau pe intenţie ? De exemplu, un părinte poate manifesta
agresivitate faţă de copil, dar cu intenţia clară de a „face om din el“. Opţiunea autorilor
este mai mult pentru accentuarea asupra intenţiei . Astfel, agresivitatea poate fi definită
ca orice act ce are ca intenţie producerea unui prejudiciu ţintei vizate (conform Baron,
R.A., „Human Aggression“, 1977) 2.
Privite din perspectiva scopului urmărit, unele conduite agresive sunt orientate
în direcţia producerii „unui rău“ altei persoane, în timp ce altele sunt orientate în
1
Sorel, E. , „Violenţa la sfârşitul secolului XX “, Revista de Criminologie şi de Criminalistică , Nr. 1/1999.
2
Mitrofan, N.(coord.)„Psihologie juridică “, Editura Casa de Editură şi Presă Şansa “,S.R.L., Bucureşti, 2000.

1
direcţia demonstării „puterii“ agresorului (conform Boulding, K.E., „Three faces of
Power“, 1989)3 sau a masculinităţii (conform Segall M.H., „Cultural Roots of
Aggressive Behavior“, 1988 ) 3. După Carlson M., Marcus-Newhall A., Miller N.,în
„Evidence for a General Construct of Aggression“, 1988 3 , nu este necesară această
diferenţiere deoarece „aceste variate scopuri nu sunt mutual exclusive şi multe alte acte
de agresiune pot fi orientate spre atingerea unora sau a tuturor acestor scopuri“. David
G. Myers în „Social Psychology“ face o distincţie clară între comportamentul de tip
cooperant-suportiv şi cel agresiv. Comportamentul agresiv poate fi definit ca fiind
comportamentul fizic sau verbal orientat cu intenţie spre a răni pe cineva. Cu toate
acestea, pentru Myers, agresivitatea este un termen fabulos, şi este folosit în multe
feluri şi pentru multe raţiuni 3 .
Agresivitatea nu se confundă cu un comportament antisocial, cu delincvenţa şi
infracţionalitatea. Conduita boxerului nu este orientată antisocial şi cu cât este mai
agresivă, cu atât este mai performantă. Şi invers, nu orice comportament antisocial,
inclusiv infracţional, poate fi caracterizat prin agresivitate. Destul de frecvent,
agresivitatea este asociată şi chiar confundată cu violenţa. Desigur, de cele mai multe
ori, comportamentul agresiv este şi violent, dar sunt şi cazuri de conduită agresivă (este
clară intenţia de a vătăma, de a face rău), dar în forme nonviolente. Otrăvirea lentă a
unei persoane este o conduită agresivă, dar nonviolentă.
Dragomirescu T.V., în „Determinism şi reactivitate umană“, 1990, diferenţiază
mai multe tipuri de comportament agresiv cu răsunet antisocial 4:
1. agresivitatea nediferenţiată, ocazională, care nu are un răsunet antisocial
obligatoriu;
2. comportament agresiv propriu-zis, polimorf şi cronic, în care se include şi
comportamentul criminal;
3. comportament agresiv cu expresie integrantă, nemijlocită a unei stări
patologice fie consecutivă unei afecţiuni neuropsihice, fie dobândită.
Comportamentul agresiv este orientat nu numai în afara subiectului, ci şi asupra
sinelui. De asemenea se face diferenţiere între actele comportamentale autoagresive,
forma cea mai gravă fiind sinuciderea, şi actele comportamente care pot periclita
sănătatea şi echilibrul organismului (fumat, alcool, droguri). Elementul esenţial de
diferenţiere îl constituie, desigur, prezenţa intenţiei autodistructive.
Aşadar, agresivitatea o putem considera ca fiind orice formă de conduită
orientată cu intenţie către obiecte, persoane sau către sine, în vederea producerii unor
prejudicii, a unor răniri , distrugeri şi daune .

3
Mitrofan , N. (coord.) , „ Psihologie judiciară “ , Editura Casa de Editură şi Presă „ Şansa“ S.R.L. , Bucureşti , 2000 .
34
Neculau ,A. , (coord.) , „ Manual de psihologie socială “ , Editura Polirom , Iaşi , 2003 .
3

3
4

2
 Agresivitatea ca trăsătură înnăscută

Agresivitatea este înnăscută, poziţie susţinută de autori precum Sigmund Freud

şi Konrad Lorenz. În viziunea lui Freud, agresivitatea este un instinct. Oamenii se nasc
cu instinctul de a agresa şi de a fi violenţi . Întrucât această „ presiune“ ereditară nu
poate fi înlăturată, este necesar ca, în procesul înlăturării educaţional-culturale, să se
găsească modalităţi nedistructive de canalizare a tendinţelor agresive.
Pe de altă parte, cunoscutul etolog Konrad Lorenz – câştigătorul premiului
Nobel în 1968 – mai ales, după publicarea lucrării sale „On Aggression,1966“, a
consolidat şi popularizat ideea naturii biologic-instinctuale a comportamentului
agresiv, pe care-l regăsim şi la nivel infrauman. Însă, în timp ce la Freud agresivitatea
apărea ca fiind predominant distructivă, la Konrad Lorenz, agresivitatea interspecii are
o valoare adaptativă şi este esenţială pentru supravieţiure. Animalul îşi apără teritoriul,
disponibilităţile de hrană şi, îndepărtându-i pe alţii, previne supraaglomerarea. În plus,
datorită faptului că cel puternic şi viguros îl învinge pe cel slab şi neputincios, se
produce o selecţie naturală a celor cu un bun potenţial genetic ce va permite, odată cu
transmiterea lui urmaşilor, reproducerea agresivităţii.
În cadrul aceleaşi specii, este posibil, însă, ca agresivitatea să fie dublată de un
alt instinct ce inhibă distrugerea totală a adversarului, înlăturându-se astfel pericolul
diminuării drastice a efectivului unei specii. De aceea, la multe specii de animale,
întâlnim comportament agresiv ritualizat, ce constă în faptul că, în desfăşurarea unei
lupte dintre doi masculi, de exemplu, atunci când „şansele“ de câştig ale unuia dintre ei
devin evidente, cel învins dă semne că se retrage şi părăseşte scena de luptă, iar
învingătorul se opreşte şi el şi nu-şi mai continuă atacul până la distrugerea totală a
adversarului 5.
Teoriile ce au abordat agresivitatea ce pe un instinct au fost supuse unor multiple
critici. La animale, agresivitatea este influenţabilă şi modificabilă în mare măsură decât
sugerează aceste teorii. De exemplu, încă din 1930, Zing Young Kuo (conform
Worchel S., 1991)3 a crescut pui de pisică împreună cu mama ce mânca şoareci, alţi
pui de pisică izolaţi şi o a treia categorie de pui de pisică i-a crescut împreună cu
şoarecii. Când au crescut mari, toţi puii de pisică au fost puşi într-un loc în prezenţa
unor şoareci. Comportamentul lor a fost foarte diferit: cei care au crescut cu mama
mâncătoare de şoareci au omorât şoareci în procent de 85%, iar cei care au crescut
împreună cu şoarecii au manifestat agresivitate numai în procent de 17%.
Privitor la agresivitatea umană, dacă ea ar fi de natură instinctuală, ar fi de
aşteptat să întâlnim foarte multe asemănări între oameni, legate de modul de adoptare a
comportamentului agresiv. Or, realitatea a demonstrat şi demonstrează continuu că
există mari diferenţe interindividuale în manifestarea agresivităţii. Sunt populaţii,
5
Radu , I., (coord.), „ Psihologie socială“ , Editura Exe SRL, Cluj-Napoca, 1994.
3

3
comunităţi care aproape că nu cunosc agresivitatea şi altele care se manifestă deosebit
de agresiv.
Psihologii sociali şi sociologii, respingând ideea că agresiunea este explicabilă în
primul rând prin schema ei instinctual înnăscută, nu neaga orice rol al factorilor
biologici. Cromozomul y, supranumerar, diferenţe în structurile neurologice şi alţi
parametrii de natură biologică au importanţă în spectrul comportamentului prosocial
sau a celui antisocial. Abordarea psihosocială, recunoscând un fundal biologic al
agresivităţii, arată că rolul învăţării sociale, al factorilor cognitivi în evaluarea
costurilor şi al beneficiilor, al structurilor sociale formale şi informale este
preponderent şi în domeniul comportamentelor.

Agresivitatea ca trăsătură învăţată

Ca multe alte comportamente sociale complexe, agresivitatea este dobândită prin

învăţarea socială. Aceasta este legată în special de numele lui Albert Bandura. Procesul
de socializare înseamnă şi achiziţia de răspunsuri agresive, fie prin învăţarea directă-
prin acordarea de recompense sau pedepse unor comportamente, fie prin observarea şi
imitarea unor modele de conduită ale altora, mai ales ale adulţilor.
Cel mai frecvent, consideră Bandura, modelele de conduită agresivă pot fi
întâlnite în:
a. familie (părinţii copiilor violenţi şi ai celor abuzaţi şi maltrataţi, adesea,
provin ei înşişi din familii în care s-a folosit ca mijloc de disciplinare a conduitei
pedeapsa fizică);
b. mediul social (în comunităţile în care modelele de conduită agresivă sunt
acceptate şi admirate, agresivitatea se transmite uşor noilor generaţii; de exemplu,
subcultura violentă a unor grupuri de adolescenţi oferă membrilor lor multe modele de
conduită agresivă);
c. mass-media (în special, televiziunea care oferă aproape zilnic modele de
conduită agresivă fizică şi verbală).
Normele sociale elaborate în diferite contexte socio-culturale nu indică însă
numai intensitatea şi modalităţile conduitelor agresive ,ci şi circumstanţele în care ele
trebuie să se desfăşoare, şi anume: care persoane sau grupuri merită să fie ţinta
agresivităţii; ce fel de acţiuni ale celorlalţi justifică sau pretind a răspunde prin
violenţă, în ce situaţii agresivitatea este o modalitate adecvată sau nu. Înţeleasă într-un
sens larg, perspectiva învăţării sociale leagă astfel actele agresive de o arie mai extinsă
de factori, cu ar fi: experienţa trecută a individului, reîntăririle prezente asociate
acestor acte, evaluarea situaţiei şi a posibilelor consecinţe. Învăţarea socială apare mult
mai complexă decât viziunea biologistă, şi este mult mai convingătoare. Şi după cum

4
remarcă Baron R. şi Byrne D.(1991) e şi mult mai optimistă, fiindcă dacă agresivitatea
este în primul rând învăţată, ea poate fi mult mai direct şi uşor controlată, deopotrivă la
nivel societal şi la cel individual 6 .

Agresivitatea este un răspuns la frustrare

Frustrarea este o emoţie care apare atunci când un obstacol exterior, eveniment
sau persoană, ne împiedică să ne atingem scopurile. O explicaţie originală a apariţiei
frustrării o oferă Ellen J. Langer, profesor de psihologie la Universitatea Harvard:
frustrarea provine din decalajul creat între aşteptările noastre şi rezultatul real al unei
acţiuni. Există două reacţii la frustrare. O primă reacţie este conştientă, individul
frustrat urmăreşte cu asiduitate îndeplinirea scopului, în ciuda obstacolelor. Al doilea
tip, de natură inconştientă, apare când frustrarea este atât de intensă încât emoţia
negativă ameninţă integritatea personalităţii. În acest caz, intervin mecanismele de
apărare ale eului şi situaţia este re-evaluată: „e mai bine că n-am reuşit“ sau „şeful meu
e de vină, nu eu “7 .
În concepţia clasică ( teoria frustrare-agresivitate, formulată de John Dollard şi
alţi colegi de la Yale University), agresiunea este totdeauna efectul frustrării, iar
frustrarea conduce cu necesitate la o formă de agresiune. Blocarea căii de atingere a
unui scop creează frustrări, care, la rândul lor, se constituie în sursă de manifestare a
agresivităţii.
Frustrarea rămâne un factor important în explicarea violenţei şi a
comportamentelor sociale. El a fost integrat într-o schemă mai generală, cea a
motivaţiei ce trimite la agresivitate, motivaţie în centrul căreia se situează mânia şi un
nivel de activism neuropsihic ridicat. Starea psihică de afectare negativă indusă de
evenimente, situaţii şi persoane adverse, însoţită şi de modificări fiziologice, este un
mobil puternic pentru a acţiona violent, dar transpunerea lui în planul acţiunii concrete
depinde de o serie de factori, printre care factorii cognitivi (asocierea cu experienţe
trecute, evaluarea consecinţelor comportamentale) sunt foarte semnificativi. Ipoteza
frustrare-agresiune astfel modificată, acoperă un teritoriu mai extins din vasta scenă a
vieţii sociale. Totuşi, prin asumţia ei ce leagă evenimentele neplăcute de stările
negative şi de aici, de agresivitate, ea sugerează că, întrucât asemenea evenimente sunt
la tot pasul, predispoziţia la violenţă, dacă nu violenţa însăşi, este o realitate
cvasipermanentă. Ceea ce nu numai că nu este uman încurajator, dar este foarte
probabil că nici adevărat .

Forme ale agresivităţii

6
Radu ,I. (coord.) , „ Psihologie socială“ , Editura Exe SRL, Cluj-Napoca , 1994.
7
Popescu, B. , „ Frustrarea face parte din viaţa noastră “ , în Psihologia Azi , nr. 6 / 2004.

5
 Dată fiind marea complexitate a acestui fenomen psihosociologic, orice
încercare de tipologizare se loveşte de dificultăţi mai mari sau mai mici. Criteriile de
clasificare ies în evidenţă în mod direct sau indirect din analiza coordonatelor de
definire a agresivitaţii. Au fost identificate următoarele criterii:
1. În funcţie de agresor sau de persoana care adoptă o conduită agresivă,
diferenţiem :
 agresivitatea tânărului şi agresivitatea adultului;
 agresivitatea masculină şi agresiviatea feminină;
 agresivitatea individuală şi agresivitatea colectivă;
 agresivitatea spontană şi agresiviatatea premeditată.
2. În funcţie de mijloacele utilizate în vederea finalizării intenţiilor agresive,
diferenţiem:
 agresivitatea fizică şi agresivitatea verbală;
 agresivitatea directă, cu efectele directe asupra victimei, şi
agresivitatea indirectă, între agresor şi victimă existând intermediari.
3. În funcţie de obiectivele urmărite, diferenţiem:
 agresivitatea ce urmăreşte obţinerea unor beneficii, a unui câştig
material;
 agresivitatea ce urmăreşte predominant rănirea şi chiar distrugerea
victimei.
În această privinţă, unii autori fac distincţie între agresivitatea datorată
supărării sau mâniei şi agresivitatea instrumentală. Diferenţa principală constă în faptul
că prima formă apare, mai ales, ca urmare a supărării sau a ostilităţii, în timp ce a doua
(instrumentală) este orientată, în primul rând, în direcţia obţinerii unui câştig material
(bani, obiecte), iar actul agresiv în calitate de mijloc de obţinere a unor asemenea
achiziţii. O formă particulară de agresivitate instrumentală o constituie conflictul
realistic de grup, formulare ce aparţin autorilor americani Levine şi Campbell 8.
Specific pentru acest tip de conflict este faptul că anumite grupuri de dimensiuni
diferite intră în raporturi competitive (de cele mai mute ori acutizate) pentru o resursă
de existenţă limitată (teritoriu, locuri de muncă). Menţinerea stărilor conflictuale, cu
manifestare efectivă, reciprocă, a agresivităţii, inclusiv fizice, conduce, din nefericire,
în loc de câştiguri, mai ales la pierderi, de cele mai multe ori irecuperabile, cum este
cazul vieţilor omeneşti .

4. În funcţie de forma de manifestare a agresivităţii, diferenţiem:

 agresivitatea violentă şi agresivitatea nonviolentă;
 agresivitatea latentă şi agresivitatea manifestă.
8
Radu , I. (coord.) , „Psihologie socială “, Editura Exe SRL, Cluj-Napoca, 1994.

6
 Desigur, nu se poate considera că aceste tipologii epuizează toate criteriile de
clasificare şi toate formele de existenţă şi manifestare a agresivităţii. Şi aici, ca şi în
alte cazuri, utilizarea unor scheme de clasificare forţează realitatea să se simplifice şi
să se subordoneze tendinţelor de realizare a unei „ordini“ ştiinţifice. O dovadă clară o
constituie faptul că agresivitatea manifestată la nivel interpersonal este, prin excelenţă,
un fenomen psihosocial şi, ca atare, el ridică problema „co-participării“ celor doi
membri ai relaţiei conflictului (agresor-agresat). Nu întotdeauna şi oriunde „rol-status-
rile“ celor doi membri ai diadei sunt aceleaşi şi exclusive (unul numai atacă, numai
face rău, iar celălalt „are sarcina“ numai de a suporta consecinţele directe şi indirecte
ale agresivităţii ). Un exemplu tipic îl constituie cuplul penologic infractor-victimă.
Infractorul este persoana care comite o faptă de agresiune (loveşte, atacă, ucide,
violează) asupra altei persoane (victima) care suportă consecinţele. Privind lucrurile
aşa, vina celor doi membri ai diadei penologice este foarte clară: primul, vinovat şi al
doilea, complet nevinovat. Realitatea, însă, demonstrează că lucrurile nu stau deloc
aşa, deoarece, în multe cazuri, „vina“ se împarte între cei doi, culminând cu situaţia în
care victima poate să fie mai „vinovată“ chiar decât infractorul .
Concluzia este că, de multe ori, comportamentul agresiv este stimulat, provocat,
declanşat, întreţinut de conduita partenerului relaţiei interpersonale ce suportă
consecinţele agresiunii. De aici, ideea clară pentru psihologia aplicată, cum este cazul
psihoterapiei, de a acţiona nu unilateral (fie numai asupra celui acuzat de
comportament agresiv, fie numai asupra celui agresat), ci asupra cuplului (marital,
parental, profesional) care capătă în timp proprietatea de a oferi „cadrul “ manifestării
agresivităţii (cel agresat poate, direct, indirect, voluntar sau involuntar să se constituie
într-un factor de potenţare a conduitei agresive a partenerului respectiv).

Factorii care influenţează agresivitatea

Din nefericire, sunt extrem de multe asemenea surse şi ele creează mari
probleme sociale, pentru a căror rezolvare este nevoie de uriaşe investiţii materile şi
eforturi socio-profesionale.
Aceste surse sunt împărţite în trei categorii:
a. surse ce ţin mai mult de individ, de conduita şi de reactivitatea lui
comportamentală;
b. surse ale agresivităţii în cadrul familiei;
c. surse ce ţin de mijloacele de comunicare în masă.
În prima categorie includem:
Frustrarea , ce se menţine ca una din cele mai frecvente surse de

7
influenţare a agresivităţii.
Atacul sau provocarea directă (fizică sau verbală) ce atrage, de cele mai
multe ori, răspunsul agresiv al celui vizat; şi nu de puţine ori, şirul răzbunărilor devine
practic nesfârşit (acte teroriste, răzbunări tip vendetă, care fac multe victime din
persoane nevinovate).
Durerea fizică şi morală poate duce la creşterea agresivităţii; în urma unor
cercetări efectuate, Berkowitz a ajuns la concluzia că stimularea aversivă poate
determina într-o măsură mult mai mare decât frustrarea agresivitatea ostilă 9.
Căldura, foarte multe cercetări au constatat o legătură directă între temperaturile
înalte şi manifestarea agresivităţii.
Aglomeraţia, în mijloacele de transport, în dormitorul unui cămin de colegiu, în
casa de locuit, apare în calitate de agent stresor şi poate creşte agresivitatea.
Alcoolul şi drogurile – alcoolul consumat mai ales în cantităţi mari, constituie un
important factor de risc în comiterea unor acte antisociale bazate pe violenţă. Nu de
puţine ori, infractorii ce au comis acte de violenţă, încearcă să se apere în faţa
organelor juridice prin faptul că au fost „sub influenţa alcoolului“; consumat în
cantităţi mari, alcoolul reduce mult luciditatea şi realismul perceptiv, contribuind la
aceentuarea agresivitaţii, atât prin potenţarea ei directă, cât şi prin neluarea în
considerare a caracteristicilor agresorului şi a neplăcerilor provocate propriei persoane
şi celor apropiaţi10. Drogurile pot, de asemenea să afecteze comportamentul agresiv,
însă, în ce măsură se poate realiza acest lucru depinde de mai mulţi factori, cum ar fi:
tipul drogului (cocaină, marijuana), dimensiunea dozei şi dacă subiectul este sau nu
realmente ameninţat şi pus în pericol.

În a doua categorie, cele mai grave forme de manifestare a agresivitaţii în cadrul

familiei sunt bătaia şi incestul, cu consecinţe extrem de nefavorabile asupra procesului
de dezvoltare şi maturizare psihocomportamentală a copilului.
În ceea ce priveşte bătaia, cei mai ardenţi „teoreticieni“ susţin că această metodă
are o dublă valoare: retroactivă -durere fizică şi morală resimţită pentru o conduită
greşită; şi proactivă, adică inhibarea pentru viitor a unor asemenea acte
comportamentale.
Din nefericire însă în viaţa de zi cu zi şi pe multe meridiane ale globului, bătaia
este frecvent folosită, luând uneori forme deosebit de grave, provocând copiilor leziuni
corporale şi chiar decesul. Violenţa manifestată în cadrul familiei şi, mai ales, asupra
copiilor a atras mai demult atenţia specialiştilor, care la rândul lor, au încercat să
evidenţieze structurile de personalitate specifice celor ce maltratează copiii,
mecanismele şi dispozitivele motivaţionale care susţin asemenea forme de conduită,

9
Neculau, A., (ccord.), „ Manual de psihologie socială “, Editura Polirom, Iaşi, 2003.
10
Radu, I., (coord.), „ Psihologie socială“, Editura Exe SRL, Cluj-Napoca, 1994.

8
consecinţele imediate şi de perspectivă asupra sănătăţii fizice şi psihice a copiilor
supuşi unui asemenea tratament.

Din cea de-a treia categorie, se distinge, în special, violenţa expusă prin
intermediul televiziunii şi presei . Atât în cadrul programelor de televiziune, cât şi în
unele surse scrise (ziare, reviste, cărţi), apar diferite acte de violenţă, de aceea s-a pus
problema dacă expunerea la violenţă poate determina creşterea agresivităţii. Unii autori
consideră că expunerea la violenţă ar avea efecte cathartice, reducându-se astfel
propriile nevoi de a acţiona agresiv, iar alţii care se bazează pe teoriile învăţării
sociale, consideră că expunerea la violenţă conduce în mare măsură la creşterea
agresivităţii decât la catharsis.11 Încercând o adaptare după Baron şi Byrne, P. Iluţ
include în lista efectelor negative ale mass-mediei asupra agresivitaţii (deşi nu poate fi
ignorată şi prezenţa unui efect cathartic) următoarele : dezinhibiţia, învăţarea de tehnici
de agresiune, afectarea operaţionalităţii sistemului cognitiv, desensibilizarea faţă de
victimă.10

Prevenirea şi reducerea agresivitaţii

Date fiind efectele negative, predominant distructive, ale comportamentului

agresiv (pierderea vieţii, pierderea capacitaţii de muncă, pierderi materiale), se impune
cu stringenţă găsirea unor căi de influenţare în direcţia reducerii agresivitaţii.
Cele mai vechi căi de reducere a agresivităţii este catharsisul, legat de aşa
numitul „model hidraulic“ (energia negativă acumulată ca urmare a impulsurilor
instinctuale sau a frustrării resimte nevoia descărcării ). Trebuie găsite, însă,
modalităţile de descărcare a tensiunii emoţionale şi de reducerea pornirii către conduita
agresivă. Cele mai frecvent întâlnite par a fi următoarele:
a) vizionarea de materiale cu multe scene violente, cum ar fi piese de
teatru, filme, spectacole sportive (idee teoretizată încă de Aristotel );
b) consumarea tendinţei agresive la nivelul imaginarului, al fanteziilor
( teorie dezvoltată de S. Freud );
c) angajarea în acţiuni violente efective, dar care nu au consecinţe
antisociale (practicarea unor sporturi, agresivitatea faţă de obiecte
neînsufleţite), idee anticipată deja de Platon.
Cercetările experimentale au condus însă, la concluzia cvasi-generalizată
conform căreia modalităţile de substituire a comportamentului agresiv nu conduc la o
reducere a violenţei, ci dimpotrivă, la o potenţare şi o intensificare a ei.

11
Malim, T., „ Psihologie socială“ , Editura Tehnică , Bucureşti , 2003.
1

9
 O altă cale de reducere a agresivităţii, folosită din cele ma vechi timpuri şi în
cle mai diverse forme, este pedeapsa. De cele mai multe ori, ea se aplică în urma
manifestării agresivităţii, în vederea sancţionării ei şi, totodată, cu intenţia clară de a
preveni repetarea actelor de violenţă.
Pedepsele pot fi instituţionalizate (cum ar fi cazul sancţiunilor juridice) şi
neistituţionalizate (cum ar fi cele din cadrul familiei). În ce măsură pedeapsa aplicată
previne reinterarea comportamentului agresiv este greu de răspuns. Recidivismul este
un exemplu clar al eşecului programului de recuperare bazat pe pedeapsă. În cadrul
familiei, aşa cum s-a mai arătat, sistemul educaţional folosit de părinţi, bazat pe
sancţiuni severe, inclusiv agresiunea fizică, are un impact clar negativ asupra evoluţiei
şi dezvoltării copilului.
O altă cale de reducere a agresivităţii o constituie reducerea efectelor învăţării
sociale. Aşa cum demonstrează teoriile învăţării sociale (Bandura A.), comportamentul
agresiv se imită şi se învaţă. Deci pentru a preveni realizarea unor asemenea achiziţii
comportamentale, trebuie evitat pe cât posibil contactul copilului cu modelele de
conduită agresivă. De asemenea, în cadrul muncii educative trebuie insistat în direcţia
realizării unor „frâne agresivo-inhibitive“ care să-l ferească pe subiect, din interior, de
angajarea în confruntări de natură agresivă.
Un obiectiv central al muncii educative îl constituie formarea unui model de
„conduită amânată“ care, în urma raţionalizării situaţiei conflictuale, a efectelor şi
consecinţelor posibile, îl ajută pe subiect să nu dea curs imediat oricărei provocări de
natură agresivă. Desigur, munca educativă, desfaşurată atent şi temeinic, conduce la
formarea mai generală a unor deprinderi şi abilităţi de raporare şi comunicare
interpersonală şi socială, la formarea unor capacităţi empatice şi a unor aptitudini
pentru parteneriat, toate acestea funcţionând la rândul lor, ca mijloace de frânare şi
reducere până la disparitate a tendinţelor de adoptare a comportamentului agresiv.

10
 BIBLIOGRAFIE:

1. Malim, T., „Psihologie socială“, EdituraTehnică, Bucureşti, 2003.

2. Mitrofan, N.(coord.) „Psihologie judiciară“, Editura Casa de Editură
şi Presă Şansa,S.R.L., Bucureşti, 2000.
3. Neculau, A.(coord.) „Manual de psihologie socială“, Editura Polirom ,
Iaşi, 2003.
4. Popescu, B.„ Frustrarea face parte din viaţa noastră“, Psihologia Azi,
Nr.6/2004.
5. Radu, I.(coord.) „ Psihologie socială“, Editura Exe, SRL, Cluj-Napoca,
1994.
6. Sorel, E., „Violenţa la sfârşitul secolului XX“, Revista de Criminologie
şi Criminalistică, Nr.1, 1999.

11