ATRIBUIREA

După ce psihologia socială contemporană a fost mulţi ani preocupată de

studiul dinamicii grupurilor, anii ’60 aduc o nouă preocupare - fenomenul
atribuirii.
Studiul atribuirii a plecat de postulatul conform căruia înţelegerea
comportamentului social nu se poate dispensa de explicaţia modului în care
omul obişnuit cunoaşte realitatea, dă sens evenimentelor cu care vine în contact.
Pe această idee, s-a conturat simţul comun psihologic al omului obişnuit, care nu
este diferit de modalităţile de înţelegere ale omului de ştiinţă.
În psihologia socială, prin atribuire se înţelege procesul prin care
oamenii realizează inferenţe în privinţa cauzelor comportamentelor şi
evenimentelor.
Pentru Serge Moscovici atribuirea reprezintă „acţiunea de a emite o
judecată, de a infera ceva, o intuiţie, o calitate, un sentiment asupra stării
proprii sau asupra stării altui individ plecând de la un obiect, o dispoziţie
spaţială, un gest sau o dispoziţie sufletească”.
Această problemă a atribuirii de către un individ în viaţa cotidiană a
cauzelor unui eveniment sau ale unui comportament unor persoane constituie
punctul central al teoriilor şi modelelor atribuirii.

TEORII ŞI MODELE ALE ATRIBUIRII

TEORIA ECHILIBRULUI COGNITIV

Considerând că oamenii nu obervă pur şi simplu, ci supun datele

obeservate unei analize psihologice, pentru a infera cauzele, Fritz Heider pune
bazele unei psihologii cognitive (1958).
Pornind de pe poziţii gestaltiste, el analizează relaţiile interpersonale,
afirmând că indivizii posedă o psihologie naivă ce le permite dezvoltarea unei
viziuni coerente, echilibrate asupra mediului lor. Tot această psihologie naivă ne
permite elaborarea unui univers cognitiv alcătuit din cunoştinţe şi cogniţii cu
statut primitiv.

1
 Căutarea şi menţinerea consistenţei cognitive, apropierea unei viziuni
consistente a realităţii sociale, sunt condiţii de organizare şi reorganizare a
universului cognitiv, aceasta presupunând ca individul să dea o semnificaţie
elementelor şi datelor din mediul său, să le determine originea şi cauza. Acest
fenomen de interpretare a realităţii (de atribuire) este un proces activ prin care
nu sunt gestionate numai informaţiile ce se produc permanent (cogniţii).
Heider defineşte atribuirea ca fiind „procesul prin omul intuieşte
realitatea, putând să o prezică şi să o stăpânească.”
Atribuirea permite să se conceapă mediul ca pe ceva stabil şi coerent. Ea
determină aşteptările şi reacţiile la evenimente.
Atribuirea constă în refacerea lanţului cauzal de la efecte la cauze, iar
comportamentul nostru ar fi în bună măsură regizat de relaţiile de cauzalitate pe
care le stabilim între diferitele elemente şi evenimente din câmpul psihologic în
centrul căruia ne găsim în compania celorlaţi.
Astfel, producerea sensului prin atribuirea de cauze constă în căutarea
distalului pornind de la proximal. Percepţiile sociale ne sunt dirijate de către
conţinuturile mediului accesibile doar mijlocit. Încercând să dăm un sens
multitudinii de stimuli proximali, aceştia vor fi ordonaţi în funcţie de invarianţii
distali şi de proprietăţile lor. Această căutare a invarianţilor distali se realizează
după o procedură statistică spontană de tipul „analizei factoriale implicite”. În
această analiză statistică, anumiţi factori au legătură cu persoanele, alţii îşi
găsesc sursa în mediul acestor persoane.
„Atribuirea evenimentelor unor surse cauzale este foarte importantă
pentru imaginea noastră asupra mediului social. Există o diferenţă însemnată
între descoperirea faptului că băţul cu care ai fost lovit a căzut dintr-un arbore
putred sau a fost aruncat de inamic. Atribuirea în termeni de cauze impersonale
şi personale, şi în termeni de intenţie, este un fapt cotidian care detrermină în
mare parte înţelegerea şi reacţiile noastre la mediu”, scrie Heider, adăugând că
„intenţia este factorul central al cauzalităţii personale”.
Heider descoperă faptul că oamenii au tendinţa de a atribui cauze mai
mult la persoane decât mediului social.
În acest caz, atribuirea este o necesitate teoretică, consideră Heider. Ea nu
este o legătură arbitrară între un fapt şi semnificatia lui, ci este ghidată de
principiul echilibrului cognitiv. Dacă apare un dezechilibru, individul fie va
modifica mediul, fie îşi va modifica cogniţia .
Acest principiu al echilibrului cognitiv bazat pe studiul psihologiei naive
s-a dovedit a fi, însă prea general pentru a explica asigurarea de către un individ
a unei relaţii între un element manifestat temporar, direct şi o cauză permanentă,
dar care nu este direct observată.

2
 TEORIA INFERENŢEI CORESPONDENTE

A fost elaborată de E. Jones şi K. Davis (1965) şi este prima teorie în care

fenomenul atribuirii este tratat sistematic. Ca şi Heider, Jones şi Davis apreciază
că omul obişnuit explică acţiunile semenilor săi prin atribuirea unor dispoziţii
stabile, dar consideră că procesul de inferare a caracteristicilor personale ce stau
la baza acţiunii este unul mult mai complex.
Modelul inferenţelor corespondente vizează explicarea sistemică şi
sistematică a inferenţelor unui observator naiv asupra a ceea ce încercă să
realizeze un actor printr-o acţiune determinată, pornind de la ideea că
observatorul tinde să considere comportamentul ca fiind cauzat de una din
trăsăturile de caracter sau de una din dispoziţiile specifice ale actorului.
Prin corespondenţa unei inferenţe înţelegem legăturile, relaţiile stabilite
între un comportament şi efectele lui şi între intenţiile şi dispoziţiile personale pe
de altă parte.
Rolul inferenţei corespondente este de a permite abordarea diversităţii de
reacţii, de acţiuni individuale, prin reducerea la dispoziţii personale stabile şi
prin aceasta la comportamentele predictibile.
Ştiind că la baza acestei teorii stă credinţa observatorului că un
comportamanent al actorului este cauzat de una din trăsăturile sale de caracter
sau de una din dispoziţiile lui specifice, trebuie amintit faptul că inferenţele
corespondente se realizează în următoarele condiţii:
a) actorul este conştient de efectele acţiunii sale ;
b) actorul are capacitatea necesară de a realiza această acţiune;
c) libertatea de alegere a actorului (observatorul poate fi sigur că actul se
datorează voinţei actorului şi nu exigenţelor situaţiei care l-ar constrânge
la un rol determinat, numai dacă acesta are, într-o situaţie dată,
posibilitatea de a alege între mai multe acţiuni posibile).
Pe baza acestor condiţii, procesul atribuirii unor trăsături prin inferenţă
corespondentă se derulează astfel:
1) subiectul observator reperează unele efecte ale acţiunii;
2) el compară aceste efecte cu efectele posibile, dar nerealizate de
către subiectul activ, pentru a determina efectele comune şi cele
specifice;
3) în fine, el atribuie, adică stabileşte o corespondenţă între o acţiune
şi o dispoziţie, bazându-se pe efectele specifice acţiunii alese şi pe
efectele acţiunii respinse.
Modelul teoretic al inferenţei corespondente ia în considerare analiza
„efectelor noncomune” şi a „dezirabilităţii efectelor”: cu cât sunt mai puţine
efecte noncomune şi cu cât comportamentul este mai puţin dezirabil, cu atât

3
riscul de a face evaluări eronate este mai mic şi încrederea în propriile judecăţi
este mai mare.
Modelul inferenţei corespondente a fost criticat datorită domeniului
limitat de aplicabilitate (doar pentru heteroatribuire ) şi datorită ignoranţei
factorilor sociali şi a supraconsiderării celor cognitivi şi a intenţiei.

MODELUL COVARIANŢEI

Teoria „covarianţei” propusă de H.H. Kelley explică atribuirea unei cauze

comportamentelor în funcţie de covariaţia cauzei şi comportamentului (sau a
evenimentului). Ca şi în calculele statistice, cu cât această covariaţie este mai
ridicată, cu atât mai sigură va fi atribuirea.
Şi acest model se încadrează în paradigma propusă de Heider, la fel el
încercă să infereze cauzele plecând de la efecte. În plus el, subliniază caracterul
motivaţional al procesului de atribuire şi introduce distincţia dintre atribuirea
externă (heteroatribuire) şi cea internă (autoatribuire).
Conform acestei teorii, „criteriile de validare” a atribuirii ar fi:
a) specificitatea efectului legat de un obiect sau de o persoană;
b) consistenţa acestui efect în timp şi în funcţie de posibilităţile de
interacţiune cu acest obiect sau persoană;
c) consensul între persoane în privinţa acestui efect.
Prin termenul de specificitate sau distinctivitate în cadrul acestei teorii se
înţelege proprietatea comportamentului observat de a fi caracteristic numai unei
anumite persoane.
Consistenţa este dată de repetabilitatea, de permanenţa respectivului
comportament, iar consensul se referă la uniformitatea comportamentelor.
Admiţând că de multe ori indivizii realizează atribuiri într-un mod mai
simplu şi mai economic, fie din lipsă de informaţii , fie din lipsă de motive,
Kelley intoduce noţiunea de schemă cauzală, ce reprezintă o concepţie generală
a persoanei privind felul în care anumite tipuri de cauze interacţionează pentru a
produce un tip de efect special.
Fiind aplicabile în situaţii multiple, schemele cauzale au funcţia de a permite
unui observator să facă inferenţe cauzale uşor şi rapid, depăşind lacunele
informaţionale.
Teoria covarianţei propusă de Kelley nu a scăpat reacţiei prompte a
criticilor. Una din cele mai pertinente critici a vizat slăbiciunile evidente ale
modelului covarianţei chiar şi atunci când acesta este utilizat de omul de ştiinţă.

4
 De asemenea, cercetările ulterioare au demonstrat că omul obişnuit, deşi pare
a utiliza principiul covarianţei, de multe ori este ghidat în procesul de atribuire
de principii mult mai sofisticate, cum ar fi principiul similarităţii efectelor sau
cel al evidenţei perceptive. În aceste cazuri, omul obişnuit face atribuiri cauzale
fie influenţat de simple asemănări, fie de ceea ce „sare în ochi”.

TEORIA MULTIDIMENSIONALĂ A LUI WIENER ŞI „LOCUS OF

CONTROL”

Teoria lui Wiener porneşte de la cadrul mai larg al teoriei motivaţiei şi al

afectivităţii. În timp ce modelul covarianţei al lui Kelley urmărea modul în care
trei tipuri de informaţie conduceau fie la atribuire internă (dispoziţii), fie la
atribuire cauzală externă (situaţii), teoria lui Wiener consideră procesul
atribuirii ca fiind mult mai complex.
În cadrul acestei teorii, distincţia dintre cauzele interne şi cele externe ale
comportamentelor reprezintă locul atribuirii şi acesta constituie doar una dintre
dimensiunile pe care trebuie cercetat locul atribuirii.
O dimensiune nouă introdusă de Wiener este stabilitatea/instabilitatea
factorilor cauzali, deoarece omul obişnuit nu explică efectele comportamentale
numai în termenii dispoziţiilor stabile, ci şi în termenii stărilor tranzitorii,
pasagere. Alături de această nouă dimensiune, modelul lui Wiener ia în calcul şi
caracterul controlabil /incontrolabil al cauzelor comportamentale.
Iniţial, independent de teoria atribuirii creată de Heider, s-a dezvoltat
teoria cu privire la „locusul cauzalităţii”, atribuirea cauzelor succeselor şi
insucceselor.
Cel care a iniţiat această cercetare şi care dă numele de „locus of control”
este John Rotter (1966). Rotter studiază rolul întăririi (pozitive sau negative) în
activitatea de învăţare, stabilind cu ajutorul unei scale de atitudini că există două
categorii de indivizi:
1. unii care consideră întăririle datorându-se propriului comportament,
în acest caz fiind vorba de un control intern
2. alţii care văd întăririle ca un rezultat al unor forţe externe, al
întâmplării (hazard) - avem de-a face cu un control extern.
Cercetările ulterioare efectuate pe tema localizării controlului ajung la
următoarele concluzii:
a. este de dorit din punct de vedere psihologic un locus intern al controlului
decât unul extern, deoarece s-a constatat că persoanele cu un control
intern sunt mai puţin stresate şi au tendinţa de a căuta modalităţi prin care

5
 să facă faţă evenimentelor neplăcute, faţă de indivizii cu un loc al
controlului extern, care recepţionează pasiv evenimentele, acceptă ceea ce
li se întămplă şi nu încearcă să facă nimic.
b. fiecare individ încearcă să menţină o relativ înaltă stimă de sine,
atribuindu-şi succesele unor cauze interne şi eşecurile unor cauze externe.
c. atribuirea unei cauzalităţi interne se realizează prin evocarea cu
preponderenţă a competenţelor şi capacităţilor actorului, individului, în
timp ce atribuirea unei cauzalităţi externe este asociată mai ales factorilor
aleatori, precum şansa, norocul, destinul, întâmplarea.
d. succesele şi insuccesele neaşteptate sunt mai mult atribuite unor cauze
externe decât aşteptate, care sunt atribuite mai mult unor cauze interne.

Dorind să unifice conceptele de atribuire şi „locus of control”, Wiener

propune trei dimensiuni după care are loc atribuirea cauzală:
 dimensiunea intern-extern;
 dimensiunea stabil-instabil;
 dimensiunea controlabil-necontrolabil.
De exemplu: jucătorii unei echipe de fotbal care a realizat surpriza de a
învinge campioana acasă la ea, au considerat că au prins o zi mare, au avut
noroc. O astfel de atribuire cauzală este, după Wiener, externă pe prima
dimensiune (norocul nu este o dispoziţie internă), instabilă (norocul este o
excepţie, nu o regulă) şi incontrolabilă. Iar, prin contrast, afirmaţia antrenorului
că succesul de datorează calităţilor fizice ale jucătorilor lui, face referire la o
atribuire internă, stabilă şi contolabilă.

De aici se pot obţine patru factori ce pot explica fenomenele sociale:

1. factor intern, instabil şi controlabil (efortul);
2. factor intern, stabil şi necontrolabil (aptitudini);
3. factor extern, instabil şi necontrolabil (şansa);
4. factor extern, stabil şi controlabil (dificultatea sarcinii).

ERORILE DE ATRIBUIRE

Logica omului obişnuit este deseori vulnerabilă, astfel că, în atribuirea

cauzelor comportamentelor obervate pot apărea erori.
Cel mai frecvent apare „eroarea fundamentală”, care constă în tendinţa de
a explica toate comportamentele prin dispoziţiile psihomorale ale persoanelor şi
de a ignora factorii de context, situaţionali.

6
 Această tendinţă de a supraevalua factorii de personalitate şi de a
subestima sau chiar ignora factorii legaţi de mediu, de contextul social,
generează erori de atribuire şi conduce la predicţii comportamentale nefondate.
Putem vorbi de o eroare de atribuire atunci când observatorul
distorsionează în mod sistematic un proces corect de atribuire prin
supraestimarea sau subestimarea acţiunii factorilor cauzali reali.
Jones şi Davis au pus în evidenţă cea mai elocventă eroare într-un studiu,
în care subiecţii au avut de evaluat eseuri pro şi contra lui Fidel Castro. Surpriza
cercetătorilor a fost că şi în cazul în care subiecţii ştiau că studenţilor li s-a
impus tema, s-a făcut o atribuire internă. Astfel spus, deşi nu au avut drept de
alegere, studenţilor li s-au atribuit convingeri şi credinţe conforme cu sensul în
care au realizat eseul (pro sau contra lui Castro). Acesta este un caz clar de
subestimare a factorilor situaţionali (impunerea temei de către profesor) şi de
supraestimare a factorilor personali (convingerea proprie).
O altă eroare importantă de atribuire este dată de diferenţa dintre actor şi
observator în procesul de atribuire. Cercetătorii au arătat că actorii tind să
atribuie propriile lor comportamente unor cauze externe, în timp ce observatorii
tind să atribuie aceleaşi comportamente unor cauze interne.
De asemenea o eroare înrudită cu eroarea actor-observator este cea legată
de atribuirea succesului şi insuccesului. Oamenii par a fi mult mai înclinaţi să
considere succesul lor ca fiind determinat de cauze interne, precum aptitudinile
sau trăsăturile de personalitate, în timp ce eşecul este atribuit cel mai adesea
unor cauze situaţionale.
Cea mai răspândită explicaţie dată acestor erori accentuează influenţa
distorsionată a factorilor afectiv-motivaţionali, deci subiectivi, în procesul de
prelucrare a informaţiei.
O dată cu punerea în evidenţă a multiplelor erori ce viciază procesul
de atribuire a fost necesară şi revizuirea concepţiilor clasice privind asemănarea
dintre teoriile ştiinţifice şi teoriile psihologice naive, deoarece omul obişnuit s-a
dovedit a fi dependent de propria subiectivitate şi foarte vulnerabil la aspectele
superficiale ale informaţiei.
Astăzi, cercetarea erorilor de atribure s-a dovedit a fi deosebit de
fertilă pentru explicarea altor fenomene sociale precum obedienţa sau
schimbarea atitudinii.

7
 BIBLIOGRAFIE

1. Doise W., Deschamps J.-C., Mugny G., „Psihologie socială

experimentală”, Editura Polirom, Iaşi, 1996.
2. Malim T., „Psihologie socială”, Editura Tehnică, Bucureşti, 2003.
3. Neculau A.(coord.), „Manual de psihologie socială”, Editura
Polirom, Iaşi, 2003.
4. Radu I.(coord.), „Psihologie socială”, Editura Exe, Cluj-Napoca,
1994.