Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
GENERALITĂŢI
Generalităţi
- substanţele să fie ţinute tot timpul în sisteme închise
- folosirea materialelor de construcţie necombustibile
- tehnicile de prelucrare continue ale proceselor sunt preferabile faţă de procesele
discontinue.
- separarea spaţială sau prin amplasarea de ecrane între instalaţii.
- substanţele inflamabile să fie în permanenţă împărţite în cantităţi mai mici
- se preferă instalaţiile aflate în exterior şi nu în clădiri, în special în vederea mişcării
naturale a aerului.
2
Cerinţele pentru proiectarea şi construcţia echipamentelor, sistemelor protectoare şi
componentelor pentru evitarea surselor de aprindere efective sunt prezentate în cursurile
specifice (a se vedea SR EN 1127-1, SR EN 50014,: SR EN 13463 –1, SR EN 50281-1-
1, SR EN 60079-14, SR EN 50281-1-2; SR EN 60079-14)
Pentru a permite selectarea măsurilor adecvate trebuie să se dezvolte un concept
de securitate împotriva exploziei pentru fiecare caz în parte.
Pentru a determina amploarea măsurilor necesare pentru a evita sursele efective
de aprindere, în scopul facilitării selectării echipamentelor electrice şi neelectrice adecvate
şi a proiectării instalaţiilor adecvate, locurile periculoase sunt clasificate în zone pe baza
frecvenţei şi duratei de apariţie a unei atmosfere explozive periculoase.
Clasificarea ariilor periculoase trebuie efectuată de persoane care cunosc
proprietăţile materialelor inflamabile, procedeele şi echipamentele, prin consultarea, ori de
câte ori este necesar, a personalului de securitate, a electricienilor şi a altor specialişti din
domeniu.
1. TERMINOLOGIE ŞI DEFINIŢII
3
limita superioară explozivă (UEL) : Concentraţie în aer de gaze inflamabile sau
vapori inflamabili, peste care atmosfera gazoasă nu este explozivă.
densitatea relativă a unui gaz sau a unor vapori: Raportul între densitatea unui gaz
sau a unor vapori şi densitatea aerului la aceeaşi presiune şi la aceeaşi temperaturã
(pentru aer, ea este egalã cu 1,0).
material inflamabil: Material care este inflamabil în sine sau care este capabil sã
producã un gaz inflamabil, vapori inflamabili sau ceţuri inflamabile.
lichid inflamabil: Lichid capabil sã producã vapori inflamabili în toate condiţiile de
exploatare previzibile.
gaz inflamabil sau vapori inflamabili: Gaz sau vapori care în amestec cu aerul în
anumite proporţii, vor forma o atmosferã explozivã gazoasã.
ceaţă inflamabilă: Picãturi de lichid inflamabil dispersate în aer astfel încât sã formeze
o atmosferã explozivã gazoasã.
punct de aprindere : Temperatura cea mai scăzută a unui lichid, la care, în anumite
condiţii standardizate, lichidul eliberează vapori într-o asemenea cantitate încât să se
poată forma un amestec inflamabil vapori/aer
punct de fierbere : Temperatura la care un lichid fierbe la presiunea atmosferică de
101,3 kPa (1013mbar).
temperatura de aprindere a unei atmosfere explozive gazoase : Temperatura cea
mai scăzută a unei suprafeţe încălzite la care, în condiţii specificate, se poate produce
aprinderea unei substanţe inflamabile sub formă de amestec de gaz sau vapori cu
aerul.
condiţii atmosferice normale: Condiţii care includ variaţii de presiune şi temperatură
superioare şi inferioare nivelelor de referinţă de 101,3 kPa (1013 mbar) şi 20°C (293K),
cu condiţia ca variaţiile să aibă un efect negllijabil asupra proprietăţilor explozive ale
prafurilor combustibile.
amestecuri hibride: Amestecuri praf/aer combinate cu cantităţi semnificative de
vapori şi gaze inflamabile. Dacă, concentraţia de vapori sau gaze inflamabile nu
depăşeşte 20 % din limita inferioară de explozie a vaporilor sau gazelor respective, în
majoritatea cazurilor sistemul poate fi tratat ca un amestec pur de praf/aer inflamabil.
Peste acest nivel, pot fi necesare examinări specifice.
praf conductor: Praf cu rezistivitatea electrică egală sau mai mică decât 10 3 m.
praf neconductor: Praf cu rezistivitatea electrică egală sau mai mare de 10 3 m.
atmosferă explozivă de praf: Amestec cu aerul, în condiţii atmosferice, al
substanţelor inflamabile sub formă de praf sau fibre în care, după aprindere, arderea
se propagă în tot amestecul neconsumat .
praf combustibil: Praf care poate arde sau poate fi incandescent şi care poate forma
amestecuri explozive cu aerul la temperaturi normale şi presiune atmosferică.
zone (praf) : Ariile clasificate sunt împărţite în zone pe baza frecvenţei şi duratei
apariţiei amestecurilor explozive de praf/aer. De asemenea trebuie luate în considerare
şi straturile de praf.
zona 20: Arie în care în timpul funcţionării normale, prafuri combustibile, sub formă de
nor, sunt prezente în permanenţă sau frecvent în cantitate suficientă pentru a produce
o concentraţie explozivă de prafuri combustibile în amestec cu aerul, şi/sau în care
straturile de prafuri se pot forma cu o grosime excesivă şi necontrolată.
Aceasta se poate întâmpla în interiorul unei îngrădiri de praf în care praful
poate forma amestecuri explozive, frecvent sau pe perioade lungi. Aceasta survine tipic
în interiorul echipamentului.
zona 21: Arie neclasificată ca zonă 20, în care în timpul funcţionării normale, prafuri
combustibile, sub formă de nor, sunt susceptibile să apară în cantitate suficientă pentru
a fi capabile să producă o concentraţie explozivă de prafuri combustibile în amestec cu
4
aerul. Această zonă poate
cuprinde, între altele, imediata vecinătate a punctelor de umplere sau de golire a
produselor pulverulente, şi arii în care straturi de praf se formează şi sunt susceptibile
să dea naştere în timpul funcţionării normale, la o concentraţie explozivă de prafuri
combustibile în amestec cu aerul .
zona 22: Arie neclasificată ca zonă 21 în care nori de praf se pot produce rar şi se
menţin pe perioade scurte, sau în care acumulările sau straturile de praf combustibil
pot fi prezente în condiţii anormale şi pot genera amestecuri inflamabile de praf în aer.
Atunci când, datorită condiţiilor anormale, înlăturarea acumulărilor sau straturilor de
praf nu poate fi asigurată, această arie se clasifică ca zonă 21.
Această zonă poate cuprinde, între altele, zone din apropierea unui
echipament care conţine prafuri care pot scăpa prin scurgeri şi pot forma depozite (săli
de concasare, de exemplu, în care prafurile pot scăpa de la concasare şi se pot
depozita).
sursa de degajare a prafurilor : Punct sau loc de la care praful combustibil poate fi
eliberat sau se poate învolbura, astfel încât, să se poată forma un amestec exploziv de
praf/aer. În funcţie de circumstanţe, nu toate sursele de degajare produc neapărat un
amestec exploziv de praf/aer. Trebuie totuşi să se ţină seama de faptul că o sursă de
degajare permanentă mică sau diluată, poate să producă în timp un strat de praf
potenţial periculos.
În funcţie de ordinea descrescătoare a probabilităţii de apariţie sursele de degajare se
împart în următoarele grade:
- Formarea continuă a unui nor de praf: locuri în care un nor de praf poate exista în
mod continuu sau care se presupune că este prezent perioade lungi sau perioade
scurte care se repetă frecvent.
- Grad de degajare primar: o sursă de la care se poate presupune că degajă
periodic sau ocazional, în timpul funcţionării normale.
- Grad de degajare secundar: o sursă de la care se presupune că nu degajă în
timpul funcţionării normale şi dacă totuşi degajă, este probabil să se întâmple rar şi
perioade scurte.
întinderea zonei: Distanţa, în orice direcţie, între marginea unei surse de degajare şi
punctul în care riscul asociat acestei zone este considerat că nu mai există.
temperatura de aprindere a unui strat de praf: Temperatura minimă a unei
suprafeţe calde, pentru care aprinderea se produce într-un strat de praf, de grosime
dată, depus pe această suprafaţă caldă.
temperatura de aprindere a unui nor de praf: Temperatura minimă a peretelui
interior cald al unui cuptor, la care se produce aprinderea în aer a unui nor de praf.
Prima etapă constă în evaluarea probabilităţii apariţiei unei atmosfere explozive gazoase,
conform definiţiilor zonelor 0, 1 şi 2.
O dată ce au fost determinate frecvenţa şi durata de degajare probabile(şi, în consecinţă ,
gradul de degajare), procentul de degajare , concentraţia, viteza de degajare, ventilaţia şi
ceilalţi factori care au o influenţă asupra tipului şi/sau întinderea zonei, se dispune de o
5
bază corespunzătoare pentru a decide dacă este probabilă prezenţa unei atmosfere
gazoase în arii învecinate.
Elementele de bază pentru determinarea tipului zonelor periculoase sunt:
- identificarea sursei de degajare şi
-determinarea gradului de degajare.
Surse de degajare
Dacã s-a constatat cã un element de echipament poate elibera material inflamabil în
atmosferã, trebuie mai întâi sã se determine gradul de degajare, conform definiţiilor,
constatând frecvenţa şi durata probabilã a degajãrii. Prin aceastã procedurã, fiecare sursã
de degajare va fi clasificatã ca fiind fie „de grad continuu”, „de grad primar” sau „de grad
secundar”.
Dupã ce s-a constatat gradul degajãrii, este necesar sã se determine debitul degajãrii şi
ceilalţi factori care pot influenţa tipul şi întinderea zonei.
Probabilitatea prezenţei unei atmosfere explozive gazoase şi, în consecinţă, tipul de zonă
depind în principal de:
- gradul degajării şi
- gradul ventilaţiei .
Întinderea zonei depinde, în principal, de parametrii fizici şi chimici ai materialului
inflamabil şi ai procesului de producţie cum sunt:
Debitul de degajare a gazelor şi vaporilor
Limita inferioarã explozivã ( LEL- lower explosion limit)
Ventilaţia
Densitatea relativã a gazului sau a vaporilor în momentul degajãrii
Condiţiile climatice
Topografia
6
Figura 1 –Exemplu de răspândirea gazelor lichefiate (exemplu)1
Ventilaţia
Ventilaţia naturală
1
Din broşura ISSA "Explozii de gaze", Secţiunea Internaţională pentru Prevenirea Pericolelor Profesionale în Industria
Chimică, Asociaţia Internaţională de Securitate Socială (ISSA), Heidelberg, Germania
7
Acesta este tipul de ventilaţie care este realizat prin mişcarea aerului datorită
vântului şi/sau gradientelor de temperatură. În aer liber, ventilaţia naturală este adesea
suficientă pentru a asigura dispersia întregii atmosfere explozive care ar apare în arie.
Ventilaţia naturală poate fi de asemenea eficientă în anumite situaţii în interiorul clădirilor
(de exemplu când o clădire are deschideri în pereţi şi/sau acoperiş).
Ventilaţie artificială
Mişcarea aerului necesară pentru ventilaţie, este asigurată prin mijloace artificiale,
de exemplu ventilatoare sau exhaustoare. Deşi ventilaţia artificială este utilizată în
principal într-o încăpere sau într-un spaţiu închis, ea poate fi utilizată, de asemenea, în aer
deschis pentru a compensa reducerea sau împiedicarea ventilaţiei naturale datorită
obstacolelor.
Ventilaţia artificială a unei arii poate fi fie generală fie locală şi, în ambele cazuri,
corespund diferite grade de mişcare şi de înlocuire a aerului.
Figura 2 - Exemplu de amplasare corectă a deschiderilor de ventilare pentru gazele şi vaporii mai
grei decât aerul2
Gradul de ventilare
Sunt recunoscute trei grade de ventilaţie :
- Ventilaţie puternicã (VP)
Ea poate sã reducã concentraţia la sursa de degajare practic instantaneu, ceea ce
conduce la o concentraţie inferioarã limitei inferioare de explozivitate. Rezultã o zonã de
micã întindere (dacã nu chiar de întindere neglijabilã).
-Ventilaţie medie (VM)
2
Din broşura ISSA "Explozii de gaze", Secţiunea Internaţională pentru Prevenirea Pericolelor Profesionale în Industria
Chimică, Asociaţia Internaţională de Securitate Socială (ISSA), Heidelberg, Germania
8
Ea poate sã controleze concentraţia, ceea ce conduce la o situaţie stabilã, în care
concentraţia, în limitele zonei, este inferioarã faţã de LEL în timpul degajãrii şi în care
atmosfera explozivã nu persistã în mod neobişnuit dupã oprirea degajãrii.
- Ventilaţie slabã (VS)
Ea nu poate controla concentraţia pe parcursul degajãrii şi/sau nu poate împiedica
persistenţa atmosferei explozive în mod neobişnuit dupã oprirea degajãrii.
Disponibilitatea ventilaţiei
Trebuie luate în considerare trei niveluri de disponibilitate a ventilaţiei :
- foarte bun : ventilaţia existã practic permanent;
- bun : se aşteaptã ca ventilaţia sã existe în timpul funcţionãrii normale. Sunt
permise întreruperi, dacã ele se produc rareori şi pentru perioade scurte;
- mediocru : ventilaţia care nu satisface criteriile unei ventilaţii foarte bune sau bune,
totodatã, nu este de aşteptat sã existe întreruperi prelungite.
O ventilaţie, a cãrei disponibilitate nu satisface nici mãcar criteriile nivelului mediocru , nu
trebuie sã se considere cã ar contribui la ventilarea ariei.
Ventilaţie
Grad
Grad Puternic Mediu Slab
de Disponibilitate
degajare Foarte bunã Bunã Mediocrã Foarte Bunã Mediocrã Foarte Bunã,
Bunã Bunã sau
Mediocrã
Continuu (Zona 0 ÎN) (Zona 0 ÎN) (Zona 0 ÎN) Zona 0 Zona 0 + Zona 0 + Zona 0
Zonã nepericuloasã1) Zona 21) Zona 11) Zona 2 Zona 1
Primar (Zona 1 ÎN) (Zona 1 ÎN) (Zona 1 ÎN) Zona 1 Zona 1 + Zona 1 + Zona 1 sau
Zonã nepericuloasã1) Zona 21) Zona 21) Zona 2 Zona 2 Zona 0 3)
Secundar (Zona 2 ÎN) (Zona 2 ÎN) Zona 2 Zona 2 Zona 2 Zona 2 Zona 1 şi chiar
2)
Zonã nepericuloasã1) Zonã Zona 0 3)
nepericuloasã1)
1)
Zona 0 ÎN, 1 ÎN sau 2 ÎN indicã o zonã teoreticã a cãrei întindere este neglijabilã în condiţii normale.
2)
Aria zonei 2, creatã de o degajare de grad secundar, poate depãşi aria atribuitã unei degajãri de grad primar
sau de grad continuu; în acest caz, trebuie luatã în considerare distanţa cea mai mare.
3)
Va fi zona O dacã ventilaţia este atât de slabã şi degajarea astfel încât, în practicã, o atmosferã explozivã este
prezentã efectiv permanent (adicã situaţia este apropiatã de cazul în care nu existã ventilaţie).
NOTA: „ + ” înseamnã „ înconjurat de ”.
EXEMPLE
9
Principalii factori care influenţează tipul şi întinderea zonei
Uzine şi procese de producţie
Ventilaţie
Tipul.......................... Naturală Artificială
Gradul........................ Medie Puternică *
Disponibilitate............. Mediocră Bună
Sursă de degajare Grad de degajare
Garnitura pompei...............Primar şi secundar
Produs
Punct de aprindere................ Inferior temperaturii de lucru şi temperaturii ambiante
Densitatea vaporilor.............. Mai mare decât a aerului
_______________________________________________________________
* Fluxul de aer de la motorul pompei
10
Principalii factori care influenţează tipul şi întinderea zonei
Uzine şi procese de producţie
Ventilaţie
Tipul.......................... Naturală
Gradul........................ Mediu *
Disponibilitate.............. Foarte bună
Sursă de degajare Grad de degajare
Suprafaţa lichidului....................................................................... Continuu
Deschiderile de ventilaţie şi alte deschideri în acoperiş............... Primară
Flanşe, etc. situate în interiorul perimetrului digului de retenţie şi supraplinului
rezervorului ... Secundară
Produs
Punct de aprindere................ Inferior temperaturii de proces şi temperaturii ambiante
Densitatea vaporilor.............. Mai mare decât a aerului
________________________________________________________________
* În interiorul rezervorului şi al canalului, slabă.
Luând în considerare parametrii relevanţi, se obţin următoarele valori tipice pentru acest
exemplu:
a = 3 m de la deschiderea de ventilaţie;
b = 3 m deasupra acoperişului;
c = 3 m pe orizontală de la rezervor.
Praful există în spaţiile tehnologice sub două forme: praf în suspensie şi praf
depus.
Pentru clasificarea spaţiilor industriale cu pericol de praf (pulbere) combustibil se
adoptă un concept similar celui utilizat pentru gaze şi vapori inflamabili pentru a da o
indicaţie asupra riscului de incendiu şi/sau de explozie, dacă există o sursă de aprindere.
Totodată, spre deosebire de gaze şi vapori inflamabili, praful combustibil nu va fi în mod
necesar evacuat prin ventilaţie sau difuzie, după ce degajarea a fost oprită. Aceasta are
implicaţii în clasificarea ariilor, care este diferită de cea pentru gazele şi vaporii inflamabili.
Dacă se generează în permanenţă sau pe perioade lungi de timp nori de praf, foarte diluaţi
şi deci neexplozivi, în timp se formează straturi groase de praf. Plecând de la aceste
straturi de praf, mişcările rapide de aer pot genera nori de praf, creând amestecuri
explozive de praf/aer. O depunere de praf care mocneşte, dacă este deranjată poate
aprinde, în consecinţă, norul de praf.
Clasificarea ariilor este o metodă de analiză şi de clasificare a mediului instalaţiilor
sau uzinelor, în funcţie de probabilitatea de apariţie a amestecurilor explozive praf/aer şi
de straturile de prafuri combustibile. Aceasta va uşura selecţia corectă a aparaturii
electrice destinată utilizării în deplină securitate într-un astfel de mediu, ţinând cont de
caracteristicile prafului.
Pentru clasificarea ariilor, trebuie specificate cu claritate natura prafului şi instalaţiile
care se utilizează şi trebuie parcurse următoarele etape:
a) Prima etapă este identificarea caracteristicilor prafului, de exemplu mărimea
particulelor, umiditatea, temperaturile de aprindere în nor şi în strat şi rezistivitatea.
b) A doua etapă este identificarea locurilor în care pot fi prezente prafuri sau surse
de degajare a prafului.
11
c) A treia etapă este determinarea probabilităţii de apariţie a unei degajări de la
aceste surse şi în consecinţă probabilitatea de apariţie a amestecurilor explozive
prafuri/aer în diferite părţi ale instalaţiei.
d) A patra etapă este identificarea posibilităţii de formare a straturilor de praf
potenţial periculoase.
Funcţie de probabilitatea de formare a amestecurilor praf/aer potenţial explozive şi
a straturilor de praf potenţial periculoase, ariile pot fi desemnate conform tabelului 2.
Tabelul 2
Gradul sursei Nori de praf Straturi de praf de grosime controlată
Perturbate frecvent Perturbate rar
Permanentă 20 21 22
Primară 21 21 22
Secundară 22 21 22
Întinderea zonelor
Zona 20 :
- interiorul echipamentului de manevrare şi de producere a produselor pulverulente
în care amestecuri explozive praf/aer sunt prezente în permanenţă sau în mod frecvent;
- interiorul unei îngrădiri de praf în care se pot forma straturi de praf cu grosime
excesivă şi necontrolabilă.
Zona 21 :
- interiorul unui echipament de manevrare a produselor pulverulente în care un
amestec exploziv praf/aer este susceptibil să se producă;
- zona se întinde în exteriorul echipamentului, formată de o sursă de degajare, şi
care depinde de asemenea de mai mulţi parametri, precum cantităţile de praf, debitul,
mărimea particulelor şi conţinutul de umiditate al produsului.
- această zonă trebuie să fie uşor extinsă, în mod normal, o sursă de degajare
tipică nu va crea un amestec exploziv praf/aer cu întindere peste 1m în jurul perimetrului
sursei (de exemplu, vizor deschis) şi se va întinde vertical până la sol sau până la nivelul
unui planşeu solid;
Zona 22 :
În majoritatea cazurilor, întinderea zonei 22 poate fi definită evaluând sursele de
degajare, în raport cu mediul, care ocazionează fie amestecuri explozive praf/aer, fie
straturi periculoase de praf, fie amândouă.
Totodată, în exteriorul îngrădirilor de praf, toate tipurile de degajare care creează un
strat de praf necontrolabil (de exemplu întreţinere necorespunzătoare), ceea ce este
inacceptabil, antrenează întotdeauna o zonă 20.
EXEMPLE
Exemplul1: Punct de golire a sacilor fără ventilaţie aspirantă, în exteriorul unei clădiri
Sistemul de golire este amplasat în exterior.
Note
1 Toate distanţele sunt date doar cu titlu informativ. În practică sunt posibile alte distanţe.
În acest exemplu, sacii sunt goliţi manual, în mod frecvent, într-un buncăr, de unde
conţinutul este transportat pneumatic în alte părţi ale instalaţiei. O parte a buncărului este
întotdeauna plină cu produs. Buncărul este prevăzut cu ventilaţie aspirantă. În acest fel,
produsul pulverulent poate fi reţinut, pe cât posibil, în sistem.
Zona 21 Dacă sistemul de ventilaţie aspirantă s-a defectat sau este necorespunzător,
deschiderea este o sursă cu grad de degajare primar, conducând la o zonă
21, cu o lăţime de 1 m în jurul marginii gurii de alimentare.
13
Note
1 Toate distanţele sunt date doar cu titlu informativ. În practică sunt posibile alte distanţe.
În acest exemplu, ciclonul şi filtrul fac parte dintr-un sistem de extracţie prin aspiraţie.
Produsul extras traversează o vană rotativă care funcţionează continuu, pentru a cădea
într-un buncăr închis.Ventilatorul amplasat la ieşirea filtrului evacuează aerul aspirat în
exterior. În buncărul filtrului nu se aşteaptă nici o reţinere a produsului.
Concentraţia medie de praf care se obţine în timpul transportului este mult sub limita
inferioară de explozivitate a produsului respectiv.
14
NOTĂ - Aria care înconjoară echipamentul poate fi necesar să se clasifice ca
zonă 22 (în loc de zonă nepericuloasă) dacă straturile de praf sunt prezente,
de exemplu ca urmare a scurgerilor de la racorduri flexibile în partea cu
suprapresiune a conductei de aer curat (în aval de ventilator).
Note
1 Toate distanţele sunt date doar cu titlu informativ. În practică sunt posibile alte distanţe.
2 Pot fi necesare măsuri de protecţie suplimentare, precum eliberarea presiunii de
explozie către atmosferă sau limitarea exploziei cu baraje, protecţia la intemperii etc.
Figura 3 - Ciclon şi filtru: evacuarea în exteriorul încăperii
În acest exemplu, ciclonul şi filtrul fac parte dintr-un sistem de transport pneumatic la
presiune pozitivă. Produsul extras traversează o vană rotativă, pentru a cădea într-un
siloz. Ventilatorul amplasat la ieşirea filtrului evacuează în încăpere aerul aspirat.
15
Conducta şi orificiul de evacuare a presiunii de explozie pot avea scăpări sau
se pot rupe (sunt posibile uşoare suprapresiuni) şi constituie, în acest caz, o
zonă 22 (rupere sau scurgere).
Note
1 Toate distanţele sunt date doar cu titlu informativ. În practică sunt posibile alte distanţe.
2 Pot fi necesare măsuri de protecţie suplimentare, precum eliberarea presiunii de
explozie către atmosferă sau limitarea exploziei cu baraje, protecţia la intemperii etc.
Figura 4 - Ciclon şi filtru: evacuarea în interiorul unei încăperi
17
puternic
54. Răşină metacrilat de etilstiren 440 25 0,02 foarte
puternic
Bibliografie
- SR EN 60079-10 Aparatură electrică pentru atmosfere explozive gazoase. Partea
10: Clasificarea ariilor periculoase.
18