Ciment

Istoric

Prima formă de ciment a fost descoperită de către romani. Aceștia înlocuind calcarul cu marne și

marnocalcare în cuptoarele de obținere a varului și crescând temperatura de ardere, au obținut un
material care, fin măcinat și amestecat cu cenușă vulcanică, este considerat primul ciment din
istorie (caementum). Amestecul s-a numit și ciment puzzolanic după numele localității Pouzzolli
de lângă Vezuviu, de unde s-a exploatat prima dată cenușa vulcanică.

Fabricare[

Producția cimentului începe în cariera de calcar, cu excavarea pietrei de calcar și a argilei. Apoi,
acestea sunt sfărâmate în bucăți de mărimea unei monede. Aceste materii prime, împreună cu un
material care are aport de fier, sunt omogenizate într-o pudră, numită ”făină brută”. Făina brută
este încălzită la o temperatură de 1.450 ˚C. Temperatura înaltă transformă făina într-un material
nou, numit clincher.

Clincherul este răcit brusc, fiind apoi măcinat împreună cu gipsul într-o pulbere fină. Acesta este
cimentul Portland. Pentru obținerea diferitelor tipuri de ciment se adaugă zgură și/sau cenușă de
termocentrală (material ce rezultă din arderea cărbunelui sau a altor materiale de proveniență
minerală).

Utilizare

Prin amestecul cimentului cu nisip, pietriș, alți aditivi și apă obținem beton – cel mai folosit
material de construcții din lume.

Riscuri principale pentru sănătate

 Iritația pielii produsă de cimentul proaspăt, putând conduce la arsuri, la deshidratarea

pielii și la apariția crăpăturilor la nivelul epidermei;
 Eczema de contact, determinată de prezența cromului hexavalent (crom VI) și
a cobaltului în cimenturi;
 Iritații oculare în caz de stropire cu ciment în ochi;
 Rinite provocate de inhalarea cimentului uscat.