Ministerul Educației, Culturii și Cercetării al Republicii

Centrul de Excelență în Servicii și Prelucrarea Alimentelor

Studiul individual
la Limba și Literatura Română

Elev: Ghinda Gabriel

Profesor: Levința Veronica

Bălți 2020
 Cuprins

1. Lucian Blaga sau nebănuitele trepte ale cunoașterii

2.Lumea creației scriitorului
3.Drama poietică Meșterul Manole:
- Sugestii pentru o lectură independent
 1.Nebănuitele trepte
Este ultima carte de versuri antuma a poetului. Scrise intre anii 1939 si 1943,
cele 25 de poeme au fost tiparite mai intai in revistele Tribuna literara,
Claviaturi, Revista Fundatiilor Regale, Universul literar, in perioada 194l-
l943.

Impreuna cu ,,La cumpana apelor (1933),, si ,,La curtile dorului (1938),,

Nebanuitele trepte alcatuieste o suita de opere poetice marcand progresiva
"clasicizare" a viziunii: daca in multe poeme mai vechea tematica a "tristetii
metafizice" nu si-a pierdut din vigoare, nu mai putine sunt cele in care
intoarcerea spre satul arhaic romanesc si peisajul autohton (dar si
mediteranean) constituie motive de inseninare si reechilibrare spirituala;
recursul la motive si elemente prozodice de inspiratie folclorica indica de
asemenea o anumita destindere a marilor tensiuni caracteristice indeosebi
versurilor din in marea trecere si Lauda somnului.

In aceasta serie, volumul din 1943 exprima in chip mai direct programatic
vointa de "schimbare a zodiei" sale lirice, in sensul depasirii starilor de criza
spirituala precedente si al refacerii relatiei fericite cu Totul cosmic.

Un atare program e lizibil indeosebi in Monolog-ul ce deschide volumul si in

poezia semnificativ intitulata Schimbarea zodiei. Pentru raportarea la scrisul
poetului de pana acum, aceasta din urma este, desigur, cea mai edificatoare,
intrucat rezuma, intr-o prima instanta, itinerarul vizionar al "tristetii
metafizice"

"Asa-mi spuneam inca ieri, mereu:/ amintire e numai - a unui ceas/ care-a fost - / orice vis
pentru mane./ Langa tine nici o lumina, nici o stea, nici un zeu/ nu ramane./ / Basmul e
totdeauna la altii/ minunea aiurea si astrul in larguri./ in preajma ta - nu!" etc.

Pentru a-i opune, cu o fervoare imnica, viziunea "zodiei" innoite ce se

reveleaza fiintei vindecate de "orbirea" instrainarii:
"Si azi, dintr-o data, neasteptat, acest rasarit.
Ce cantec nemasurat!
Ca unui orb vindecat
lumea-n lumina mi s-a largit.
Puterile misca-n zenit.
Deschid portile: Timp neumblat,
bine-ai venit,
binc-ai venit!".

Aceeasi intampinare imnica a lumii caracterizeaza si amintitul Monolog,

unde framantarile constiintei interogative ale acelui "om (care) sc-apleaca
peste margine" (din volumul In marea trecere) apar acum doar ca termeni de
referinta si contrast:

"Saluta tu - anul
Largeste-ti fiinta si peste
cea margine cruda care te curma.
Vezi, pulberea pragului tine de tine
la fel ca si sfera si luna, din urma.

Sporcste-ti cantarea precum se cuvine,

da ceasului intelepciunea ce-o ai.
Norocul de aur, visatul,, sub stresini
ti-l daruie sarpele casei si zeii din plai".

Un sentiment apropiat, al comunicarii regasite, transpare si din poezia

Pleiada, unde exploziei de vitalitate solara i se substituie regimul nocturn al
viziunii:
"Focuri mari si focuri line -
Cate vad, atatea inimi
bat in spatii pentru mine"

Reaparitia, cu noi accente, de vitalitate, a tematicii erotice e de asemenea

elocventa pentru definirea acestei etape creatoare a poetului. Un poem
precum Ardere (ce anunta unul dintre motivele lirice cele mai caracteristice
ale poeziei blagiene din anii postbelici) leaga de fervoarea iubirii geneza
insasi a discursului poetic - imn decantand esenta limbajului intr-un ritual
magico-alchimic menit sa-l inalte deasupra accidentului temporal:

"Fiinta tu - gasi-voi candva cuvenitul

sunet dc-argint, de foc si ritul
unei rostiri egale
in veci arderii tale?

Nepriceput pe langa vetre

dar inteles de zei si pietre
cuvantul unde-i - ca un nimb
sa te ridice peste timp?"

Investit cu "puteri de zodie", crosul transfigureaza cuvantul intemeindu-l pe o

combustie launtrica ce confera "nimicirii" fapturii tensiunea unei adevarate
impliniri: "Cuvantul unde-i - care leaga/ de nimicire pas si gand?/ Ma-
ncredintez acestui an, tu floare mie,/ ca sa sfarsesc arzand". Alte poeme de
dragoste fac apel la limbajul invocatiei magice folclorice, intr-o rafinata
stilizare (ca in indemn de poveste) sau asociaza sentimentul iubirii tarzii cu
presimtirea stingerii (Cuvinte catre fata necunoscuta din poarta). O buna parte
dintre piesele componente ale cartii reiau insa teme si motive amplu
reprezentate in operele precedente. Cunoscuta ipostaza a poetului de "prieten
al adancului, tovaras al linistei" (din In marea trecere) schitata inca in
Poemele luminii ("Tacerea-mi este duhul") e reeditata in Autoportret, alaturi
de cea a cautatorului de absolut: "Lucian Blaga e mut ca o lebada./ in patria
sa/ zapada fapturii tine loc de cuvant./ Sufletul lui e in cautare,/ in muta,
seculara cautare,/ de totdeauna,/ si pana la cele din urma hotare". Reveria
intoarcerii la origini cunoaste noi expresii in reactualizarea "leaganului
chtonian" (G. Durand) din Viziune geologica ("Fara dumineca si fara de-
nceputuri/ ma ascundeam tacut sub vegetale scuturi"), in nostalgia satului
natal vazut ca spatiu al "mumelor" eterne, dar si al "numelui" fapturii supuse
"marii treceri" (v. 9 mai 1895: "Sat al meu, ce porti in nume./ sunetele
lacrimei,/ la chemari adanci de mume/ in cea noapte te-am ales/ ca prag de
lume/ si poteca patimei"), sau in evocarea unei umanitati arhaice, traind -cum
spunea filosoful Blaga - "in stransa intimitate cu Totalul" (in Olarii).

Relatia simbolica tacere-cuvant, prezenta pe tot parcursul operei blagiene,

reapare si intr-o poezie de dragoste precum Domnitele ("Domnita, cuvintele
noas-tre-s morminte, nu crezi?/ / Sub boltile-acestea, sub sfintele/ e bine, tu
stii, sa vorbim mai putin/ si mai rar. Sa nu ne jucam cu mormintele"), in timp
ce Epitaf-ul final interpreteaza coborarea revelatoare a "nebanuitelor trepte"
ale mortii (si regenerarii) si ca o intoarcere a cuvintelor in tacerea originara,
intr-o viziune ce confirma inca o data specifica structurare a spatiului la
Blaga :

"Apoi ca frunza cobori. Si tarna

ti-o tragi peste ochi
ca o grava pleoapa.
Mumele sfintele -
luminile mii,
mume sub glii
iti iau in primire cuvintele.
inca o data tc-adapa".

Trimiteri la "geografia mitologica" blagiana permite, intre altele, si Poetul (cu

simbolica retragere a cantaretului "sub pavaza muntelui", "cu numele sters si
pierdut"), Rasarit magic (unde muntele e "cetatea zeilor" intr-un univers
nocturn, unificand adancul si inaltul sub semnul "cutreierului sferic" al
luminii selenare) sau Manzul (in care sunt valorificate valentele simbolice ale
bestiarului, cu sugestii provenite din basmul popular). Un Cantec pentru anul
2000, penultim text al volumului, concentreaza intr-o suita de distihuri senin-
clegiace ceva din specificul acestor poeme, in care sentimentul regasitei
comuniuni cu marele univers se aliaza cu cel al efemeritatii fapturii, pe o
directie solidara cu cea a austriacului Rainer Maria Rilke:

"Vulturul ce roteste sus

va fi atunci de mult apus.

Langa Sibiu, langa Sibiu, prin lunci

numai stejarii vor mai fi si-arunci.

Mai aminti-ma-va un trecator

vreunui strain, sub ceasul lor?

Nu cred sa ma vesteasca cineva,

caci basmul ar incepe-asa:
Pe-aici umbla si el si se-ntorcea mereu,
contimporan cu fluturii, cu Dumnezeu".

2. Lumea creației scriitorului

Lucian Blaga nu a fost numai un poet desăvârşit, ci şi un filozof de excepţie,
eseist, dramaturg, traducător, jurnalist, profesor universitar, academician şi
diplomat român. Născut în anul 1895 în Lancrăm (sat aflat pe atunci în
comitatul Sibiu), lângă Sebeş, în judeţul Alba, în cei doar 66 de ani de viaţă,
nu şi-a epuizat rezervele creatoare. Şi-a trasat un stil poetic propriu, care a
deschis calea şi a hrănit curajul autorilor de mai târziu, de a experimenta
figuri de stil inedite şi expresive. El a creat poezia modernă, realizând
concordanţa, prin formă şi conţinut, cu poezia expresionistă, europeană.
Blaga şi-a făcut debutul literar în anul 1910, în ziarul “Tribuna”, de la Arad,
cu poezia “Pe ţărm”, ce trădează natura meditativă a poetului încă de la
frageda vârstă de 15 ani, o poezie compusă din trei strofe, în care utilizează
rima (al doilea cu al patrulea vers), dar a preferat, ulterior, să scrie în special
poezie în vers liber, cu o structură a strofelor de tip polimorf, care să nu-i
îngrădească libertatea de exprimare, aşa cum se întâmplă în versul clasic (cu
rimă).
Poate că descendenţa sa dintr-o familie de preoţi şi, ulterior, studiile teologice
şi filozofice, explică aplecarea către spiritualitate a poetului, dorinţa lui de
înţelegere a sufletului, a universului, a misterelor vieţii, în general, afinitate
resimţită şi în creaţiile ce-i poartă numele. Pasionat de filozofie, ştiinţă,
istorie şi religie, el împleteşte toate acestea în arta cuvântului, rezultând
poezii de o uluitoare profunzime şi măreţie. S-a dedicat Cuvântului întreaga
viaţă, poate ca o recompensă a faptului că, în frageda copilărie, până la vârsta
de patru ani, Blaga nu a putut vorbi.
În eseul de faţă mă voi referi, cu predilecţie, la poezia lui Lucian Blaga, într-
un periplu aleatoriu prin versurile unora din volumele sale. În primul rând,
trebuie subliniat faptul că unul din simbolurile ce domină întreaga creaţie
blagiană este lumina. De ce lumina? Deoarece ea constituie o metaforă-
simbol pentru modul de cunoaştere a lumii. Acest simbol este foarte bine
surprins în primul său volum de versuri, intitulat chiar “Poemele luminii”,
apărut în anul 1919 şi dedicat soţiei sale, Cornelia Brediceanu, cea care avea
să-l sprijine în cariera sa diplomatică de mai târziu. Poemele din acest volum
se rotesc în jurul luminii primordiale, care se confundă cu lumina iubirii.
“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, poezia ce deschide volumul, este o
dovadă în plus a faptului că, prin poezie şi iubire, poţi ajunge la adâncurile
sufletului (“căci eu iubesc/ şi flori, şi ochi, şi buze, şi morminte”), deoarece,
atunci când iubeşti tot, poţi cunoaşte/pătrunde totul. Autorul preferă să se
exprime la persoana I, eul poetic fiind centrul discursului său liric, al lumii
sale interioare, în analogie cu universul; “corola de minuni a lumii”
reprezintă, de fapt, tainele universului cel atât de îndrăgit de Blaga, pe care
acesta vrea să îl protejeze şi cu care eul se contopeşte. Ideea de mister este
amplificată de anumiţi termeni, ca: “întunecata zare”, “taina nopţii”, “largi
fiori de sfânt mister”, “vraja nepătrunsului ascuns”, “adâncimi de întuneric”,
“taine”.
Abundenţa metaforelor dă culoare poeziei, într-o imagine modernă,
inovatoare: “florile” reprezintă viaţa sau frumuseţea neprihănită, “ochii”
semnifică cunoaşterea, “buzele” sunt un simbol pentru comunicare, iar
“mormintele” sugerează moartea şi misterul acesteia. Niciun termen nu este
folosit la întâmplare, Blaga îşi pictează “tabloul” cu minuţiozitate, având însă
grijă să nu-şi dezvăluie în întregime eul creator. Se realizează, astfel, un
echilibru între raportul eului cu sine însuşi, pe de o parte, şi cu lumea
înconjurătoare, pe de altă parte, rezultând un act poetic de mare rafinament.
A doua poezie din volum, “Lumina”, are, de asemenea, conotaţii filozofice,
prin corelarea luminii primordiale cu lumina izvorâtă din cel mai înălţător
simţământ uman, iubirea: “Lumina ce-o simt/ năvălindu-mi în piept când te
văd/ oare nu e un strop din lumina/ creată în ziua dintâi/ din lumina aceea-
nsetată adânc de viaţă?”.

În poezia “Vreau să joc!”, din acelaşi volum, Blaga surprinde divinul din om,
faptul că fiecare dintre noi este o fărâmă de Dumnezeu sau că El sălăşluieşte
înăuntrul nostru, trebuind doar să-L lăsăm să se manifeste. Este o viziune
idealistă a libertăţii spiritului zburdând liber, fără graniţe sau oprelişti, acolo
unde îl poartă imaginaţia: “…vreau să joc, cum niciodată n-am jucat!/ Să nu
se simtă Dumnezeu/ în mine/ un rob în temniţă – încătuşat!”.
În poezia “Amurg de toamnă”, din cel de-al doilea volum al lui Blaga, “Paşii
profetului”, apărut în anul 1921, transpare apropierea poetului de spaţiul
rustic, natura conferindu-i acestuia, ca de fiecare dată, o bucurie nemărginită.
Poezia face analogia între descrierea amurgului într-o zi de toamnă şi starea
interioară a poetului, când sufletul îi vibrează de melancolie. Predomină
metaforele sugestive şi îndrăzneţe, lumina amurgului sugerând, de fapt,
apusul din sufletul zbuciumat al autorului, suflet care a urcat, cândva, pe
culmile extazului: “Din vârf de munţi amurgul suflă/ cu buze roşii/ în spuza
unor nori…”. “Jeraticul ascuns” semnifică pasiunile din trecutul său, din care
a mai rămas, în prezent, doar “cenuşa”.
“Frunza” din strofa a doua sugerează foarte bine fragilitatea sufletului
poetului, pentru care povara iubirii este prea mare: “O rază/ ce vine goană din
apus/ şi-adună aripile şi se lasă tremurând/ pe-o frunză:/ dar e prea grea
povara şi frunza cade”. “Raza” reprezintă, aşa cum era de aşteptat, pasiunea,
o “apăsare” plăcută, dar dificil de suportat de către un suflet extrem de
sensibil ca al său.
Ultima strofă dezvăluie teama autorului de tot ceea ce i-ar putea răni şi mai
mult inima cu înveliş de mătase: “O, sufletul”/ Să mi-l ascund mai bine-n
piept/ şi mai adânc/ să nu-l ajungă nicio rază de lumină:/ s-ar prăbuşi…”.
Poezia “În marea trecere”, care dă titlul celui de-al treilea volum, apărut în
anul 1924, este o meditaţie asupra sensurilor veşnice ale existenţei, de care
poetul se simte legat pentru totdeauna: “Nimic nu vrea să fie altfel decât
este.” Este descrisă foarte sugestiv prăpastia dintre armonia unei lumi de
poveste (“Soarele-n zenit ţine cântarul zilei./ Cerul se dăruieşte apelor de jos./
Cu ochi cuminţi dobitoace în trecere/ îşi privesc fără de spaimă umbra în
albii…”) şi frământarea din sufletul poetului, răvăşit de nostalgia copilăriei
pierdute definitiv: “Numai sângele meu strigă prin păduri/ după îndepărtata-i
copilărie/ ca un cerb bătrân/ după ciuta lui pierdută în moarte…”.
Poezia “Psalm”, din acelaşi volum, este un strigăt disperat al solitudinii din
sufletul autorului, care se simte abandonat de Creator în vâltoarea unei vieţi
incerte. Teama de neant predomină pe tot parcursul confesiunii lirice, poetul
conştientizând adâncimea abisului dintre el şi Dumnezeu: ”fără să-mi fi fost
vreodată aproape/ te-am pierdut pentru totdeauna”. Autorul îi reproşează
“Marelui Anonim” că i-a întors spatele atunci când a avut nevoie de El: “În
cer te-ai închis ca-ntr-un coşciug/ …de n-ai fi mai înrudit cu moartea/ decât
cu viaţa,/ mi-ai vorbi.”
“Sunt numai tină şi rană” sugerează dimensiunea dezastrului pe care absenţa
lui Dumnezeu l-a produs în sufletul poetului. Incertitudinea relaţiei dintre
poet (om) şi divinitate naşte întrebări fără răspuns: “… arată-te, Doamne,/ să
ştiu ce-aştepţi de la mine!/ Să prind din văzduh suliţa veninoasă/ din adânc
azvârlită de altul să te rănească subt aripi?/ Ori nu doreşti nimic?...”.
Finalul aduce noi incertitudini, căci fricii şi neliniştii li se adaugă tristeţea
revelaţiei unui drum fără întoarcere, departe de speranţa în salvarea
sufletului: “Dumnezeule, de-acum ce mă fac?/ În mijlocul tău mă dezbrac.
Mă dezbrac de trup/ ca de-o haină pe care-o laşi în drum.” Poetul
conştientizează că înălţarea sufletului se poate produce doar prin renunţarea
la fiinţa materială, la ego şi la plăcerile lumeşti, ca scop esenţial al existenţei.
Volumul “Lauda somnului”, apărut în anul 1929, extinde marile teme lirice
dezbătute de Blaga în cartea anterioară, continuând atmosfera de neputinţă
(şi) a comunicării, de tristeţe metafizică. Peisajul devine apocaliptic, în
contradicţie totală cu primele două volume ale sale; apare şi mai pregnant
conştiinţa efemerităţii, disperarea, imaginea constantă a morţii.
Poezia “Paradis în destrămare”, din acest volum, după cum sugerează şi titlul,
relevă o imagine înspăimântătoare a universului aflat în pericolul de a se
autodistruge, din cauza îndepărtării de credinţa adevărată: “…serafimi cu păr
nins/ însetează după adevăr,/ dar apele din fântâni/ refuză găleţile lor…” În
timp ce “arhanghelii se plâng/ de greutatea aripelor”, “porumbelul sfântului
duh/ cu pliscul stinge cele din urmă lumini”, iar “îngeri goi/ zgribulind se
culcă în fân:/ vai mie, vai ţie…”. Aceste fragmente surprind desacralizarea
lumii transcendente şi a celei din planul terestru, consecutiv. Poezia se
termină tot într-o notă pesimistă, demoralizatoare: “odată vor putrezi şi
îngerii sub glie/ ţărâna va seca poveştile/ din trupul trist”.
Volumele “La cumpăna apelor” (1933) şi “La curţile dorului” (1938) sunt
inspirate din folclor şi mitologie, completând imaginea de mare poet a lui
Blaga. Fiorul liric este prezent, la fel şi autenticitatea metaforelor, versurile
remarcându-se însă prin simplitate şi clasicitate. Neliniştile din sufletul
autorului şi teama de moarte sunt, de asemenea, prezente. Începe, pentru
poet, o nouă etapă, de acceptare, de resemnare cu destinul adesea potrivnic,
care nu i-a oferit şansa de a găsi toate răspunsurile. Poezii mai reprezentative
din aceste volume sunt: “Din adânc”, “Stă în codru fără slavă”, “La curţile
dorului”, “Ciocârlia”, Ursul cu crin” etc.
În poezia “Autoportret”, din volumul “Nebănuitele trepte” (titlu extrem de
sugestiv pentru reliefarea treptelor cunoaşterii, în drumul spinos al omului
spre evoluţia spirituală), apărut în anul 1943, autorul nu se sfieşte să îşi
“etaleze”, cu sinceritate – vorbind despre sine la persoana a III-a – zbuciumul
sufletesc şi dorinţa de aflare a liniştii, a păcii mult râvnite, într-o căutare
perpetuă: “Lucian Blaga e mut ca o lebădă./ În patria sa/ zăpada făpturii ţine
loc de cuvânt./ Sufletul lui e în căutare,/ în mută, seculară căutare/ de
totdeauna…”. “Patria sa” reprezintă universul său interior, iar “zăpada
făpturii”, spiritul, care se află într-o perenă navigare prin(tre) tainele
universului, dincolo de graniţele invizibile, impuse de Creatorul nostru.
Ultima strofă sugerează căutarea vieţii de dincolo de moarte, speranţa
poetului că totul nu se sfârşeşte aici şi acum, ci are continuitate, undeva, într-
o lume imaterială, paradisiacă, departe de forţele răului: “El caută apa/ din
care curcubeul/ îşi bea frumuseţea şi nefiinţa”. “Apa” simbolizează viaţa,
care, în viziunea blagiană, are, într-o altă lume (de după moarte), frumuseţea
curcubeului. Întregul volum este încărcat de speranţă şi încredere, simţăminte
transmise acut şi cititorului.
Toate volumele de versuri, antume (“Poemele luminii”, “Paşii profetului”,
“În marea trecere”, “Lauda somnului”, “La cumpăna apelor”, “La curţile
dorului”, “Poezii” – ediţie definitivă, “Nebănuitele trepte”) şi postume,
precum şi întreaga operă a lui Blaga, sunt subordonate meditaţiei, misterului,
viziunilor metafizice ale poetului. De la caracterul bucolic al primelor două
volume, el trece la temerile existenţiale şi tristeţea din următoarele două,
ajungând la redescoperirea armoniei cu natura şi la acea linişte interioară,
dobândită odată cu instalarea senectuţii, în celelalte volume.
Blaga deţine un sistem propriu de filozofie, pe care îl aplică şi în poeziile
sale, situându-se deseori la graniţa dintre tradiţionalism şi modernism,
contemporanii săi neştiind exact unde să îl încadreze. După criticul literar
Eugen Simion, el avea capacitatea de a fi, concomitent, şi modern, şi
tradiţionalist, cu un talent de a-şi exprima trăirile în mod metaforic, demn de
invidiat. Versurile poetului filozof, “poetul neliniştilor”, sunt indubitabil
atinse (şi) de bagheta creaţiei populare, care-şi va pune amprenta pe mare
parte din poeziile sale. Legătura sa puternică cu satul natal, cu părinţii, îl
metamorfozează în omul-poet de mai târziu.
Poezia blagiană este un subiect imposibil de epuizat, deoarece conţine
universul interior al poetului, o lume imaginativă fără limite. Bazată pe
antagonismul lumină-întuneric, individ-cosmos, viaţă (iubire)-moarte, ea
aduce un suflu proaspăt inegalabil în poezia din perioada interbelică,
prospeţime pe care şi-a păstrat-o până astăzi. Este o fântână cu apă vie, din
care poeţii din zilele noastre se pot adăpa continuu cu seva cuvântului
adevărat.

3.Drama poietică Meșterul Manole

Daca realitatea istorica a mesterului Manole este incerta, tema transfigurata
de poet este o legenda raspandita de vechime geologica" (L. BlagA),
sublimata in creatii culte diverse. Povestea se tese si la alte popoare, la greci,
sarbi, maghiari, albanezi; jertfa zidirii" este consemnata in Asia si Africa, in
Israel si Fenicia, in Cartagina si vechea Roma.

Daca variantele sud-dunarene ale legendei se refera fie la un pod (cele

grecesti, bulgaresti, macedo-romanE), fie la o cetate (versiunile sarbesti,
albaneze, maghiarE), varianta romaneasca a ales manastirea, biserica si a
deplasat accentul de la victima spre creator. in prim-plan se afla framantarea,
vina si caderea tragica a mesterului. Nu mistica mortii si nici dainuirea
superstitiei, nota D. Caracostea, ci sentimentul creativitatii, cu tot tragicul lui,
este axa in jurul careia s-a cristalizat functional expresia romaneasca." Pentru
ca dincolo de opera se aflau efortul mesterului de implinire a unui ideal,
generozitatea, demnitatea si vocatia constructiva ridicata la nivelul
sacrificiului eroic. in nelinistea cautarilor sale, Manole a investit timp si
truda. Dar nu era suficient, pentru opera sa el trebuia sa se sacrifice pe sine.
Si legenda a descoperit sensul stravechi al obiceiului de a jertfi fiinta cea mai
draga, cea mai apropiata", care este un alt fel de a formula jertfirea de sine"
(M. EliadE). Cantecul de caramida si var nu este un cantec de bucurie, ci
cantecul pasiunii ingemanate cu durerea.

Piesa lui Blaga este o ipostaza a intruparii mitului, a asimilarii lui creatoare in
substanta unui univers artistic de mare complexitate. Aparuta in 1927,
reprezentata scenic in 1929, Mesterul Manole este o drama de idei despre
conditia tragica a artistului cuprins de patima zamislirii.
Pornind de la balada populara Manastirea Argesului, culeasa si publicata de
V. Alecsandri in 1852, mitul mesterului Manole a devenit la Blaga un mit al
miturilor". El nu reface propriu-zis mitul, ci ii potenteaza semnificatiile.

Structura dramei

Structura dramei ilustreaza mutatiile operate de Blaga in valorificarea

stravechiului scenariu mitico-ritualic. Daca locul actiunii (pe Arges in jos")
este relativ precizat, timpul leaga legenda de o perioada indepartata a istoriei.
Piesa incepe cu motivul surparii zidului pentru a situa in centru figura
creatorului operei de arta, dar se va reveni si la evenimente anterioare
(alegerea locului, motivul zidului invechit si parasit", implicand ideea de
continuitate in faurirea frumosului, precum si practica magica si mitica legata
de cultul mortiI).
Intriga se contureaza prin expunerea ipotezei jertfei de catre staretul Bogumil.
De la aceasta idee incepe articulatia interioara a conflictului pe care se va axa
drama lui Manole.
Motivul jertfei se constituie din trei perspective :

A) Din perspectiva staretului, jertfa este circumscrisa dogmei. Credinta sa

este magie alba", pentru ca se opune ratiunii.
B) inzestrat cu forta vizionara, plasmuit din legenda si mit, Gaman crede ca
jertfa este ceruta de stihiile originare, de neagra magie".
C) Pentru Manole, care se indreapta spre ideal prin arta, motivul ramane vag
conturat, respins ca alba si neagra magie". Construirea bisericii va fi un prag
pentru a dovedi forta creatiei. Elementele naturii se supun spiritului creator
spre a fi integrate in final intr-o forma potentata, in materialitatea operei.
Juramantul are valoarea sa simbolica in drama de idei. Blaga recompune
scena deplasand accentul, opune sinceritatii si fermitatii creatorului atitudinea
banuitoare a mesterilor. Dramatismul interior va rezulta din contradictia
dintre maestru, ganditor si plasmuitor al operei de arta, si mesterii care o
executa.

Momentul culminant este infaptuirea jertfei. Manole a acceptat jertfa. Patima

creatiei a fost mai puternica: Marturisire auziti din parte-mi, c-am inceput sa
cladesc fiindca n-am putut altfel". Piesa confera momentului o dubla
semnificatie. Mira vine pentru a-si ajuta sotul, de ale carui framantari nu este
straina, dar si pentru a impiedica o jertfa umana, care este in contradictie cu
etica populara. Femeia este alaturi de marea neliniste a sotului, chiar daca nu
intelege sensul acelei etici a jertfei careia i se subordoneaza marea creatie.

Jertfa se realizeaza prin motivul jocului", introdus de autor pentru a destrama

asprimea primitiva si pentru a incadra practica magica a sacrificiului in
dimensiuni mitice. Manole rosteste tragic: Sa nu se mai auda chinul din zid,
Doamne, jocul a fost scurt, dar vaietul e lung". Din momentul zidirii fiintei
iubite, Manole s-a instrainat. Idealul pare doar partial atins, opera nu seamana
cu imaginea prefigurata. Artistul o simte ca nerealizata, de aceea vrea sa
sparga zidul. Dar, odata terminata, creatia nu-i mai apartine, fiind a
colectivitatii.

Deznodamantul releva o moarte eroica. Sinuciderea este gestul unui erou

tragic, care s-a mistuit in actul creatiei, incat moartea pare logica, fireasca
pentru omul Manole. Artistul ramane insa prin creatie, dainuie prin aceasta.

Mesterul Manole reprezinta o piesa arhetip pentru dramaturgia lui Blaga,

continuand doua teme majore : drama creatiei si drama cunoasterii. indoielile
lui Manole duc dincolo de ideea creatiei, duc la dezbaterea ideii de limitare a
posibilitatilor umane de cunoastere. Totusi, piesa este in primul rand o drama
a creatiei, cunoasterea insinuandu-se in tesatura ei in corelatie implicita.
Creatia devine o forma de cunoastere.
Trecerea din legenda, din epic in dramatic presupune schimbari in structura
personajului principal, purtator al unui destin tragic. Neputand sa identifice
natura fortelor care-i dirijeaza actiunile, plutind in haurile necunoasterii, are
de ales intre a se supune sau nu. Aceasta libertate de optiune este singura care
i se ofera.

Personajul simbolic

Figura mesterului, creator-demiurg, sfasiat de contradictii, singur in universul

sau, este povestea unui Faust modern, cu actiune situata intr-un spatiu
mioritic si un timp mitic romanesc. Din legenda si mit, Blaga a construit
contra-legenda, contra-mitul sau. Rezultatul a fost o opera independenta, de
un straniu fascinant, o meditatie grava asupra destinului creatorului.

Blaga ataca teza fundamentala a mitului dramatic, Manole incercand o

explicatie logica pentru misterioasele prabusiri. El vrea sa explice
inexplicabilul cu armele ratiunii. Deruta personajului provine din
ineficacitatea aplicarii calculelor exacte. Solutia este sa priveasca dincolo",
dar posibilitatile sale cognitive sunt limitate. Marele Anonim din Trilogia
cunoasterii este nu atat echivalent al divinitatii, ci denumire metaforica a
absolutului care se refuza omului prin cenzura transcendenta", oprind
cunoasterea misterelor existentiale.

Framantarea lui pare inutila, esecul aruncandu-1 intr-o tristete metafizica. In

realitate, zbaterea lui Manole inseamna refuzul stagnarii, al inertiei, al
supunerii neconditionate. S-a scris despre solitudinea" lui Manole, intr-un
univers de mister si spaima, tablou care rememoreaza imaginea omului
primar, prea putin aparat de ratiunea sa. Personajul este insa diferentiat de
instinctualul Gaman sau de fanaticul Bogumil prin trasatura de demnitate
omeneasca specifica spiritelor elevate si prin patima creatiei, definita de autor
ca o putere magica, un duh pozitiv al creatiei, al faptei".

Opozitia lui Manole, refuzul de a se supune ingroparii in zid se axeaza pe

disputa dintre setea de creatie si constiinta eroului, luciditatea lui terestra,
spiritul etic. Manole refuza jertfa pentru ca nu-i vede ratiunea: Jertfa aceasta
de neinchipuit - cine o cere ? Din lumina Dumnezeu nu poate sa o ceara,
fiindca e jertfa de sange, din adancimi puterile necurate nu pot s-o ceara,
fiindca jertfa e impotriva lor". Eroului i se pare nedreapta conditia umana si
prima lui reactie este de razvratit.

Prin dramatizarea lui Blaga se ajunge in zona pura a tragicului. Eroul

ispaseste o vina tragica - vina destinului creator - resimtita ca o povara si
traita constient intr-un precipitat calvar. El nu actioneaza pentru renume sau
nemurire, ci din necesitatea interioara, devenita unic si tragic imperativ,
izvorul grandorii si caderii personajului. Situandu-si eroul sub zodia
necesitatii tragice, Blaga amplifica sugestiile baladei, menite sa lumineze
jertfa de sine a creatorului. Personajul nu e constrans de un juramant exterior,
ci de altul mai grav : obsesia operei, demonul launtric ce lucreaza obscur,
impunand cu necesitate fapta. Constructorul va fi mistuit de creatie. in
ultimul act, Manole este sfarsit" si vorbeste despre>ine la persoana a IlI-a, cu
detasarea omului iesit din forma sa marginita, capabil sa contemple de la
distanta propriul destin si sa descifreze in el un sens mai general. intr-o
anumita masura, Manole are echivalenta in teatrul antic. La Oedip fascineaza
pasiunea pentru adevar, la Manole - pasiunea pentru creatie, amandoi
coplesind prin tragicul existentei. Manole este erou tragic pentru ca trebuie sa
ucida, dupa cum Oedip este predestinat sa-si ucida tatal. Dar la Oedip actul
este involuntar, pe cand Manole este mai dramatic prin ezitari si alegere,
pentru ca el stie ce face.
Gaman si Bogumil sunt creatii originale, personaje simbolice. Fanatismul lui
Bogumil se nutreste din practici magice, credinta lui fiind un amestec de
religii pagane. Se proclama ideea unui zeu pagan ce seamana spaima si obliga
la supunere. Autorul pare sa considere ca a supune destinul omului actelor
benefice ale unei fiinte divine inseamna a-1 condamna la pasivitate spirituala,
rapindu-i tensiunea creatoare. Bogumil este un fel de Mefisto care recomanda
jertfa. Dar, spre deosebire de Mefisto, care nu se opune dorintei de
cunoastere, daca se respecta pactul, Bogumil incearca sa stavileasca orice
intelegere lucida din partea mesterului, orice efort de a patrunde
impenetrabilul. El intruchipeaza credinta populara in puterile supranaturale,
ca o expresie a doua principii universale opuse: Dumnezeu si Satana, binele
si raul, in confruntare permanenta, chiar si in om, pentru ca Satana i-a creat
din lut trupul material, iar Dumnezeu i-a dat sufletul.

Manole refuza insa jertfa neconditionata, asa cum nu reactioneaza la viziunile

apocaliptice ale straniului Gaman, un duh al pamantului", ce in cosmarurile
sale se doreste un Atlas care sa sprijine zidurile bisericii sau un Christ al
sacrificiului asumat. El are o imaginatie vizionara primara, dar simte
destramarea lucrurilor, vestind in somn surparea zidurilor. De fapt, Gaman
pare o jertfa a religiei lui Bogumil, un om caruia i s-a extirpat ratiunea, traind
din revelatii divine", vesnic incoltit de spaime, terorizat de monstrii nascuti
din ungherele intunecate ale mintii. Se remarca limbajul hiperbolizat,
apocaliptic, cu gemete, strigate guturale, onomatopeice, care sugereaza
durerea fizica.

Aceste doua personaje straine de legenda sunt introduse in compozitia dramei

ca doua ipostaze ale existentei primitivului, ilustrand simbolurile pastrate in
mit, referitoare la inceputurile afirmarii spirituale ale poporului. Antinomiile
rezulta din opozitia personajelor, incat piesa depaseste cadrul dramei de
constiinta, reflectand ipostaze ale unor relatii umane.

Un alt personaj realizat in viziune expresionista este Mira - femeia care prin
aura fiintei ei se opune deznadejdii si intunericului. Ea este singura raza de
lumina si alinare, faptura armonioasa, de o puritate desavarsita, desprinsa
parca dintr-o panza de Grigorescu. Terestra in aspiratii, Mira este pandantul
ideal al lui Manole, popas sau oaza de liniste avand un caracter static.

Constructia dramatica

Sporirea tensiunii dramatice se realizeaza prin tehnica anticipatiilor. Visul si

viziunile lui Gaman, care, ca o veritabila Casandra, boceste crima, anunta
evolutia ulterioara a subiectului. Constructia piesei are un montaj logic si
simbolic, o secventa deriva din alta, adancind-o.

Scena asteptarii din actul III creioneaza o atmosfera speciala. Mesterii sunt
nediferentiati ca reactii, venirea Mirei, care stie ca s-a pus la cale jertfirea
cuiva, ii impietreste. Efectul anticipatiei este magistral folosit. Nu se pune
aici numai problema iubirii sau a creatiei, ci si, asa cum sublinia Liviu Rusu,
a creatiei prin iubire, dupa conceptia poetului popular, creatia mare nu poate
sa se nasca decat din tot ce este mai profund, mai nobil, mai generos in fiinta
umana, iar aceasta este iubirea".

Scena jocului" este realizata foarte sobru. Manole si Mira sunt singuri in
universul lor inchis, tot mai incercuiti de zid. Spaimei din ochii Mirei ii
raspunde lumina aprinsa in ei de Manole. incepe jocul dragostei si al mortii.
Manole va bate clopotul mare in jocul fara intoarcere. Eroul va trai plenar
inaltarea fiecarei caramizi, cu sufletul scindat intre bucurie si tristete. Actul
ultim va prezenta procesul destramarii unei constiinte. Prabusirea asupra
zidului pentru a elibera victima este una dintre cele mai dramatice scene.
Eroul lui Blaga are reactii contradictorii, se caieste. Glasul din piatra rasuna
ca un clopot in adancul fiintei lui. Tabloul contorsionarilor sufletesti se
inchide cu constatarea pierderii ireparabile, parand el insusi zidit in piatra,
pietrificat:
Undeva s-a oprit un vant Undeva a contenit un glas Straini suntem in mare
singuratate si-n vesnica pierdere".

Manole a implinit un destin. In final, el trage clopotul cumplit si fara

smerenie, de parca s-ar certa cu cerul" Un ultim strigat, un blestem se sparge
in tarii. Manole alege singur calea : moartea este supremul sau act de
nesupunere. Astfel sfarseste drama omului care a incercat sa infrunte destinul
orb si a fost invins. Ca in tragedia antica, moartea inseamna eliberare.

Elementele expresioniste nu explica in totalitate piesa, care are mereu o zona

alba, ca un miracol ce se sustrage cunoasterii. Comparatia cu Kaiser,
Wedekind, Paul Claudel, Ibsen nu acopera decat preferintele livresti ale
autorului si o anume viziune filosofica sau estetica. in afara motivelor
autohtone, la sorgintea teatrului lui Blaga sta o nelinistitoare sete de absolut,
dar si atractia spre lumea miturilor si a legendelor nationale, cu aura lor de
poezie si basm. Ca si J. Cocteau care visa sa reinvie lumea unei Frante
legendare, lumea Sfantului Graal si a vrajitorului Merlin, ca Richard Wagner,
care din undele tremurate ale Rinului refacea chipul lui Siegfried si al
Brunhildei, sau ca Yeats si Singe, care actualizau povestile cu zane si
spiridusi ale Nordului, Lucian Blaga a vrut sa readuca lumea miturilor
romanesti, cu personaje din negura vremurilor.

Personajele sale vor fi idei inzestrate cu vointa", fiinte care condenseaza viata
in locul caracterelor nuantate, deplasand interesul de la amanunt la esenta, de
la momentan la transcendent, de la concret la abstract, intr-un dialog al
individului cu orizontul cosmic. Personajele nu mai sunt caractere, ci forte
dezlantuite, naturi primare, iar conflictele tind sa fie expresia unor
antagonisme eterne in dezlantuiri stihiale" (Ovid S. CrohmalniceanU).

Astfel, piesele lui Blaga pun problema teatralitatii, a reprezentarii scenice. in

ele se gasesc conflicte de idei, multa poezie, o relativa stilizare, personaje
fara contururi precise, preferinta pentru parabolic si metaforic. Dupa parerea
lui Alexandru Paleologu, teatrul lui Blaga ar trebui sa se joace ca teatrul
grecesc, cu o anumita ritualitate" si cu o maxima exercitare a respiratiei si a
rostirii cuvantului", prin care sa se declanseze intreaga sa valoare de
incantatie.

Provenind din straturi adanci ale mentalitatii arhaice si pastrand intrebarile in

fata misterelor existentei, mitul creatiei concretizat in drama Mesterul
Manole uneste antinomii mereu actuale: implinire biologica - implinire
spirituala (estetica), natura - cultura, viata - moarte. Se fixeaza aici in cadre
largi una dintre cele mai tulburatoare intrebari formulate de constiinta umana:
cum ne putem feri de eroziunea timpului ? Piesa (ca si mituL) propune un
posibil raspuns - daruirea pentru un ideal superior dainuirea prin creatie.