Conceptul de performanţă financiară

Poziţia financiară a întreprinderii reprezintă totalitatea activelor şi capitalurilor asupra cărora întreprinderilor

îşi exercită controlul. Principalii factori ai poziţiei financiare sunt:
 activele întreprinderii;
 structura financiară;
 lichiditatea şi solvabilitatea întreprinderii;
 flexibilitatea şi adaptabilitatea la schimbările mediului economic.
Activele , care pot fi: corporale şi necorporale (mărci, licenţe, know-how ), reprezintă potenţialul pentru
degajarea de fluxuri financiare din utilizarea lor.
Structura financiară este esenţială pentru definirea şi implementarea strategiilor şi politicilor de dezvoltare ale
întreprinderii .
Lichiditatea şi solvabilitatea întreprinderii – întreprinderea activează în cadrul unui circuit care-i permite
producerea de mărfuri şi transformarea acestora în numerar.
Lichiditatea este capacitatea întreprinderii de a transforma activele în numerar.
Solvabilitatea este capacitatea întreprinderii de a plăti la scadenţă datoriile.
Flexibilitatea şi adaptabilitatea la schimbările mediului economic exprimă capacitatea întreprinderii de a
face faţă schimbărilor ce intervin în mediul economic , cum ar fi:
 recesiune sau avânt economic;
 modificarea condiţiilor pe pieţele externe;
 modificarea tehnologiilor.
Poziţia financiară în sine nu poate rezolva problemele întreprinderii deoarece ,rezultatele sau performanţa se
obţine din utilizarea capitalurilor şi patrimoniului existent.
Performanţele întreprinderii se pot aprecia pe baza unor indicatori, cum ar fi:
 ratele de rentabilitate;
 marja profitului;
 rata profitului;
 volumul absolut al cifrei de afaceri şi a profitului.
De reţinut este faptul că, orice decizie economică porneşte de la poziţia financiară a întreprinderii şi îşi
propune realizarea unui anumit nivel de performanţă.
Ca documente financiare pentru analiza poziţiei şi a performanţelor întreprinderii se utilizează documentele
sintetice , care sunt:
 bilanţul contabil;
 contul de profit şi pierdere;
 notele explicative.
Interpretarea financiară a contului de profit şi pierdere
Interpretarea financiară a contului de profit şi pierdere concentrează o complexitate de operaţii economice şi
financiare, care se reflectă în documentele contabile de sinteză sub forma fluxurilor şi stocurilor.
Dacă bilanţul contabil exprimă starea patrimonială la încheierea exerciţiului financiar, contul de profit şi
pierdere exprimă, în parte, cum s-a ajuns la această stare.
Fluxurile au o influenţă imediată asupra rezultatului, în timp ce stocurile prezintă un impact variabil în timp
asupra echilibrului financiar al întreprinderii .
Veniturile, conform OMFP nr.1752/2005, sunt creşteri de avantaje economice în cursul exerciţiului financiar
ce au ca rezultat o creştere a capitalurilor proprii diferite de cea care provine din contribuţiile proprietarilor
capitalului. Formele pe care o pot îmbrăca veniturile:
Creşteri de activ: lichidităţi, creanţe, bunuri, servicii, obţinute în schimbul bunurilor şi serviciilor pe care le
furnizează întreprinderea.
Diminuarea datoriilor: din bunurile şi serviciile furnizate de întreprindere pentru acoperirea unui împrumut.
Cheltuielile , conform aceluiaşi act normativ, reprezintă reduceri de avantaje economice ca urmare a diminuării
capitalurilor proprii diferite de cea care provine din distribuirile în favoarea proprietarilor de capital (dividende,
restituiri de capital etc). Formele în care se prezintă cheltuielile sunt:
 Ieşiri sau diminuări de valoare a activelor (mărfuri, amortizare).
 Creşteri de datorii (salarii, impozite, furnizori etc).
Diferenţa dintre venituri şi cheltuieli reprezintă rezultatul financiar al exerciţiului.
Diferenţieri de interpretare între contabilitate şi finanţe
Aceste diferenţieri rezultă din faptul că, din punct de vedere contabil predomină viziunea patrimonială, iar
optica financiară se exprimă în termeni de lichiditate, exigibilitate şi solvabilitate.

VENITURILE 1.
1. Sunt considerate venituri din producţia vândută (CA) şi cele din producţia stocată. 2.
2. O vânzare reprezintă un venit chiar dacă nu se încasează, inclusiv într-un exerciţiu financiar următor. 3.
3. O creanţă încasată în cursul exerciţiului anterior nu creează venit. 4.
CHELTUIELILE 5.
4. Achitarea unui furnizor în exerciţiul următor nu generează o nouă cheltuială. 6.
AMORTIZAREA – repartizarea valorii unui activ imobilizat asupra duratei de utilizare estimată. es
5. Este cheltuiala de exploatare ( IAS 4). 7.
PROVIZIOANELE (IAS 37 - datorii a căror scadenţă sau mărime este nesigură) re
6. Sunt cheltuieli care afectează rezultatul dar fără consecinţe asupra trezoreriei nete.
7. REEVALUAREA elementelor de activ imobilizat reprezintă o creştere a valorii acestora şi corespunzător
o creştere a capitalurilor proprii (rezerve din reevaluare)

Fluxurile economice sunt generate de activitatea ordinară structurată pe trei domenii de activitate:

Activitatea de exploatare, care este activitatea de bază ce vizează formarea profitului întreprinderii din
sectoarele industrial, comercial şi prestări servicii.
Activitatea financiară privind participaţiile la capitalul altor societăţi (participare strategică 20 – 40%,
participare de control >40%).
Activitatea excepţională (extraordinară), care cuprinde operaţiuni de gestiune şi capital şi care nu sunt legate
de activitatea normală/curentă a întreprinderii.
Activităţile prezentate şi rezultatele lor sunt reflectate în contul de profit şi pierdere, iar structura acestuia
permite calculul unor solduri de acumulări băneşti potenţiale destinate să îndeplinească o anumită funcţie de
remunerare a factorilor de producţie şi de finanţare a activităţii viitoare , denumite solduri intermediare de
gestiune (SIG).