Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

-Asta-i rochia albastră (comentariu)-

,,Asta-i rochia albastră,, cuprinde scena întâlnirii dintre cei doi îndrăgostiți, Ștefan Gheorghidiu și Ela, după o
anterioară despărțire, întâmplare ce ia forma reprezentării unei proiecțiii în planul conștiinței naratorului-
personaj,Ștefan, așa cum vede el realitatea înconjurătoare, personajele, așadar Ela și faptele fiind de fapt
interpretate, analizate și descrise prin prisma unei evaluări subiective.

Ștefan Gheorghidiu reprezintă tipul intelectualului lucid, care trăiește într-o lume a ideilor pure, dar pe care
nu le poate găsi în realitatea imediată. Pentru el, Ela, inițial, reprezintă o imagine ideală a iubitei care îi oferă
privilegiul de a atinge iubirea absolută, însă , odată ce perspectiva lui se schimbă și începe să descopere treptat ceea
ce reprezintă pentru el, defecte, ce erau de fapt din totdeauna acolo, ea se transformă într-o femeie comună, față
de care nu se mai simte legat sufletește.

Momentul în care se întâlnesc cei doi după prima lor despărțire, reprezintă pentru el regăsirea, amintirea
iubirii absolute, față de care este dependent, în ciuda încercării de a se convinge de contrariu, de a o uita și de a o
înlocui cu altcineva. Întâlnirea are loc întâmplător, chiar dacă el încercase de atâtea ori să o surprindă în locurile
frecventate de ea, dar mult așteptată și de ea, întrucât el surprinde pe chipul ei ,,plăcere, dar nu bucurie,, , știind că
o așteaptă ce ar putea fi interpretată și ca trufie (,,Și-a mușcat, cu o satisfacție vulgară, buza de jos, ca și când ar fi
spus, câștigând prinsoarea: ,,A, domnule, în sfârșit!,,.). Dialogul ia forma unui schimb de ironii și răspunsuri scurte,
amândoi refuzând să-și exprime adevăratele sentimente, din orgoliu: ,,Poate că nici unul, pentru nimic în lume, nu ar
fi cerut celuilalt să mai rămâie.,,. Ea își trădează propriile sentimente prin întrebarea ,,Ai mai sedus pe cineva?,,
adresată cu o voce tremurătoare, deschizând astfel o serie de replici subtile: Asta-i rochia albastră? Dar parcă era mai
puțin vie ? ,,Vai, dar mi-ai uitat rochiile?,, în care cei doi retrezesc vechile sentimente unul fată de celălalt,
întrebându-se dacă mai există o legătură între ei.

Orgoliul nu face decât să ascundă un joc al iubiților, un joc al cuvintelor și al gesturilor în care ,,sufletele lor
pluteau deasupra cuvintelor, în ezitări, fâlfâiri, fixări,,. Niciunul nu vrea să se despartă de celălalt, Ela ,,strigă după
trăsură prea încet pentru a o auzi, iar cei doi ajung să întârzie cu câteva ore depărțirea, iar odată venit momentul ei,
Ștefan pare indiferent, deși spune un adevăr (,,de tine nu se îndură cineva să se despartă,,), iar Ela surâde.

Această întâlnire reprezintă un moment hotărâtor pentru Ștefan Gheorghidiu, care are revelația sufletelor-
pereche și a dependenței de Ela, ce reprezintă întreaga sa ființă: ,,Simțeam că femeia aceasta era a mea în exemplar
unic, așa ca eul meu, ca mama mea, că ne întâlnisem de la începutul lumii, peste toate devenirile, amândoi, și aveam
să pierim la fel amândoi.,,