MAXIMIZAREA PROGRESULUI GENETIC LA OVINE

Înainte de a aborda căile concrete de ameliorare a însuşirilor şi caracterelor la

rumegătoarele mici prin selecţie trebuie să analizăm posibilităţile şi pârghiile care pot maximiza
progresul genetic la o populaţie de animale supuse selecţiei.
Este deci necesar să pornim de la analiza factorilor ce influenţează efectul selecţiei
(progresul genetic) în unitatea de timp pentru un caracter cantitativ factori prezentaţi în
următoarea relaţie:
h2  S
g 
y
În care:
g - progresul genetic (efectul selecţiei)
h2 - heritabilitatea însuşirii sau caracterului
S - diferenţa de selecţie
y - intervalul între generaţii.
Evident că selecţionatorul are interesul de a majora cât mai mult heritabilitatea şi
diferenţa de selecţie, în paralel cu reducerea intervalului între generaţii.

Heritabilitatea (cuantificată prin h2) caracterului indică ce metodă de selecţie trebuie să

aplicăm în ameliorarea unui caracter într-o populaţie de ovine.
Mărimea efectului selecţiei depinde în mare parte de valoarea lui h 2 şi de gradul de
precizie cu care a fost estimat. Dacă valoarea lui h 2= 0 pentru un caracter sau însuşiri, efectul de
selecţie va fi nul.
Pentru caracter sau însuşiri cu valori ale lui h2 apropiate de 0 şi până la 0,20 selecţia are
o eficacitate foarte scăzută. În consecinţă aceste caractere şi însuşiri nu vor deveni obiective ale
selecţiei dar ele pot fi ameliorate mai eficient prin încrucişare. Pentru caracterele şi însuşirile cu
h2=0,20 selecţia după fenotip combinată cu selecţia după ascendenţi şi descendenţi este mai

eficientă.

VG
h2 
VG  VM
în care:
VG -varianta genetică
VM -varianta de mediu.
 Mărirea valorii lui h2 se face prin:
-întreţinerea populaţiei de ovine supusă selecţiei în condiţii identice (staţiuni de testare
cu mediu standardizat) pentru a reduce varianta determinată de mediu
-determinarea capacităţii reale de producţie prin efectuarea corecţiilor în funcţie de
vârstă, număr de produşi, sezonul de fătare, lactaţia (vezi instrucţiuni de bonitare) prin care se
reduce varianta de mediu
-determinarea repatabilităţii caracterului pentru a mări posibilitatea ca fenotipul mediu
al individului să fie apropiat de genotipul său.
-sporirea variaţiei genetice în populaţiile de ovine prin formarea de linii şi apoi între
hibrizi având ca rezultat o puternică segregare genetică.

Diferenţa de selecţie (notată cu S când se exprimă în valori absolute ca: l, kg, g etc şi
cu i când se exprimă în abateri standard) exprimă superioritatea caracterelor şi însuşirilor
nucleului de selecţie faţă de populaţia din care provine. În esenţă diferenţa de selecţie este forţa
motrică a progresului genetic, la îndemâna crescătorilor, care determină modificarea structurii
genetice a noii generaţii.
La rasa Merinos de Transilvania producţia de lână în anul 1990 în cea mai bună fermă
(Chereuşe, jud. Satu Mare) este de 6,7 kg la oi şi 11 kg la berbeci, iar cea mai scăzută este de 2,5
kg la oi şi 4,2 kg la berbeci (Luncuşoara, jud. Bihor) rezultând un raport între ele de 2,7/1.
Recordul producţiei de lână în ţara noastră este de 25 kg lână şi a fost stabilit la rasa
Merinos de Palas.
În figura 1. redăm grafic distribuţia producţiei de lână (pe axa x producţia de lână, iar pe
axa y procentul (frecvenţa) indivizilor cu o anumită valoare a producţiei de lână) a unei populaţii
de oi Merinos în vârstă de 4 ani. Analizând graficul se observă că producţia de lână realizată la
populaţia studiată este cuprinsă între 2 şi 8 kg lână cu o medie de 5 kg lână şi că, circa 50% din
indivizi au realizat între 5-8 kg lână. Deoarece câştigul genetic este direct proporţional cu
diferenţa de selecţie suntem tentaţi să selectăm în totalul de selecţie numai indivizi (circa 8%) ce
produc între 7-8 kg lână care ar asigura o diferenţă de selecţie de circa 2,5 kg lână.
La rasele de ovine autohtone se obţine numai un miel/oaie şi ca urmare dacă am selecta
aceşti indivizi, ei ar produce în generaţia următoare doar 8% din totalul descendenţilor pe care i-
ar fi putut produce întreaga populaţie de ovine.
Rezultă că procentul de reţinere a indivizilor în lotul de selecţie şi implicit diferenţa de
selecţie sunt puternic condiţionate de necesarul (procentul) de înlocuire notat (E%).
100
E% 
V 2  V1
 În care: V2 -vârsta de reformă; V1 -vârsta primei fătări.

50 Chart Title X
40
p
30 X
X
%

20 s
sS
10

0
kg. lână

Fig. 1. Frecvenţa producţiei de lână la o populaţie de ovine cu lână fină

Valorile lui E% cresc odată cu vârsta primei fătări şi scad pe măsură ce creşte vârsta de
reformă.

Tabelul 1.
Procentul anual de înlocuire (E%)
Vârsta de reformă Vârsta primei fătări, în ani V1
1 1,5 2 2,5 3
în ani (V2)
5 25,0 28,6 33,3 40,0 50,0
6 20,0 22,2 25,0 28,6 33,3
7 16,6 18,2 20,0 22,2 25,0
8 14,3 15,5 16,6 18,2 20,0
9 12,5 13,3 14,3 15,5 16,6

În sistemul tradiţional de creştere a oilor prima fătare se realizează la 2 ani iar reforma
la 7 ani şi ca urmare E% este de cel puţin 20% plus suma ieşirilor (sacrificări, mortalităţi), dacă
dorim ca efectivul matcă să rămână constant după o generaţie.
Aplicarea biotehnologiilor de reproducţie moderne permit însă depăşirea acestor bariere
de specie prin:
- aplicarea însămânţărilor artificiale biotehnică care permite să se obţină de la un
berbec 100-200 produşi pe sezon de montă.
- embriotransfer ce permite obţinerea de la o oaie valoroasă a 4-6 miei pe an şi chiar
mai mult.
Dacă la 1000 oi sunt necesare cel puţin 500 oi noi în nucleul de selecţie (raport între
sexe 1:1) pentru a produce 200 mieluţe de înlocuire şi 50 pentru a completa pierderile. Acelaşi
număr de produşi se poate obţine prin embrioni recoltaţi numai de la cele mai bune 100 oi mame
montate prin I.A. cu cel mai bun berbec.
- sexarea embrionilor transferabili pentru a obţine miei de sex dorit în generaţia
următoare.
- clonarea zigoţilor şi obţinerea de miei identici genetici (2-4 miei/zigot) face posibilă
reducerea efectivului de oi din nucleul de selecţie la circa 50 de oi la 1000 oi matcă.

Intervalul între generaţii (y) şi posibilităţi de reducere a lui

În cazul selecţiei după performanţe proprii y se defineşte ca vârsta medie a părinţilor
stabilită pe baza datelor când se nasc produşii reţinuţi la reproducţie.
În situaţia că selecţia reproducătorilor se face numai după testul descendenţilor, y se
defineşte ca vârstă medie a părinţilor la data când produşii acestora îşi manifestă caracterele pe
care le supunem selecţiei. În sistem tradiţional de creştere a ovinelor atât tinetretul femel
(mioarele) cât şi tineretul mascul (miori) se introduc la montă la vârsta de 17-18 luni, prima
fătare se produce la 2 ani şi până la 7 ani (vârsta de reformă) se realizează circa 5 fătări (5
generaţii) la 2 ani, 3, 4, 5 şi 6 ani cu 5 miei pe un interval între generaţii de 4 ani.

 2 3 4 5 6 
y  4
 5 

Testarea berbecilor după descendenţi măreşte considerabil acurateţea valorii de

ameliorare, dar şi intervalul între generaţii. Primii descendenţi dintr-un berbec testat pentru
carne se obţine la vârsta de 3 ani (montă la 19 luni, fătarea la 24 luni+6 luni testarea produşilor
+5 luni gestaţia) iar pentru lână mult mai târziu, abia la 4 ani (fătarea la 24 luni+ testarea 18
luni+gestaţia 5 luni = 47 luni  4 ani).
Într-o populaţie intervalul mediu între generaţii are patru componente.
YTT -vârsta medie a taţilor când dau fii
YMT -vârsta medie a mamelor când dau fii
YTM -vârsta medie a taţilor când dau fiice
YMM -vârsta medie a mamelor când dau fiice.
Intervalul mediu între generaţii pe populaţie reprezintă media valorilor celor patru
componente. Controlul factorilor care contribuie la dimensionarea intervalului între generaţii ne
poate oferi posibilitatea de dirijare a lui.
 În continuare prezentăm căile potenţiale de reducere a lui y cu condiţia de a obţine 5
miei pe viaţa productivă.

1). Reducerea lui y prin intensivizarea reproducţiei reprezintă o cale majoră şi la

îndemâna tuturor crescătorilor.
a) Intensivizarea reproducţiei prin introducerea mai timpurie a tineretului la montă,
reduce considerabil y la circa 3 ani. Prin creşterea intensivă a tineretului pe păşuni cultivate şi cu
un supliment de concentrate se poate atinge 65-70% din greutatea de adult la vârsta de 10-12 luni
şi deci prima fătare se poate realiza la 1,5 ani. În acest caz

1.5  2  3  4  5
y  3.1
5 ani

b) Intensivizarea reproducţiei prin reducerea intervalului între fătări determinând

reducerea lui y pe măsură ce intervalul între fătări scade: În cazul a trei fătări în doi ani y va fi

2  2,6  3,3  4  4,6

y  33
.
5 ani,

iar în cazul a 2 fătări pe an y va fi:

2  2,5  3  3,5  4
y 3
5 ani

c) Intensivizarea reproducţiei prin creşterea prolificităţii are un efect variabil asupra lui
y în funcţie de vârsta de realizare a fătării prolifice şi de numărul de fătări duble.
2 2 3 4 5
y  3,2
Pentru fătarea dublă la 2 ani, 5 ani, iar pentru fătarea dublă la 3
ani y=3.4 ani, la 4 ani, y = 3,6 ani; iar la 5 ani y = 3.8 ani.
Realizarea fătărilor duble la prima şi la a doua fătare reduce pe y până la 2,8 ani
2 233 4
y  2,8 ani
5
Aplicarea simultană a celor trei căi de intensivizare a reproducţiei, caz ideal poate
reduce pe y până la limita de 2 ani.
 1,5  1,5  2  2  2,5
y  1,9
5 ani

2) Reducerea lui y prin transferul de embrioni şi biotehnologiile asociate.

Se cunoaşte că maturitatea sexuală la tineretul ovin se realizează la vârsta de 6-8 luni.
Dacă se cunoaşte performanţa proprie (la rasa Karakul se stabileşte la 2 zile după fătare, iar
pentru producţia de carne testarea se încheie la 5 luni) la mieluţe foarte valoroase se poate aplica
la vârsta de 7 luni tratamentul hormonal pentru inducerea poliovulaţiei, urmat de montă şi de
recoltarea embrionilor (durează circa 1 lună).
Ipotetic de la o mieluţă de 8 luni se pot obţine 8-10 embrioni care transferaţi în mame
adoptive (50-60% procent de gestaţie) după 5 luni de gestaţie se pot obţine 5-6 miei, în acest
moment mieluţa donatoare de embrioni ar avea 1-1,1 ani. Prin urmare y ar ajunge la o valoare
minimală de 1 an deci de 4 ori mai mic decât în cazul creşterii în sistem tradiţional.
În ultimul timp tehnicile de cultivare a celulelor au evoluat şi se preconizează recoltarea
ovocitelor de la mieluţe chiar după fătare, cultivarea, maturarea şi fecundarea lor in vitro şi apoi
introducerea zigoţilor obţinuţi în uterul oilor mame receptoare. Prin utilizarea sondelor de ADN
va fi posibil ca în viitor mieluţele cu genotipuri foarte valoroase să poată fi identificate imediat
după fătare.
Prin aplicarea transferului de embrioni şi a biotehnologiilor asociate intervalul între
generaţii poate scădea până la limita biologică de 6 luni (0,5 ani).
În concluzie putem afirma că din cei trei factori care influenţează progresul genetic,
intervalul între generaţii şi diferenţa de selecţie au cea mai mare influenţă.
Ameliorarea genetică a ovinelor prin biotehnologii de reproducţie nu constituie un scop
în sine, ci o modalitate eficientă, bazată pe principii şi reguli ştiinţifice, de a modifica structura
genetică a populaţiilor de ovine în sensul dorit.