Psihologia educaţiei

Curs nr.3- 2012/2013

DEZVOLTAREA COGNITIVĂ

Educaţia vizează selectarea şi transmiterea valorilor de la societate la individ.

Conţinutul acestor valori este extrem de diversificat, diferenţiat pe în funcţie de aria
vizată şi anume: valori culturale, ştiinţifice, tehnologice, morale, estetice etc.
Această proces amplu şi complex de transmitere a valorilor se realizează prin
raportare la particularităţile de vârstă, la particularităţile vieţii psihice ale subiecţilor
supuşi procesului educaţional. Această presupune cunoaşterea principalelor elemente
ale dezvoltării psihice.
Cunoaşterea este poate cel mai important segment prin intermediul căruia se
realizează pe lângă adaptarea individului la mediu şi progresul societăţii. Cunoaşterea
implică din punct de vedere psihologic ample procese implicate şi structurate în ceea
ce se numeşte intelectul uman.
Intelectul este sistemul de procese, de activităţi şi relaţii (gândire, memorie,
limbaj, imaginaţie, atenţie, inteligenţă) ce depăşeşte experienţa senzorială dar se
bazează pe ea; ce se constituie şi funcţionează plenar la nivel uman; ce vizează şi
uzează de proprietăţi specifice ale creierului uman dar se construieşte prin modelare şi
integrare socio-culturală.
Procesele intelectuale au un conţinut categorial generic neputând fi reduse la un
fapt singular. Ele se apropie de noţiuni, idei care pe măsură ce devin din ce în ce mai
abstracte cuprind şi explică o arie foarte vastă de realităţi. Sunt legate de prezent,
trecut, viitor chiar şi atunci când una din dimensiuni este mai pregnantă.
Procesele cognitive logice folosesc informaţia despre trecutul obiectual pentru a
explica prezentul şi totodată folosesc prezentul obiectual pentru a prefigura viitorul.
Procesele logice intelectuale îndeplinesc funcţii predictive; ele se desfăşoară în plan
 2

mental care se supra adaugă câmpului senzorial, spatio-temporal. Acest plan mental
dispune de altfel de o relativă autonomie în raport cu planul senzorial.
Gândirea, inclusa în intelect, este definitorie pentru individ în cadrul actului de
cunoaştere. Ea aduce o modificare de substanţă, schimbă natura informaţiei. Se face
astfel saltul de la neesenţial la esenţial, de la individual la general, de la concret la
abstract. Gândirea antrenează celelalte disponibilităţi psihice ale individului şi le
orientează, dirijează, valorifică pe acestea.
Psihologia modernă defineşte gândirea ca un sistem ordonat de operaţii, de
prelucrare, interpretare şi valorificare a informaţiei bazat pe principiile abstractizării,
generalizării şi anticipării şi subordonat sarcinii alegerii alternativei optime din
mulţimea celor iniţial posibile. Gândirea presupune găsirea răspunsului la o situaţie
problematică.
Gândirea este mijlocită de experienţa anterioară, de informaţia de la nivelul
memoriei, de instrumentele verbale, de schemele de ordin logic, de propriile sale
produse. Gândirea operează cu însuşirile abstracte, generale, esenţiale, cu modele
ideal- abstracte ce nu pot fi reduse prin reprezentări intuitive şi care nu au un
corespondent obiectual concret dar care dispun de un mare tot în înţelegerea teoretică a
realităţii.
Psihologii au încercat să găsească ce funcţii îndeplineşte gândirea. Astfel,
Pradines consideră că gândirea are funcţii de înţelegere şi explicaţie; J. Piaget adaugă
la acestea funcţia de creaţie, în timp ce P.P.Neveanu consideră că esenţială pentru
gândire este constructivitatea şi rezolutivitatea la nivel mental.
Gândirea are două laturi fundamentale:
a. latura informaţională ce vizează ansamblul noţiunilor, conceptelor ca forme
generalizate de reflectare a însuşirilor esenţiale ale obiectelor şi fenomenelor. Din
această perspectiva conceptele se împart în : după gradul de generalizare în
individuale, particulare, generale; după prezenţa sau absenţa unui corespondent direct
în realitate în concrete şi abstracte; după calea de formare şi conţinutul lor în empirice
şi ştiinţifice. Latura informaţională presupune corelarea, ierarhizarea conceptelor în
ceea ce este cunoscută ca fiind piramida conceptelor. Cu cât în piramidă există mai
 3

multe noţiuni cu atât piramida este mai dinamică; cu cât o noţiune se află în vârful
piramidei cu atât ea are o arie de cunoaştere mai largă
b. latura operaţională ce vizează ansamblul de operaţii, de procedee mentale
de transformare, relaţionare, prelucrare, combinare a informaţiilor în vederea obţinerii
unor cunoştinţe noi sau a rezolvării unor probleme. Din această perspectivă operaţiile
sunt fundamentale (constituie scheletul gândirii): -analiza, sinteza, abstractizarea,
generalizarea, concretizarea operând cu însuşirile esenţiale ale obiectelor- şi,
instrumentale ce sunt utilizate în anumite acte de gândire şi au un caracter particular.
Principalele modalităţi instrumentale sunt :
 gândirea algoritmică ce presupune parcurgerea riguroasa a unor succesiuni
de paşi. Ea este automatizată, stereotipă şi limitează posibilităţile gândirii creatoare. În
cadrul ei funcţionează principiul economiei gândirii care constă în preluarea unor date
datorită frecvenţei foarte mari a unor clase de probleme asemănătoare;
 gândirea euristică ce are o desfăşurare arborescentă şi funcţionează după
principiul autoorganizării gândirii în situaţiile noi pentru subiect;
 gândirea reproductivă în planul finalităţii;
 gândirea creatoare ce are în vedere restructurarea datelor după un nou
principiul rezultând soluţionarea rapidă a problemei;
 gândirea convergentă care presupune restrângerea câmpului ideativ;
 gândirea divergentă în care are loc îndepărtarea de la punctul iniţial, de
pornire.
Operaţiile gândirii dispun de o serie de proprietăţi: autoreglabilitatea- înscrierea
ca informaţie de comandă a unui rezultat pentru o informaţie viitoare; reversibilitatea-
pentru fiecare operaţie există una opusă a cărei efectuare duce la restabilirea situaţiei
iniţiale; generalitatea- una şi aceeaşi operaţie se aplică în rezolvarea unei serii foarte
extinse de probleme particulare; combinaţia- poate intra în combinaţie cu celelalte.
Structurile cognitive ale gândirii sunt sisteme de operaţii şi informaţii care se
caracterizează printr-un anumit grad de organizare, diferenţiere a elementelor
componente printr-o relativă constanţă şi operativitate; sunt conectate cu ale structuri
cognitive.
 4

Caracteristicile structurilor cognitive sunt: completitudinea ce are în vedere cât

de extinse sunt; dacă sunt bogate sau nu în conţinut, dacă sunt articulate sau nu, dacă
sunt simple sau complexe; operativitatea nu se referă la conţinutul gândirii ci la cum se
gândeşte. Astfel în structura gândirii există matrici care pot fi permutate în funcţie de
necesităţi; evoluţia- structurile se formează în decursul vieţii individului un rol
important avându-l învăţarea; finalitatea ce vizează efectele adaptative sau nu necesare
în rezolvarea de probleme, efectele fiind în funcţie de calitatea lor.
Structurile gândirii au rol in medierea, filtrarea datelor ce intră în gândire.
Activităţile gândirii sunt:
 conceptualizarea- formarea noţiunilor, extragerea şi generalizarea legilor;
 înţelegerea ca desfacere a implicaţiilor din diferite situaţii complexe;
 rezolvarea problemelor ce urmăresc depăşirea unei situaţii pentru care
individul nu are răspuns imediat;
 creativitatea- elaborarea de soluţii noi, originale la situaţiile problemă
Brunner consideră că oricărui copil îi poate fi predat orice obiect de învăţământ
cu condiţia traducerii acestui obiect de învăţământ într-una din modalităţile de
reprezentare a realităţii:
1. Modalitatea acţională- prin intermediul acţiunii;
2. Modalitatea iconică- prin intermediul imaginilor;
3. Modalitatea simbolică- operarea cu simboluri
Aceste modalităţi nu constituie nişte etape în dezvoltarea gândirii foarte riguros
determinate intre ele, ci modalităţi predominante de acţiune ce pot fi întâlnite la nivelul
fiecărei vârste.
Unele din conceptele prezente ale individului sunt determinate de experienţa
psihologică anterioară. Impresiile, imaginile nu se volatilizează ci dispar în trecut, se
sedimentează astfel încât să fie posibilă reactualizarea lor.
Flores considera memoria ca relaţia funcţională existentă între două grupe de
conduite variabile separate printr-un interval de durată variabilă. Conduitele prime
aparţin fazei de achiziţionare şi cele ulterioare aparţin fazei de actualizare a
informaţiei.
 5

Memoria reprezintă cea mai complexă formă de ierarhizare şi sistematizare

având un caracter mijlocit. Memoria de tip inteligent face apel la judecată,
raţionamente, clasificări. Este în esenţă un proces inteligent pentru că presupune
cuplare între acţiunile mnezice şi cele cognitive.
Procesele memoriei sunt: memorare, stocare, recuperare a informaţiei şi
readucerea in prezent.
1. Memorarea constă în introducere în memorie a unor informaţii şi se poate
realiza uneori mai mult sau mai puţin automat sau în mod intenţionat. Există o serie de
factori care asigură o memorare eficientă: cunoaşterea de către subiect a condiţiilor în
care informaţia va fi recuperată din memorie; gradul de specificare, de determinare a
informaţiei ce urmează a fi memorată; natura tratării informaţiei în timpul fazei de
întipărire.
2. Păstrarea informaţiilor este legată de fenomenul de uitare. Uitarea este
dependentă de trecerea timpului şi este masivă imediat după memorare şi mai lentă în
perioada următoare. Uitarea se datorează: incompatibilităţii dintre condiţiile memorării
şi cele ale recuperării; incapacităţii manifestate de individ la un moment dat în a avea
acces la cele memorate.
3. Reactualizarea constă în extragerea informaţiei în vederea utilizării sau
reutilizării ei. Recuperarea se poate realiza uneori spontan, uşor, firesc sau poate eşua.
Există două tipuri de eşecuri: cel provocat de absenţa memorării şi cel provocat de
incapacitatea de recuperare. Recuperarea va fi optimă când se produce in acelaşi
condiţii de învăţare.
În funcţie de durata memoriei există: memoria de scurtă durată; memoria de
lungă durată. Atkinson şi Shifrin au elaborat modelul structural al memoriei. Ei
postulează existenţa a 3 tipuri de structuri mnezice: memoria senzorială- informaţiile
vin de la nivelul organelor de simţ şi sunt sub o formă primitivă; memoria de scurtă
durată- e considerată de ei ca o omipotentă, centrală, totuşi are o capacitate limitată de
reţinere a informaţiei. Reţinerea se face cu ajutorul operaţiilor de repetiţie. Ea nu are
un rol pasiv ci întreţine şi operaţii de control putând face şi codări suplimentare;
memoria de lungă durată.
 6

Imaginaţia reprezintă capacitatea psihică a omului de a opera cu imagini

mentale de combinare sau construcţie imagistica ţinând de producerea noului în forma
unor reconstituiri intuitive a unor tablouri mentale, a unor proiecte; proces de
combinare şi recombinare a datelor din experienţa anterioară în vederea dobândirii
unor imagini noi fără corespondent în realitate sau în experienţa individului; proces de
crearea a noului in forma ideală.
Prezentăm în cele ce urmează dezvoltarea cognitivă în funcţie de principalele
stadii ale dezvoltării.
În ontogeneza timpurie (0-1 an) sunt mai pregnante funcţiile primare biologice
atât ale senzorialităţii de contact (miros, gust), apoi cele de tact cât şi a aceleia de
distanţă (văz, auz). Prin dezvoltarea functionalităţii analizatorilor se constituie şi se
organizează percepţia ca proces de cunoaştere. Percepţia se structurează sub forma a
două modele:
 modelul perceptiv- contemplativ -prezent la 2 luni;
 modelul perceptiv- acţional- prezent la 3 luni.
Pe masură dezvoltării experienţei percetiv-senzoriale se stimulează funcţiile
mnemice şi devin active reprezentările cu pertinente rezonanţe afective, care contribuie
la creerea imaginii complexe şi coerente a lumii inconjuratoare.
Dezvoltarea senzorio-motorie înregistreaza o serie de progrese, fără de care nu
se poate realiza dezvoltarea ulterioară a intelectului. Piaget a descris 6 etape în
dezvoltarea senzorio-motorie cu implicaţii profunde pentru dezvoltarea psihica a
copilului: de la naştere până la 1 lună- predomină reflexele. La început acestea sunt
necondiţionate, apoi formăndu-se cele conditionate; de la 1 lună la 4 luni se produce
acomodarea şi coordonarea reflexelor. Totodată se elaborează lanţuri si reflexe tot mai
complexe; de la 4 luni la 8 luni se adoptă procedee prin care se lungesc perioadele de
observare a lucrurilor sau a persoanelor interesante; de la 8 luni la 12 luni se realizează
forme tot mai complexe de adaptare în care rolul principal îl joacă anticipaţia; de la 12
luni la 18 luni se elaborează mijloace noi de explorare şi cunoaştere bazate pe
experienţă activă; de la 18 luni la 24 luni intervin mijloace de achiziţie şi acomodare
bazate pe combinaţii mintale ce au mare valoare formativă.
 7

Piaget consideră că între 2-4 ani are loc trecerea la un stadiu mai avansat al
planului mintal, stadiul preoperator. Caracteristic pentru acesta este structura
înţelegerii ce este impregnată de subiectivitate şi dependenţă de relaţia copilului cu
obiectul.
Dezvoltarea curiozităţii copilului antepreşcolar (1-3 ani) îmbracă 3 forme:
1. creşterea curiozităţii faţă de relaţiile şi interrelaţiile dintre fenomene;
2. disonanţele cognitive perturbă planul mental şi creează tensiuni cognitive;
3. atracţia interdicţiei.
Dezvoltarea inteligenţei practice a mişcărilor animate de curiozitate contribuie
la acumularea de experienţă umană şi la transformarea acestei experienţe în conduită.
După Piaget inteligenţa are trepte calitativ diferite care pe măsură ce sunt depăşite se
restructurează ca dependenţă si funcţie.
În aceasta perioadă a gândirii domină: momente de gândire simbolică
perceptuală la 1 an; gândire simbolică preconceptuală (2- 4 ani); gândirea verbală tinde
să devină conceptuală; gândirea simbolica preconceptuală începe după 12 luni, iar
după Piaget la 2-4 ani. La vârsta de 3 ani întâlnim gândire preconceptuală cu elemente
intuitive.
În preşcolaritate (3-6 ani) se dezvoltă capacitatea de cunoaştere şi comunicare,
emanciparea personalităţii, reprezentările şi capacităţile perceptiv-observabile,
imaginaţia, comportamentele si strategiile mintale. Încep să apară o serie de
contradicţii legate de cerinţele interne şi posibilitatea de a fi satisfăcute. În planul
cunoaşterii dezvoltarea imaginaţiei implică posibilitatea de a se transpune in orice
situaţie, de aici dorinţa copilului de a crea.
Între 3-4 ani se înregistrează o creştere a intereselor, aspiraţiilor, aptitudinilor
mărunte, toate acestea fiind implicate in satisfacerea plăcerii de a explora mediul. Între
4-5 ani se dezvoltă limbajul iar jocul devine activitatea de bază. Curiozitatea devine
mai amplă si conduitele devin mai nuanţate. Jucăria determină caracterul jocului.
Între 5-6 ani preşcolarul are o mai mare forţă, agilitate, inteligenţă. Este mai
atent şi înţelege mai bine situaţiile. Dezvoltarea cognitivă se materializează pe toate
planurile prin : cunoaştere clară ce se face prin imitaţie; curiozitate care se realizează
 8

prin explorarea caracteristicilor legate de membrii familiei (vis a vis de

comportamentul şi identitatea lor) şi de personalul grădiniţei; interes faţă de condiţiile
de viata prin atracţia care o manifestă către activităţi şi profesiuni specific- umane si
către lumea uneltelor; consolidarea generalizărilor cantitative, logice, de mărime, de
cantitate, spaţiale; perceperea mult mai obiectiva a spaţiului.
Gradul de înţelegere creşte şi copilul începe să înveţe o serie de poezii pe care
le reproduce cu plăcere. Fixarea este fluctuantă (uita repede
Întreaga dezvoltare a inteligenţei intră într-o nouă etapă. De la faza simbolică
(după 3 ani) se parcurge o etapă de inventivitate ce pregăteşte gândirea operativă
complexă. Până la 6 ani gândirea dobândeşte o operativitate generală relativ complexă
care pune în evidenţă constituirea fisurilor logice. Apare la 4 ani foarte frecvent
întrebarea “de ce?” ce reprezintă un indiciu pentru nevoia de sesizare a relaţiilor din
realitate. Interogaţia îşi schimbă în general direcţia în funcţie de mediu şi se constată
un interes mai mare pentru universul tehnico-ştiinţific.
Şcolaritatea (6-10 ani) a fost descrisă fie ca un sfârşit al copilăriei dacă ţinem
cont de faptul ca acum activitatea fundamentală este învăţarea, sau ca o etapă de debut
primar al adolescenţei.
Activitatea intelectuală influenţează major dezvoltarea intelectuală a copilului
în aceasta perioadă. Au loc schimbări ale caracterului investigativ, comprehensiv al
percepţiei si observaţiei, prin dezvoltări ale aspectelor legate de spaţiul mic şi anume
în ceea ce priveşte: orientarea spaţială pe foaia de hârtie; decodificarea prin
diferenţiere a literelor scrise; percepţia spaţiului.
Procesul de alfabetizare cuprinde antrenarea memoriei, reprezentărilor, atenţiei,
inteligenţei şi are ca punct de plecare orientarea în spaţiu. Problematica citit- scrisului
implică aspecte legate de perceperea mărimilor, logică spaţială, proporţia literelor şi a
grafemelor. Procesul se realizează treptat sub influenţa percepţiilor vizuale, auditive,
kinestezice şi cuprinde în evoluţia lui trei etape:
1.Etapa identificării sunetelor (literelor) ca elemente componente ale cuvintelor
(etapa preabecedară) în care: se realizează despărţirea cuvintelor în silabe; se formează
o viziune mai largă asupra limbii vorbite şi a posibilităţilor ei de utilizare; are loc
 9

exersarea ce duce la o mai mare flexibilitate şi precizie a mişcărilor mâinii şi

dezvoltării musculaturii falangelor; percepţia devine tot mai funcţională şi înlesneşte
învăţarea; capacitatea de scriere se pregăteşte prin realizarea de beţişoare, cârlige,
cerculeţe.
2.Etapa diferenţierii sunetelor de corespondentele lor grafice (etapa abecedară)
în care: se realizează asociaţii mentale; alfabetizarea devine tot mai activă; se
diferenţiază literele mari de tipar şi de mână de cele mici.
3) Etapa consolidării posibilităţii de însuşire a simbolisticii implicate în
alfabet şi în scriere şi citire- etapa postabecedară: cuprinde de obicei clasele a II-a - a
IV-a;; se consolidează citit scrisul; expansivitatea şi fluenţa cititului se dezvoltă
continuu.
Operarea cu simboluri şi concepte este mult mai evidentă decât în perioada
preşcolară. Simbolurile sunt căi de exprimare a evenimentelor concrete şi evidenţiază
caracteristicile obiectelor şi acţiunilor. Conceptele reprezintă setul comun de atribute
ce se pot acorda unui grup de scheme, imagini sau valori. Conceptul reprezintă ceea ce
este comun mai multor evenimente. Ele sunt în evoluţie permanentă datorită
achiziţiilor prin învăţare şi a dezvoltării operativităţii gândirii. În gândire intervine tot
mai mult spiritul critic şi se realizează operarea cu seturi de reguli.
Regulile au ca element de baza operaţiile ce sunt instrumente ale relaţionării
efectuate de gândire şi inteligenţă cu concepte sau informaţii. Piaget, în Psihologia
inteligenţei, a considerat că întreaga evoluţie a gândirii tinde spre gândirea logică
formală. Ca atare se poate vorbi de un nivel al dezvoltării inteligenţei si de o tipologie
a gândirii evidentă între 6-10 ani. Din acest punct de vedere există: variante de gândire
concret- intuitivă; variante de gândire teoretică; variante de gândire socială.
Pubertatea marchează încheierea copilăriei şi începutul maturizării (10/11 ani şi
14/15 ani). Ritmul de creştere a cantităţii şi calităţii informaţiei creşte după vârsta de
10 ani. Memoria începe să joace un rol important. Astfel memoria exactă este
înlocuită cu cea logică. Se înregistrează schimbări în raport de amploarea şi natura
solicitărilor şcolare. Programul şcolar creşte, are loc contactul cu cât mai mulţi
profesori, cu diferite stiluri şi cerinţe.
 10

În pubertate se modifică atitudinea faţă de “toceală”, ce este considerat ca un

indiciul unei slabe capacităţi intelectuale. Fixarea se face sub forma unei reflectări
relativ fidele a materialului ce trebuie memorat. Păstrarea ierarhizează mai activ la 11-
12 ani ceea ce trebuie să se păstreze în funcţie de criteriile logice şi de esenţialitate.
Recunoaşterea operează cu mai multe asociaţii între reprezentări. La nivelul
reproducerii se constată o structurare a reproducerii verbale în stil propriu la vârsta de
12-13 ani. Activitatea de repetiţie devine o metodă de fixare.
Până la vârsta de 12 ani gândirea puberului este una concretă. După 12 ani
operaţiile gândirii şi calităţile acestuia sunt într-un plin proces de consolidare.
Intelectul este alimentat cu influenţe mai bogate, cu obstacole. Se creează obişnuinţa
de a utiliza des scheme, concepte, imagini, simboluri.
Puberul operează tot mai activ cu probabilităţi. Se înregistrează un progres
evident în ceea ce priveşte reversibilitatea gândirii. Creşte fineţea analizei mentale
evidenţiată prin modul cum se reţin asemănările şi deosebirile.
Randamentul activităţii intelectuale creşte. În activitatea de cunoaştere se
consolidează obişnuinţa de a gândi. Se marchează treptat şi unele tendinţe legate de
dorinţa de afirmare, orgoliu, ambiţie.
Adolescenţa (14-18 ani) este un moment semnificativ al dezvoltării psihice
Dezvoltarea intelectuală reflectă aviditatea pentru achiziţii de cunoştinţe. Se
evidenţiază gândirea discursivă. Se constituie concepţia despre lume şi viaţă.
Vehicularea cunoştinţelor se bazează pe memoria logică ce atinge o dezvoltare
complexă prin organizarea mecanismelor mnezice. Stilul propriu de memorare are
efecte deosebite în învăţare. Adolescentul citeşte mult şi e receptiv la influenţele cu
care vine în contact. Inteligenţa se maturizează la 16-18 ani atingând un nivel maxim
de operativitate.
După 18 ani operativitatea proceselor cognitive înregistrează un nivel de
specificitate în funcţie de domeniul primordial de activitate.
.
CONFERENTIAR UNIV DR.
UREA ROXANA