O eră pare a se sfârși, scufundând odată cu ea o serie de idealuri, modele și principii, atât moral,

cât și din punctul de vedere al culturii. Se îneacă în istorie și lasă loc unei epoci noi, care se insinuează
violent în viețile noastre, chiar dacă nu știm clar ce aduce cu ea. Știm doar ca trebuie să o adoptăm,
trebuie să fim în pas cu tendințele pentru a ne confirma social. Consumul este cheia după care judecăm.

Pare că omul de azi dorește, cu tot dinadinsul, să se opună trecutului, neaducând o alternativă
solidă la el, este la modă să fim contra lucrurilor. Vrem să răsturnăm, suntem oameni contemporani,
vrem să ne impunem părerile, o idee nu este bună pentru că e veche. Suntem oameni contemporani,
facem artă contemporană... dar știe cineva, de fapt, ce facem?

Și așa ajungem să ne ducem existența alergând la întâlnirea a două plăci tectonice. Care vor fi
noile legi care vor guverna lumea? Care ne va fi idealul? Ce vom considera ca fiind valoros?

Ca orice om contemporan, sunt sceptică. În ceea ce privește acest traseu... nu îl consider nici
bun, nici rău, însă am dubii în ceea ce privește destinația spre care ne poartă. Unde ajungem când
încercăm să înlocuim totul, de multe ori doar de dragul de a înlocui sau din dorința de a ne lăsa și noi
amprenta? Cum știi când te-ai rătacit dacă nu mai ai repere? De ce te agăți când pământul se surpă sub
pașii tăi?

Ce e bine? Ce e rău?

Când conștientizezi că totul este relativ, unde mai poți căuta dacă ți-ai negat viața interioară?

Cine suntem când ne golim de sentimente?

Mai suntem?

Idei fără sentimente.

Facem artă conceptuală, spre asta tinde arta globală. Concept, idee, proiect, instalație. Sună
aproape ingineresc. Ambalaje casante cu aspect modern, pentru produse fără consistență. Este
interesant, este la modă, se poate consuma. Consumatori de artă: CONSUMATORI. Privim vitrina,
consumăm, digerăm dacă produsul este cât de cât comestibil, apoi dispare. Nu mai ții minte ce ai
consumat ieri.

Nu ți se poate activa memoria afectivă, așa că uiți.

Este desuet să ascunzi sentimente în spatele muncii tale. Ele nu sunt produse sau instalații pe
care le poți vinde la suprapreț și decora cu neoane. Sunt prea grele, nu le poți fărâmița și nu le poți lua
cu tine așa, întregi, în alergătura asta de a consuma fragmente de real, cât mai multe și cât mai repede,
că doar timpul înseamnă bani și noi ne grăbim.
 Nu, nu susțin un academism absurd, virtuozitate în redarea naturii, măiestrie tehnică. Nu au
nicio valoare dacă sunt goale, făcute doar pentru a-ți exersa capacitatea de mânuire a instrumentelor în
a copia ce ai pe retină.

Nu cred în forme de carton sau plastic lucios fără conținut.

Să nu golim arta de sentiment.

Mai sunt artist dacă nu simt? Mai sunt artist dacă nu-i fac pe alții să simtă ceva, orice?

Aversiunea este o emoție. Indiferența nu.

Fără artist nu mai exista artă.

Erica Oprea