Cancel culture ─ despre intoleranța lumii contemporane

Privind nenumăratele exemple care au ieșit la suprafață în ultimii ani, putem ajunge cu ușurință
la concluzia că lumea în care trăim a ajuns să fie croită, preponderent, după tiparul intoleranței. Din ce în
ce mai mult, putem vedea că atât tendința multor indivizi, cât și tendința maselor, este către o gândire
dihotomică, către o separare radicală, tăioasă în doi termeni, între care nu pare să fie permisă altceva
decât o prăpastie.

În mod firesc, ne putem întreba dacă o anumită paradigmă a dus la folosirea mijloacelor în
sensul promovării acesteia, sau dacă evoluția mijloacelor de comunicare a fost factorul declanșator al
expansiunii acestui tip de filosofie. În orice sens ne-am strădui să oferim un răspuns, ceea ce este cert
este că cele două sunt puternic interconectate. Dacă, la început, ne puteam referi la cancel culture ca
fiind o formă de boicot cultural al internetului, prin care masele de urmăritori alegeau să-și retragă
suportul din mediul online sau, în cazuri mai grave, să înceteze să cumpere sau să consume produse
promovate de acea personalitate sau entitate juridică, în timp, fenomenul s-a extins în asemenea mod
încât a ajuns să ducă la încheierea carierelor unor persoane. Tendința devine din ce în ce mai vizibilă
peste tot, dar mai ales în țările foarte dezvoltate, iar ceea ce este surprinzător, dar și îngrijorător, este
vehemența cu care este sancționată diversitatea de opinii în domeniul cultural și nu numai, în numele
unei stricte fidelități ideologice atât între reprezentanții stângii, cât și între cei ai dreptei. Această
atitudine categorică, pusă în slujba unui așa-zis progresism, devine asemenea unei perechi de ochelari
de cal, care nu ne mai permite să vedem nuanțele și implicațiile, sau dacă le vedem, ajungem să fim
taxați pentru încercarea de a le exprima la nivel public.

Ceea ce mi se pare cu adevărat problematic, dincolo de intoleranța în numele toleranței, este

faptul că întregul demers pleacă de la premisa că noi, cei care facem parte din public, nu am avea
discernământ și nu am fi capabili să ne facem propria selecție între ceea ce considerăm acceptabil sau
nu, între ceea ce ar putea constitui o ofensă sau nu. În plus, în toată această vânătoare de vrăjitoare, nu
mai este de ajuns să căutăm vinovații aici și acum, ci am început să scormonim după exemple în istorie,
ajungând să blamăm cuvintele și faptele din trecut în funcție de standardele pe care ni le impunem
astăzi, uitând că modul uman de a gândi este supus unui proces continuu de schimbare. Chiar dacă
suntem dispuși sau nu să acceptăm, putem face o paralelă între ceea ce se întâmplă acum și anularea de
care a suferit cultura clasică, din antichitate, în perioada Evului Mediu, diferența fiind că factorul
declanșator nu este unul de natură religioasă, ci socială. Punctul de pornire este altul, însă modul de
abordare este similar. Ceea ce am putea învăța din această paralelă este că faptele au consecințe, unele
dintre acestea chiar grave la nivelul istoriei și al civilizației umane, ducând la perioade de adevărată
întunecime din punct de vedre cultural. E necesar să ne gândim dacă prin aplicarea filtrelor actuale, care
se presupun a exista pentru un scop nobil, nu vom ajunge să facem mai mult rău decât bine, privând
generațiile viitoare de niște creații cu adevărat reprezentative pentru umanitate. S-a făcut suficientă
vervă în jurul dorinței de a-l elimina pe Shakespeare din școli pe motive de misoginism și rasism, sau în
jurul puternicelor critici aduse filmului Pe aripile vântului, tot din motive de rasism. Nu este oare mai
sănătos să dezbatem trecutul decât să-l negăm?

Pe lângă cenzura la care supunem anumite produse culturale, vehemența ne orbește într-atât
încât nu mai putem face diferența între creator și opera sa, anulând creații cu adevărat remarcabile sau
valoroase cu o lejeritate extraordinară. Vă propun, reprezentată a genului feminin fiind, un exercițiu de
imaginație: cum ar fi ca, începând de mâine, să nu mai privim niciodată o lucrare de Picasso sau să nu
mai citim nicio pagină din Hemingway, având în vedere atitudinea lor, din viața personală, asupra
femeilor? Nu ar fi o pierdere prea mare, la nivel de civilizație, doar ca răspuns la o presupusă ofensă?
Exemplele sunt mult mai multe decât aș putea cuprinde în aceste rânduri, iar lista se prelungește în
fiecare clipă.

Închei prin a sugera să încercăm să ne facem timp pentru o scurtă reflecție înainte de a da frâu
liber unor reacții impulsive, să încercăm să gândim și să analizăm fiecare pentru noi înșine, înainte de a
prelua de-a gata o convingere dintr-un mediu sau altul. Nu în ultimul rând, să ne oferim nouă și să le
oferim celorlalți libertatea să discutăm, să dezbatem, să descoperim împreună multiplele fațete ale unei
situații înainte să ne grăbim să punem etichete care ar putea avea consecințe pe termen lung.

Erica Oprea