Metode de învăţământ

Metode tradiţionale

În învăţământul tradiţional, principalele metode le constituie conversaţia, expunerea,

demonstraţia, metodele centrate pe profesor, transmiterea de cunoştinţe, pasivitatea
elevilor. Acest tip de clasificare şi-a diminuat mult caracterul , deoarece aceste metode
“vechi”şi-au integrat elemente noi, moderne, cum ar fi : dialogul, demonstraţia cu
ajutorul mijloacelor audio-vizuale, experimental, etc. ( Ttratat de Pedagogie I Bontaş
Ediţia a 4-a revăzută şi adăugită, cap. 10 pag. 162)
Metodele tradiţionale pot fi păstrate cu condiţia reconsiderării şi adaptării lor la
exigenţele învăţământului modern. Acestea pot evolua spre modernitate în măsura în care
secvenţele procedurale care le compun permit restructurări inedite sau când
circumstanţele de aplicare a acelei metode sunt cu totul noi. În unele metode moderne
surprindem secvenţe destul de tradiţionale sau descoperim căvariante ale acestei metode
erau de mult timp cunoscute. (fragment)
1. Metodele expozitive (expunerea) constau în transmiterea sistematică a unui volum
mare de cunoştinţe prin intermediul cuvântului cadrului didactic. Adică situează elevul
mereu în postura de receptor. Pot îmbrăca următoarele forme:
 Povestirea constă în nararea unor fapte, evenimente, într-o formă expresivă,
menită să declanşeze stări afective la elevi. Se foloseşte cu prioritate la clasele primare.
 Descrierea urmăreşte evidenţierea părţilor componente sau caracteristicilor unui
obiect sau fenomen, de cele mai multe ori în prezenţa obiectului descris.
 Explicaţia constă în clarificarea unui adevăr ştiinţific, pe baza unui şir de
argumentaţii.
 Prelegerea constă în transmiterea unui volum mare de informaţii, selectate şi
organizate pe baza unui plan de idei. Pe parcursul prelegerii, profesorul recurge la
argumentări, definiţii, comparaţii, exemple, concluzii în vederea prezentării accesibile şi
convingătoare a temei propuse.
 2. Conversaţia este o metodă care valorifică dialogul în vederea realizării obiectivelor
procesului de învăţământ. După funcţia didactică vizată cu prioritate, se desprind
următoarele forme principale ale conversaţiei:
 conversaţia de verificare (catihetică), în care întrebările sunt de tip reproductiv,
vizând cunoştinţe predate şi învăţate şi solicitând cu prioritate memoria;
 conversaţia euristică, în care întrebările sunt de tip productiv, solicitând cu
prioritate gândirea în prelucrarea şi sistematizarea datelor cunoscute în vederea unor
comparări, interpretări sau exprimări de opinii personale. Se ajunge astfel la cunoştinţe
noi, „descoperite” de elevi prin efort personal (etimologic: "evriskein", gr. = "a
descoperi"). Se mai numeşte şi conversaţie socratică; părintele ei fiind considerat
filosoful grec Socrate.
 Conversaţia de consolidare, prin care se urmăreşte repetarea şi sistematizarea
cunoştinţelor.
Formularea întrebărilor presupune respectarea următoarelor cerinţe:
o să fie formulate corect, simplu, accesibil;
o să fie adresate întregii clase;
o să nu sugereze răspunsul;
o să fie gradate şi variate;
o să stimuleze operaţiile gândirii,
o să declanşeze, pentru găsirea răspunsului, o activitate intelectuală cât mai intensă;
o să fie urmate de o pauză suficientă pentru construirea răspunsului.
3. Demonstraţia. Această metodă constă în prezentarea, de către cadrul didactic, a
unor obiecte sau fenomene reale sau a unor substitute ale acestora, sau a unor acţiuni,
operaţii ce urmează a fi învăţate şi dirijarea, prin intermediul cuvântului, a perceperii
acestora de către elevi. În felul acesta, se dobândesc noi cunoştinţe, se confirmă adevăruri
anterior însuşite sau se formează modelul intern al unei noi acţiuni.
Prin demonstraţie se asigură un suport concret senzorial în activitatea de cunoaştere,
intuirea realităţii de către elevi fiind dirijată prin cuvântul cadrului didactic. Metoda de
învăţământ are deci un caracter intuitiv, ceea ce o delimitează de demonstraţia logică,
bazată pe raţionamente. În funcţie de materialul demonstrativ utilizat, metoda poate
îmbrăca diferite forme: demonstraţia cu ajutorul obiectelor naturale, întâlnită în special la
ştiinţele naturii; demonstraţia cu ajutorul obiectelor tehnice (dispozitive, aparate, utilaje)
folosite la disciplinele tehnice în vederea înţelegerii structurii, principiilor funcţionale sau
utilizare a obiectelor tehnice; demonstraţia cu ajutorul materialelor grafice (planşe, hărţi,
diagrame etc.); demonstraţia cu ajutorul mijloacelor audio vizuale (filme, diapozitive
etc.); demonstraţia cu ajutorul desenului didactic, executat de cadrul didactic la tablă;
demonstrarea acţiunilor de executat, în situaţiile în care se urmăreşte învăţarea unor
deprinderi (desen tehnic, educaţie fizică etc.)
4. Metoda dezbaterilor. Considerată ca variantă a metodei conversaţiei, metoda
dezbaterilor presupune luarea în discuţie, de către un grup de cursanţi, a unei probleme,
în condiţiile în care: cursanţii dispun de o pregătire în domeniu; există un climat favorabil
schimbului de opinii; profesorul are rolul de moderator.
5. Problematizarea. Esenţa acestei metode constă în crearea, pe parcursul învâţării,
a unor „situaţii-problemă” şi rezolvarea acestora de către elevi care, pornind de la
cunoştinţe anterior însuşite, ajung la adevăruri noi. Noile cunoştinţe nu mai sunt astfel
„predate” elevilor gata elaborate ci sunt obţinute prin efort propriu. Instruirea prin
problematizare se poate realiza la diferite nivele: expunerea problematizată de către
profesor a materialului de învăţat; crearea de către profesor a unei situaţii problemă şi
rezolvarea ei de către elevi împreună cu profesorul; Crearea de către profesor a unei
situaţii problemă şi rezolvarea ei de către elevi în mod independent; sesizarea şi
rezolvarea problemei de către elevi.
Problematizarea este o metodă cu un înalt potenţial formativ; ea contribuie la
dezvoltarea operaţiilor gândirii, a capacităţilor creatoare, la cultivarea motivaţiei
intrinseci, la educarea independenţei şi autonomiei în activitatea intelectuală.
Problematizarea poate deveni un procedeu eficient de activare a elevilor în cadrul altor
metode (expunere, demonstraţie) sau poate căpăta o extindere mai mare în metoda
studiului de caz (cazul este o problemă mai complexă).
6. Lectura (studiul cărţii). În cazul acestei metode, sursa informaţiilor o reprezintă
textul scris în primul rând manualul, dar şi lucrări de specialitate, dicţionare, enciclopedii,
reviste, culegeri ş.a. Elevii citesc cu intenţia de a învăţa, dobândind astfel cunoştinţe prin
efort personal.
 Utilizarea acestei metode presupune valorificarea unor tehnici de lectură (cum ar fi:
lectura rapidă, lectura activă, lectura explicativă, lectura selectivă) precum şi a unor
deprinderi şi obişnuinţe de stocare şi prelucrare a informaţiilor (ca deprinderea de a lua
notiţe, a extrage ideile principale, a alcătui o fişă, un conspect etc). Valoarea metodei
constă în special în consolidarea acestor tehnici de activitate intelectuală.

Metode moderne

„Nu există un singur mod în care elevii învaţă şi cu atât mai puţin nu există nici un
singur mod în care aceştia poţi fi învăţaţi”( Ioan Cerghit)
“Calitatea pedagigică a metodei didactice presupune transformarea aceasteia dintr-o
cale de cunoaştere propusă de professor într-o cale de învăţare realizată efectiv de
preşcolar, elev, student, în cadrul instituirii formale şi nonformale, cu deschideri spre
educaţia permanentă” (Sorin Cristea)
Dacă în învăţământul tradiţional, principalele metode le constituie conversaţia,
expunerea, demonstraţia, metodele centrate pe profesor, transmiterea de cunoştinţe,
pasivitatea elevilor, învăţământul modern solicită aplicarea metodelor active şi
interactive, a celor care dezvoltă gândirea critică.
Voi aminti câteva dintre cele mai cunoscute metode de învăţământ moderne:
1. METODA CIORCHINELUI se poate utiliza mai ales în etapa de reactualizare
a structurilor învăţate anterior, sau în etapa de evocare, elevii fiind puşi în situaţia de a
stabili conexiuni între elementele studiate, de a se implica activ în procesul de gândire.
•   dupa rezolvarea sarcinii de lucru, elevii vor folosi noţiunile şi legăturile create
pentru a dezvolta idei concrete despre CONCEPTUL PROPUS.
•   prin acest exerciţiu se încurajeaza participarea întregii clase.
•  tehnica de predare - învăţare menită să încurajeze elevii sa gândeasca liber şi să
stimuleze conexiunile de idei.
•  modalitate de a realiza asociaţii de idei sau de a oferi noi sensuri ideilor însuşite
anterior.
 •  ciorchinele poate fi realizat individual sau ca activitate de grup.
Modalitatea de realizare
- elevii vor scrie un cuvânt sau expresie nucleu în centrul unei foi de hârtie
- elevii sunt invitaţi să scrie cât mai multe cuvinte sau expresii care le vin în
minte despre subiectul selectat până la expirarea timpului
- cuvintele (ideile) vor fi legate prin linii de noţiunea centrală sau, daca este
cazul, de una din cele propuse de elevi;
- la finalul exerciţiului se va comenta întreaga structura cu explicatiile de rigoare;
Participarea întregii clase la realizarea “ciorchinelui” este lansată ca o
provocare şi determină o întrecere de a descoperi noi conexiuni legate de termenul
propus.
2. Metoda PĂLĂRIILOR GÂNDITOARE (“Thinking hats” – Edward de
Bono) Tehnica pălăriilor gânditoare este folosită pentru a determina indivizii să-şi
schimbe perspectiva de gândire, să ia în consideraţie şi alte puncte de vedere.
Modalitatea de realizare
 Pălăria albă: gândeşte ca o foaie albă care este neutră şi poartă informaţii. Sarcina
ce îi revine este aceea de „povestitor”,sau cea care „redă” pe scurt conţinutul textului.
 Pălăria roşie: exprimă-ţi emoţiile, temerile, intuiţiile, sentimentele; nu te justifica;
aprinde simţămintele.Rolul de „psiholog” acestei metode îi revine pălăriei roşii, iar
aceasta v-a fi cea, care îşi exprimă sentimentele faţă de personajele întâlnite.
 Pălăria neagră: judecă critic; gândeşte logic, negativ; atenţionează asupra a ceea
ce nu poate fi făcut, e nonprofitabil, riscant sau periculos. Aceasta este „criticul”, adică
este pălăria avertisment, concentrată în special pe aprecierea negativă a lucrurilor.
 Pălăria galbenă: gândeşte optimist, logic şi pozitiv; explorează beneficiile şi
posibilităţile; imaginează-ţi lumina şi strălucirea soarelui. Ea este creatorul, simbolul
gândirii pozitive şi constructive, creează finalul.
 Pălăria verde: crează noi optiuni, variante, resurse, structuri, metode, idei;
gândeşte-te la vegetaţia proaspătă, la abundenţă; dă frâu liber imaginaţiei.Pentru că avem
nevoie şi de un “ganditor”, această pălărie este cea care oferă soluţii alternative.
 Pălăria albastră: controlează procesul gândirii pentru ca aceasta să devină mai
productivă şi organizează acţiunea; supervizează, sistematizează concluziile, comentează
dirijează şi conduce către pasul următor. Această pălărie este „liderul”, managerul, se mai
poate spune că ea conduce jocul. Este pălăria responsabilă cu controlul demersurilor
desfăşurate.
Fiecare pălărie gânditoare reprezintă un mod de gândire oferind o privire asupra
informaţiilor, sentimentelor, judecăţilor, atitudinii pozitive, creativităţii, controlului.
3. Metoda “Schimbă perechea” (SHARE - PAIR CIRCLES) Este o metodă de
lucru pe perechi. Se împarte clasa în două grupe egale ca număr de participanţi. Se
formează două cercuri concentrice, elevii fiind faţă în faţă pe perechi. Profesorul pune o
întrebare sau dă o sarcină de lucru în perechi. Fiecare pereche discută şi apoi comunică
ideile. Cercul din exterior se roteşte în sensul acelor de ceasornic, realizându-se astfel
schimbarea partenerilor în pereche.
Elevii au posibilitatea de a lucra cu fiecare membru al clasei. Fiecare se implică în
activitate şi îşi aduce contribuţia la rezolvarea sarcinii.
a) Etapa organizării colectivului în două grupe egale. Fiecare elev ocupă un scaun,
fie în cercul din interior, fie în cercul exterior.
b) Etapa prezentării şi explicării problemei: Profesorul oferă cazurile pentru studiu,
problemele de rezolvat sau situaţiile didactice şi explică importanţa soluţionării.
c) Etapa de lucru în perechi: elevii din cercul exterior se mută un loc mai la dreapta
pentru a schimba partenerii, realizănd astfel o nouă pereche. Jocul se continuă până când
se ajunge la partenerii iniţiali sau se termină întrebările.
d) Etapa analizei ideilor şi a elaborării concluziilor: În acest moment, clasa se
regrupează şi se analizează ideile emise. Profesorul face împreună cu elevii o schemă a
concluziilor obţinute.
4. PREDARE DE CĂTRE ELEVI - Pentru predarea de aptitudini. Elevii îşi vor
explica reciproc modul în care au rezolvat o problemă, de exemplu. S-a demonstrat faptul
că elevii care îşi explică unii altora metoda lor învaţâ matematica mai repede decât
ceilalţi. Prin faptul că explică relaţii conceptuale celorlaţi, elevul îşi consolidează propria
înţelegere.
Perechi de întrebari: Elevii se pregătesc pentru efectuarea activităţii citind un text ales
de comun acord şi formulând întrebări  şi răspunsuri care pun accent pe punctele sau
problemele majore. La următoarea întâlnire cu clasa, perechile sunt desemnate aleatoriu.
Partenerii îşi pun întrebari alternativ, oferind feedback şi corectând raspunsurile.
Celule de învăţare : Fiecare elev citeşte diferite fragmente, prezentând apoi esenţialul
materialului partenerului sau desemnat aleatoriu.
5. Starbursting Începe din centrul conceptului şi se împrăştie în afară, cu întrebări,
asemeni exploxiei stelare. Scopul metodei este de a obţine cât mai multe întrebări şi astfel
cât mai multe conexiuni înte concepte. Este o modalitate de stimulare a creativităţii
individuale şi de grup. Organizată în grup, starbursting facilitează participarea întregului
colectiv, stimulează crearea de întrebări la întrebări, aşa cum brainstormingul dezvoltă
construcţia de idei pe idei.
ETAPE:
 Propunerea unei probleme;
 Colectivul se poate organiza în grupuri preferenţiale;
 Grupurile lucrează pentru a elabora o listă cu cât mai multe întrebări şi cât mai
diverse.
 Comunicarea rezultatelor muncii de grup.
 Evidenţierea celor mai interesante întrebări şi aprecierea muncii în echipă.
 Facultativ, se poate proceda şi la elaborarea de răspunsuri la unele dintre întrebări.
 Bibliografie:

1. Dumitru, I., Dezvoltarea gândirii critice şi învăţarea eficientă,

Editura de Vest, Timişoara, 2001
2. I Bontaş Ttratat de Pedagogie Ediţia a 4-a revăzută şi adăugită, editura All
3. Bocoş M., Didactica disciplinelor pedagogice un cadru Constructivist, ediţia a
3a, editura Paralela 42
4. Cucoş I., Educaţia dimensiuni culturale şi interculturale, editura Polirom 2000

Reviste :

 Revista educaţională Orizont didactic ediţie tipărită, apariţie lunară din 2011,
distribuită la nivel educaţional ISSN 2247-207X